„Oricine
săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.” (In. 8, 34)
„Veţi
cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi.” (8, 32)
„Cu
oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi.” (Ps. 140,4)
„Unde
este comoara voastră, acolo este şi inima voastră." (Lc. 12, 34)
„Să fie
mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse!” (Lc. 12, 35)
„Fericite
sunt slugile pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind!” (Lc. 12,37)
„De ar
şti stăpânul casei în care ceas vine furul,
ar
veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa!” (Lc. 12, 39)
„Femeie,
eşti dezlegată de neputinţa ta!” (Lc. 13,12)
„Şi-a
pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu!” (Lc.
13,13)
„Dar
aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de
optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în
ziua sâmbetei?!” (Lc. 13, 16)
„Pe cel
ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37)
Cu privire la
mulţimea de nenumărat a minunilor săvârşite de Domnul Dumnezeul Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, sfântul Său ucenic şi Apostol Ioan Evanghelistul scrie:
„Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi
scris!” (In. 21, 25). Propriu-zis, minunea implică o concentrare de
putere harică. Ea se săvârşeşte sub ochii cei a-toate-văzători ai lui Dumnezeu
şi se revarsă cumva din Cer spre umanitate precum apa ţâşneşte dintr-un izvor:
„Întru lumina Ta vom vedea lumină!” (Ps 35, 9). Minunea este un lucru de taină,
o privelişte dăruită lumii şi vederii omeneşti prin lucrarea Duhului Sfânt şi
din mila lui Dumnezeu. Pentru a o putea primi este neapărată nevoie de sfânta
smerenie, cu putinţă de dobândit doar prin conştientizarea stării noastre de
neputinţă: „Fără Mine nimic nu puteţi face!” (In 15, 5). Şi nu numai de
smerenie, ci şi de o credinţă autentică, mărturisită de bunăvoie, plină de
dorinţa sinceră de cunoaştere a lui Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 8). Şi, împreună cu această credinţă
nefăţarnică, neiscoditoare şi neispititoare (nu precum cea a celor care-L
sfidau pe Iisus, întrebându-L „Cu ce putere faci Tu acestea?” - Mt 21,
23), este nevoie de o nădejde de nezdruncinat, precum cea a femeii cu scurgere
de sânge: „Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă!” (Mt.
9, 21).
Vidul spiritual din sânul neamului omenesc este neîndoielnic rezultatul căderii
adamice, al neascultării care a transformat totul în neputinţă şi boli: „Acesta
neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat!” (Mt
8,17). E foarte clar că pofta aduce păcatul, iar păcatul aduce moartea -
căci: „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23). Necredinţa şi
îndoiala, ignoranţa, nepăsarea şi dezinteresul faţă de Legea lui Dumnezeu
au dus la formarea unui zid de netrecut între om şi Dumnezeu, între suflet şi
har, între făptură şi Făcător. Cum să poţi crede într-o minune, în puterea ei lucrătoare,
adeverită prin intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa ta, cum să poţi
accepta ajutorul Lui neaşteptat – dacă în mintea ta nu există nici un criteriu
valoric, dacă tu nu ţi-ai pus în ordine nici măcar viaţa ta personală, şi nu
ţi-ai rezolvat mai întâi propriile tale mustrări de conştiinţă, care constituie
practic nişte bariere de netrecut între tine şi Dumnezeu – tu fiind străin de
El, iar El un străin pentru tine, pentru că n-ai încercat niciodată să
dialoghezi cu El în taina sufletului, prin rugăciune curată în căutarea
adevărului!?... „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Mt
19, 16). Cât de absurdă se dovedeşte a fi atitudinea aceasta (comună tuturor
potrivnicilor lucrărilor dumnezeieşti mântuitoare - atât celor de azi, cât şi
celor din urmă cu două mii de ani) – să fii martor (direct sau indirect) al
activităţii mesianice, să te afli de faţă cu Dumnezeu Însuşi - şi totuşi
să-I respingi iubirea!? Deci, vine Dumnezeu la noi, petrece cu noi şi printre
noi, Se oferă să ne fie de folos, să ne tămăduiască orice neputinţe trupeşti şi
sufleteşti, ne povesteşte El Însuşi din tainele Cerului, ne descoperă voinţa
Părintelui Ceresc şi dorinţa Lui de a ne mântui, ne dovedeşte cât de simplu
este să-I încredinţăm Lui grijile şi nădejdile noastre, pentru a nu mai avea
nici un fel de greutăţi (fie sufleteşti, fie de ordin social-material), iar
noi, creaţia mâinilor Sale, ne arătăm în continuare preocupaţi exclusiv de
lucruri care trec şi de bunuri care pier... „Nici un ostaş nu se încurcă
cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste!” (2 Tim
2, 4), căci scris este: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni!” (Ps
54, 25); şi iarăşi: „Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi
întru Tine!” (Ps 32, 21). Strădania bolnăvicioasă de a pătrunde tainele
vieţii şi ale existenţei lumii şi umanităţii doar cu raţiunea, în manieră
intelectualistă, fără nici un grăunte de credinţă, este de fapt cauza pentru
care nu putem atinge nicidecum dimensiunea cunoaşterii lui Dumnezeu prin
propria noastră trăire: „cel ce rămâne întru Mine şi Eu rămân în el” (In
15, 5); şi nici nu vom putea vreodată să ne bucurăm de puterea lucrătoare a
harului care se revarsă din fiinţa tainică a lui Dumnezeu spre noi: „s-a atins
de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” (Lc 8, 46).
Acest transfer de lumină lăuntrică (despre care sfinţi precum Maxim
Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog şi Grigorie Palama au scris că provine din
lumina lui Hristos , Lumina lumii – „Eu sunt Lumina lumii!” - In 8, 12)
rămâne (pentru cei lipsiţi de credinţă şi de cunoaştere) o existenţă de basm, o
legendă teologică, o denumire alegorică şi simbolică, o exprimare metaforică,
ceva ce ţine de închipuire, nu de realitate; privindu-i şi auzindu-i pe unii ca
aceştia, înţelegem limpede (din vieţuirea lor) că nici nu au cum să dobândească
o asemenea cunoştinţă a harului (mai presus de fire şi de puterile ei) atâta
timp cât nici nu trăiesc în vreun fel pe Dumnezeu Cel veşnic viu: „Doamne, nu
Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu” (Lc 7,
6) mărturisea cu umilinţă sutaşul din Capernaum; iar vestitul David,
regele lui Israel, insuflat de Duhul Cel dumnezeiesc, cânta: „Tinde, Doamne,
mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine!” (Ps 35, 10).
Dintr-un asemenea punct de pornire putem pătrunde pe tărâmul evanghelic al
gândirii Sfântului Apostol Matei, cel care (în cuvintele profetice ale marelui
Isaia) descrie magistral starea duhovnicească a lumii la vremea venirii la ea a
Mântuitorului Iisus Hristos: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină
mare; celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii le-a răsărit Lumina!” (Mt 4,
16). Aspectul cel mai evident şi cel mai teribil al acestei stări de fapt îl
reprezenta degradarea cultului divin public desfăşurat la Templul din
Ierusalim, prezentă atât în mentalitatea cât şi în practicile slujitorilor
Vechiului Legământ – lucru care lăsa poporului suferind de multe boli,
neputinţe şi neajunsuri, impresia plină de amărăciune a diminuării şi împuţinării
formelor de manifestare a puterii lui Dumnezeu, ba chiar convingerea unei
„nelucrări” a acesteia, din pricina prea multelor păcate de tot felul săvârşite
din necredinţa oamenilor – şi mai ales a celor mai-mari şi sus-puşi.
Cu privire la tămăduirea unei femei gârbove de către Iisus într-o zi de sâmbătă
în sinagogă, Sfântul Luca ne prezintă o adevărată situaţie-limită, ultimativă,
în care atât cei ce-L căutau (uneori cu o disperată înfrigurare) pe Dumnezeu,
cât şi cei ce ar fi trebuit să li-L descopere (adeseori cu o detaşată
înfumurare...), se trezesc puşi unii în faţa celorlalţi nici mai mult,
nici mai puţin decât în prezenţa personală a Focului Dumnezeiesc – arzător atât
al spaimelor chinuitoare din sufletele celor suferinzi (tămăduindu-i), cât şi
al fumurilor trufaşe din sufletele celor aroganţi (smerindu-i). Lipsa lucrării
divine salvatoare din sinagoga Vechiului Legământ se reflectă în textul
evanghelic tocmai în precizarea expresă a perioadei de timp în care acea femeie
(atinsă de o suferinţă înfricoşătoare) şi-a căutat zadarnic izbăvirea: „iată, o
femeie avea de optsprezece ani un duh de neputinţă!” (Lc 13,11).
Tocmai această precizare ne dă o idee limpede despre întreaga situaţie. La o
primă vedere, totul pare foarte firesc: o simplă infirmitate, un handicap ca
oricare altul (chiar dacă reprezintă o anormalitate) – doar, vorba Scripturii:
„nu este nimic nou sub soare!” (Eccl 1, 9). Atmosfera de echilibru aparent se
întreţine prin ignorarea bolii cu diplomaţie, prin trecerea cu vederea,
abaterea de la subiect şi tratarea superficială a problemei; ceea ce, desigur,
vorbeşte mult despre lipsa de milă, de compasiune, de implicare şi (de ce
nu?) de simţire a greutăţii poverilor durerilor din jurul nostru.... În
viziunea mai-marelui sinagogii (şi, prin el, a tuturor mai-marilor şi
sus-puşilor pooporului ales al lui Dumnezeu), bolnavul care vine la sinagogă nu
e decât un caz social (printre atâtea altele), marcat în mod vădit şi
neîndoielnic de povara consecinţelor propriilor lui păcate – sau, dacă nu ale
lui , atunci sigur ale părinţilor lui: „cine a păcătuit - acesta sau părinţii
lui?”. Şi aşa, Tora curge implacabil, tot mai departe, de pe buzele
învăţătorilor-de-Lege din sinagoga Vechiului Legământ... de optsprezece ani
zilnic aceleaşi citate, aceleaşi versete , aceleaşi cărţi ale lui Moise,
aceleaşi porunci din Decalog, acelaşi Dumnezeu Care veghează peste fiecare
generaţie vremelnică din neamul omenesc - tot El, Cel Ce i-a scos din robie,
tot El, Cel Ce i-a hrănit cu mană în pustie, tot El, Cel Ce le-a izvorât apă
din piatră, tot El, Cel Ce i-a călăuzit în Pământul Făgăduinţei... Cum se
explică, atunci, faptul că de optsprezece ani, iată, pare că rămâne surd
şi mut şi nepăsător la cele ce se petreceau în sinagoga Sa?!... Oare să nu mai
fie valabile cuvintele Lui?! Oare să nu mai fie adevărate iubirea şi
binecuvântarea dăruite de El de la Avraam la Moise şi David, pentru toate
veacurile şi generaţiile, peste poporul pe care l-a iubit?! Greu de înţeles ce
se petrece...
Dar de ce o fi dorit, oare, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca să ne descopere
faptul că „o femeie avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi era gârbovă,
de nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Lc 13, 11)? Oare ce să însemne
această numărare a anilor – întâlnită, de pildă, şi la Vitezda, acolo unde
„era un om bolnav de treizeci şi opt de ani” (In
5,5) „aşteptând mişcarea apei”(In 5, 3). Pe de altă parte, Sfintele
Evanghelii sunt pline de astfel de cazuri evidente de cronicizare a bolii, în
diverse situaţii: „venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia
zăcând, prinsă de friguri” (Mt 8, 14), „o femeie avea scurgere de sânge de
doisprezece ani” (Mt 9,20), „un om avea mâna uscată” (Mt 12,10)– şi
multe altele asemenea acestora. Pătrundem în taina aceasta încet, cu sfială,
atenţi la fiecare cuvânt aşternut în scris de către Apostolul Fiului lui
Dumnezeu, spre mărturisirea atât a suferinţei de neimaginat a femeii, cât şi a
puterii de
neînchipuit a
Mântuitorului ei şi al lumii întregi. Şi ce descoperim? „Într-o sâmbătă a
intrat El în sinagogă şi învăţa” (Lc 6, 6). Iată ceva cât se poate de
normal: fiind zi de sabat, prin urmare era sărbătoare, nu se muncea („era
liber”, cum am spune noi astăzi), aşa încât oamenii se strânseseră pentru a
asculta şi a-şi însuşi cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi, de la mai-marii
sinagogii şi de la învăţătorii-de-Lege, adică de la fariseii şi cărturarii
Vechiului Legământ. Iată, şi Domnul Hristos făcea acelaşi lucru – îi învăţa pe
oameni Legea, căci spunea El: „să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc!” (Mt 5, 17); şi iarăşi: „iată,
Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt 28, 20).
Să nu uităm, totul se petrece în jurul Persoanei lui Iisus, Cel Care îi
anunţase pe toţi, public, limpede şi fără înconjur, care era rostul suprem ale
venirii Lui în lume: „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!” (In
12, 47). Tocmai aici dărâmă Iisus întreg zidul unei Legi învechite, stâlcite şi
pervertite prin „strădaniile” fariseilor şi cărturarilor şi învăţătorilor de a
o face cât mai greoaie şi împovărătoare pentru poporul către care Dumnezeu o
vestise din Cer - de fapt, pentru un cu totul alt scop: „Vai vouă, învăţătorilor
de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini cu anevoie de purtat, dar voi nu
atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget!” (Lc 11, 46). Acest lucru avea
să iasă din plin la iveală în sinagogă, în acea zi de sâmbătă, în prezenţa lui
Iisus, prin atitudinea adoptată de către mai-marele sinagogii. Iată, nu-i
închipuire, nici nălucire, nu-i părere falsă, nici impresie înşelătoare: Iisus
Se implică direct şi personal în actul de mântuire a lumii, nu doar prin faptul
că Se întrupează, făcându-Se om, ci şi prin asumarea deplină a întreitei
Sale slujiri – profetică, împărătească şi arhierească: „Păstorul cel bun îşi
pune sufletul pentru oile sale!” (In. 10,11). Acest răstimp de optsprezece
ani reprezintă tocmai perioada care trecuse de când Iisus, aflat la vârsta de
doisprezece ani, intrase în Templul din Ierusalim şi şezuse în mijlocul
dascălilor, ascultându-i şi întrebându-i, încât se minunau toţi de priceperea
şi de răspunsurile Lui, făcându-Se astfel (atunci, ca şi mai apoi) remarcat în
faţa întregului popor şi a sinedriului: „Cum ştie Acesta carte fără să fi
învăţat?!” (In 7, 15). El S-a retras apoi la Nazaret, împreună cu Maica Sa
şi cu bătrânul Iosif, în atelierul de tâmplărie al căruia a lucrat smerit şi
supus, aşteptând vremea deplinei maturităţi, vârsta bărbatului desăvârşit,
ajuns la treizeci de ani, aşteptând adică „plinirea vremii” (Gal 4,
4) propovăduirii în lume a planului de mântuire din robia morţii şi a
păcatului. Atunci a vestit Sfântul Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească,
iar eu să mă micşorez!” (In 3, 30), iar în acel moment de taină Iisus
adeverit-a: „trebuie să se împlinească toate cele scrise!” (Lc 24,
44) pentru ca Ioan Botezătorul să-L vestească lumii întregi: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii!” (In 1, 29).
Tocmai persoana Sfântului Ioan Botezătorul, aureolată în lumina Botezului lui
Hristos la Iordan, ca hotar statornicit pentru veşnicie între veacurile de
osândire a umanităţii sub blestemul Legii şi vremea cea nouă a Răscumpărării
întregului neam omenesc prin venirea lui Mesia („Peste Care vei vedea Duhul
pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este!” - In 1, 33), tocmai
această persoană dovedeşte prin lucrarea ei de pocăinţă intensă, de asceză
necruţătoare şi de trăire arzătoare faptul că, deşi ajunsă degradantă şi
învechită prin interpretările de nesuferit ce i se dăduseră de către aşa-zişii
ei slujitori şi învăţători, - dacă ar fi fost respectată corect şi asumată
integral ca şi cuvânt din gura lui Dumnezeu Însuşi, Legea Decalogului ar fi
rămas mereu vie şi lucrătoare, indiferent de contextul istoric al vremurilor.
Iar aceasta o zice Hristos Însuşi: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”
(Lc 7, 9). De ce? Anume pentru că tocmai primitorii Legii din Muntele Sinai şi
apărătorii ei s-au sălbăticit cu timpul într-atât încât au pierdut esenţa ei,
miezul cel duhovnicesc. De ce nu mai lucra, deci, această putere a Legii
în vremea de atunci? Pentru că nu i se mai respecta de către slujitorii ei
scopul sacru şi menirea călăuzitoare şi protectoare şi ajutătoare pentru care
fusese dată! Devenise practic o formă organizată de manipulare a poporului în
interesul privilegiaţilor lui, acţionând astfel ca o frână în calea omului
către Dumnezeu. Erau mai aspre cerinţele omeneşti ale învăţătorilor-de-Lege
prevăzute în modalităţile de aplicare practică a Legii în cultul de la Templul
din Ierusalim, decât era de fapt şi de drept ea însăşi, în sine, ca Lege:
simplă, frumoasă şi uşor de împlinit! De aceea Se şi supără Hristos pe astfel
de povăţuitori, numindu-i „călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi
cămila” (Mt 23, 24), „că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor;
voi nu intraţi, dar nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!” (Mt 23, 13):
optsprezece ani, iată, au trecut de când în Templul din Ierusalim v-am arătat
aplicarea corectă a Legii date de către Tatăl Meu; iar acum, ajuns la vârsta de
treizeci de ani, constat nu numai că n-aţi îndreptat nimic – ba chiar, mai
mult, aţi împovărat întreg poporul lui Dumnezeu cu aşa-zisele „obligaţii” şi
„restricţii” şi „prevederi regulamentare” ale împlinirii ei - încât aţi
gârbovit-o de tot, să nu mai poată privi vreodată Cerul!...
În faţa ochilor (lipsiţi de vederea Adevărului) mai-marelui sinagogii,
femeia aceea cocoşată trupeşte, ţintuită cu capul în pământ şi stând înaintea
Mântuitorului lumii, era o imagine (pe cât de plastică, pe atât de înfricoşător
de reală!) a stării Legii înseşi: o stare degradantă, care nu mai trimitea omul
cu mintea la Cer, spre Soarele Cel duhovnicesc, Dumnezeu-Creatorul tuturor
celor văzute şi nevăzute, ci îl ţinea cu capul în pământ, sclav al materiei
(„tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii” - Mt 19, 22), sclav
al păcatului („vai omului aceluia prin care vine sminteala” -Mt 18, 7,
„mai bine i-ar fi fost lui să-şi fi legat de gât o piatră de moară şi să
se fi aruncat în mare!” - Mt 9, 42), sclav al literei moarte („litera
ucide, iar Duhul face viu” - 2 Cor 3, 6), sclav al minciunii şi al
neputinţei, al făţărniciei şi mizeriei sufleteşti, sub masca ipocrită şi
îngheţată a aşa-zisei voiri-de-bine şi corectitudini.... „Mai-marele sinagogii,
mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta” (Lc 13, 14) certa
mulţimea. Aici vedem cât de frumos prezintă Iisus Legământul omului cu
Dumnezeu, prin asemănarea Legii cu o fiică aflată în ascultare faţă de tatăl ei
- frumoasă, supusă şi smerită; căci aşa trebuia să fie şi Legea cea Veche –
blândă, folositoare, ziditoare şi ajutătoare: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam
fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare,
să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?!” (Lc 13, 16).
Câtă delicateţe dovedeşte în exprimare Mântuitorul Hristos, căci nu aminteşte
de căderea lui Adam şi a Evei, de înşelarea de către diavol a celor dintâi
oameni - tocmai pentru a nu-i judeca şi osândi pe protopărinţii neamului
omenesc: „a legat-o satana” (Lc 13, 16). Cu alte cuvinte, pofta cu care
diavolul i-a făcut să cadă pe cei dintâi oameni în păcatul neascultării de
Dumnezeu este, de fapt, o faşă cu care încinge pururea neamul omenesc îndepărtat
de Dumnezeu prin propriile sale pofte nesăbuite! Într-un fel, Iisus dovedeşte
că mai-marele sinagogii nu era chiar străin de sfatul duhului vrăjmaş. De
altfel, adeveriri despre astfel de „învăţători” mai avuseseră loc şi cu
prilejul altor înfruntări în cuvânt dintre aceştia şi Iisus: „Şi cine este
aproapele meu?” (Lc 10, 29) întreba prefăcut unul dintre ei; iar un
altul, şi el bun „cunoscător” de Lege, întreba la rândul său - „Învăţătorule,
care poruncă este mai mare în Lege?” (Mt 22, 36). Dimensionarea poruncilor
presupune o alegere a unora în detrimentul altora; ori, avertismentul
Mântuitorului - „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt
24, 35)arată limpede că nu există loc de negoţ sau de târguială: Dumnezeu n-a
dat legi şi porunci la întâmplare, pentru ca oamenii să le cântărească,
să le judece, să aleagă după placul lor şi să elimine dintre ele ceea ce cred
ei că nu e de competenţa lor. „O iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce
nu se vor face toate!” (Mt 5, 18). Altfel spus.... dacă sunt porunci –
atunci porunci să fie! Împlinirea lor (a tuturor!) înseamnă viaţă, iar
călcarea lor (fie şi numai a uneia dintre ele!) înseamnă moartea veşnică –
iadul , întunericul cel mai-din-afară! Scris este: „cine va păzi toată Legea,
dar va greşi într-o singură poruncă, vinovat s-a făcut faţă de toate poruncile!”
(Iac 2, 10).
Aşa face şi mai-marele sinagogii: merge din greşeală în greşeală, din hulă în
hulă, din răutate în răutate, dovedindu-se cuprins de un duh de neputinţă,
exprimat prin răceală şi ipocrizie , prin mândrie şi făţărnicie şi cârteală.
Cercetând atent tabloul evanghelic, îi descoperim mai întâi dimensiunea
duhovnicească, hristologică. Învăţarea Legii în sinagogă, în zi de sâmbătă,
este întru totul conformă rânduielii. Dar, dincolo de ea, se manifestă
compasiunea lui Iisus faţă de suferinţa femeii gârbove, mila, dragostea şi
bunătatea fiind şi ele întru totul conforme poruncii iubirii de
aproapele. Chemarea tainică a femeii de a participa la minunea vindecării ei
are două motive întemeiate: întâi, perseverenţa ei în frecventarea sinagogii
(deşi bolnavă fiind), iar apoi, pentru credinţa lăuntrică nestrămutată că
vreodată Dumnezeu o va tămădui. Iar acestea două sunt cu atât mai întemeiate cu
cât drama ei se desfăşoară pe fondul deselor schimbări survenite la sinagogă,
în decursul timpului, atât prin perindarea necontenită a tot felul de cărturari,
de farisei şi de învăţători-de-Lege, cât şi prin (mai ales!) atitudinea lor
total indiferentă faţă de suferinţa cumplitei ei infirmităţi. Trecuse deja
multă vreme de când (cu toate discursurile şi ritualurile lor) n-au schimbat
nimic în viaţa ei!... Şi de aceea nici nu mai insista în privinţa aceasta, de
acum se şi obişnuise cu povara bolii. Dar gândul tăinuit al nădejdii ei de vindecare
îl ştie doar Iisus. El vede frământarea din sufletul ei şi-i aude glasul
inimii: „Vorbeşte frumos Omul Acesta, cuvintele Lui sună într-adevăr copleşitor
şi captivant... dar oare nu-i şi El ca şi toţi ceilalţi de până acum?... Căci
am impresia că toţi sunt la fel: îşi etalează public cunoştinţele, dar lucruri
mai mari decât acesta nu sunt în stare să facă – doar Iisus îi avertizase:
„Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede!” (In 4, 48).
Înfăţişarea ei, însă, nu trăda nimic din toate acestea: „era gârbovă, de nu
putea să se ridice în sus nicidecum” (Lc. 13, 11). Tocmai acesta este
aspectul esenţial surprins de către Sfântul Evanghelist: femeia aceea nu-L
vedea pe Iisus pentru că era gârbovă - dar Îl auzea! Tot aşa precum şi
proorocii din veacurile Vechiului Legământ L-au auzit pe Dumnezeu, dar nu L-au
văzut – precum Moise în Sinai şi Ilie pe Carmel. Dar Iisus o şi vede – nu doar
că o aude; citeşte în sufletul ei, ca într-o carte, toată starea duhovnicească
a neamului iudaic strivit sub oroarea aşa-zisei respectări a Legii, care se
tansformase în coşmarul unui ritualism sec, de-a dreptul mort, lipsit de orice
formă de viaţă a sufletului, transformat într-o adevărată pânză de păianjen
prădător, ţesută din interesele meschine şi fărădelegile aşa-zişilor ei
slujitori: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile;
- voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari!” (Mc. 11, 17).
Devenise biata Lege mai mult povară zdrobitoare şi piatră-de-sminteală decât
cale spre mântuire. În sufletul femeii se iscase furtună ce răscolea tot
nisipul gândurilor. Se dădea războiul cumplit şi necruţător dintre îndoială şi
credinţă - din bezna căruia sclipea cumva o mică licărire de nădejde... „poate,
totuşi, Dumnezeu va mai face ceva - deşi toţi ăştia de la Templu n-au nici o
treabă cu El, căci sunt departe de ceea ce ar trebui să fie Legea!”... Iar mila
lui Dumnezeu pogoară tainic, discret precum o picătură de rouă într-un pământ
uscat, nevăzută şi neştiută de nimeni dintre oameni. Şi, din locul acela uscat,
udat de mila Domnului, răsare floarea nemaivăzută a minunii – lucrul cel mai
presus de fire şi de cuvânt: „Iisus, văzând-o, a chemat-o” (Lc 13, 12). Iată
minunea minunilor: să stai faţă în faţă cu Dumnezeu! Porunca şi îndemnul
adresat femeii de a veni la El înseamnă nădejde, curaj şi credinţă. Chemarea ei
ne aduce aminte de cuvântul profetic dumnezeiesc: „[Femeia] îţi va zdrobi
capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac 3,15). Astfel, ea este
implicată direct în săvârşirea tainei, căci persoana ei întruchipează chiar
Legea, de-acum primenită, îndreptată şi restaurată de Iisus: „eşti dezlegată de
neputinţa ta!” (Lc 13, 12). Adică: „tu eşti de la Mine, iar Eu astăzi voi
odihni întru tine!” – „Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale!” (Ps 103,
32).
Dezlegarea, însă, nu se face doar prin cuvânt, sau prin simpla atingere (precum
alte dăţi, cu alţi bolnavi), ci gestul special săvârşit cuprinde un înţeles de
taină de o mare adâncime: „Şi-a pus mâinile asupra ei” (Lc 13, 13). Fără
ca mai-marele sinagogii să priceapă măcar ceva din cele ce vedea, Iisus
transferă slujirea Legii lui Dumnezeu de la ei, învăţătorii-de-Lege învechiţi
în rele, la viitorii Săi Apostoli – şi nu oricum, ci anume prin punerea
mâinilor, prin insuflarea Duhului Sfânt. Dacă în Legea cea Veche slujirea la
Templu o moştenea doar neamul preoţesc al leviţilor, în Legea cea Nouă slujirea
Domnului se va da prin hirotonie: „Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă
şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena,
şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia” (FA 6, 5) „şi rugându-se; şi-au
pus mâinile peste ei” (FA 6, 6). Căci după învierea Sa din morţi, Iisus „a
suflat asupra lor şi le-a zis: Primiţi Duhul Sfânt” (In 20, 22),
„mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit Eu vouă” (Mt 28, 19-20); ca dovadă că a şi rămas consemnat faptul
că Sfinţii Apostoli au aşezat preoţi şi episcopi în lucrarea lor misionară în
Biserica lui Hristos întemeiată prin jertfa Lui pe Cruce: „Drept aceea, luaţi
aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi
episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
Sângele Său!” (FA 20, 28); „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru
tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor!” (1
Tim 4, 14); şi iarăşi: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face
părtaş la păcatele altora!” (1 Tim 5, 22) ci „propovăduieşte
cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu
toată îndelunga-răbdare şi cu blândeţe” (2 Tim 4, 2). Aşa şi cu femeia cea
gârbovă, icoană involuntară a Legii celei Vechi: odată puse mâinile lui Hristos
peste ea, s-a vindecat: „Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat
şi slăvea pe Dumnezeu!” (Lc 13, 13). Iată, aşadar, câtă adâncime de taină
în chipul femeii gârbovite, iată câtă emanare de putere a Duhului Sfânt a fost
în lucrarea de mântuire a lumii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In 14, 6).
Aşadar, până aici totul simplu şi frumos. Dar iată
că, brusc, se trezeşte şi „harul” din mai-marele sinagogii; căci iată-l cum,
ofuscat din nenumărate motive (dintre care probabil că cele mai învederate erau
părerea-de-sine şi mândria lui de şef care nu permitea nimănui – nici lui
Dumnezeu chiar! – să-i perturbe bunul mers al sinagogii şi modul de manifestare
şi de prezentare a Legii), mâniat la culme, începe catehizarea poporului aflat
de faţă, dar nu vorbind despre minune (care-l ardea) şi nici despre Hristos
(Care oricum era controversat prin mai toate sinagogile prin care intra, şi era
contestat de către mai toţi învăţătorii-de-Lege, cărora le vădise neputinţele
şi aşa-zisa lor valoare – cu totul moartă, lipsită de fapte, de scop şi de
sens). Mare pacoste pe capul mai-marelui : pe nepusă masă să facă Iisus minuni
tocmai la el în ogradă!... Dar a găsit el imediat metoda de apărare, soluţia de
a umbri cumva minunea săvârşită, şi de a ieşi în evidenţă ca „valoare”
teologică şi existenţială: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze;
venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sâmbetei!...” (Lc
13, 14). Cea mai mare concluzie emanată teologic vreodată de un momânt văruit
în faţa dumnezeirii lui Iisus şi a minunii săvârşite de El, pentru a zdrobi
îndrăzneala poporului de a crede că minunea ar aparţine lui Iisus, şi nu
sinagogii în sine!... Doar minuni se săvârşeau pe acolo în toate zilele, pe bandă
rulantă, era ceva banal şi obişnuit – iar Iisus le strică toată rânduiala:
tocmai în sabat face el minuni!... Viclean, ipocrit şi ticălos îndrumător: prin
cuvintele sale, de fapt, contestă minunea săvârşită, contestă pe Hristos ca
Dumnezeu, nu poate admite nicidecum că Hristos este autorul minunii! După
părerea lui, vindecarea s-a produs prin faptul că femeia s-a aflat în prezenţa
sinagogii, nicidecum în prezenţa lui Iisus. E foarte „clar” că sinagoga era
motivul şi cauza vindecării ei, nu că Iisus ar fi putut săvârşi minunea!...
Dincolo de această atitudine, furia şi înverşunarea aprinderii sângelui de
mânie nu mai aveau nimic cu apărarea Legii sau cu respectarea sabatului.
Îndreptarea atenţiei poporului către Persoana lui Iisus şi către minunea săvârşită
în văzul tuturor şi trăită de ei toţi, îi strica lui imaginea personală, ca şi
rostul şi mersul sinagogii: „Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni
romanii şi ne vor lua ţara şi neamul!” (In 11,48). Adversitatea explicită
faţă de Persoana lui Iisus şi contestarea publică a lucrării Lui mesianice
reprezentau de fapt ţinta urii mai-marelui sinagogii. Faptul că Iisus deranja
permanent prin modul Său unic de interpretare a Legii cuprinse în Pentateuh, în
Prooroci şi în Psalmi, învăţându-i pe oameni cum trebuia ea împlinită cu fapta,
în practica vieţii cotidiene, total contrar mentalităţii comune
învăţătorilor-de-Lege răspândiţi în Israel, îi făcea pe aceştia să spumege de
furie pentru că Iisus le stingherea lucrarea învechită în abateri şi greşeli:
„orb pe orb călăuzind - amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15, 14). Cert
era faptul că , deşi sabatul avea o conotaţie spirituală, care ţinea de
comuniunea cu Dumnezeu Cel viu şi adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului,
şi îi deosebea pe iudei de popoarele păgâne idolatre, totuşi cărturarii şi
învăţătorii-de-Lege făcuseră cu timpul din sabat ceva prielnic intereselor lor
materialiste şi individualiste, aşa încât nici nu mai conta în vreun fel
sacralitatea Legii şi a sărbătorii în sine; de aceea le-a şi spus Hristos:
„Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă!” (Mc 2, 27).
Pentru că făptuirea binelui nu cunoaşte restricţii temporale. Şi de aceea îi
biciuie Iisus cu cuvinte dure, dar adevărate: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi
nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l
adape?!” (Lc 13, 15). O comparaţie destul de ruşinoasă, la o adică, pentru
un învăţător care ştia prea bine ce era şi ce nu era permis în zi de sâmbătă...
Numai că acum făcea exces de zel din pricina minunii care-l ardea şi pe care nu
o putea primi nicidecum din cauza zavistiei, a urii şi a răutăţii care-i
întunecase mintea. În principiu, în „Cartea Ieşirii” („şase zile să lucrezi iar
în ziua a şaptea să te odihneşti; chiar în vremea semănatului şi a secerişului
să te odihneşti!” – Ieş 34, 21; „şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea
să fie sfântă pentru voi, zi de odihnă, odihna Domnului; tot cel ce va lucra în
ziua aceea va fi omorât! În ziua odihnei să nu faceţi foc în toate locaşurile
voastre. Eu sunt Domnul!” – Ieş 35, 2-3) marele Moise restricţionase
câteva chestiuni de bază ale vieţii cotidiene, care ţineau de munca la câmp, de
aprinderea focului, de pregătirea mâncării – tot atâtea îndeletniciri care îl
împiedicau pe om de la rugăciune şi de la învăţarea Legii dumnezeieşti. Cu
timpul, însă, rabinii au adăugat interdicţii peste interdicţii, până ce totul a
devenit extrem de obositor şi de împovărător şi de anevoie de dus la
îndeplinire de către oamenii din popor. Iius le cunoştea însă şi perfidia şi
făţărnicia, şi de aceea le adresează de nenumărate ori avertismente precum „vai
vouă, fariseilor făţarnici!” (Lc 11, 44) - căci una spuneţi, alta
faceţi şi alta interpretaţi!... Satana care o legase pe femeie lucra de fapt
prin sfatul diavolesc al minţilor conducătorilor spirituali şi politici,
care făcuseră din rânduiala şi porunca sabatului ceva de-a dreptul absurd şi
peste putere de împlinit. Nu mai era o poruncă a Domnului Savaot, ci devenise
tirania uzurpatoare şi impertinenţa impunerii propriei lor puteri despotice
asupra oamenilor, pentru a le demonstra cine sunt, de fapt, adevăraţii stăpâni
şi câtă autoritate spirituală au ei asupra Legii divine! În întunecarea
sufletului şi în orbirea minţii lor, au ajuns să stea de-a curmezişul în calea
de acces a omului la Dumnezeu; iar prin rigoarea represivă a unei Legi impuse
cu duritate, brutal şi absurd (încât toţi „se temeau de iudei, pentru că iudeii
puseseră la cale ca, dacă cineva va mărturisi că Iisus este Hristos, să fie dat
afară din sinagogă!” - In 9, 22, se temeau să nu ajungă a fi excluşi din
comunitatea religioasă şi politică), evreul de rând ajunsese să vadă în
Dumnezeu un tiran dur şi un răzbunător necruţător, aspru pedepsitor – iar
nicidecum un Dumnezeu al iubirii faţă de oameni!...
În inimile acestor învăţători-de-Lege trona duhul autosuficienţei; ca nişte
„ştiutori de Lege” şi „cunoscători de Scripturi”, erau complet atinşi de
îngâmfare, plini de infatuarea părerii despre propria lor valoare, - şi de
aceea nici nu mai interpretau corect Legea, nu mai vedeau prezenţa lui Dumnezeu
în ea şi nici lucrările Lui vestite de Prooroci nu le mai recunoşteau, aşa L-au
şi răstignit pe Hristos – „ne este mai de folos să moară un om pentru popor,
decât să piară tot neamul!” (In 11, 50), denaturând şi minimalizând
permanent poruncile divine în favoarea obiceiurilor lor omeneşti: „Vai vouă,
cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a
paharului şi a blidului, iar înăuntru ele sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Mt
23, 25), „în zadar Mă cinstiţi, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti,
căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor!” (Mc 7,7-8).
Valoarea lor se rezuma la ritualismul formalist, fără a mai împlini adevăratele
cerinţe ale lui Dumnezeu din Lege, ţintind doar afirmarea individualistă
şi afişarea publică a grozavei lor deşteptăciuni şi dobândirea privilegiilor
cuvenite unor asemenea „personalităţi”; pe acestea le-a condamnat Hristos,
atrăgându-Şi ura lor până când L-au şi răstignit: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Lc
23, 21). Întunecaţi la minte, orbiţi la ochi şi surzi de urechi,
ajunseseră de plânsul lumii, căci până şi poporul de rând (deşi lipsit de
educaţie intelectuală şi de formare scripturistică specializată) Îl recunoscuse
pe Iisus ca adevărat trăitor şi împlinitor cu fapta şi cu cuvântul a tot ceea
ce însemna Legea cu adevărat: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a
trimis!” (In 5, 30). Dar, în ciuda tuturor minunilor văzute, ei tot
nu au crezut în El, ci au rămas veşnic înverşunaţi, şi nu făceau nimic altceva
decât „au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt” (Mt 22, 15). Atâtea semne
făcând el înaintea lor, şi totuşi n-au crezut în El: „deşi a făcut atâtea
minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El!” (In 12, 37).
Viaţa ticăloasă naşte orbire de minte şi învârtoşare de inimă. Poate că nu poţi
înţelege dogma Scripturii – dar o minune vorbeşte de la sine, arată lucruri
nemaivăzute: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a
mai făcut, păcat nu ar fi avut!” (In 15, 24); „de n-aş fi venit şi nu le-aş fi
vorbit, păcat nu ar fi avut - dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru
păcatul lor!” (In 15, 22). Câtă înverşunare n-au dovedit fariseii şi la
vindecarea orbului din naştere: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe
noi?!” (In 9, 34); dar cel vindecat le răspunde: „Un lucru ştiu: că
fiind orb, acum văd!” (In 9, 25) „şi noi ştim că Dumnezeu nu-i
ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui
- pe acesta îl ascultă!” (In 9, 31). Aici devin ridicoli şi fariseii şi
cărturarii – căci tocmai ei, de fapt, nu văd minunea şi vindecarea: „ochi au şi
nu văd!” (Ps 113, 13). Nu văd lucrarea Duhului Sfânt, nu văd sfinţenia şi
integritatea lui Iisus. Au ochii stricaţi de Satan şi plini de întunericul
iadului. Diavolul a lucrat cu ei precum cu porcii din ţinutul Gadarei: demonii
au ieşit din cei vindecaţi de Iisus, dar au intrat în învăţătorii-de-Lege:
„sufletul tulburat este tronul diavolului” scria Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând,
zicea mulţimii: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci
într-acestea, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sâmbetei!” (Lc 13, 14) ...
dorea sărmanul să-şi dovedească primatul faţă de toţi cei din societate, să-şi
arate adevărul strâmb (la care ţinea cu toată nedreptatea) prin defăimare şi
clevetire la adresa dumnezeirii lui Iisus – Dreptatea cerească. Şi de aceea,
pentru ca să le arate putreziciunea, le spune Hristos: „Cum puteţi voi să
credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii iar slava care vine de la Unicul
Dumnezeu nu o căutaţi?!” (In 5, 44). În auzul tuturor şi în pofida
Scripturii, învăţătorul-de-Lege huleşte tot: şi lucrarea Tatălui Ceresc, şi lucrarea
Duhului Sfânt, şi lucrarea Dumnezeului-Om Iisus Hristos. Manifestă făţiş
împotrivire directă Dumnnezeului Căruia pretinde că-I slujeşte şi că-I
împlineşte voia. O, cât de mare se arată a fi smerenia lui Dumnezeu, Care
îngăduie ca ponegrirea lucrării Mântuitorului să-I fie adresată în faţă: „şase
zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea,
vindecaţi-vă, iar nu în ziua sâmbetei!” (Lc 13, 14). De aceea Hristos i-a
şi numit „nebuni şi orbi!” (Mt 23, 17), după cuvântul Psalmistului: „Zis-a
cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps 13, 1); de unde şi acuza
indirectă a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan la adresa nemerniciei unora
ca aceştia: „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre
farisei?!” (In 7, 48), şi deşi „şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El,
totuşi nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din
sinagogă” (In 12, 42). Pentru a-i trezi şi a-i aduce totuşi la realitate,
Hristos le pune înainte exemplul celor mai decăzute pilde de vieţuire a vremii:
„vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu!” (Mt
21, 31); şi iarăşi îi ironizează faţă de ucenicii Săi, atunci când le adresează
acestora avertismentul categoric: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia!” (Lc
12, 1).
De-a lungul vremurilor de creştinism, cele două mii de ani care s-au scurs de
atunci au trecut iată, ca ziua de ieri, sau ca o strajă în noapte, cu
nenumăratele lor mulţimi de fapte şi întâmplări petrecute sub ochii lui Dumnezeu
în lume. Dar lucrurile de atunci se arată şi acum a fi de actualitate. Pe
atunci fariseii – iar azi unii dintre filozofi, pe atunci cărturarii - iar azi
unii „cercetători” şi oameni de ştiinţă aduc tot felul de „explicaţii” (una mai
puerilă decât alta) cu privire la minunile din viaţa Bisericii, explicând
tuturor cu orice chip că ceea ce nu poate fi explicat şi desluşit, pur şi
simplu nu există - şi că de aceea nici nu are rost să perseverăm prea tare pe
calea celor spirituale sau duhovniceşti. Pentru că (în opinia lor) toate
minunile sunt doar nişte efecte secundare ale postului, produse ale
halucinaţiei induse prin înfometare sau, în cel mai bun caz, efecte ale unor
fenomene care se petrec raţional, la nivel intelectual sau afectiv. Şi cu toate
acestea, Hristos Mântuitorul continuă să săvârşească minuni zi de zi: ne dă
lumina, ne dă aerul, ne dă Trupul Său ca să-L mâncăm şi Sângele Său ca să-L
bem; dar noi , rătăcind de la Adevăr, căutăm aiurea teosofii şi sincretisme
fără nici o roadă. Este adevărat că dogmele trebuie trăite şi simţite cu
propria noastră viaţă, aduse în inimă, la căldură, udate cu roua cunoştinţei şi
atinse cu smerenie, pentru a putea fi afirmate şi confirmate, susţinute şi
arătate: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş 3,14), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In
14, 6), „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul!” (Apoc 21, 6). Şi
de aceea, întotdeauna, o cuviincioasă şi înţeleaptă simplificare (nu înlăturare
!) din viaţa omului de rând a prea multelor legiuiri şi canonisiri (e drept , necesare
pentru a fi păstrate şi arătate la nevoie, atunci când vremea de cumpănă
o impune), va aduce în viaţa de comuniune a Bisericii o trăire mai autentică,
mai viabilă, mai ferventă şi mai aproape de scopul ei. Căci de prea multe ori
constatăm că, încărcându-ne memoria cu sute de tratate şi de scrieri de critică
şi analiză, de exegeză şi hermeneutică, de polemici şi de dizertaţii – atunci
când e cazul să dăm o pâine de pomană, în loc să facem gestul pur şi simplu, ne
apucăm să studiem iară şi iară tomuri de ştiinţă teologică pentru a analiza şi
sintetiza taina milosteniei şi efectele ei: „Fereşte-te de rău şi fă binele,
caută pacea şi o urmează pe ea!” (Ps 33, 13).
De aceea făţărnicia creştină se arată a fi mai primejdioasă decât cea iudaică:
răscoliţi de patimi potrivnice şi mânaţi de interese meschine, devenim
ridicoli, păpuşi ale diavolului, „nebuni şi orbi!” (Mt 23, 17).
Nefericirea făţarnicilor nu constă atât în mizeria lor sufletească (care rămâne
o problemă strict individuală), cât în otrava pe care o împrăştie aceştia din
incompetenţa minţii, din răutatea inimii şi din întunecarea gândurilor – cu
părelnicie de „dreptate” înaintea propriilor lor conştiinţe! Unii ca aceştia
sunt de fapt lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu şi urâţi lui Dumnnezeu ! Câtă
arsură nu simte însă un făţarnic în intimitatea sinelui său, ca unul care
public nu va putea vreodată să-şi plece capul!... Şi de aceea „Fiul Omului
n-are unde să-Şi plece capul” (Lc 9, 58). Văzându-i cum se adîncesc în
întunericul propriilor lor păreri şi în bezna mândriei şi a răutăţii judecării
semenilor lor, pe drept cuvânt Mântuitorul i-a numit ironic „drepţi” (după
părerea lor): „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la
pocăinţă!” (Mc 2, 17); spre deosebire de cei ce îşi recunosc păcatele şi
vin cu credinţă la Adevăr spre îndreptare - pe unii ca aceştia numindu-i (tot
spre ironizarea făţarnicilor) „bolnavi”: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor,
ci cei bolnavi!” (Mc 2, 17). Şi pentru ca să nu mai cârtească, zicând
că Hristos stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, Iisus le zice limpede: „Nu
judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi
veţi fi iertaţi!” (Lc 6, 37). Şi astăzi e valabil îndemnul: de voieşti să
fii mai bun ca altul, demonstrează-ţi valoarea – dar nu defăimându-l şi
batjocorindu-l înaintea celorlalţi; căci, dacă faci aşa, e limpede că, de
fapt, te mănâncă pizma, zavistia, invidia; tu n-ai nimic cu el , decât că ai
vrea să-l distrugi - şi de aceea te apuci cu râvnă să-l împroşti cu veninul care
te sufocă, umplându-ţi inima!....
Din acest motiv, Sfântul Isaac Sirul scria: „Cine-şi opreşte gura de la
judecare îşi fereşte inima de patimi – iar acela Îl vede pururea pe Dumnezeu!”.
Cine îşi adună vederea minţii în lăuntrul inimii, acela vede întru sine
Răsăritul cel duhovnicesc. Toţi ne dorim viaţă înaltă şi în căile mântuirii să
alergăm; toţi ne dorim sfinţenie şi din izvorul vieţii să ne adăpăm; toţi ne
dorim harisme şi dar de mai-înainte-vedere: hai atunci să ne uităm în noi
înşine, să-L găsim pe Hristos în inimă, - şi aşa ochii noştri vor străbate
cerurile: „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale!” (Ps 102, 5).
Când dorim cu adevărat mântuirea noastră, e bine să lucrăm mai întâi la
mântuirea celorlalţi: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini
Legea lui Hristos” (Gal 6, 2), „Să nu fim iubitori de mărire deşartă,
supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii!” (Gal 5, 26),
căci „datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi
nu să căutăm plăcerea noastră !”(Rm 15, 1). „Vă spun vouă că pentru orice
cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii!
Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept - şi din cuvintele tale vei fi
osândit!” (Mt 12, 36-37). Căci iadul este pavat cu limbile bârfitorilor şi
ale clevetitorilor; iar drumul către iad este pavat cu intenţii bune!...
„Tăcerea e de aur, vorbirea de argint” ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, iar
înţelepciunea populară adevereşte: „Vorba sună, fapta tună!”, şi adaugă:
„Binele nu face zgomot, iar zgomotul nu face bine”. „Cuvintele Domnului sunt în
foc lămurite” (Ps 17, 33)şi „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele
Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!” (Ps 118, 103). „La început era
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru
început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din
ce s-a făcut!” (In 1, 1-3) căci „El a zis şi s-au făcut, El a
poruncit şi s-au zidit!” (Ps 32,9) şi „pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a
făcut om!” (Simbolul Credinţei).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu