Motto:
„Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine;
Acesta
vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11)
„De nu
se va naşte cineva din apă şi din Duh,
nu va
putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5)
În şirul împărătesc al sărbătorilor care împodobesc cu harul lor anotimpul alb
al iernii, după Praznicul luminat al Naşterii Domnului urmează Ziua Anului Nou
marcată atât de aducerea-aminte de Tăierea-împrejur a Pruncului Iisus Hristos
Cel născut din Fecioara Maria, la opt zile după Naşterea Sa (precum arată
Sfintele Scripturi: „când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au
pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în
pântece” - Lc. 2, 21), cât şi de pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru,
al lumii mare Dascăl şi Ierarh, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei
Capadociei. Ne aflăm deja, cu alte cuvinte, în plină Revelaţie supranaturală
(sau mai presus de fire) căci, începând chiar de la Naşterea cu Trupul din
preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria a Mântuitorului Iisus
Hristos (precum mărturisim cu toţii în Simbolul Credinţei - „Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”), putem vorbi de „Epifania” sau
Arătarea Lui Dumnezeu.
Cuvintele Sfintelor Scripturi cuprind şi păstrează în ele în chip tainic
prezenţa nevăzută a Domnului Dumnezeu, cu putinţă de cunoscut din lucrările
Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria” (Ps. 18, 1); „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul
gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). Cea dintâi „arătare” a prezenţei şi
lucrării Lui Dumnezeu în creaţie o vedem chiar din primul capitol al Cărţii
Facerii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26) –
iată aşadar Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ! Pe de altă parte, în
taina Praznicului de la Iordan a Botezului Domnului, găsim iarăşi Sfânta Treime
de faţă şi la arătare: „închinarea Treimii s-a arătat” (Troparul Praznicului);
aici survin semne materiale vădite: „Iordanul s-a întors înapoi” (Ps. 113, 3),
„apele s-au înspăimântat” (Ps. 76, 15) – cum adică, materia să aibă însuşiri
sau trăiri asemănătoare celor omeneşti, precum spaimă sau sfială? Aici vedem
prezenţa divină, lucrarea Duhului Sfânt: „iar Duhul în chip de porumbel a
adeverit întărirea cuvântului! Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi
lumea ai luminat – slavă Ţie!” (Troparul Praznicului).
Cercetând în altă parte a Sfintei Scripturi, vom descoperi la Turnul Babel
(când cu amestecarea limbilor) iarăşi prezenţa Sfintei Treimi, cu putinţă de
recunoscut prin lucrarea celor Trei Ipostasuri, unite, nedespărţite şi
neamestecate: „să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai
înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7). Iată, aceeaşi lucrare a Duhului Sfânt
care a schimbat graiul oamenilor, făcându-i să nu se mai poată înţelege între
ei cu privire la săvârşirea răului. Altădată, la Stejarul Mamvri, Avraam
odihneşte şi ospătează Sfânta Treime (arătată lui în chip de „trei Oameni” -
Fac. 18, 2), aceasta fiind o formă vizibilă a Epifaniei în toată splendoarea
Duhului, precum consemnează Sfânta Scriptură: „Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă
faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva
lor, iar de nu, să ştiu.” (Fac. 18, 21). Avraam conduce pe cei doi tineri până
la Sodoma şi Gomora pentru a cerceta starea spirituală a oamenilor din acele
cetăţi.
Iarăşi, faptul că Naşterea Domnului a fost mai presus de fire, caracterizată de
întreita feciorie a Maicii Domnului (fecioară mai înainte de Naştere,
fecioară în timpul Naşterii şi fecioară după Naştere – şi prin aceasta –
„pururea-Fecioară”!) reliefează aceeaşi stare trupească înduhovnicită, mai
presus de firescul biologic al lucrurilor omeneşti. Faptul că darurile magilor
sosiţi tocmai din Persia erau aduse unui Prunc spre închinare şi adorare ca
unui Împărat şi Dumnezeu („aur, smirnă și tămâie” - Mt. 2, 11) arată că vederea
Lui Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor, căci „spre El nu cutează a căuta oştile
îngereşti, dar văzând pe Cuvântul întrupat, pe tine Preacurată cu toţii te
fericim” (Irmosul Cântării a noua din Canonul Slujbei de Prohodire). În
cazul Botezului, avem o Epifanie împlinită în două etape: mai întâi, la opt
zile de la Naştere, ca Prunc tăiat-împrejur, purta în braţele Maicii Fecioare
(„şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus,
cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21)
– prilej adecvat pentru a vedea şi a înţelege că Iisus nu a avut un trup
aparent, o „nălucire” sau un trup nefiresc, ci că avem de a face cu un om în
„carne şi oase” (precum spune Iisus Însuşi după Învierea Sa: „pipăiţi-Mă şi
vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” - Lc.
24, 39); iar mai apoi, la Iordan, avem atât Faţa văzută cât şi Faţa nevăzută a
Lui Dumnezeu: Dumnezeu-Fiul în apă, nimic zicând, botezat de către Ioan
(„aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” – Mt. 3, 15), Dumnezeu-Duhul
(„în chip de porumbel”) şi Dumnezeu-Tatăl mărturisind din cer „adeverirea
cuvântului” – adică Cuvântul din veşnicie de la Sânul Tatălui, dar prin
„deşertare” , ca Fiu al Omului , prezent şi în timp; „chenoza”, ca Naştere din
Fecioară sub vremi („luând chip de rob”) o avem la râul Iordanului, la
Botez, cu cerurile deschise şi Duhul în chip de porumbel venind asupra Lui.
... şi tot aşa mai departe. Vorbirea despre Epifaniile (sau „arătările” Lui
Dumnezeu) ar putea continua – precum stă totul consemnat în Sfintele Scripturi:
Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt - iar la sfârşitul veacurilor
Parusia, a doua Venire a Mântuitorului „pe norii cerului”, precum este scris:
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu
slavă multă !” (Mt. 24, 30) dar şi (ca Drept Judecător) şederea pe Scaunul
Judecăţii de Apoi, însoţit de cei doisprezece Apostoli: Tatăl „toată judecata a
dat-o Fiului!” (In. 5, 22).
Dar pentru a reveni la tema Botezului, tot din gura Lui Hristos aflăm prin
Sfintele Scripturi: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea
să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5); deci Hristos ne spune „Să
nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci
să împlinesc” (Mt. 5, 17). Ceea ce constituie argumentul categoric pentru
aceasta este tocmai faptul că El S-a supus „botezului” Legii celei Vechi atunci
când „a primit a opta zi a Se tăia-împrejur pentru noi şi pentru a
noastră mântuire” (Troparul Praznicului). Unii ar putea deduce de aici că la
Iordan Iisus ar fi trecut printr-un al doilea Botez – lucru contradictoriu
învăţăturii Sfintei Scripturi despre: „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4,
5). Să fi fost oare o greşeală? Dar nu acesta era motivul pentru care Hristos
S-a supus lui Ioan şi botezului spălării cu apă a păcatelor mărturisite chiar
atunci şi acolo de către toţi cei ce se botezau; Hristos n-avea nici un păcat.
Scopul a fost cu totul altul: anume acela de a Se face cunoscut lumii, dar nu
oricum, ci în baza a trei mărturii: mărturisirea lui Ioan, Porumbelul-Duhul
Sfânt asupra Lui şi glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care
am binevoit!” (Mt. 3, 17). Atunci şi acolo, la Botezul Domnului în râul Iordan,
s-a petrecut sfinţirea firii apelor, adică s-a înnoit firea materiei, s-a
curăţit şi s-a umplut de energiile îndumnezeitoare ale harului necreat,
devenind astfel mediu de propagare a Luminii Dumnezeieşti, primind putere
vindecătoare şi de viaţă dătătoare prin harul Duhului Sfânt. De aceea, în
limbajul bisericesc obişnuit, vorbim atât despre Agheazma Mică (pe care o
folosim spre sfinţirea zilnică a vieţii noastre) cât şi despre Agheazma Mare
(apa „cea plină de putere îngerească” – Slujba Botezului) care curăţă şi
înnoieşte, regenerează şi sfinţeşte. Acesta a fost rolul Botezului Lui
Iisus în Iordan: de a intra public în misiunea operei mesianice, dar nu oricum,
ci în mod divin: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu
sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc!”
(Mt. 3, 11) afirmă răspicat Sfântul Ioan Botezătorul, adăugând: „Acela trebuie
să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3, 30). Persoana Sfântului Prooroc
Ioan, înainte-Mergătorul şi Botezătorul Domnului, mărturisită de tot poporul ca
fiind „om trimis de la Dumnezeu” (In. 1, 6), a fost piatra de hotar din şirul
lung al Sfinţilor Prooroci din veac, mai înainte vestitori şi mărturisitori ai
Cuvântului veşnic viu; dovadă stă mărturia pe care Domnul Însuşi o dă: „Nu s-a
ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!” (Mt.
11, 11), fiind socotit şi numit de Sfânta Biserică adevărat „înger în trup”
(Mt. 11, 10-11).
Acum, dacă ar fi să luăm în considerare toate „botezurile” am vedea că ele
survin în raport cu timpul istoric şi cu devenirea spirituală a omenirii în
sensul duhovnicesc al existenţei. Astfel, vorbim atât despre potopul cu apă din
vremea lui Noe, trecerea prin Marea Roşie, cât şi despre botezul cu apă
al lui Ioan, atât despre tăierea-împrejur, cât şi despre botezul „cu Duh Sfânt
şi cu foc” (Mt. 3, 11); vorbim despre un „botez al pocăinţei”, al
lacrimilor sau „plânsului duhovnicesc”, dar şi despre un „botez al sângelui”,
al mucenicilor şi mărturisitorilor, toate culminând cu „botezul focului”, al
purificării finale, „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Toate aceste
forme de botez au fost şi sunt în slujba omului, pentru a-l uni cu Dumnezeu şi
a face cunoscută lucrarea Lui Dumnezeu în lume: „Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh” (Mt. 28, 19); „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi
oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!” (Mt. 18, 18). Pe
lângă toate acestea trebuie să înţelegem că Botezul este uşa de intrare în
creştinism, „uşa Tainelor”. Nu putem vorbi de un alt mod de altoire în
Viţa-Hristos, Pomul Vieţii. „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare
pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (In. 10, 1) pentru că „Eu sunt Uşa: de va
intra cineva prin Mine, se va mântui!” (In. 10, 9). Să slăvim şi să cinstim
Sfânta Treime, Care ne-a făcut pe toţi după dar „Dumnezei şi fii ai Celui
Preaînalt” (Ps. 81, 6) - „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale
pară de foc!” (Ps. 103, 5)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu