„Omul cu
deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps 143, 4)
„În mâna
Domnului este stăpânirea pământului.” (Sir 10, 4)
„Nu este
al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea
Sa.” (Fapte 1, 7)
„Din
veac şi până în veac eşti Tu!” (Ps. 89, 2)
„Făcut-ai
luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.” (Ps 103, 20)
„Mărturisiţi-vă
Domnului că este bun, că în veac este mila Lui!” (Ps. 135, 1)
„Mila
Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul!” (Ps. 102, 17)
Nu cu foarte multă vreme în urmă, evenimentele speciale din viaţa
unei comunităţi creştine (precum Paştele, Crăciunul sau Anul Nou) erau definite
şi povestite prin cuvinte care adesea evocau atmosfera mirifică din basmele
copilăriei. În vremea noastră, însă, viaţa ni se petrece în curgerea anilor
într-o cu totul altă atmosferă – una caracterizată (şi plină până la refuz) de
un uriaş elan universal al comercialismului, de o mentalitate proprie
marketing-ului economic, ale cărei concepte şi judecăţi tind să sufoce şi să
elimine din câmpul vieţii sociale tot ceea ce mai ţine de sfinţenia tradiţiilor
străvechi şi de dorul după harul mântuitor al adevărului dumnezeiesc;
împlinirea Legii celei creştineşti a ajuns astăzi să semene cu un bâlci!...
În
societatea de astăzi, sosirea unor astfel de Praznice Împărăteşti pare mai
degrabă prilej de manifestare a unei adevărate sete neostoite de câştig, de
agonisire şi de înavuţire. Şi, din acest motiv (precum ar fi zis Mircea
Eliade), formele de manifestare a profanului tind să domine şi să elimine
formele de manifestare a sacrului în lume. Cu alte cuvinte, asistăm cumva la
împlinirea cuvântului proorocesc despre urâcioasa pustiire a locului cel sfânt
(„În templu va fi urâciunea pustiirii!” - Dan 9, 27), adică despre golirea
inimii omului contemporan de harul prezenţei tainice a Domnului Dumnezeu în
suflet şi în lume, prin bântuirea sa de duhul pustiitor al lăcomiei ivit din
„înşelăciunea avuţiei” (Mt 13, 22).
Deşi până astăzi ni se tot vesteşte cu surle şi cu
trâmbiţe sosirea iminentă a sfârşitului lumii şi al universului întreg, de fapt
participăm cu toţii (cu sau fără voie) la un adevărat sfârşit al lumii creştine
sau al vieţuirii omului în comuniune cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului în
Iisus Hristos şi în Biserica Lui - atât de contestată şi de atacată de-a lungul
veacului trecut prin instaurarea în ţările de tradiţie creştină ortodoxă a unui
regim politic ateist, susţinător şi promotor al concepţiei materialismului
dialectic şi istoric (pretins ştiinţific) potrivit căruia omul devine
„dumnezeu” fără Dumnezeu. Precum Adam cel Vechi oarecând, şi omul de astăzi a
ajuns să creadă că poate stăpâni tot ceea ce îl înconjoară (şi cerul şi
pământul şi întinsul şi abisul mărilor – şi toate cele din cuprinsul lor) prin
tot felul de scheme şi teorii aşa-zis ştiinţifice, valabile de fapt doar
în minţile celor care le-au tot inventat: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde
de dânşii!” (Ps 2, 4), adică de toţi cei care trufaş îşi înalţă
sprânceana, zicând: „cine ne este nouă Domn?!” (Ps 11, 4). Cei
simpli (nu vicleni) la cuget şi curaţi cu inima, răspund dintru adâncul
sufletului: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps 76, 13).
De la căderea (cu sunet mare şi cu vuiet) a regimului
politic ateist au trecut deja mai bine de două decenii. În acest răstimp, însă
(numit ca unul de „libertate” şi „democraţie”), caracterizat mai degrabă de
liberalizare (împinsă până la libertinaj) a gândirii, trăirii, vieţuirii în
toate formele ei sociale şi comunitare, societatea postcomunistă a ajuns să
semene din ce în ce mai mult cu acea societate idolatră instaurată în ţara
Canaan la întoarcerea poporului ales din robia egipteană. Lumea de azi a uitat
Chipul şi Persoana lui Hristos, „Soarele dreptăţii” (Mal 3,
20), Cel vestit de prooroci, adevăratul centru de greutate şi miezul din
taina sărbătorilor de iarnă, căci a uitat că „steaua pe care magii o văzuseră
în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era
Pruncul” (Mt 2, 9). În schimb, pretutindeni, pe frontonul tuturor marilor
instituţii contemporane de guvernare, organizare şi culturalizare a lumii,
flutură biruitor şi mândru tot felul de stele atee, semnalând acolo prezenţa şi
lucrarea tot atâtor „hristoşi mincinoşi”, făuritori de lumi paralele şi
promotori ai unui nou mod de a-ţi trăi viaţa – în afara sau chiar împotriva
Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Scriptură şi în Tradiţie. Mod ale cărui legi
şi reguli (scrise şi nescrise), izvorăsc şi se instaurează în firea şi în lumea
omului modern după impulsul cărnii şi al sângelui, adică al poftelor şi al
patimilor, deşi „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui
Dumnezeu” (I Cor 15, 50). Se vede treaba că omul (acest centru al creaţiei
văzute şi nevăzute, pentru care Dumnezeu a condensat în juru-i „lumea şi toate
cele ce sunt în ea” - Fapte 17, 24) a cugetat că nu e chiar atât de
anevoios lucru să făptuiască în lume tot felul de reforme, pe un fond ideologic
şi filozofic „epurat” de orice moştenire creştină; deci nu corespunzător
învăţăturii şi îndreptarului celor Zece Porunci date de către Dumnezeu robului
Său Moise pe Muntele Sinai, ci în virtutea unui „Decalog” întemeiat exclusiv pe
puterea materială şi trupească a celor cinci simţuri (aducătoare de plăceri) şi
a forţei egocentrice a cultivării individualiste şi anticomunionale a propriei
personalităţi prin stihia devastatoare a iubirii-de-sine cu toate nefericitele
ei odrasle.
Acesta
este , de altfel, cadrul ideatic în care se petrece transformarea omului
(„zidirea cea de mare preţ” - precum spuneaPărintele Arsenie Boca) în „rob al
dezmierdărilor” (Sfântul Vasile cel Mare) şi „cu totul sălaş
diavolului, relelor şi păcatelor şi fărădelegilor” (Sfântul Simeon
Metafrastul).
Aşa se face că, o dată scoasă din biserică în stradă,
sărbătorirea plină de har luminos, de bucurie şi de înălţare sufletească, a
acestor sfinte evenimente legate de Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus
Hristos, ajunge într-un mod degradat şi degradant petrecere de discotecă sau de
club, promoţii, tombole şi loterii prin „superhipermarket”-uri, pentru clienţi
avizi de agonisire şi consumatori niciodată sătui; ceea ce face din creştinul
simplu şi smerit de altădată, din omul obişnuit şi moral, o stihie năvalnică a
focului nestins al poftei, lăcomiei şi împătimirii, irezistibil fascinat şi
atras de mulţimea ofertelor în bani şi mărfuri menite satisfacerii necontenite
a feluritelor „nevoi” create artificial – toate acestea ducând la vătămare
sufletească gravă, ba chiar la moarte duhovnicească prin transformarea în stâlp
de sare a simţirii lăuntrice , cauzate de dedarea nesăţioasă la păcate: „toţi
s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu
este până la unul!” (Ps 13, 3).Prin urmare, colindul sfânt şi bun
(adevărată sinteză cântată a Scripturii) devine vers profan sau muzică
lăutărească, transformată din folclor autentic în manea de cartier, ceea ce
duce tot la o păgână atitudine comercială, la un fel de bâjbâire şi orbecăială
printre meandrele rosturilor prăznuirii înseşi. Astfel, sfântul locaş devine
doar acel spaţiu bisericesc prin care mai trece (pururea grăbit şi mereu presat
de stresul grijilor lumeşti) bietul om silit de formalismul unei tradiţii pe
care n-o mai înţelege şi la care oricum nu mai aderă, liniştindu-şi cumva
conştiinţa că şi-ar fi făcut datoria faţă de Sfântul Dumnezeu: „poporul acesta
Mă cinsteşte cu buzele... dar inima lor este departe de Mine!” (Mt
15, 8). „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Deut
5,11). Convingerea că, trecând pe la biserică doar pentru a mai aprinde o
lumânare şi pentru a da un pomelnic cu o prescură la altar te-a absolvit total
de orice alte îndatoriri faţă de Dumnezeu şi de voia Lui, reprezintă o mare
înşelare – astăzi din ce în ce mai răspândită: „Iar păcătosului i-a zis
Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în
gura ta?!” (Ps 49, 17).
O asemenea decădere spirituală, împuţinare de suflet şi
meschinărie de cuget nu face decât să se potrivească întru totul pervertirii
morale generalizate care caută, parcă, să cuprindă astăzi tot ceea ce există,
mişcă, suflă şi viază, într-un uriaş angrenaj (specific modernităţii) de
tocare, dizolvare şi anihilare a oricăror valori şi simboluri morale,
intelectuale şi spirituale, fără nici un alt scop decât construirea unui alt
tip de societate umană (numit „societatea de consum”), a cărei funcţionare să
convină intereselor financiare şi economice (mai mult sau mai puţin obscure) a
celor mari, puternici şi bogaţi ai lumii, după lozinci de genul: „producem ca
să consumăm”, „trăim ca să muncim”, „muncim ca să mâncăm”, „trăim ca să
mâncăm”.
Să fie oare, aşadar, Naşterea Domnului o sărbătoare terifiantă,
un prilej de manifestare a apucăturilor idolatrizante ale cetăţenilor, o nouă
Gadara precum cea în care legiunile de demoni au atacat furios turmele de
porci, înecându-i în Marea Galileii, iar în cea de azi cetele de creştini
(parcă preluând de la demoni setea de a ucide) sacrifică mii de porci spre
săturarea poftei de nesăturat a burţii (deja pline cu cărnuri de tot felul încă
din timpul Postului !), încât Praznicul Naşterii Domnului devine de fapt
„sărbătoarea Tăierii Porcului” – ca şi cum aceasta ar vesti adevărata
mântuire?!... Oare prin aceasta nu cumva ne asemănăm mai mult regelui
Irod, ucigătorul de prunci, decât îngerilor, magilor şi păstorilor vestitori de
bucurie?! Oare nu închipuim mai degrabă un fel de „apocalipsă” a
zidirii prin această pornire spre branconaj „oficial” şi „tradiţional”, prin
această manifestare crudă a instinctului de pradă şi de vânare a animalelor?!
Uităm cuvântul Domnului care zice: „ale Mele sunt toate fiarele câmpului,
dobitoacele din munţi şi boii! Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea
ţarinii cu Mine este!” (Ps 49, 11-12). Oare la o astfel de sporire
„duhovnicească” ne povăţuieşte Sfânta Biserică, încât să ajungem să ne asemănăm
celor care „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă” (Ps
105, 20), şi despre care Psalmistul ne spune că „a plouat peste ei ca pulberea
cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare” (Ps 77, 31) şi că
„nimic nu le lipsea din cele ce pofteau iar mâncarea le era încă în gura lor
când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps
77,34-35)?! Oare nu despre astfel de stări de lucruri ne vorbesc şi întâmplări
precum cea din Thailanda (din decembrie 2004) sau din Japonia primăverii anului
2011 şi care ne amintesc de cuvintele prooroceşti ce vesteau „urgia
mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Ps 77,
54) asupra celor împietriţi în rele?.... Şi nu sunt acestea nicidecum
semne de prevestire a sfârşitului: „se va ridica neam peste neam şi împărăţie
peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi;
iar acestea sunt începutul durerilor” (Mc 13, 8); „şi veţi auzi de
războaie şi de zvonuri de războaie - luaţi seama să nu vă speriaţi, căci
trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul!”(Mt 24,6). „Dar dacă nu vă
veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13, 3). Ori rostul înzestrării cu
inteligenţă a omului de către Dumnezeu este tocmai îndumnezeirea şi sfinţirea,
iar nu desacralizarea lui: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps
13, 3), „deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în
balanţă - toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps 61, 9). Aşa că îi
invităm pe toţi vestitorii „apocaliptici” ai sfârşitului de lume, ca şi
pe naivii şi credulii lor ascultători, să observe mai atent că, de fapt, trăim
cu toţii o distrugere a simţământului contemplaţiei frumuseţii care ne
înconjoară. Căci cine să mai admire armonia naturii, cine să-i mai descopere
poezia, cine să-i mai cânte romanţa sau să-i asculte simfonia, cine să mai fie
mângâiat şi uimit de lumina lunii, de albastrul cerului, de farmecul nopţii, de
necuprinsul câmpului cu flori – dacă şi Eminescu şi poeţii cei din ceata lui
trecut-au deja demult din viaţa de aici?... Cine să mai cultive valorile morale
şi spirituale cuprinse tainic şi adânc în bogăţia tradiţiei satului românesc
creştin ortodox – când acesta mai poate fi aflat doar la muzeu?! Ţăranul de
altădată mai există doar prin filmele proiectate şi cărţile depozitate la Casa
de Cultură sau prin piesele expuse la Muzeul Ţăranului Român ... Iată adevărată
apocalipsă (în marş distrugător) a culturii cândva roditoare de viaţă!...
Cine să mai simtă şi să mai tâlcuiască dorul în versul popular (precum
odinioară străbunii ce cântau „Dorul meu de dor tânjeşte!”), cine să mai cânte
lacrima , suspinul, suferinţa, în grai de cuget şi simţire românească, într-o
vreme ca a noastră, în care „dragostea” este privită, numită şi asumată mult
mai pragmatic ca „sex sălbatic” şi „plăcere la extrem”?! Cum să mai semene una
ca aceasta cu măreţia alaiului de nuntă din vechime şi cu gingăşia feciorelnică
a mirilor de demult, când copii în vârstă de nici cincisprezece ani deja se
înfruptă din aşa-zisele „plăceri” otrăvitoare de suflet ale actelor sexuale,
distrugându-şi prin aceasta unii celorlalţi atât inocenţa trupului cât şi
integritatea minţii!...
Iată, aşadar, adevărată apocalipsă a moralei şi a
familiei, a nunţii şi a credinţei, un sfârşit şi o distrugere în fond a
bunului-simţ. Dacă în vremurile de demult fiece gospodar român creştea în
curtea casei sale acea „floare a ruşinii” (uşor de recunoscut printr-o frumoasă
pată roşie ivită chiar în mijlocul florii albe), cei de azi nici măcar nu mai
ştiu cum arată! Şi e firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă oare toate
acestea?! „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legământul
Tău!” (Ps 118, 126), „au vărsat sânge nevinovat: sângele fiilor lor şi al
fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan!” (Ps 105, 38).
„Omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de
minte şi s-a asemănat lor!” (Ps 48, 21).
Din nefericire pentru noi, vremurile de „eliberare”
şi „democratizare” au adus cu ele (împingând libertatea însăşi până la refuzul
oricăror limite sau bariere) valuri peste valuri de păcate, de răutăţi şi de
greşeli, încât – fără să vrem – trăim astăzi simţământul (deloc îmbucurător) al
unei apocalipse (de orice fel ar fi ea), care însă nu sfârşeşte lumea pentru a
o înnoi, ci doar o distruge în sufletele omeneşti. Ce făceau oamenii de
dinainte de potop? „Mâncau, beau, se însurau, se măritau - până în ziua când a
intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi!” (Lc 17,
27). Dar, oare, Hristos Însuşi – pentru ce „S-a răstignit pentru noi în zilele
lui Pontius Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”? Ca să se
vândă în cantităţi industriale cozonacii şi ouăle roşii prin mall-uri şi prin
pieţe? Sau ca să se vândă cadourile (aduse chipurile de „iepuraş”) pentru copii
– şi astfel să se mărească pieţele de desfacere a mărfurilor, să crească
cifrele de afaceri ale firmelor de comerţ, să crească procentajele la bursă şi
coeficienţii comerciali?!... O, nicidecum! „Hristos a înviat din morţi, fiind
începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor 15, 20); căci „dacă Hristos
n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa
voastră!” (I Cor 15,14). A înviat ca să dezlege blestemul, ca să ierte
păcatul strămoşesc, să sfărâme moartea cea veşnică şi să zdrobească
încuietorile iadului!... Şi atunci – de ce să ne purtăm de parcă am fi cu mult
mai întunecaţi decât eram mai înainte de Înviere, mult mai pătaţi de păcate şi
mai blestemaţi prin propriile noastre fapte?! Unde sunt „cerul nou şi pământul
nou” (Apoc 21, 1) din sufletele creştinilor înnoite prin Cincizecime?
Unde este „Sângele Mielului” jertfit(Apoc 7, 14) din inimile
închinătorilor lui Dumnezeu? Cine şi unde şi cum mai cugetă la acestea şi le
trăieşte pe ele? Cui îi mai trebuiesc, cui îi mai folosesc, cine le mai doreşte?!
De ce să tot mergem pe căile pierzării, tot mai departe de ochii blânzi şi
sfinţi ai Bunului Dumnezeu? Şi cui să-i mai cântăm astăzi cu bucurie: „Fericit
bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps 1, 1)? Oare nu
este păcat de atâta jertfă neîncetată, de atâtea Sfinte Liturghii, de atâtea
proorocii şi scrieri, dacă cei pentru care s-au făcut au ajuns precum vestit-a
Psalmistul: „Gură au - şi nu vor grăi! Ochi au - şi nu vor vedea! Urechi au - şi
nu vor auzi !”(Ps 113, 13-15)? Căci „sufletul care păcătuieşte va muri!” (Iez
18, 20).
Şi oare de ce să lăudăm atâta „timpul” şi „valoarea” lui, şi să
nu luăm în seamă cele la care Scriptura ne cheamă – „viaţa veşnică” (Mt
25, 46), – şi cele despre care ne şi avertizează : „osânda
veşnică” (Mt 25, 46) ? În fond, cine ne dă nouă dreptul să împărţim
clipele, şi să le tot numărăm şi contorizăm, neglijând total dimensiunea
chemării vieţii noastre la înveşnicire prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu:
„Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire!” (Evr
3, 15) ?! Ce să mai însemne „an vechi” şi „an nou” când, în lumina
Sfintelor Scripturi, putem vorbi de fapt doar despre un timp al necunoaşterii
lui Dumnezeu (care implică o stare de suferinţă, de neîmplinire şi de
nemulţumire sufletească, precum cea a celor care aveau „ochii ţinuţi ca să nu-L
cunoască” - Lc 24, 16), şi despre un alt timp, al întâlnirii şi împăcării
cu Dumnezeu, adică al unirii cu El: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!” (Lc
24, 35) şi „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile” (Lc 24,45) iar ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie
mare, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Oare nu aceasta
este adevărata bucurie de a fi într-un „an nou” cu Dumnezeu prin înnoirea
noastră sufletească, posibilă prin renunţarea la orgoliul „eu”-lui lăuntric? Şi
ce poate să fie oare mai frumos, mai dulce şi mai binecuvântat lucru decât (la
vremea încheierii a încă unui an calendaristic din curgerea timpului) să poţi
să cugeţi la nemărginirea veşniciei – „mai înainte de veci” (I Cor 2, 7),
şi să cugeţi la nesfârşirea vieţii cea din „vecii vecilor” (Filip 4, 20),
şi să nădăjduieşti la clipa cea mântuitoare: „astăzi vei fi cu Mine în
Rai!” (Lc 23, 43)?! Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează –
să-L primeşti pe Dumnezeul Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa
ta - şi astfel să-ţi câştigi viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp?
Într-o viaţă atât de scurtă, într-un răstimp atât de mic (de doar câteva
decenii de petrecere pe pământ) cum să nu fii mai preocupat de înscrierea
numelui tău şi a numelor celor dragi ai tăi în Cartea Vieţii lui
Dumnezeu, decât de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare?!
„Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri!” (Lc 10,
20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt scrise
în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3). Câtă nădejde nu ne dă teologia
eshatologiei particulare a credinţei noastre creştineşti („în ce fapte te va
găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat!” – Patericul Egiptean), şi
totuşi ... să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi
despre care nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela
nimeni nu ştie - nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” - Mt
24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer semnul Fiului
Omului” (Lc. 24,30)(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus
şi de la miazănoapte până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru
trâmbiţa lui Dumnezeu, Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos
vor învia întâi!” (I Tes 4, 16). Dacă un asemenea eveniment precum Parusia
(sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cu putere
şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece „într-o clipeală de
ochi” (I Cor 15, 52), atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de
cele ce se petrec în jurul nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare
personală?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o
clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi ne vom
şi înfăţişa la Judecată! De aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna
Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul,
dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!” (Ps
74, 8). Şi de aceea ar fi bine ca, atunci când ne adresăm unii celorlalţi
urarea „La mulţi ani cu spor, cu belşug, cu bucurii, cu bogăţii şi fericire !”,
să nu uităm că toate acestea depind atât de Dumnezeu, cât şi de bunăvoinţa
noastră: „Fără Mine nimic nu puteţi face!” (In 15, 5) căci „cel ce nu
adună cu Mine risipeşte!” (Lc 11, 23). Şi iarăşi, bine ar fi ca, la
cumpăna dintre ani, să nu ne limităm doar la umplerea pântecelui cu mâncare gustoasă
şi băutură din belşug, la dans şi chiote de veselie, ci şi, cuminţi şi
înţelepţi, să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al
cântului Bisericii, „înger de pace credincios, îndreptător, păzitor al
sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune şi de folos sufletelor noastre
şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o
săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace
şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”. Pentru că Tu eşti
Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii noastre Păzitor şi de zile
Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea şi a Ta este
împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi
pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sănătate,
mântuire, credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare
tuturor creştinilor dreptmăritori! Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu