Inima înfrântă şi smerită

„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!” (Ps. 50, 11)

„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă!” (Ps. 72, 1)

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Mt. 11, 29)

„Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele!” (Mt. 15, 19)

„Din prisosul inimii grăieşte gura.” (Mt. 12, 34)

„Omul bun - din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune.” (Lc. 6, 45)

„Începutul a toată smerenia este negăirea de rău a aproapelui –

nici de faţă, nici în lipsă!” (Sfântul Antonie cel Mare)

Întreaga literatură patristică a creştinătăţii a păstrat de-a lungul veacurilor o atenţie neslăbită la inima omului - atât ca şi casă a sufletului, cât ca şi centru al tuturor puterilor fireşti şi duhovniceşti chemate să împlinească rostul ultim al creaţiei - unirea cu Creatorul prin vederea mistică a Lui încă din viaţa aceasta: „Fericiţi cei curaţi cu inima - că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Scopul suprem al tuturor strădaniilor şi nevoinţelor spre mântuire se poate realiza printr-o dublă lucrare: cea de curăţire a trupului de mulţimea patimilor păcătoase (posibilă printr-un efort continuu şi susţinut de zdrobire sau străpungere a inimii) şi cea de curăţire a sufletului de puzderia de gânduri, închipuiri şi imaginaţii care îl tulbură şi îl întunecă permanent, împiedicându-l să se liniştească şi să primească luminarea duhovnicească prin înţelegerea profundă şi corectă a raţiunilor tuturor lucrurilor şi întâmplărilor vieţii: „Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre ?” (Lc. 24, 38). Numai pe calea acestei curăţiri (deopotrivă a trupului, a minţii şi a inimii) aducătoare de lumină sfântă şi de pace adâncă îşi poate face omul inima (ca şi centru al fiinţei  sale) locul binecuvântat de întâlnire cu Dumnezeul Cel viu al Adevărului – întâlnire tainică pe careSfinţii Părinţi trăitori ai unirii mistice cu Dumnezeu o descriu la unison ca pe o pogorâre a minţii în inimă prin puterea rugăciunii făcute către şi în Numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii: „Râvnitu-v-am pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2) scrie în acest sens Sfântul Apostol Pavel, în a doua epistolă a sa către Corinteni.

O asemenea lucrare nu poate fi săvârşită decât în virtutea smereniei, temelia de neclintit a întregii lucrări ascetice, fără de care nici unul dintre fiii oamenilor nu se poate mântui. Smerenia poate şi dintr-un demon să facă iarăşi înger, tot aşa după cum mândria până şi din îngeri a putut să facă demoni. Aşadar, sfântă, de neajuns şi de nebiruit este puterea smereniei. Sfântul Ioan Damaschinul scria: „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine!”. Aceste cuvinte ale marelui ascet şi părinte al Bisericii se referă, fără îndoială, la faptul că sfânta şi adevărata smerenie poate fi aflată şi contemplată în toată măreţia ei numai în faptele şi pildele de vieţuire creştinească ale adevăraţilor nevoitori întru mântuire. Pentru că există şi aparenţe înşelătoare, care ne pot da o falsă idee sau cunoaştere despre smerenie, derutându-ne astfel de la calea cea dreaptă. Iată, de pildă, mărturisirea Proorocului David: „Iar eu sunt vierme şi nu om!” (Ps. 21, 6). La rândul lor, nici Apostolii nu s-au lăsat mai prejos: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi!” (I Cor. 4, 13).

Astfel, pentru a cunoaşte adevărata sfântă smerită cugetare sau smerenie a inimii, cel între sfinţi părintele nostruIsaac Sirul spunea: „Nu cel blând sau domol din fire este cel smerit” – aceasta pentru a nu confunda smerenia duhovnicească cu starea firească. Evlavia cea din afară, vorba cumpătată şi pietatea în purtări nu sunt numaidecât semne ale adevăratei smerenii – căci pot fi simple acte de făţărnicie. Iar Sfântul Părinte continuă: „Smerenia nu înseamnă smerirea cugetului atunci când cădem din păcat în păcat, din insuficienta luare-aminte de sine, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli” - precum zice şi David Psalmistul: „Ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine!” (Ps. 72, 22) - aceasta pentru că, deşi nădăjduirea în darul iertării divine rămâne un act de credinţă profundă (despre care Sfânta Scriptură confirmă că „Dreptul din credinţă va fi viu!” - Avac. 2, 4), totuşi ea nu este semnul deplin al smereniei celei asemenea Dumnezeirii. Şi astfel, concluzionează marele ascet: „Numai atunci suntem smeriţi – când avem nenumărate fapte bune săvârşite fără a le vădi, căci le ascundem cu grijă de ochii lumii, ca să ne ferim de înălţarea minţii, de trufie şi de mândrie”. Nu degeaba ne îndeamnă Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta !” (Mt. 6, 3), „şi nu trâmbiţa înaintea ta precum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Mt. 6, 2), „pentru ca milostenia ta să fie într-ascuns iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie!” (Mt. 6, 4). Căci despre cei ce fac faptele evlaviei şi credinţei doar de ochii lumii, tot Domnul ne spune: „Adevărat grăiesc vouă - şi-au luat plata lor!” (Mt. 6, 2). Pildă de smerenie ne stă în acest sens mărturisirea marelui Pavel, Apostolul neamurilor, pe care o face în epistola sa către Timotei: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi - dintre care cel dintâi sunt eu!” (I Tim. 1, 15). Dacă Sfântul Apostol şi ucenic de taină al Mântuitorului, care „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!  – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2) se crede şi se vede pe sine însuşi păcătos – atunci noi, cei care n-am făcut nimic vrednic de pocăinţă - să ne mai credem smeriţi?! Oare câtă putoare şi duhoare diavolească nu emană în lăuntrul inimii omului sluta şi nesuferita patimă a iubirii-de-sine, care zămisleşte mândria, vanitatea, îngâmfarea, părerea-de-sine şi multe altele asemenea acestora care ne duc la pierzanie sufletească, fără ca măcar să ne dăm seama de aceasta: „Ochi au - dar nu văd; urechi au - dar nu aud!” (Ier. 5, 21).

Virtutea aceasta a smereniei are adânc de taină în lucrarea ei. Doar Dumnezeu o izvorăşte. Doar El Însuşi o lucrează desăvârşit. El o arată lumii: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6). Pornind de la această lucrare sfântă a lui Dumnezeu (arătată lumii prin Întrupare), Sfântul Apostol Pavel  ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare!” (Col. 3, 12). Astfel, Sfântul Efrem Sirul (supranumit „Harpa Duhului cea din pustie”) scrie: „Smerenia este haina lui Hristos”; iar Sfântul Isaac Sirul întăreşte: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, prin  aceasta împlinindu-se cuvântul Mântuitorului: „Eu şi Tatăl Meu - una suntem!” (In. 10, 30) – veşnicul izvor de smerenie mai presus de toată puterea cea gânditoare şi cea cuvântătoare şi cea simţitoare: „Smeritu-m-am – şi m-am mântuit!” (Ps. 114, 6). Iată în ce simplitate de cuvinte poate să încapă monumentala operă sufletească a smereniei celei despre care s-au scris (şi încă se mai pot scrie) nesfârşite tomuri de învăţături şi povăţuiri duhovniceşti menite să ajute la dobândirea acestui dar suprem: „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49).

Acesta era, de altfel, îndemnul pe care Hristos l-a adresat unui tânăr plin de principii şi de fapte bune – dar şi de nenumărate avuţii materiale: „Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi!” (Mt. 19, 21). Întristarea tânărului este de fapt răspunsul umanităţii neputincioase în faţa invaziei de oferte îmbietoare la plăceri senzuale pe care i le face lumea – o lume care trăieşte doar pentru a consuma, şi care vrea şi cu Hristos să fie, dar nici de tentaţiile plăcerilor trecătoare să nu se lepede. Poticnirea dureroasă a omului contemporan o reprezintă faptul că simpla agăţare de textele teologice ale Sfintelor Scripturi nu rezolvă deloc problema mântuirii. Vorba Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ştiinţa fără credinţă doar îngâmfă!”. Pentru că lucrarea duhovnicească fără ştiinţă de carte poate mântui, dar ştiinţa de carte fără lucrare duhovnicească mai mult pierde sufletul. De aceea, prioritar rămâne să ne străduim să învăţăm şi să dobândim lucrarea cea mântuitoare a inimii, „roada Duhului” (Gal. 5, 22); căci de aici începe toată curăţirea. Foarte mulţi sunt poate cei care cred că au atins deja „cote alarmante” ale smereniei ... numai că (spre ruşinea noastră, a credincioşilor) nu prea se văd roadele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ...” (Gal. 5, 22-23). Nu se văd! Nu se cunosc! Ba chiar, dimpotrivă, în vremea noastră Biserica este din ce în ce mai contestată într-o societate postmodernă aflată în plin progres ştiinţific şi tehnologic. Ceea ce într-adevăr îngrijorează este faptul că propovăduirea slujitorilor Bisericii nu-l mai animă pe credincios, nu mai pare eficientă în îndemnarea credincioşilor de a deschide uşa sfinţilor. Ba chiar se poate spune că blânzii asceţi ai creştinătăţii universale de odinioară s-au transformat astăzi (din vegetarieni şi postitori desăvârşiţi) în carnivori hrăpăreţi şi nesătui, prădalnici asemeni fiarelor sălbatice – ceea ce a dus la apariţia în sânul poporului a unor zicători de-a dreptul groteşti, exprimând deopotrivă stupoarea şi stupefierea: „Până la Dumnezeu ... te mănâncă sfinţii!”. Iată ce „expresie de evlavie” pe buzele celor botezaţi înNumele Sfintei Treimi ! Sau alta, care (nesocotind pătimirea lui Hristos pentru păcatele lumii şi moartea Lui cea de viaţă dătătoare şi Învierea Lui cea mântuitoare) ne aminteşte de Adam cel căzut oarecând şi izgonit din Rai: „Fă-te frate cu dracul ca să poţi trece puntea!”. Ce poate zace mai hidos tăinuit în lăuntrul celui care, deşi „chip şi asemănare a lui  Dumnezeu” (Iac. 3, 9), singur îşi arată urâţenia inimii şi neputinţa sufletească în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu, atunci când replică nepăsător: „Ei, ce mare lucru Judecata? Ce-or să facă toţi - aia o să fac şi eu! Ce, s-a întors careva de dincolo ca să ne spună ce-i acolo?!”... Unul ca acesta nu mai aude glasul Apostolului: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Cor. 15, 55).

Iată că Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem la El de bună-voie, cu propria noastră voinţă liberă. Acesta este cel dintâi semn şi cea dintâi faptă a îndreptării pe calea smereniei: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!” (Mt. 8, 22). Căci: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de bună-voie” (II Cor. 9, 7). Şi iarăşi cântă Psalmistul: „De bună-voia mea mă voi mărturisi Domnului!” (Ps. 27, 10). Aşa este începutul a toată smerenia şi tot aşa se face şi înaintarea pe calea lui Dumnezeu. Aşa ne învaţăSfântul Ioan Scărarul: „Ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Evangheliei reprezintă începutul smereniei”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Cel ce crede – se teme; iar cel ce se teme – se smereşte!”. Ce fel de teamă? Desigur, una sfântă, grijulie, plină de iubirea faţă de Creatorul şi Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Nicidecum o teamă ucigătoare, dătătoare de spaime de moarte. Căci nu poate Dătătorul de viaţă să ucidă pe cei care Îl iubesc pe El! Şi de aceea tot Sfântul Isaac Sirul ne spune că lipsa smereniei vine şi din necunoaşterea-de-sine, adică din neluare-aminte la sine, din lipsa trezviei: „Căci smerenia se dobândeşte din cunoaşterea-de-sine în Duhul Cel Sfânt al Adevărului”.

Puterea smereniei este singura care îi învinge pe vrăjmaşii mântuirii neamului omenesc. Pornirile demonice ale urii, zavistiei şi invidiei ucid cu desăvârşire lucrarea delicată şi plină de gingăşie a smereniei. Căci Dumnezeu nu lucrează întru răzbunare şi ură! Cântă David Psalmistul: „Că în smerenia noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui! Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui!” (Ps. 135, 23-24). Smerenia aduce inima înfrântă la starea nevinovăţiei de copil: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta - acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 4). Căci, adaugă Domnul Hristos: „Cine se va smeri pe sine – acela se va înălţa!” (Mt. 23, 12). Numai în smerenie poate primi omul cercetările harului dumnezeiesc, căci numai cel smerit se poate odihni în Dumnezeu. Scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sufletul tulburat este tronul diavolului!”, iar marele Isaia, cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”, adevereşte: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Is. 66, 2). Şi tot Sfântul Isaac Sirullaudă binefacerile smereniei: „Precum umbra urmează trupului, tot aşa smeritei cugetări îi urmează mila lui Dumnezeu”.

Semnul vizibil al smereniei este unul asemănător semnului feciorelniciei. Căci precum ruşinos şi inocent e sufletul feciorelnic, a cărui nevinovăţie îmbujorează obrajii şi umezeşte ochii trupului, tot atât de sfios şi de înfrânat la vorbă şi în purtare este şi sufletul smerit. Şi de aceea, încheie tot Sfântul Episcop de Ninive: „Sporirea omului este smerenia: pe cât se pogoară cineva întru smerenie, pe atât se înalţă întru sporire”. Căci (confirmă şi sfinţii nevoitori ai „Patericului”) – „cel ce se smereşte pe sine îi smereşte pe demoni; iar cel ce nu se smereşte, este batjocorit de către aceştia!”.

„Smerenia trece înaintea măririi” (Pild. 15, 33). Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Mt. 11, 29). Semnul adevăratei smerenii acesta este: a te socoti pe tine însuţi cel mai păcătos dintre toţi păcătoşii. Căci: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13) se ruga în Templu vameşul. „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa!” (Lc. 18, 14).
(Pr. Calistrat -  Manastirea Vladiceni)