Maica Domnului ajută-ne!

Motto:   „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”

           În cultul ortodox rugăciunile către Maica Domnului sunt cele mai frumoase, cele mai des  întâlnite, cum ar fi Acatistele, Paraclisele, Canoanele precum şi toate celelalte rugăciuni umilicioase rămase moştenire pentru noi din tezaurul Sfinţilor Părinţi care au preamărit-O pe Maica Lui Dumnezeu; toate acestea  arată cât de întru-tot-cinstită şi iubită este Maica Domnului de către creștini. Maica Domnului este de fapt deschizătoarea uşii milostivirii la tronul Lui Dumnezeu: „pentru că  rugăciunile Maicii tot pot spre îmblânzirea Stăpânului.” Cel mai adesea  Maica Domnului este invocată în rugăciunile de cerere, la necaz şi la durere, la suferinţă, la primejdii şi chiar în bucurii,- Maica Domnului este Cea care primeşte jertfa laudei de la cei  binecredincioşi.

Pentru cei de alte credinţe, Maica Domnului este pur şi simplu mama pământească a Lui Iisus, fără a I se recunoaşte vreo putere, fiind socotită doar vasul prin care s-a împlinit voia Lui Dumnezeu în actul de mântuire a lumii. Dar ceea ce ar trebui să ştie toţi credincioşii, este faptul că, chiar mai presus de puterea Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, lăsată nouă „armă asupra diavolului”, Maica Domnului este Izgonitoarea dracilor, este Mângâietoarea necăjiţilor şi a sărmanilor, Vindecătoarea bolnavilor. Volumul „Minunile Maicii Domnului” cuprinde o parte din relevantele binefaceri revărsate asupra credincioşilor creştini care O preamăresc, precum şi a lumii întregi. De aceea în sânurile neamurilor Pământului care O cinstesc şi I se închină, locul special din inima rugăciunii adresate Mântuitorului Iisus Hristos îl are Maica Domnului.

            Azi, când lumea a slăbit în lucrarea harică a rugăciunii iar respectul şi evlavia dreptmăritorilor creştini către Maica Domnului s-au împuţinat şi au slăbit, din păcate aproape că a dispărut acea   lege nescrisă din inima credincioşilor de a da cinstea cea dintâi Maicii Domnului, de a-I preamări chipul prin icoana şi candela aprinsă la răsăritul caselor, aproape că s-a şters din viaţa credinciosului obiceiul preabinecuvântat al citirii  rugăciunilor către Maica Domnului, al intonării frumoaselor cântări ale Sfântului Ioan Damaschinul ori Plânsurilor Sfântului Efrem Sirul, ca şi al psalmodierii dulcilor rugăciuni  de umilinţă către Maica Domnului, care înmiresmează sufletul putred de patimi şi înmoaie inimile împietrite ale creştinilor prea-puţin-credincioşi. Grăbirea de altădată a credinciosului către nezăbavnicul ajutor al Maicii Lui Dumnezeu la orice vreme de întristare, de necaz sau de suspin, nu mai este de mult ceva firesc sau de la sine înțeles. In schimb am optat cu toţii pentru  noile sincretisme moderne - talismane, magie albă sau neagră, spiritisme, ghicit în cărţi de tarot, prezis viitorul, „dezlegat” prin aşa-zisele farmece pe care le ticluiesc presupusele vrăjitoare, chipurile  pentru binele nostru! Oamenii au decăzut spiritual părăsind filonul autentic al comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune şi au luat calea falsă a înşelărilor satanice. Pierzarea sufletului vine din pierderea legăturii cu Dumnezeu. Prietenii şi mijlocitorii Lui ne aşteaptă să-I chemăm pentru a ne dărui ajutorul mult-râvnit. De aceea rămâne clar scris în conştiinţa poporului că „oamenii nu pot prezice viitorul” şi că „Anii şi vremile sunt în mâna Domnului”.

Calea de rezolvarea a problemelor nu este graba, cârtirea, neliniştea şi agitaţia, irascibilitatea sau violenţa. Singura cale este în Duhul Sfânt, calea  smereniei şi rugăciunii cu inima înfrântă şi zdrobită, căci Dumnezeu trimite ca dintr-un arc bine încordat săgeţile  încercărilor - cum stă scris şi în Scriptură: dreptatea Lui asemenea cu „săgeţile fulgerului Său vor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor.” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 21). Numai Dumnezeu pedepseşte nedreptatea şi fărădelegea cu dreptate şi mânie atunci când „urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt”! (Matei 24, 15). De aceea  „Către Născătoarea de Dumnezeu cu osârdie să alergăm noi păcătoşii şi smeriţii, strigând din adâncul sufletului: Stăpână ajută-ne milostivindu-Te spre noi!” (Paraclisul Maicii Domnului)            

Adevărul incontestabil al Scripturilor Sfinte păstrează mărturia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca potrivit căreia  Maica Domnului a proorocit Ea Însăşi că: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic!” (Luca 1, 48). Iar la nunta din Cana Galileii tot Maica  Domnului este Cea care a cuprins esenţa învăţăturii şi îndemnurilor apostolice cu privire la Persoana Lui Iisus-Hristosul Domnului Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El!” (Ioan 2, 5) Tocmai de aceea singura cale este rugăciunea curată adusă ca jertfă în Duhul Sfânt al Adevărului cu mireasmă de tămâie la flacăra lumânării sau a candelei pâlpâinde în liniştea nopţii în faţa preacinstitei Icoane a Preasfintei Fecioare, aşteptând împlinirea cuvintelor prooroceşti şi mântuirea sufletelor noastre: pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor,  şi Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” (Rugăciunea Amvonului). Prin urmare, fără doar şi poate, orice altă părelnică scăpare şi amăgitoare salvare (la modul sincretist-ocultist) sunt spre pierzarea şi moartea noastră sufletească!

        Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi

Despre credința slabă și lașitate

          

       Nu doar o singură dată Mântuitorul Iisus Hristos ne-a îndemnat să avem credință în Dumnezeu, zicând: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta.” (Luca 17, 6) De fiecare dată când trebuia să rezolve problema vreunui om, Iisus îl întreba: „Crezi tu că pot Eu face aceasta?” (Matei 9, 28) Din aceasta vedem limpede că nimic nu poate fi împlinit inimii noastre de la Dumnezeu fără virtutea credinței: „credința ta te-a mântuit, mergi în pace!” (Luca 7, 50)

Dar ce este credința? Cum o definim în legea ortodoxă a Bisericii noastre? Credința este starea de legătură între suflet și lucrarea Duhului Sfânt prin simțirea Lui Dumnezeu, posibilă prin cinstita rugăciune – „convorbirea cu Dumnezeu”; de aceea se și numește „cea mai mare virtute”, cea dintâi faptă bună, numită și „împărăteasă.” Credința este o stare de vibrație lăuntrică a inimii din dorul de Dumnezeu, precum Regele Profet David spunea: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Psalmul 41, 1) Această artă de unire a sufletului cu Dumnezeu în rugăciune, în Duhul Sfânt, este un dar dumnezeiesc, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că se dă unuia din zece mii care se silesc; altfel spus, harul pogoară pe măsura străduinței. Așa s-au născut misticii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, nenumăratele modele din „Viețile Sfinților”: Maria Egipteanca, Tomaida, Marcu din muntele Francisc, Zosima din Palestina, ca și mulți alții prezenți în Sinaxarele ortodoxe.          

            Tot din credință sfinții pustiei au lepădat cele ale lumii, alegând pustia și viața de nevoință. Tot din credință sfinții mucenici au pătimit martiriul ighemonilor și chinurile temnițelor, răbdând colții fiarelor pentru Hristos, dobândind eliberarea sufletului din marea învolburată a vieții pământești, doar din dorința supremă de unire cu Hristos, Împăratul cerului. Cuvântul adresat de către Mântuitorul femeii canaaneence a cărei fiică era rău chinuită de un demon („mare este credința ta!”), reprezintă de fapt mesajul divin care ne arată valoarea și puterea credinței omului în Dumnezeu. De aceea este mare credința - pentru că poate rezolva orice problemă pământească cu care ne confruntăm. Prin harul Duhului Sfânt (izvorul tuturor harismelor) și printr-o credință curată, dreptmăritoare, sfinții au avut puterea de a vindeca bolnavi, de a învia morți,de a tămădui boli trupești și sufletești, de a izgoni patimi și demoni, și chiar de a ști dinainte lucruri și fapte care se vor petrece aievea - darul înainte-vederii. 

Spre deosebire de ei, noi, cei de azi, nu avem credință „tare”, „sănătoasă”, ci credință rațional-intelectualistă, șlefuită prin „studii” înalte, „informată” și „informativă”- dar...vai! - nelucrătoare și „nepracticantă”! Altfel spus, nu înseamnă deloc că am fi „credincioși” chiar și dacă am cunoaște pe dinafară Sfintele Scripturi și toate dogmele teologiei; acestea trebuiesc lucrate în viața proprie și împlinite cu fapta. „Credința fără fapte moartă este.” (Iacov 2, 20); faptele săvârșite din credință sunt vii.

 Uneori spunem despre unii oameni că „au credință slabă” - și îi numim pe unii ca aceștia „căldicei”. De fapt este vorba despre credincioși superficiali, cunoscători cu intelectul în cele ale credinței, dar nepracticanți, fără conlucrare cu harul Duhului Sfânt. Aceasta vine din neevlavie, din lipsă de smerenie (adică din mândrie), din moleșeală sufletească, din amânare, din lene și uitare, din trândăvire la rugăciune; toate acestea sunt fiice ale iubirii de sine și duc la necredință, adică la moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Necredință care zămislește omul ateu, ușor pervertibil de la o stare la alta, laș, influențabil, mincinos, schimbându-se (coruptibil și cameleonic) în funcție de timp, interese, oameni și evenimente: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.” (Psalmul 52, 4). Pentru omul bun și drept, tot David Proorocul zice: „Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioșilor” (Psalmul 1, 1); stă ca model în Scripturi Sfântul și Dreptul Iov cel îndelung-răbdător și de neclintit. Și tot Psalmistul, insuflat de Duhul Sfânt, exclamă: „Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa! Nu vor învia necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților!” (Psalmul1, 4-5)           

         Sfânta Evanghelie ne învață că nu se poate amesteca întunericul cu lumina. Modelul demnității umane, apogeul desăvârșirii firii umane în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, rămâne modelul absolut, vrednic de urmat pentru toate veacurile: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)

         (Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni 2015)