„Şi după
ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt.
4, 2)
„Să se
îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140, 2)
„Cel ce
faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc!” (Ps. 103, 5)
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că urcuşul duhovnicesc pe
scara nevoinţelor desăvârşirii începe cu treapta făptuirii morale (sau a
împlinirii poruncilor dumnezeieşti) şi continuă cu cea a contemplării naturale
a tainelor zidirii revelatoare de sensuri. De odihna duhovnicească au parte
doar acei aleşi ai Lui Dumnezeu care au ajuns la apogeul strădaniilor sau pe
culmea eforturilor săvârşite pentru Dumnezeu, dobândind astfel neîncetata şi
pururea-fericita sălăşluire a minţii în cer – precum spune Sfântul Simeon Noul
Teolog în „Filocalia” (vol. 6).
Cea mai înaltă şi aspră măsură a înfrânării prin postire a împlinit-o Domnul
Iisus Hristos Însuşi – „nici mâncând, nici bând” (Mt. 11, 18) - , precum zice
Scriptura: la urmă „El a flămânzit” (Mc. 11, 12). Pentru noi, creştinii,
perioada de post este cea mai folositoare de suflet, după cum arată învăţătura
patristică: „Postul este maica sănătăţii trupeşti şi sufleteşti” (Sfântul Ioan
Gură-de-Aur); postind, mintea poate fi curăţită şi primeşte ascuţime prin
lipsirea trupului de aburii mâncărurilor grase şi prin împodobirea lui cu
virtuţile înfrânării. Foarte mulţi, însă, sunt cei care se întreabă cât şi cum
ar trebui să postim; altfel spus, cât ni s-ar cuveni să ne înfrânăm de la pofte
pentru a fi ascultaţi de Dumnezeu. Dacă vom cerceta cu luare-aminte
învăţăturile sfinţilor asceţi, vom descoperi că postul are trei trepte
deosebite de urcuş duhovnicesc, legate direct atât una de alta, cât şi toate la
un loc de lucrarea rugăciunii- prin urmare de măsura sporirii duhovniceşti.
Cea dintâi dintre aceste trepte ale urcuşului nevoinţelor spre mântuire este
treapta pe care păşim, de regulă, toţi cei care ne putem numi „creştini
practicanţi”, şi anume postul lacto-vegetarian, măsură împlinită prin
înfrânarea de la mâncarea de carne (respectiv a oricăror produse obţinute prin
prepararea cărnii sacrificate) şi prin consumarea doar a produselor de lactate
şi brânzeturi. În perioadele de post consacrate ca atare de rânduielile Sfintei
Biserici, dezlegarea la aceste produse se acordă prin pogorământ persoanelor
afectate de boli cronice sau incurabile, precum şi bătrânilor şi pruncilor;
duhovnicul fiecăruia în parte are puterea de a iconomisi şi chivernisi cu
discernământul necesar această dezlegare, în funcţie de situaţie. Pentru a ne
limpezi în această privinţă, Sfinţii Părinţi nevoitori din pustie ne învaţă că
„postul este armă, nu virtute” („Patericul egiptean”) iar Sfântul Ierarh Vasile
cel Mare precizează că „trup de trup se deosebeşte precum vreascurile de
fier”. Pe de altă parte, Sfânta Scriptură însăşi ne arată că strălucirea
harică a fiecărui nevoitor în parte se raportează la puterea spirituală şi
sufletească pe care o depune ca efort personal pe calea mântuirii; de aceea şi
răsplătirea în împărăţia Lui Dumnezeu se face pe măsură: „stea de stea se
deosebeşte în strălucire” (I Cor 15, 41) şi „în casa Tatălui Meu multe locaşuri
sunt” (In. 14, 2); „alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi
alta strălucirea stelelor” (I Cor. 15, 41). Ca idee general acceptată în viaţa
ascetică, se ştie că postul lacto-vegetarian nu duce mintea rugătorului pe
înălţimile contemplaţiei duhovniceşti şi nici nu poate pretinde o desăvârşită
curăţire de patimi; în orice moment nevoitorul poate fi pe neaşteptate ispitit
de duhurile rele: „Când trupul nu este supus unei nevoinţe aspre, patimile se
ascund în chip viclean”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea „Războiul
nevăzut”.
A doua treaptă de măsură a postirii este cea a vegetarienilor (persoane care nu
folosesc niciodată în alimentaţie lactate sau brânzeturi). La unii ca aceştia
putem mai uşor să descoperim un spor duhovnicesc, pentru că pe această treaptă
de nevoinţă începe o curăţire mai profundă a minţii, printr-o stare sufletească
de dispoziţie accentuată spre lucrarea rugăciunii (desigur, nu-i putem numi
„vegetarieni” pe cei care se hrănesc cu vegetale doar pe perioada posturilor
bisericeşti; vegetarian convins este numai cel care întrebuinţează permanent,
pe tot parcursul anului , exclusiv produse vegetale). Hrana ca atare se poate
înfăţişa sub diferite chipuri: legume (fie crude, fie fierte), rădăcini (de
asemeni crude sau fierte) şi seminţe; în general hrana vegetarienilor este
totuşi mâncarea gătită (aici avem în vedere nu informaţiile nutriţionale despre
calorii şi celelalte, şi nici gradul de vitaminizare, ci faptul că hrana
pregătită special a celor din categoria „vegetarienilor” se deosebeşte de alimentaţia
mai aspră a „fructiferilor” şi „cerealierilor”, care sunt consumatori doar de
boabe şi de seminţe crude sau înmuiate). Aceşti nevoitori se curăţesc mult mai
uşor de patimi, au atenţie sporită la rugăciune şi sporesc repede întru trezvie
deoarece, lipsite fiind de suportul îmbuibării pântecelui, patimile slăbesc în
intensitate iar trupul dobândeşte o vitalitate spirituală deosebită iar
sufletul o înclinaţie aparte spre rugăciunea minţii – şi de aceea vegetarienii
fac degrabă trecerea de la rugăciunea rostită sau citită la rugăciunea minţii
prin curăţirea văzduhului inimii de cugetele gândurilor şi de nălucirile
imaginaţiei sau închipuirii.
A treia treaptă este a celor care folosesc hrană uscată – pesmeţi (care pot fi
consumaţi fie uscaţi, fie înmuiaţi ori în apă uşor sărată, ori în apă cu puţin
oţet) – aşa consideră aceşti asceţi că li se cuvine să se înfrâneze pentru
Dumnezeu. Pe această treaptă , nevoitorul dobândeşte mult spor duhovnicesc,
creşte în rugăciune şi trezvie – precum vedem în cazul faimoşilor
pustnici egipteni din Tebaida, Nitria sau Skete , ajunşi la măsuri excepţionale
de desăvârşire întru curăţia vieţii. Aici se ajunge foarte greu, după
străduinţe, osteneli şi încercări mai presus de fire, precum zice Psalmistul:
„genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa
untdelemnului” (Ps. 108, 23) (desigur, pentru a fi considerat un astfel de
ascet, nu ajunge să ţii această nevoinţă doar în perioada posturilor, ea
trebuie să fie o stare permanentă de vieţuire). În inima unui astfel de
nevoitor, de multe ori rugăciunea „se toarce” de la sine; unii dobândesc
o aemenea curăţie a minţii şi a inimii încât primesc darul rugăciunii
neîncetate şi desăvârşit curate în lăuntrul sufletului; numai că unii ca
aceştia se vor confrunta cu primejdia înşelării prin ispitiri demonice –
vedenii şi năluciri, voci şi sunete de glasuri, semne false şi întunecări ale
minţii prin gânduri rele – căci puterile întunericului îi atacă prin „tunelul
imaginaţiei”, căutând să pervertească raţiunile lucrărilor duhovniceşti ale
minţii pentru a o abate de la rugăciunea curată la false „teologhisiri” şi
„teologumene” („Patericul” abundă de asemenea cazuri în care bravii
ostaşi duhovniceşti s-au luptat cu duhurile rele, unii biruind, iar alţii fiind
biruiţi din cauza greşelilor săvârşite). În această privinţă, atât
Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel, exclamă: „mulţi sunt cei ce se
luptă cu mine, din înălţime” (Ps. 55, 2), cât şi Sfântul Apostol Pavel,
Dascălul neamurilor, avertizează: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi
a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care
sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12).
O categorie aparte din rândul acestor asceţi „de vârf” o reprezintă
„fructiferii” (cei care se hrănesc numai cu fructe – proaspete sau uscate) şi
„cerealierii” (cei care se hrănesc numai cu grâu înmuiat, porumb, mei, linte,
bob şi mazăre). Aceşti nevoitori îşi stăpânesc cu o deosebită uşurinţă atât
trupul cât şi gândurile, şi sporesc cel mai uşor pe calea sfinţitei rugăciuni.
Sunt foarte rari (pentru că nevoinţa este foarte aspră) dar bine-plăcuţi
Domnului, şi de aceea harul Lui Dumnezeu lucrează mult mai intens pentru a le
întări atât voinţa cât şi trupul. De altfel, să nu uităm însă cuvintele
Marelui Vasile: „Nu a tuturor căsătoria, nu a tuturor călugăria; nu a tuturor
obştea, nu a tuturor pustia”. Spun Sfinţii Părinţi că doar pe aceste trepte de
postire putem întâlni cu adevărat revărsarea harismelor Duhului Sfânt în
belşugul felurit şi excepţional al lor: darul rugăciunii neîncetate, darul
lacrimilor, jertfirea pentru aproapele, dragostea de semeni, abisul smereniei,
înainte-vederea (sau cunoaşterea lucrurilor încă neîntâmplate, prin descoperire
sau pre-vestire de la Dumnezeu). Regula de aur a celor ajunşi pe aceste
trepte în urcuşul lor duhovnicesc este (după cuvântul Sfântului Teofan
Zăvorâtul) împotrivirea la lăcomie sau fuga de îmbuibarea pântecelui (hrana
fiind dată pentru supravieţuire, nefiind un scop în sine, precum zice vorba din
bătrâni: „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim”). Iar ceea ce
constituie grija lor de căpetenie este lepădarea clevetirii sau osândirii
aproapelui, şi în general a oricărui cuvânt deşert aducător de răspândire a
minţii de la rugăciune. Aceasta pentru că nevoitorii simt de îndată părăsirea
lor de harul Duhului Sfânt. Şi de aceea au fost numiţi „armata de geniu a
Bisericii”, călăuziţi fiind pururea de cuvintele de foc ale puterii
Psalmilor: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul
buzelor mele” (Ps. 140, 3), „pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1),
„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta” (Ps.
87, 1), şi urmând întru totul îndemnului apostolic: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I
Tes. 5, 17). Într-o astfel de luptă îndârjită şi necruţătoare, gândurile rele
sunt stârpite „din faşă” iar mintea păstrează pururea doar prezenţa
Atotputernicului Dumnezeu. Chiar şi dintre aceştia – spune Sfântul Isaac Sirul
– doar unul din generaţie în generaţie, „unul din zece mii care se silesc”,
izbândeşte să urce pe treapta cea mai înaltă – hrănirea doar cu Trupul şi
Sângele Domnului – „Mana Dumnezeiască” precum i s-a spus. Aici nici nu mai
poate fi vorba de luptă, de ispitire la păcate grosolane; trupul este supus,
cugetul desăvârşit smerit, totul devine prezenţă atotcuprinzătoare a Duhului
Sfânt şi rodire de harisme. Spre pildă stă cazul Sfântului Ioan, Pustnicul din
Carpaţi, fost Episcop-vicar la Mitropolia din Kiev, care se întreba cu inocenţă
în auzul tânărului frate Constantin Ilie (viitorul Arhimandrit Cleopa) de la
Mânăstirea Sihăstria: „Cu ce am greşit eu oare astăzi, Doamne, de m-ai arătat
oamenilor?” Pe această treaptă, cea mai înaltă, rugăciunea nu se mai face cu
limba sau cu gura, nici măcar cu mintea sau cu inima; ea devine „răpire”,
„uimire”, „extaz” – când omul aude „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine
omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Sufletul este în cer , cu Dumnezeu: „nu
eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). De altfel tot
Sfântul Pavel a mărturisit: „Cunosc un om în Hristos, – fie în trup, nu ştiu;
fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până
la al treilea cer” (II Cor. 12, 2-3). Aceasta este de fapt mărturia adevăratei
înainte-vederi.
Din alt punct de vedere, nevoinţa postirii (practicată îndeobşte de creştinii
obişnuiţi ai Bisericii Ortodoxe) poate fi „grea” sau „uşoară”. Postul
este „uşor” atunci când ne hrănim (fie şi numai cu mâncare vegetală) ori de
câte ori ne este foame sau simţim nevoia (din pricina neputinţei trupului);
el devine „greu” atunci când mâncăm numai la ore dinainte stabilite
(fie la amiază, fie la ceasul al nouălea – ora 15 d.a., fie după apusul soarelui),
în virtutea unei înfrânări precum cea practicată în sfintele mănăstiri, acolo
unde masa se serveşte numai „de obşte” şi numai la momentul potrivit, hotărât
prin acordul comun al vieţuitorilor mănăstirii. Există şi aşa-numitul „post
negru” (măsură de înfrânare foarte grea şi deloc accesibilă oricui); aceasta
implică absenţa oricărei alimentaţii şi hidratări pe parcursul unei zile
întregi, sau chiar pe durata a două-trei zile (după puterea fiecăruia).
Nevoitorul simte acum din plin „povara” folositoare a postului prin greutatea
şi dificultatea unei asemenea nevoinţe, înţelegând cât de anevoios este de fapt
drumul către limanul nepătimirii. După astfel de zile de post negru descoperim
cât de mare trebuie să fie efortul de voinţă pentru a înainta în acest urcuş pe
trepte mai înalte (contrar unor practici de asceză orientală care propun o
„purificare” pe căi de cu totul alt fel decât calea creştină dumnezeiască).
Trebuie făcută o precizare: dacă este singură, dacă nu se face însoţită în chip
nedespărţit şi neîncetat cu nevoinţa rugăciunii, atunci nevoinţa postirii nu
are nici o valoare. Postul este legat de rugăciune precum sunt cele două feţe
ale unei monezi; sau, degeaba ai ochiul ca organ trupesc – dacă îl acoperi, nu
mai vezi nimic. Aşa şi cu postul: dacă nu îl umpli cu rugăciunea, el nu mai
este „post”, ci devine „dietă” sau „regim de slăbit”.
Este foarte adevărat că printre creştinii noştri de zi cu zi, cuminţi şi
credincioşi participanţi la viaţa liturgică a Bisericii, s-ar găsi probabil
numeroşi râvnitori şi doritori de sporire duhovnicească, gata să alerge (precum
albinuţele din floare în floare) de la un duhovnic la altul pentru a descoperi
la ei harisme de genul, să spunem, „înainte-vederii”. Ar fi bine însă să
înţelegem cu toţii că darul Duhului Sfânt nu este şi nu vine ca o răsplată a
postului sau rugăciunii. Oamenii care s-au învrednicit de aşa ceva poartă nume
precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Pahomie cel Mare, Teodosie cel Mare,
Macarie cel Mare; altfel spus, astfel de bine-plăcuţi ai Domnului sunt rari şi
în nici un caz nu vor trâmbiţa cu glas mare că ar avea asemenea daruri, pururea
având în minte cuvântul Mântuitorului: „tu însă, când te rogi, intră în cămara
ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău,
Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 6). Nu sunt de invidiat
aceşti înalţi nevoitori; oricând îi poate pândi căderea angelică, „căderea în
sus” (precum o numea Mitropolitul Antonie Plămădeală) sau căderea prin virtute;
de aceea sunt siliţi să păstreze o asemenea trezvie încât să vieţuiască aproape
îngereşte în toată vremea şi în tot locul. Şi deşi au dobândit asemenea virtuţi
şi harisme extraordinare, totuşi se socot pe ei înşişi cei mai păcătoşi dintre
oameni, neştiind vreo clipă cum că ar fi smeriţi, înainte-văzători sau făcători
de minuni, ci pururea petrecând în rugăciune fierbinte pentru a primi mila Lui
Dumnezeu. Avva Sisoe spunea ucenicilor săi pe patul de moarte: „Mai am nevoie
de câteva clipe de viaţă pentru a pune început bun de pocăinţă”. Iar Sfântul Apostol
Pavel scria corintenilor: „am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor,
până astăzi” (I Cor. 4, 13).
Numai aşa putem înţelege cât de important este postul, cât de mult îl poate
apropia pe om de Dumnezeu, cât de mare este valoarea lui spirituală. Câtă vreme
nu îl practică, societatea contemporană nici nu îi va pricepe rostul şi
folosul. Nici nu se poate vorbi de „performanţe spirituale” sau de „vârfuri
duhovniceşti” fără o lucrare serioasă şi responsabilă (înrădăcinată adânc în
Sfânta Tradiţie a Bisericii şi întemeiată neclintit pe învăţăturile Sfintei
Scripturi) a postului şi a rugăciunii. Lăsându-ne mânaţi de simpla curiozitate
iscoditoare şi purtaţi de vinovate închipuiri trufaşe, încercând tot felul de
„tehnici” şi „metode” (una mai „mântuitoare” decât alta !), ne-am putea trezi
vreodată străini de adevărata Ortodoxie chiar în inima ei... Deosebirea
capitală dintre un creştin-ortodox practicant şi unul doar „informat” este
deosebirea dintre adăparea setei cu un pahar de apă rece, respectiv cu desenul
unui asemenea pahar. Noi, cei de astăzi, tindem să ne asemănăm din ce în ce mai
mult celui care se străduie să-şi potolească arşiţa cu desenul unui pahar plin
cu apă. Ar fi mai bine să urmăm exemplul Psalmistului: „În ce chip doreşte
cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps.
41, 1), „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce iei legământul Meu în gura
ta? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Ai
cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie” (Ps. 49, 17-22), „Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Nu degeaba scrie Sfântul Isaac Sirul: „Nevoinţa
şi lucrarea tinereţii sunt odihna şi folosul bătrâneţii” şi „adu-ţi aminte tu de
Dumnezeu pe timp de pace, pentru ca Dumnezeu să Îşi aducă aminte El de tine la
vreme de război!” („Filocalia”, vol. 10)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
A stunning new, exquisite, stainless steel wedding band.
RăspundețiȘtergereA stunning titanium trim as seen on tv new, exquisite, stainless steel wedding band. This special edition wedding ford titanium band is made up of two of titanium cost the most exquisite t fal titanium steel westcott scissors titanium wedding bands ever made.