Urcuşul duhovnicesc prin post şi rugăciune

„Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt. 4, 2)

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140, 2)

„Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc!” (Ps. 103, 5)

       Sfântul Maxim Mărturisitorul  ne  învaţă că urcuşul duhovnicesc pe scara nevoinţelor desăvârşirii începe cu treapta făptuirii morale (sau a împlinirii poruncilor dumnezeieşti) şi continuă cu cea a contemplării naturale a tainelor zidirii revelatoare de sensuri. De odihna duhovnicească au parte doar acei aleşi ai Lui Dumnezeu care au ajuns la apogeul strădaniilor sau pe culmea eforturilor săvârşite pentru Dumnezeu, dobândind astfel neîncetata şi pururea-fericita sălăşluire a minţii în cer – precum spune Sfântul Simeon Noul Teolog în „Filocalia” (vol. 6).

          Cea mai înaltă şi aspră măsură a înfrânării prin postire a împlinit-o Domnul Iisus Hristos Însuşi – „nici mâncând, nici bând” (Mt. 11, 18) - , precum zice Scriptura: la urmă „El a flămânzit” (Mc. 11, 12). Pentru noi, creştinii, perioada de post este cea mai folositoare de suflet, după cum arată învăţătura patristică: „Postul este maica sănătăţii trupeşti şi sufleteşti” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur); postind, mintea poate fi curăţită şi primeşte ascuţime prin lipsirea trupului de aburii mâncărurilor grase şi prin împodobirea lui cu virtuţile înfrânării. Foarte mulţi, însă, sunt cei care se întreabă cât şi cum ar trebui să postim; altfel spus, cât ni s-ar cuveni să ne înfrânăm de la pofte pentru a fi ascultaţi de Dumnezeu. Dacă vom cerceta cu luare-aminte învăţăturile sfinţilor asceţi, vom descoperi că postul are trei trepte deosebite de urcuş duhovnicesc, legate direct atât una de alta, cât şi toate la un loc de lucrarea rugăciunii- prin urmare de măsura sporirii duhovniceşti.

          Cea dintâi dintre aceste trepte ale urcuşului nevoinţelor spre mântuire este treapta pe care păşim, de regulă, toţi cei care ne putem numi „creştini practicanţi”, şi anume postul lacto-vegetarian, măsură împlinită prin înfrânarea de la mâncarea de carne (respectiv a oricăror produse obţinute prin prepararea cărnii sacrificate) şi prin consumarea doar a produselor de lactate şi brânzeturi. În perioadele de post consacrate ca atare de rânduielile Sfintei Biserici, dezlegarea la aceste produse se acordă prin pogorământ persoanelor afectate de boli cronice sau incurabile, precum şi bătrânilor şi pruncilor; duhovnicul fiecăruia în parte are puterea de a iconomisi şi chivernisi cu discernământul necesar această dezlegare, în funcţie de situaţie. Pentru a ne limpezi în această privinţă, Sfinţii Părinţi nevoitori din pustie ne învaţă că „postul este armă, nu virtute” („Patericul egiptean”) iar Sfântul Ierarh Vasile cel Mare precizează că  „trup de trup se deosebeşte precum vreascurile de fier”.  Pe de altă parte, Sfânta Scriptură însăşi ne arată că strălucirea harică a fiecărui nevoitor în parte se raportează la puterea spirituală şi sufletească pe care o depune ca efort personal pe calea mântuirii; de aceea şi răsplătirea în împărăţia Lui Dumnezeu se face pe măsură: „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor 15, 41) şi „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); „alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor” (I Cor. 15, 41). Ca idee general acceptată în viaţa ascetică, se ştie că postul lacto-vegetarian nu duce mintea rugătorului pe înălţimile contemplaţiei duhovniceşti şi nici nu poate pretinde o desăvârşită curăţire de patimi; în orice moment nevoitorul poate fi pe neaşteptate ispitit de duhurile rele: „Când trupul nu este supus unei nevoinţe aspre, patimile se ascund în chip viclean”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea „Războiul nevăzut”.

             A doua treaptă de măsură a postirii este cea a vegetarienilor (persoane care nu folosesc niciodată în alimentaţie lactate sau brânzeturi). La unii ca aceştia putem mai uşor să descoperim un spor duhovnicesc, pentru că pe această treaptă de nevoinţă începe o curăţire mai profundă a minţii, printr-o stare sufletească de dispoziţie accentuată spre lucrarea rugăciunii (desigur, nu-i putem numi „vegetarieni” pe cei care se hrănesc cu vegetale doar pe perioada posturilor bisericeşti; vegetarian convins este numai cel care întrebuinţează permanent, pe tot parcursul anului , exclusiv produse vegetale). Hrana ca atare se poate înfăţişa sub diferite chipuri: legume (fie crude, fie fierte), rădăcini (de asemeni crude sau fierte) şi seminţe; în general hrana vegetarienilor este totuşi mâncarea gătită (aici avem în vedere nu informaţiile nutriţionale despre calorii şi celelalte, şi nici gradul de vitaminizare, ci faptul că hrana pregătită special a celor din categoria „vegetarienilor” se deosebeşte de alimentaţia mai aspră a „fructiferilor” şi „cerealierilor”, care sunt consumatori doar de boabe şi de seminţe crude sau înmuiate). Aceşti nevoitori se curăţesc mult mai uşor de patimi, au atenţie sporită la rugăciune şi sporesc repede întru trezvie deoarece, lipsite fiind de suportul îmbuibării pântecelui, patimile slăbesc în intensitate iar trupul dobândeşte o vitalitate spirituală deosebită iar sufletul o înclinaţie aparte spre rugăciunea minţii – şi de aceea vegetarienii fac degrabă trecerea de la rugăciunea rostită sau citită la rugăciunea minţii prin curăţirea văzduhului inimii de cugetele gândurilor şi de nălucirile imaginaţiei sau închipuirii.

         A treia treaptă este a celor care folosesc hrană uscată – pesmeţi (care pot fi consumaţi fie uscaţi, fie înmuiaţi ori în apă uşor sărată, ori în apă cu puţin oţet) – aşa consideră aceşti asceţi că li se cuvine să se înfrâneze pentru Dumnezeu. Pe această treaptă , nevoitorul dobândeşte mult spor duhovnicesc, creşte  în rugăciune şi trezvie – precum vedem în cazul faimoşilor pustnici egipteni din Tebaida, Nitria sau Skete , ajunşi la măsuri excepţionale de desăvârşire întru curăţia vieţii. Aici se ajunge foarte greu, după străduinţe, osteneli şi încercări mai presus de fire, precum zice Psalmistul: „genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Ps. 108, 23) (desigur, pentru a fi considerat un astfel de ascet, nu ajunge să ţii această nevoinţă doar în perioada posturilor, ea trebuie să fie o stare permanentă de vieţuire). În inima unui  astfel de nevoitor, de multe ori rugăciunea „se toarce” de la sine; unii  dobândesc o aemenea curăţie a minţii şi a inimii încât primesc darul rugăciunii neîncetate şi desăvârşit curate în lăuntrul sufletului; numai că unii ca aceştia se vor confrunta cu primejdia înşelării prin ispitiri demonice – vedenii şi năluciri, voci şi sunete de glasuri, semne false şi întunecări ale minţii prin gânduri rele – căci puterile întunericului îi atacă prin „tunelul imaginaţiei”, căutând să pervertească raţiunile lucrărilor duhovniceşti ale minţii pentru a o abate de la rugăciunea curată la false „teologhisiri” şi „teologumene” („Patericul” abundă de asemenea cazuri  în care bravii ostaşi duhovniceşti s-au luptat cu duhurile rele, unii biruind, iar alţii fiind biruiţi din cauza greşelilor săvârşite). În această privinţă, atât  Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel, exclamă: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime” (Ps. 55, 2), cât şi Sfântul Apostol  Pavel, Dascălul neamurilor, avertizează: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12).

      O categorie aparte din rândul acestor asceţi „de vârf” o reprezintă „fructiferii” (cei care se hrănesc numai cu fructe – proaspete sau uscate) şi „cerealierii” (cei care se hrănesc numai cu grâu înmuiat, porumb, mei, linte, bob şi mazăre). Aceşti nevoitori îşi stăpânesc cu o deosebită uşurinţă atât trupul cât şi gândurile, şi sporesc cel mai uşor pe calea sfinţitei rugăciuni. Sunt foarte rari (pentru că nevoinţa este foarte aspră) dar bine-plăcuţi Domnului, şi de aceea harul Lui Dumnezeu lucrează mult mai intens pentru a le întări atât voinţa cât şi trupul.  De altfel, să nu uităm însă cuvintele Marelui Vasile: „Nu a tuturor căsătoria, nu a tuturor călugăria; nu a tuturor obştea, nu a tuturor pustia”. Spun Sfinţii Părinţi că doar pe aceste trepte de postire putem întâlni cu adevărat revărsarea harismelor Duhului Sfânt în belşugul felurit şi excepţional al lor: darul rugăciunii neîncetate, darul lacrimilor, jertfirea pentru aproapele, dragostea de semeni, abisul smereniei, înainte-vederea (sau cunoaşterea lucrurilor încă neîntâmplate, prin descoperire sau pre-vestire de la Dumnezeu). Regula de aur a celor ajunşi  pe aceste trepte  în urcuşul lor duhovnicesc este (după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul) împotrivirea la lăcomie sau fuga de îmbuibarea pântecelui (hrana fiind dată pentru supravieţuire, nefiind un scop în sine, precum zice vorba din  bătrâni: „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim”). Iar ceea ce constituie grija lor de căpetenie este lepădarea clevetirii sau osândirii aproapelui, şi în general a oricărui cuvânt deşert aducător de răspândire a minţii de la rugăciune. Aceasta pentru că nevoitorii simt de îndată părăsirea lor de harul Duhului Sfânt. Şi de aceea au fost numiţi „armata de geniu a Bisericii”, călăuziţi fiind pururea de  cuvintele de foc ale puterii Psalmilor: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3), „pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1), „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta” (Ps. 87, 1), şi urmând întru totul îndemnului apostolic: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Într-o astfel de luptă îndârjită şi necruţătoare, gândurile rele sunt stârpite „din faşă” iar mintea păstrează pururea doar prezenţa Atotputernicului Dumnezeu. Chiar şi dintre aceştia – spune Sfântul Isaac Sirul – doar unul din generaţie în generaţie, „unul din zece mii care se silesc”, izbândeşte să urce pe treapta cea mai înaltă – hrănirea doar cu Trupul şi Sângele Domnului – „Mana Dumnezeiască” precum i s-a spus. Aici nici nu mai poate fi vorba de luptă, de ispitire la păcate grosolane; trupul este supus, cugetul desăvârşit smerit, totul devine prezenţă atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt şi rodire de harisme. Spre pildă stă cazul Sfântului Ioan, Pustnicul din Carpaţi, fost Episcop-vicar la Mitropolia din Kiev, care se întreba cu inocenţă în auzul tânărului frate Constantin Ilie (viitorul Arhimandrit Cleopa) de la Mânăstirea Sihăstria: „Cu ce am greşit eu oare astăzi, Doamne, de m-ai arătat oamenilor?” Pe această treaptă, cea mai înaltă, rugăciunea nu se mai face cu limba sau cu gura, nici măcar cu mintea sau cu inima; ea devine „răpire”, „uimire”, „extaz” – când omul aude „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Sufletul este în cer , cu Dumnezeu: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). De altfel tot Sfântul Pavel a mărturisit: „Cunosc un om în Hristos, – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2-3). Aceasta este de fapt mărturia adevăratei înainte-vederi.

          Din alt punct de vedere, nevoinţa postirii (practicată îndeobşte de creştinii obişnuiţi ai Bisericii Ortodoxe) poate fi „grea” sau „uşoară”.  Postul este „uşor” atunci când ne hrănim (fie şi numai cu mâncare vegetală) ori de câte ori ne este foame sau simţim nevoia (din pricina neputinţei trupului); el  devine „greu” atunci când mâncăm numai la ore dinainte stabilite  (fie la amiază, fie la ceasul al nouălea – ora 15 d.a., fie după apusul soarelui), în virtutea unei înfrânări precum cea practicată în sfintele mănăstiri, acolo unde masa se serveşte numai „de obşte” şi numai la momentul potrivit, hotărât prin acordul comun al vieţuitorilor mănăstirii. Există şi aşa-numitul „post negru” (măsură de înfrânare foarte grea şi deloc accesibilă oricui); aceasta implică absenţa oricărei alimentaţii şi hidratări pe parcursul unei zile întregi, sau chiar pe durata a două-trei zile (după puterea fiecăruia). Nevoitorul simte acum din plin „povara” folositoare a postului prin greutatea şi dificultatea unei asemenea nevoinţe, înţelegând cât de anevoios este de fapt drumul către limanul nepătimirii. După astfel de zile de post negru descoperim cât de mare trebuie să fie efortul de voinţă pentru a înainta în acest urcuş pe trepte mai înalte (contrar unor practici de asceză orientală care propun o „purificare” pe căi de cu totul alt fel decât calea creştină dumnezeiască).

            Trebuie făcută o precizare: dacă este singură, dacă nu se face însoţită în chip nedespărţit şi neîncetat cu nevoinţa rugăciunii, atunci nevoinţa postirii nu are nici o valoare. Postul este legat de rugăciune precum sunt cele două feţe ale unei monezi; sau, degeaba ai ochiul ca organ trupesc – dacă îl acoperi, nu mai vezi nimic. Aşa şi cu postul: dacă nu îl umpli cu rugăciunea, el nu mai este „post”, ci devine „dietă” sau „regim de slăbit”.

             Este foarte adevărat că printre creştinii noştri de zi cu zi, cuminţi şi credincioşi participanţi la viaţa liturgică a Bisericii, s-ar găsi probabil numeroşi râvnitori şi doritori de sporire duhovnicească, gata să alerge (precum albinuţele din floare în floare) de la un duhovnic la altul pentru a descoperi la ei harisme de genul, să spunem, „înainte-vederii”. Ar fi bine însă să înţelegem cu toţii că darul Duhului Sfânt nu este şi nu vine ca o răsplată a postului sau rugăciunii. Oamenii care s-au învrednicit de aşa ceva poartă nume precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Pahomie cel Mare, Teodosie cel Mare, Macarie cel Mare; altfel spus, astfel de bine-plăcuţi ai Domnului sunt rari şi în nici un caz nu vor trâmbiţa cu glas mare că ar avea asemenea daruri, pururea având în minte cuvântul Mântuitorului: „tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 6). Nu sunt de invidiat aceşti înalţi nevoitori; oricând îi poate pândi căderea angelică, „căderea în sus” (precum o numea Mitropolitul Antonie Plămădeală) sau căderea prin virtute; de aceea sunt siliţi să păstreze o asemenea trezvie încât să vieţuiască aproape îngereşte în toată vremea şi în tot locul. Şi deşi au dobândit asemenea virtuţi şi harisme extraordinare, totuşi se socot pe ei înşişi cei mai păcătoşi dintre oameni, neştiind vreo clipă cum că ar fi smeriţi, înainte-văzători sau făcători de minuni, ci pururea petrecând în rugăciune fierbinte pentru a primi mila Lui Dumnezeu. Avva Sisoe spunea ucenicilor săi pe patul de moarte: „Mai am nevoie de câteva clipe de viaţă pentru a pune început bun de pocăinţă”. Iar Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor. 4, 13).

               Numai aşa putem înţelege cât de important este postul, cât de mult îl poate apropia pe om de Dumnezeu, cât de mare este valoarea lui spirituală. Câtă vreme nu îl practică, societatea contemporană nici nu îi va pricepe rostul şi folosul. Nici nu se poate vorbi de „performanţe spirituale” sau de „vârfuri duhovniceşti” fără o lucrare serioasă şi responsabilă (înrădăcinată adânc în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi întemeiată neclintit pe învăţăturile Sfintei Scripturi) a postului şi a rugăciunii. Lăsându-ne mânaţi de simpla curiozitate iscoditoare şi purtaţi de vinovate închipuiri trufaşe, încercând tot felul de „tehnici” şi „metode” (una mai „mântuitoare” decât alta !), ne-am putea trezi vreodată străini de adevărata Ortodoxie chiar în inima ei... Deosebirea capitală dintre un creştin-ortodox practicant şi unul doar „informat” este deosebirea dintre adăparea setei cu un pahar de apă rece, respectiv cu desenul unui asemenea pahar. Noi, cei de astăzi, tindem să ne asemănăm din ce în ce mai mult celui care se străduie să-şi potolească arşiţa cu desenul unui pahar plin cu apă. Ar fi mai bine să urmăm exemplul Psalmistului: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1), „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce iei legământul Meu în gura ta? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie” (Ps. 49, 17-22), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Nu degeaba scrie Sfântul Isaac Sirul: „Nevoinţa şi lucrarea tinereţii sunt odihna şi folosul bătrâneţii” şi „adu-ţi aminte tu de Dumnezeu pe timp de pace, pentru ca Dumnezeu să Îşi aducă aminte El de tine la vreme de război!” („Filocalia”, vol. 10)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Curăţirea prin post şi deosebirea adevărului de minciună

  

Motto: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 16-17)

„Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el

 vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” (Fac. 3, 4-5)

     Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14). Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul!” (In. 19, 5), „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mt. 16, 13). Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). Ca semn al supunerii şi al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16, 15). Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.

Dacă ne vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. Aşa a fost şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam, imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în inima lui. Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu la zidirea lui? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte, din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti ! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele trupeşti grosolane: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău!” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului -  ceea ce duce la opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.

Aşa a fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici: „bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer. Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivnic şi vrăjmaş Ziditorului său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet, „înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi aceasta? Ce o fi însemnând? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22). Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea de la Faţa lui Dumnezeu! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde atâtea rele asupra omenirii? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi  război în omenire, dacă Dumnezeu e bun şi e iubire?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic: Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Pâinea cea Vie” (In. 6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte stând la sfat cu diavolul!... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei? „Nu părinte, nu mama nici tata, ci diavolul m-a îndemnat!” Întrebarea care se pune în aceste condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul? Te-a trimis Dumnezeu? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii? Te-a trimis Dumnezeu?”… „Şarpele m-a amăgit!...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău! … peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca mentor? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva le merităm din plin? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu!... Tot aşa cum şi noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat, strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul  Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune, gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu” după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă!”, - nimic! Din mintea lui Adam s-a opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol. IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).

          De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24), pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici: deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici „vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rândul Său pe om la nemurire prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

Judecata umană între sfânta dreptate şi grozava nedreptate

Motto: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.” (Matei 18, 15)

            Sfintele Scripturi de Dumnezeu insuflate sunt pline de pilde şi învăţături din care putem înţelege faptul că toată răutatea care se petrece între un om şi altul îşi are pricina în nedreptatea comisă unul celuilalt: „Cel ce face milostivire Domnul şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate!” (Psalmi 102, 6). Tocmai din acest motiv, Sfinţii Părinţi scriitori şi trăitori ai Filocaliei ne îndeamnă permanent: „Către noi înşine să avem inimă de judecător, iar către aproapele nostru inimă de mamă”; abia atunci şi numai aşa va iubi Dumnezeu judecata omenească.

            Concret, este vorba despre diferenţa fundamentală care apare în mod evident între judecata omului şi judecata Domnului. Cezarul acestui veac judecă sub influenţa legilor lumeşti şi condiţionat de împrejurările politice, sociale, economice, de subiectivismul relaţiilor de simpatie sau antipatie - dictate de cele mai multe ori de interesul de moment; conştiinţa însă - adevărată instanţă de judecată divină, bici şi vargă a mustrării Lui Dumnezeu! - , aduce la lumina zilei tot adevărul, chiar şi ascuns de ar fi în cele mai încurcate hăţişuri. De pildă, - lucru ştiut de toată lumea – în vremea noastră abuzul de putere (în orice domeniu socio-profesional s-ar exercita) a devenit un adevărat mod de afirmare egoistă şi iresponsabilă a sinelui propriu. Pe de altă parte, ştim cu toţii că Dumnezeu nu va obstrucţiona niciodată judecata omenească,  pentru a nu încălca în vreun fel libertatea vreunui om  – nici cu ameninţarea pedepsei aspre, nici chiar cu inevitabila răsplătire cuvenită fiecărei fapte -, dar măsura cu care se va face la vremea ei această răsplătire este scrisă negru pe alb în Sfânta Evanghelie: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Iar aceasta pentru că înaintea Lui Dumnezeu mare este doar omul care îşi pune sufletul pentru aproapele său. Vedem limpede lucrul acesta în sfânta carte de înţelepciune care este ,,Patericul”, plin de nenumărate pilde de cădere, dar şi de ridicare ale asceţilor nevoitori şi luptători pentru mântuire din cursele vrăjmaşului care pizmuiesc mântuirea oamenilor.

            Dumnezeu Cel Bun şi de oameni Iubitor ne-a îndemnat prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă unii altora sarcina păcatelor!” (Galateni 6, 2). Când femeia păcătoasă, care greşise în faţa Legii şi trebuia omorâtă cu pietre, a fost adusă înaintea Mântuitorului Hristos, Iisus le-a spus acuzatorilor ei: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei!” (Ioan 8, 7) De ce a dat  un asemenea răspuns? - pentru că omul drept şi temător de Dumnezeu nu va arunca cu piatra niciodată asupra aproapelui său. Spune Sfântul Antonie cel Mare: „Numai oamenii mărunţi la suflet şi mărunţi cu cugetul împart embleme şi stigmate semenilor lor, fără a ţine cont de neputinţa lor.” Iar Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte părinteşte: „nu pizmuindu-vă unii pe alţii” (Galateni 5, 26) ”voi cei tari purtaţi neputinţa celor slabi!” (Romani 15, 1) Altfel spus, Apostolul neamurilor vrea ca nu cumva să ajungem a crede că legea iubirii creştine nu ne mai îndeamnă la dragoste şi iertare. E foarte adevărat că Iuda L-a vândut pe Iisus, că Petru s-a lepădat de El - şi totuşi, Fiul Lui Dumnezeu înseta după sufletele lor căzute, „dorea ca toţi să se mântuiască!” (I Timotei 2, 4). Ca dovadă că a primit lacrimile desfrânatei ca şi pocăinţa verhovnicului  apostolilor. Din păcate însă, noi, fiii şi urmaşii lor, creştini de cele mai multe ori plini de o evlavie făţarnică şi de un pietism ostentativ, manifestăm la vedere acte care presupun o credinţă fierbinte, pe când în ascuns suntem precum lupii sălbatici, având  gurile pline de Carnea şi Sângele sfinte ale Euharistiei şi aţintindu-ne ochii spre păcatele semenilor! Prea mult şi prea adesea suntem gata de a ucide sufleteşte, gata de a împrăştia răutate asupra aproapelui, gata de a sfâşia pe cel ce stă în calea putreziciunii noastre sufleteşti şi împotriva fărădelegilor noastre - mascate sub vălul falsei smerenii. Creştinii falşi sunt mai periculoşi decât sectele şi decât păgânii, pentru că aceia au strâmbat adevărul după mintea lor şi urmează nebuniei lor pe cale pierzării, în vreme ce  creştinii (care vor să pară oi cuvântătoare, fiind de fapt capre râioase) întunecă - prin  orbirea sufletească a răutăţii lor şi a „păstorilor” năimiţi, adevăraţi lupi îmbrăcaţi în piei de oaie - vederea Adevărului Celui Viu, Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu  şi Mântuitorul lumii.

            În această adevărată artă duhovnicească de o fineţe unică  a dezlegării sufletelor  din robia lanţurilor păcatelor, părintele sufletesc, preotul-duhovnic, are deopotrivă rol de  medic tămăduitor al patimilor, de  judecător al gravităţii  păcatelor, dar şi de părinte iertător plin de iubire compătimitoare; nu mai bun ca Dumnezeu, dar nici înlocuitor al Lui  în rânduirea pedepselor: „Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele!” (Psalmi 22, 7) Prin gura proorocului Său, Dumnezeu vestise mai înainte: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13) De aceea cere Dreptul Judecător din partea oricărui păcătos ca jertfă adusă Domnului - „ duhul umilit,  inima zdrobită şi smerită” (Psalmul 50, 18). În vremea noastră s-a cam pierdut  sensul cuvintelor „fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7) sau „fericiţi făcătorii de pace” (Matei 5, 9); e mult mai greu astăzi să faci pace decât dreptate! Poate dreptatea se face uneori cu sabia ori prin vărsare de sânge, pe când pacea este dar dumnezeiesc: „Pace vouă! Pacea Mea dau vouă!” (Ioan14.27); „Învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29) Neodihna sufletească, neliniştea permanentă şi frământarea continuă sunt roadele care macină pururea sufletul omului  ticălos  lipsit de lucrarea duhovnicească a virtuţilor şi preocupat mai mult de osândirea faptelor altora decât de pocăirea propriilor sale păcate din pricina zavistiei care îi muşcă pururea inima. Invidiosul, răutăciosul, duşmănosul, zavistnicul - toţi aceştia suferă o asemenea pervertire sufletească  încât pe cele bune le văd rele, pe cele drepte le consideră strâmbe - deformate fiind de mintea lui întunecată de negura răutăţii, atentând permanent la integritatea celor din jur din pricina tulburării sale: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20) Nu degeaba Mântuitorul a zis că „Luminătorul trupului este ochiul” (Luca 11, 34) - după cum  este ochiul (curat sau murdar) aşa va fi şi trupul. Vederea alterată vatămă şi mintea şi de aceea strigă Dumnezeu prin proorocul Său: „Ochi au şi nu văd, minte au şi nu pricep, urechi au şi nu aud” (Matei 13, 13). În veacul acesta de pe urmă, vrăjmaşul cel de demult, satana şi diavolul, desacralizează taina iubirii creştine, transformând-o în ură grozavă şi neîmpăcată, sufocând-o prin ţinerea de minte a răului - neiertarea ducând la necredinţă! Aceasta pentru ca să se împlinească şi alt cuvânt al Mântuitorului: „Rătăcirea cea din urmă s-a făcut mai rea ca cea dintâi!” (Matei 27, 64).

            E bine pentru unii să înţeleagă faptul că Taina Spovedaniei nu este un instrument folosit pentru manipularea semenilor profitând de cunoaşterea păcatelor lor; de vor fi fiind unii care să facă aşa ceva... - vor auzi cuvintele aspre ale Judecăţii: „Întrucât aţi făcut celor mai mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Matei 25, 45)... „ori bine, ori rău.” (II Cor. 5, 10)
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni Iasi)

Inima înfrântă şi smerită

„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!” (Ps. 50, 11)

„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă!” (Ps. 72, 1)

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Mt. 11, 29)

„Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele!” (Mt. 15, 19)

„Din prisosul inimii grăieşte gura.” (Mt. 12, 34)

„Omul bun - din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune.” (Lc. 6, 45)

„Începutul a toată smerenia este negăirea de rău a aproapelui –

nici de faţă, nici în lipsă!” (Sfântul Antonie cel Mare)

Întreaga literatură patristică a creştinătăţii a păstrat de-a lungul veacurilor o atenţie neslăbită la inima omului - atât ca şi casă a sufletului, cât ca şi centru al tuturor puterilor fireşti şi duhovniceşti chemate să împlinească rostul ultim al creaţiei - unirea cu Creatorul prin vederea mistică a Lui încă din viaţa aceasta: „Fericiţi cei curaţi cu inima - că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Scopul suprem al tuturor strădaniilor şi nevoinţelor spre mântuire se poate realiza printr-o dublă lucrare: cea de curăţire a trupului de mulţimea patimilor păcătoase (posibilă printr-un efort continuu şi susţinut de zdrobire sau străpungere a inimii) şi cea de curăţire a sufletului de puzderia de gânduri, închipuiri şi imaginaţii care îl tulbură şi îl întunecă permanent, împiedicându-l să se liniştească şi să primească luminarea duhovnicească prin înţelegerea profundă şi corectă a raţiunilor tuturor lucrurilor şi întâmplărilor vieţii: „Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre ?” (Lc. 24, 38). Numai pe calea acestei curăţiri (deopotrivă a trupului, a minţii şi a inimii) aducătoare de lumină sfântă şi de pace adâncă îşi poate face omul inima (ca şi centru al fiinţei  sale) locul binecuvântat de întâlnire cu Dumnezeul Cel viu al Adevărului – întâlnire tainică pe careSfinţii Părinţi trăitori ai unirii mistice cu Dumnezeu o descriu la unison ca pe o pogorâre a minţii în inimă prin puterea rugăciunii făcute către şi în Numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii: „Râvnitu-v-am pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2) scrie în acest sens Sfântul Apostol Pavel, în a doua epistolă a sa către Corinteni.

O asemenea lucrare nu poate fi săvârşită decât în virtutea smereniei, temelia de neclintit a întregii lucrări ascetice, fără de care nici unul dintre fiii oamenilor nu se poate mântui. Smerenia poate şi dintr-un demon să facă iarăşi înger, tot aşa după cum mândria până şi din îngeri a putut să facă demoni. Aşadar, sfântă, de neajuns şi de nebiruit este puterea smereniei. Sfântul Ioan Damaschinul scria: „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine!”. Aceste cuvinte ale marelui ascet şi părinte al Bisericii se referă, fără îndoială, la faptul că sfânta şi adevărata smerenie poate fi aflată şi contemplată în toată măreţia ei numai în faptele şi pildele de vieţuire creştinească ale adevăraţilor nevoitori întru mântuire. Pentru că există şi aparenţe înşelătoare, care ne pot da o falsă idee sau cunoaştere despre smerenie, derutându-ne astfel de la calea cea dreaptă. Iată, de pildă, mărturisirea Proorocului David: „Iar eu sunt vierme şi nu om!” (Ps. 21, 6). La rândul lor, nici Apostolii nu s-au lăsat mai prejos: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi!” (I Cor. 4, 13).

Astfel, pentru a cunoaşte adevărata sfântă smerită cugetare sau smerenie a inimii, cel între sfinţi părintele nostruIsaac Sirul spunea: „Nu cel blând sau domol din fire este cel smerit” – aceasta pentru a nu confunda smerenia duhovnicească cu starea firească. Evlavia cea din afară, vorba cumpătată şi pietatea în purtări nu sunt numaidecât semne ale adevăratei smerenii – căci pot fi simple acte de făţărnicie. Iar Sfântul Părinte continuă: „Smerenia nu înseamnă smerirea cugetului atunci când cădem din păcat în păcat, din insuficienta luare-aminte de sine, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli” - precum zice şi David Psalmistul: „Ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine!” (Ps. 72, 22) - aceasta pentru că, deşi nădăjduirea în darul iertării divine rămâne un act de credinţă profundă (despre care Sfânta Scriptură confirmă că „Dreptul din credinţă va fi viu!” - Avac. 2, 4), totuşi ea nu este semnul deplin al smereniei celei asemenea Dumnezeirii. Şi astfel, concluzionează marele ascet: „Numai atunci suntem smeriţi – când avem nenumărate fapte bune săvârşite fără a le vădi, căci le ascundem cu grijă de ochii lumii, ca să ne ferim de înălţarea minţii, de trufie şi de mândrie”. Nu degeaba ne îndeamnă Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta !” (Mt. 6, 3), „şi nu trâmbiţa înaintea ta precum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Mt. 6, 2), „pentru ca milostenia ta să fie într-ascuns iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie!” (Mt. 6, 4). Căci despre cei ce fac faptele evlaviei şi credinţei doar de ochii lumii, tot Domnul ne spune: „Adevărat grăiesc vouă - şi-au luat plata lor!” (Mt. 6, 2). Pildă de smerenie ne stă în acest sens mărturisirea marelui Pavel, Apostolul neamurilor, pe care o face în epistola sa către Timotei: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi - dintre care cel dintâi sunt eu!” (I Tim. 1, 15). Dacă Sfântul Apostol şi ucenic de taină al Mântuitorului, care „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!  – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2) se crede şi se vede pe sine însuşi păcătos – atunci noi, cei care n-am făcut nimic vrednic de pocăinţă - să ne mai credem smeriţi?! Oare câtă putoare şi duhoare diavolească nu emană în lăuntrul inimii omului sluta şi nesuferita patimă a iubirii-de-sine, care zămisleşte mândria, vanitatea, îngâmfarea, părerea-de-sine şi multe altele asemenea acestora care ne duc la pierzanie sufletească, fără ca măcar să ne dăm seama de aceasta: „Ochi au - dar nu văd; urechi au - dar nu aud!” (Ier. 5, 21).

Virtutea aceasta a smereniei are adânc de taină în lucrarea ei. Doar Dumnezeu o izvorăşte. Doar El Însuşi o lucrează desăvârşit. El o arată lumii: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6). Pornind de la această lucrare sfântă a lui Dumnezeu (arătată lumii prin Întrupare), Sfântul Apostol Pavel  ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare!” (Col. 3, 12). Astfel, Sfântul Efrem Sirul (supranumit „Harpa Duhului cea din pustie”) scrie: „Smerenia este haina lui Hristos”; iar Sfântul Isaac Sirul întăreşte: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, prin  aceasta împlinindu-se cuvântul Mântuitorului: „Eu şi Tatăl Meu - una suntem!” (In. 10, 30) – veşnicul izvor de smerenie mai presus de toată puterea cea gânditoare şi cea cuvântătoare şi cea simţitoare: „Smeritu-m-am – şi m-am mântuit!” (Ps. 114, 6). Iată în ce simplitate de cuvinte poate să încapă monumentala operă sufletească a smereniei celei despre care s-au scris (şi încă se mai pot scrie) nesfârşite tomuri de învăţături şi povăţuiri duhovniceşti menite să ajute la dobândirea acestui dar suprem: „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49).

Acesta era, de altfel, îndemnul pe care Hristos l-a adresat unui tânăr plin de principii şi de fapte bune – dar şi de nenumărate avuţii materiale: „Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi!” (Mt. 19, 21). Întristarea tânărului este de fapt răspunsul umanităţii neputincioase în faţa invaziei de oferte îmbietoare la plăceri senzuale pe care i le face lumea – o lume care trăieşte doar pentru a consuma, şi care vrea şi cu Hristos să fie, dar nici de tentaţiile plăcerilor trecătoare să nu se lepede. Poticnirea dureroasă a omului contemporan o reprezintă faptul că simpla agăţare de textele teologice ale Sfintelor Scripturi nu rezolvă deloc problema mântuirii. Vorba Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ştiinţa fără credinţă doar îngâmfă!”. Pentru că lucrarea duhovnicească fără ştiinţă de carte poate mântui, dar ştiinţa de carte fără lucrare duhovnicească mai mult pierde sufletul. De aceea, prioritar rămâne să ne străduim să învăţăm şi să dobândim lucrarea cea mântuitoare a inimii, „roada Duhului” (Gal. 5, 22); căci de aici începe toată curăţirea. Foarte mulţi sunt poate cei care cred că au atins deja „cote alarmante” ale smereniei ... numai că (spre ruşinea noastră, a credincioşilor) nu prea se văd roadele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ...” (Gal. 5, 22-23). Nu se văd! Nu se cunosc! Ba chiar, dimpotrivă, în vremea noastră Biserica este din ce în ce mai contestată într-o societate postmodernă aflată în plin progres ştiinţific şi tehnologic. Ceea ce într-adevăr îngrijorează este faptul că propovăduirea slujitorilor Bisericii nu-l mai animă pe credincios, nu mai pare eficientă în îndemnarea credincioşilor de a deschide uşa sfinţilor. Ba chiar se poate spune că blânzii asceţi ai creştinătăţii universale de odinioară s-au transformat astăzi (din vegetarieni şi postitori desăvârşiţi) în carnivori hrăpăreţi şi nesătui, prădalnici asemeni fiarelor sălbatice – ceea ce a dus la apariţia în sânul poporului a unor zicători de-a dreptul groteşti, exprimând deopotrivă stupoarea şi stupefierea: „Până la Dumnezeu ... te mănâncă sfinţii!”. Iată ce „expresie de evlavie” pe buzele celor botezaţi înNumele Sfintei Treimi ! Sau alta, care (nesocotind pătimirea lui Hristos pentru păcatele lumii şi moartea Lui cea de viaţă dătătoare şi Învierea Lui cea mântuitoare) ne aminteşte de Adam cel căzut oarecând şi izgonit din Rai: „Fă-te frate cu dracul ca să poţi trece puntea!”. Ce poate zace mai hidos tăinuit în lăuntrul celui care, deşi „chip şi asemănare a lui  Dumnezeu” (Iac. 3, 9), singur îşi arată urâţenia inimii şi neputinţa sufletească în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu, atunci când replică nepăsător: „Ei, ce mare lucru Judecata? Ce-or să facă toţi - aia o să fac şi eu! Ce, s-a întors careva de dincolo ca să ne spună ce-i acolo?!”... Unul ca acesta nu mai aude glasul Apostolului: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Cor. 15, 55).

Iată că Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem la El de bună-voie, cu propria noastră voinţă liberă. Acesta este cel dintâi semn şi cea dintâi faptă a îndreptării pe calea smereniei: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!” (Mt. 8, 22). Căci: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de bună-voie” (II Cor. 9, 7). Şi iarăşi cântă Psalmistul: „De bună-voia mea mă voi mărturisi Domnului!” (Ps. 27, 10). Aşa este începutul a toată smerenia şi tot aşa se face şi înaintarea pe calea lui Dumnezeu. Aşa ne învaţăSfântul Ioan Scărarul: „Ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Evangheliei reprezintă începutul smereniei”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Cel ce crede – se teme; iar cel ce se teme – se smereşte!”. Ce fel de teamă? Desigur, una sfântă, grijulie, plină de iubirea faţă de Creatorul şi Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Nicidecum o teamă ucigătoare, dătătoare de spaime de moarte. Căci nu poate Dătătorul de viaţă să ucidă pe cei care Îl iubesc pe El! Şi de aceea tot Sfântul Isaac Sirul ne spune că lipsa smereniei vine şi din necunoaşterea-de-sine, adică din neluare-aminte la sine, din lipsa trezviei: „Căci smerenia se dobândeşte din cunoaşterea-de-sine în Duhul Cel Sfânt al Adevărului”.

Puterea smereniei este singura care îi învinge pe vrăjmaşii mântuirii neamului omenesc. Pornirile demonice ale urii, zavistiei şi invidiei ucid cu desăvârşire lucrarea delicată şi plină de gingăşie a smereniei. Căci Dumnezeu nu lucrează întru răzbunare şi ură! Cântă David Psalmistul: „Că în smerenia noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui! Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui!” (Ps. 135, 23-24). Smerenia aduce inima înfrântă la starea nevinovăţiei de copil: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta - acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 4). Căci, adaugă Domnul Hristos: „Cine se va smeri pe sine – acela se va înălţa!” (Mt. 23, 12). Numai în smerenie poate primi omul cercetările harului dumnezeiesc, căci numai cel smerit se poate odihni în Dumnezeu. Scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sufletul tulburat este tronul diavolului!”, iar marele Isaia, cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”, adevereşte: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Is. 66, 2). Şi tot Sfântul Isaac Sirullaudă binefacerile smereniei: „Precum umbra urmează trupului, tot aşa smeritei cugetări îi urmează mila lui Dumnezeu”.

Semnul vizibil al smereniei este unul asemănător semnului feciorelniciei. Căci precum ruşinos şi inocent e sufletul feciorelnic, a cărui nevinovăţie îmbujorează obrajii şi umezeşte ochii trupului, tot atât de sfios şi de înfrânat la vorbă şi în purtare este şi sufletul smerit. Şi de aceea, încheie tot Sfântul Episcop de Ninive: „Sporirea omului este smerenia: pe cât se pogoară cineva întru smerenie, pe atât se înalţă întru sporire”. Căci (confirmă şi sfinţii nevoitori ai „Patericului”) – „cel ce se smereşte pe sine îi smereşte pe demoni; iar cel ce nu se smereşte, este batjocorit de către aceştia!”.

„Smerenia trece înaintea măririi” (Pild. 15, 33). Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Mt. 11, 29). Semnul adevăratei smerenii acesta este: a te socoti pe tine însuţi cel mai păcătos dintre toţi păcătoşii. Căci: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13) se ruga în Templu vameşul. „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa!” (Lc. 18, 14).
(Pr. Calistrat -  Manastirea Vladiceni)