marți, 9 decembrie 2014

Postul trupesc şi sufletesc – mijloc de curăţire spirituală



Motto: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală!”(Mt. 6, 17)
„Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug!” (Ps. 140, 4)
„Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte!” (Ps. 141, 6)


                Ca în fiecare an (de multe veacuri încoace), prin rânduielile statornicite de Sfânta Biserică prin Sfintele Sinoade Ecumenice ale Sfinţilor Părinţi – mari dascăli ai lumii şi ierarhi, începe la 15 noiembrie, Postul închinat Marelui Praznic al Naşterii Domnului (numit, simplu, în popor – Postul Crăciunului).
                Această perioadă de şase săptămâni din cursul anului bisericesc are multiple semnificaţii legate de rostul ei spiritual. În primul rând ne smerim şi postim pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi S-a smerit şi a postit  şi a flămânzit timp de patruzeci de zile în Pustiul Carantaniei, la Muntele Ispitirii: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt. 4, 1-2). Tot astfel a postit vreme de patruzeci de zile şi Proorocul Moise, văzătorul de Dumnezeu, în Pustiul Sinaiului, atunci când a primit prin descoperire întreaga învăţătură vechi testamentară destinată poporului ales: „Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo” (Ieşire 19, 20). Putem spune că postul, ca valoare spirituală, vine de la Dumnezeu,  iar ca vechime – este de o vârstă cu Adam.  Şi aceasta pentru că cel dintâi om a primit porunca înfrânării de la Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci !” (Fc. 2, 16-17)
                Postul în sine nu este o virtute, ci doar o armă de convingere a trupului  material să conlucreze, să se supună şi să asculte de omul spiritual, de „omul cel tainic al inimii” (I Pt. 3, 4), adică de sufletul înduhovnicit. Postul duce la limpezirea cugetării, precum scrie în volumul al patrulea al „Filocaliei”:  „prea multa mâncare şi băutură înceţoşează mintea şi aprinde poftele trupului”. Numai că simpla înfrânare de la anumite bucate , fără a fi dublată de înfrânarea duhovnicească prin trezvie, prin luarea aminte de sine şi prin necontenită rugăciune, nu mai este post, ci devine „dietă” sau „regim alimentar” – cu totul insuficientă şi ineficientă pentru a ne sfinţi! Căci spune Sfânta Evanghelie: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă!” (I Cor. 5, 7). Postul se ţine de fiecare în parte după puterea fiecăruia. Rolul său principal este acela de instrument al trezirii duhovniceşti din somnul nepăsării prin care ne lipsim de nenumărate bunuri şi bogăţii spirituale (datorită neînfrânării, lăcomiei pântecelui şi îmbuibării); înţelepciunea patericală a cuprins magistral acest adevăr în zicala: „nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim !” Uşor este să-ţi adormi conştiinţa interpretând după bunul-plac cuvântul evanghelic: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om!” (Mt. 15, 11), dar la fel de lesne ţi-o poate trezi cuvântul proorocesc rostit de Duhul Sfânt prin gura Psalmistului David, Regele lui Israel: „mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât”  (Ps. 77, 34-35). Sau, şi mai simplu, amintindu-ţi de cele petrecute pe vremea lui Noe: „Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi.” (Lc. 17, 27)
                Unele ca acestea nu sunt neapărat semne ale mâniei divine îndreptate împotriva, care L-ar deranja pe Cel de Sus,  pentru că ar mânca sau ar bea prea mult sau prea bine. Ceea ce într-adevăr Îl supără pe Dumnezeu este impertinenţa de care dă dovadă tocmai omul – cel menit a fi „împărat făpturii”, zidirea cea mai de preţ – faţă de Legea Dreptăţii şi faţă de poruncile rânduite cu înţelepciune de Stăpânul Cel a-tot-Ocrotitor şi Împăratul Cel a-tot-Puternic. Sfidarea sfinţeniei dumnezeieşti constituie probabil cea mai crâncenă faptă de răutate săvârşită de om faţă de Creatorul său, răspunsul cel mai rău-voitor la bunăvoinţa pe care El ne-o arată pururea din destul – Tu care „de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii!” (Ps. 144, 16)
                Treptele sau măsurile de postire diferă de la o persoană la alta, în funcţie de râvna sufletească şi de rezistenţa trupească a fiecăruia. Unii flămânzesc cu totul, nimic bând, nimic mâncând; alţii gustă foarte puţin doar din hrană uscată – pesmeţi, cereale, fructe sau seminţe. Pentru cei mai tineri şi mai puţin experimentaţi, li se potriveşte rânduiala mâncării „de post” (cu sau fără untdelemn) , precum celor mai vârstnici şi mai afectaţi de neputinţele bătrâneţilor ori de suferinţele bolilor – li se potriveşte rânduiala lacto-vegetariană. Şi unii şi alţii păstrează în minte reperele de adevărată asceză pustnicească a  luminătorilor pustiei – precum Sisoe, Antonie, Macarie, Pafnutie sau Pavel Tebeul. Ceea ce contează este gândul cel bun şi hotărârea de a posti (fie şi numai o perioadă mai scurtă –de trei, patru, cinci sau zece zile), pe care Dumnezeu le primeşte ca pe o ofrandă de bună-voire, ca pe o faptă a iubirii faţă de El, ca pe un gest de recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dânsul. Un gest pe care îl pot face până şi copiii – desigur, fiecare după putere şi după străduinţă. Înfrânându-ne de la bucate, însă, Hristos ne îndeamnă să nu fim trişti şi necăjiţi din pricina aceasta: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt. 6, 16-18). Pentru că, postind astfel , nu e deloc exclus să alunecăm în patimi subţiri (precum mândria sau părerea de sine sau îngâmfarea gândului - „cine sunt eu că pot posti!”). Suntem fiecare ceea ce suntem; iar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci merită să ne străduim să-I mulţumim după putere pentru toate darurile primite de la El – pentru sănătate, pentru putere, pentru înţelepciune şi mai ales pentru capacitatea de a deosebi binele de rău şi pentru puterea de a alege cu dreptate !

Pe de altă parte, postul trebuie raportat şi la cele cinci simţuri ale trupului: ochii să nu privească deşertăciunea – precum zice Psalmistul: „Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască!” (Ps. 141, 4); este esenţial să ne ferim de orice fel de împrejurări vătămătoare de suflet, pentru a putea păstra mereu cugetarea la cuvântul dumnezeiesc de-viaţă-dătător şi să ne păzim gura de toate deşertăciunile şi răutăţile: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!” (Ps. 140,3). La fel, picioarele să ne umble doar în cărările Evangheliei şi pentru împlinirea sfintelor porunci ale Domnului Dumnezeu, căci „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!” (Ps. 141, 3). Grăit-a slujitorul Domnului: „că iată moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre” (Ieremia 9, 21) – adică prin simţuri!
                Postul trebuie să aibă ca roade bunătatea, dragostea şi răbdarea ce vin de la Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „Fraţilor, roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Aşadar, just ar fi să postim nu pentru că e Post şi atât; ci pentru că aşa ne învaţă Duhul Sfânt în Biserica Lui Hristos, pentru a fi deplin sănătoşi – deopotrivă la suflet şi la trup; pentru a fi curaţi cu inima ca şi cu trupul: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri ? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” Deci cine nu îşi iubeşte şi nu-şi cinsteşte trupul ca pe un templu al Duhului Sfânt,  greşeşte împotriva Lui Dumnezeu ! Iar anii noştri – „la număr şaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci - şi cea mai mare parte a lor osteneală şi durere!” (Ps. 89, 10-11) – repede curg; iar la sfârşitul lor, sufletul se va înfăţişa la judecata particulară a vieţuirii sale pe pământ, la care se vor aşeza în balanţa dreptăţii dumnezeieşti – de-o parte toate cele ce am reuşit a împlini în cursul zilelor cu Dumnezeu, de cealaltă parte – toate cele ce am săvârşit în afara poruncilor divine, în cursul zilelor trăite fără Dumnezeu; de unde va şi veni – fie mila, îndurarea şi iertarea, fie pedeapsa şi osânda după faptele ce am făcut! Nu degeaba Mântuitorul Hristos ne-a spus: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte!” (In. 14, 21) . Chiar şi fără prea multă sau prea înaltă ştiinţă de carte teologică putem să pricepem, prin urmare, că cei care ignoră postul (dispreţuind pilda şi exemplul Lui Dumnezeu Însuşi) nu au nimic de-a face cu Ortodoxia; căci Ortodoxie fără fapte nu există! „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu!” (In. 12, 26); „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu!” (Lc. 12, 8). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri!” (Lc. 9, 26).
                Aşadar, rostul ultim şi scopul cel mai înalt al postului este de a ne uni în chip cât mai desăvârşit cu Dumnezeu Cel Viu pentru a fi cât mai mult cu El – aşa precum şi-au dorit Fecioara Maria şi Bătrânul Iosif, precum şi-au dorit şi magii care I s-au închinat, precum şi-au dorit şi păstorii  şi îngerii la Naşterea Lui Iisus, Cel Ce ne-a vestit cu dragoste: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37) căci „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea!” (In. 12, 47). „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire!” (cântare cântată de îngeri pentru oameni pe pământ).
                Post uşor şi binecuvântat!
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu