Motto:
„S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (Simbolul Credinţei)
„Şi
începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor
din
toate Scripturile cele despre El.” (Luca 24, 27)
„Atunci
toată făptura va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău
şi
Răscumpărătorul tău” (Isaia 49, 26)
Evenimentul
Naşterii Domnului este temeiul de început al credinţei creştine şi temelia
dogmaticii ortodoxe. De-a lungul istoriei lumii, în nici una dintre religiile
care s-au manifestat printre popoare nu s-a întâlnit cazul vreunui lider care
să-şi fi jertfit viaţa până la sacrificiul suprem pentru a-şi salva semenii.
Punctul culminant al Revelaţiei supranaturale îl reprezintă trimiterea în lume
de către Dumnezeu a Unicului Său Fiu pentru mântuirea ei; nu pentru a Se
mărgini să privească sau doar să înveţe, oferind explicaţii şi norme pentru
conduită ori criterii de funcţionare a relaţiilor dintre oameni. Reperul
principal îl constituie iubirea intertrinitară: „Întru aceasta vor cunoaşte
toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In.
13, 35), „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine
şi Eu în voi.” (In. 14, 20) Altfel spus, cei ce sunt ai Lui Dumnezeu sunt cei
ce împlinesc porunca iubirii.
Cel
dintâi martor al Întrupării este Duhul Sfânt – a treia Persoană din Sfânta
Treime, Care a împlinit pregătirea pântecelui Fecioarei Maria prin
depărtarea lestului pământesc, prin ştergerea păcatului adamic (moştenit prin
naşterea ei pe cale firească din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana), făcând-o pe
Maica Domnului „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Sfântul Ioan Damaschin),
„Scaun de heruvimi” (Sfântul Roman Melodul) şi „Tron al Celui Preaînalt”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1, 35). O dată cu revărsarea Duhului Sfânt
peste Fecioara Maria începe şi căderea stăpânirii diavolului pe care o avusese
până atunci asupra lumii: „Bucură-te, izgonirea diavolilor!”
(Acatistul Bunei Vestiri) și începutul împlinirii proorociei de la Facere: „Duşmănie
voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta
îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (3, 15). Desăvârşita
curăţie şi nevinovăţie a Fecioarei (ca şi adânca ei cunoaştere a Scripturilor
Sfinte) este evidentă în răspunsul pe care îl dă Arhanghelului: „Cum va fi
aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1, 34), „Iată roaba Domnului.
Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Dialogul acesta, de fapt, marchează
un al doilea moment decisiv al conlucrării dintre omul altădată
izgonit din Rai şi Dumnezeu: Cel-vechi-de-zile, Dumnezeu Tatăl, este rugat să
caute spre smerenia Fecioarei pentru a deschide calea pe care Dumnezeu Fiul o
va străbate din sânurile Tatălui din veşnicie până în pântecele Fecioarei sub vremi.
Smerenia Fecioarei este cea care a atras smerenia Lui Dumnezeu Însuşi, chenoza
sau deşertarea de slava veşnică a Fiului prin Întrupare „luând chip de rob”
(Troparul Acatistului Bunei Vestiri): „a căutat spre smerenia roabei Sale” (Lc.
1, 48). Calea smereniei este calea adevărului – o spune Fiul Însuşi atunci când
răspunde dragostei materne cu iubire fiască: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt
aceştia care ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8, 21). Şi
doar Fiul poate şti câtă bucurie s-a făcut în ceruri atunci când Prunca Maria a
fost închinată Templului din Ierusalim prin făgăduinţa Sfinţilor ei Părinţi
după trup, Dreptul Ioachim şi Fericita Ana, şi câtă bucurie Tatăl Însuşi a avut
atunci când Fecioara în vârstă de numai cincisprezece ani a cuprins în
înţelegerea tainică a inimii ei lucrarea Lui de restaurare a omului căzut:
„Iată roaba Domnului!” (Lc. 1, 38). Stăpânului a-toate şi Domnului tuturor, ea
I-a adus ca sfântă slujire - prin smerenie, bunăcuviinţă, evlavie şi
credincioşie - răspunsul pe care altădată El l-a căutat în Rai la protopărinţii
neamului omenesc, atunci când îl striga pe Adam: „Adame, unde eşti?” (Facerea
3, 9). Abia ea a adus răspunsul cuvenit din partea umanităţii la iubirea de
oameni a Lui Dumnezeu, răspunzându-I cu toată dăruirea - precum de altfel
răspunde şi chemării strămoşului David: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă
urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul
frumuseţea ta!” (Ps. 44, 12-13). Care altă frumuseţe - dacă nu cea a sufletului,
a inimii curate şi a minţii - care contemplă pururea cerurile Domnului prin
adâncul smereniei şi care singură redă întreagă sufletului omenesc asemănarea
cu Dumnezeu (pierdută din mândrie prin păcatul neascultării). Întru
totul fără de prihană, sfioasă şi desăvârşit nevinovată se arată a fi
Preacurata Copilă din Nazaretul Galileii atunci când adresează
mesagerului divin întrebarea: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Lc.
1, 29)... să nu fie vreo înşelare, ca a Evei oarecând! Drept pentru care
trezvia ei atrage de la Domnul cel mai mare har cu putinţă de primit de către
om – „căci ceea ce poate Stăpânul cu simplă voirea, aceea poate şi Maica Lui cu
rugăciunea”: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35)
Întruparea
Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară a fost mai înainte vestită în Sfintele
Scripturi: ,,Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge
briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei
sale nazireu al lui Dumnezeu” (Judecători 13, 5); „Şi venind a locuit în oraşul
numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că
Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23). Naşterea Fiului din sânurile Tatălui mai
înainte de toți vecii o vede Moise în umbra proorociei din Vechiul Testament:
„Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare
din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numeri 24, 17), după cum şi Naşterea
din Fecioară în Betleemul Iudeii o găsim vestită în penumbra Vechiului
Legământ: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine
va ieşi Stăpânitor” (Miheia 5, 1). Desigur, nu întâmplător tot la Betleem, pe
vremea proorocului Samuel, a fost uns rege strămoşul după trup al
Lui Iisus, marele David: „Domnul a zis către Samuel: Până când te vei tângui tu
pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel ? Umple
cornul tău cu mir şi du-te, că te trimit la Iesei Betleemitul, căci dintre fiii
lui Mi-am ales rege. Samuel a zis: Cum să mă duc ? Va auzi Saul şi mă va ucide.
Iar Domnul a zis: Ia cu tine o juncă din cireadă şi zi: Am venit să aduc jertfă
Domnului. Şi cheamă pe Iesei şi pe fiii lui la jertfă, şi Eu îţi voi arăta ce
să faci şi-Mi vei unge pe acela pe care îţi voi spune Eu. Şi a făcut Samuel
aşa, cum i-a spus Domnul. Şi când a sosit el la Betleem, bătrânii poporului,
tremurând, i-au ieşit în întâmpinare şi au zis: Cu pace este venirea ta,
văzătorule?” (Regi cap 16, 1-4).
Aşadar,
martor al întrupării este şi Arhanghelul Gavriil care a fost trimis din cer în
Nazaret să binevestească Fecioarei Maria Naşterea după trup a Fiului
Lui Dumnezeu din Ea: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”
(Lc. 1, 28). Mărturia lui o întăreşte prin îndemnul pe care i-l adresează în
vis Dreptului Iosif, zicându-i: ,,nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” (Mt.
1, 20). Aşadar, dacă patriarhului Avraam, la Stejarul Mamvri, Sfânta Treime i-a
vorbit faţă către faţă în chipul a trei Oameni ospătaţi de el şi de soţia
sa Sarra cu bucate materiale - azime, unt, lapte (simbol liturgic proorocesc
fiind viţelul), iată că aici, la Întrupare, Maicii Domnului îi vorbeşte prin
mesager ceresc; numai că – lucru minunat! – în loc să se sfiască Fecioara la
vederea îngerului, se sfieşte arhanghelul înaintea Fecioarei: „mă spăimântez a
striga ţie: bucură-te Mireasă nenuntită!” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri).
Se sfieşte deoarece , într-o clipeală de ochi, cea care se numise pe sine
„roaba Domnului” - prin pogorârea Duhului Sfânt (puterea Celui
Preaînalt umbrind-o) - devine Stăpâna oamenilor şi a îngerilor deopotrivă, iar
prin Naşterea Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu – Împărăteasa cerului şi a
pământului, mai înaltă decât toată făptura: „Că mi-a făcut mie mărire Cel
Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Lc. 1, 49)
Alt
martor minunat este steaua călătoare care îi va călăuzi pe magii veniţi din
Persia (Melchior, Baltazar şi Gaşpar – după Tradiţie instruiţi în ale
astronomiei în şcolile faimoase de lângă vechiul Babilon, la Şippar). Aici, la
Betleem, precum zice cântarea „au învăţat ei de la Stea să se închine Soarelui
dreptăţii”; şi aceasta pentru că atunci când e vorba de minune, nu
toate legile astronomiei mai corespund ştiinţei omeneşti. Steaua pare că lasă
legile cerului şi mersul constelaţiilor, legile gravitaţiei şi rânduielile
astrelor – şi devine mesagera Împăratului Celui Care a creat-o şi a aşezat-o în
armonia cerului: „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii
lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7). Aici steaua simbolizează nepătrunsul
infinitului căci, aşa precum nimeni nu ştie când au fost făcute
stelele (lucruri care se văd cu ochiul liber şi înfrumuseţează bolta
nopţii) tot aşa şi Naşterea Lui Iisus este din veşnicie, fără început şi fără
sfârşit, mai presus de puterea ştiinţei şi priceperii minţii noastre. „iar
obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.” (Miheia 5, 1)
Aşadar,
martori ai Întrupării, care au copleşit gândirea vremii de atunci,
devin şi magii înşişi aducători de daruri - „aur, smirnă şi tămâie”
(Mt. 2, 11). Luminaţi de stea, ei văd în Pruncul Iisus pe Fiul Lui Dumnezeu şi
I se închină ca unui Împărat, dăruindu-I aur (precum fac vasalii înaintea
suzeranului mai puternic decât ei). Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne
confirmă că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu şi că ne este Domn: „Sfântul care Se
va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Iar păstorilor
de la marginea Betleemului tot un înger al Domnului, tot un slujitor ceresc al
Împăratului Celui Mare, le vesteşte: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc
vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi
Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 10-11)
Pe lângă
magi şi păstori (aleşi la vestirea Tainei prin îngeri şi prin oameni) un alt
martor vrednic de crezare este Sfântul şi Dreptul Iosif, cel care o ocrotea pe
Fecioara. Mirat de adâncimea tainei şi de necunoscutul petrecerii ei între
oameni, mai întâi Iosif s-a întristat, s-a neliniştit şi s-a tulburat văzând
cele ce se petreceau cu Fecioara: „drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit
s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19). Dar înştiinţat fiind de înger noaptea în vis,
înţelege degrab lucrarea minunată a Domnului şi ne arată mai departe cum
misterul necunoştinţei şi miezul tainei se dezleagă atunci când se naşte
Pruncul Iisus: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul
său Cel Unul-Născut” (Mt. 1, 25), cunoscând el însuşi astfel că ea este Mireasa
Lui Dumnezeu şi Maica Pruncului Iisus - Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat,
„Lumina lumii” (In. 8, 12): „Poporul care locuia întru întuneric va vedea
lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci
peste voi.” (Isaia 9, 1). Adâncimea de necuprins a Tainei descoperite nouă este
revelaţia iubirii Lui Dumnezeu pentru lume, Care „într-atât ne-a iubit” încât a
făcut totul ca să ne mântuiască. Vedem aceasta din cuvintele Mântuitorului
Însuşi, aşa cum au fost ele consemnate de către Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu: „Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan
8,23) „Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi
pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la
Mine însumi, ci El M-a trimis.” (Ioan 8, 42)
Dar
martorul istoric cel mai „ştiinţific” rămâne cel din paginile deopotrivă ale
Sfintelor Scripturi şi ale Arhivelor de Stat: cezarul Augustus - iniţiatorul
celui dintâi recensământ demografic la care au fost chemaţi să se înscrie toţi
locuitorii Iudeii (pentru verificarea contribuabililor şi a impozabililor) –
eveniment care de altfel şi marchează începutul noii ere creştine: „În zilele
acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această
înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.”(Luca 2, 1-2). Iată
aşadar temeiul adeveririi istorice a Naşterii Lui Iisus în cronologia romană –
ceea ce arată că noi nu colindăm pentru a cânta o legendă în Taina Lui Iisus şi
a întrupării Sale; Naşterea a fost un eveniment istoric pământesc. După cum un
alt martor pământesc a fost şi regele Irod însuşi (numit „cel Mare”, domnind
în Ierusalim în timpul împăratului roman Augustus între anii
37 î.Hr. şi 4 d.Hr.) - care, de teama de a nu-şi pierde tronul (în urma
convorbirii cu magii sosiţi din Persia în căutarea Pruncului-Împărat) „ s-a
mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în
toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la
magi.” (Matei 2, 16). După cum şi Sfinţii Apostoli înşişi sunt martori direcţi
ai învăţăturii Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu Cel născut din Fecioara
Maria: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In. 6, 68).
„Hristos
Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!” (Sfântul Grigorie
Teologul)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu