Motto: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea
mâinilor Lui o vestește tăria!” (Ps. 18,1)
La „plinirea vremii” (Gal. 4,4 ), Domnul Dumnezeu L-a
trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să
ne mântuiască din robia morții și din lanțurile păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”(In 3,16).
Astfel, Bethlehemul Iudeii, Nazaretul Galileii și Ierusalimul au devenit locuri
ale sfințeniei cerești revărsate pe pământ, căci în ele Fiul Celui Preaînalt
„pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt
și din Fecioara Maria, S-a răstignit pentru noi, a pătimit și S-a îngropat, a
înviat și S-a înălțat la ceruri” (Simbolul Credinței). Practic, numele Țării
Sfinte i-a fost dat acesteia de pașii pe care Cel de Sus i-a făcut pe pământ în
lungul și de-a latul ei, străbătând istoria umanității cu mulțimea minunilor
Sale. Nu este loc în cuprinsul acestui mic teritoriu geografic numit oarecând
Canaan sau Palestina, iar astăzi Israel, care să nu poarte pecetea sfințeniei
lucrărilor Duhului lui Dumnezeu – între care Pogorârea din ziua Cincizecimii e
încununarea tuturor celorlalte, ca act de naștere a Bisericii lui Hristos în
lume. Dar minunile Duhului Dumnezeiesc nu încetează a se revărsa clipă de
clipă, ca dintr-un izvor ceresc nesecat, precum și Psalmistul cântă: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune
le-ai făcut!”(Ps, 103,25).
Chiar și după trecerea a două milenii de creștinătate,
pentru noi, creștinii de astăzi, tot Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este
centrul vieții noastre, viață al cărei sens e dat de învierea Lui din morți:
Hristos este „Calea, Adevărul și Viața”(In 14,6). Acest lucru ni-l dezvăluie
studiul atent al istoriei universale a Bisericii, istoria întâlnirilor din
fiecare veac dintre Dumnezeu din Cer și oamenii din lume. Întâlniri care au
însemnat, de fapt, tot atâtea minuni uimitoare și de suflete mântuitoare, fapte
de neprețuit ale Iubirii divine pentru făptura mâinilor Sale, și care au adus
ca răspuns din partea omului în primul rând zidirea de nenumărate biserici,
catedrale, mănăstiri, schituri, monumente religioase, mausolee sau fie și doar
simple capele ori troițe – tot atâtea semne ale încreștinării vieții oamenilor
în spațiu și în timp prin harul iubirii treimice revărsat în lume, și formând
bogăția spirituală și materială inestimabilă a Sfintei Tradiții, cristalizată
în chipul monumental al nemuritoarelor opere de artă, arhitectură, sculptură și
pictură, precum și de cultură scrisă.
La loc de cinste stă, desigur, zestrea spirituală
excepțională lăsată lumii de civilizația Capitalei de Răsărit a Imperiului
Roman de altădată, faimosul Constantinopol. Deși, istoric, Împărăteasa
cetăților (așa cum a fost unanim numită, deopotrivă de prieteni ca și de
dușmani) a existat doar de la 11 mai 330 până la 29 mai 1453, totuși harul ei
dăinuie până astăzi, prin sclipiri ce strălucesc încă, la cinci veacuri de la
doborârea ei, și vor mai străluci neîndoielnic până la cea de-a doua slăvită
venire a Fiului lui Dumnezeu „pe norii cerului”(Mc. 14,62). Iar locul în care
slava de altădată a Bizanțului creștin luminează cu aceeași putere până astăzi este
Athosul: Muntele lui Dumnezeu, Muntele Sfânt, Grădina Maicii Celui Preaînalt,
limanul mântuirii, podul de pe pământ la Cer, Capitala rugăciunii isihaste a
creștinătății ortodoxe, locul pe care Maica Domnului, pururea-Fecioara Maria,
l-a ales pentru a-i fi o adevărată „Sfântă a Sfintelor” de după Sfânta
Sfintelor a înțeleptului Solomon, fiul lui David, nou Eden așezat în sânul
naturii pământești, între necuprinsul văzduhului și întinsul apelor, ca o altă
Galilee – acum ortodoxă – zidită lângă Marea Egee, precum cea din Munții
Gadarei, de lângă Marea Kineret, ca o prelungire peste ape a Munților Balcani
prin mijlocirea frumoasei Peninsule Halkidiki, de care parcă s-a și desprins
atunci când, vreme de trei ani (între 483 și 480 î.Hr.), între satele Nea
Roda și Trypiti, sub conducerea directă a faimoșilor ingineri militari Artahais
și Vouvaris, oștile regelui Xerxes I al perșilor au săpat un canal lung de două
mii de metri, lat de treizeci de metri și adânc de cincisprezece metri, prin
care să treacă întreaga flotă persană spre pământul elinilor.
Contemplat ca loc al tainelor duhovnicești uimitoare și
al bogățiilor culturale și religioase de neprețuit, Muntele își vădește
întreaga maiestate prin harul aceleiași Lumini Sfinte ce se pogoară an de an la
Mormântul lui Iisus din Ierusalim, spre a vesti lumii înnoirea ei. Acest lucru
se străduiește să îl arate Părintele Vichentie Nechifor în cuprinsul prezentei
scrieri cu un solid caracter științific și istoric, ce respectă toate rigorile
unei lucrări academice. Dar cunoașterea (și re-cunoașterea) sfințeniei Muntelui
Athos poate fi făcută doar lăuntric, prin credință, cu mintea pogorâtă în
adâncul inimii. Tot așa cum, de pildă, poți pricepe felul în care Egiptul
faraonilor de demult, pământul înfricoșătoarei păgânătăți de altădată, a
devenit țară atât de creștină încât a ajuns ea însăși vatră a monahismului
universal, în cuprinsul căreia comunități de mii de suflete omenești s-au
călugărit sub povața și prin exemplul personal al marilor începători – precum
Pavel Tebeul și Antonie cel Mare, Șenutie cel Mare și Pahomie cel Mare (care a
și primit prin descoperire chiar de la îngerul lui Dumnezeu rânduielile vieții
monahale), organizându-se cu disciplină aproape militară, ca niște adevărați
ostași ai Duhului lui Dumnezeu, în cete ale diferitelor slujiri și nevoințe
ascetice. Iar pilda uimitorului Egipt a fost urmată întocmai apoi și de
suflarea creștină din pustiurile Sinaiului și Raitului – a cărei respirație
duhovnicească a dat Bisericii Universale stâlpi de foc precum Nil Sinaitul (zis
și „Ascetul”), Ioan Sinaitul (supranumit și „Scărarul” sau „Scolasticul”),
Ștefan Sinaitul (ale cărui sfinte moaște veghează până astăzi Mânăstirea
Sfintei Ecaterina), Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, marele învățător
Grigorie Sinaitul, ca și Sfântul Ierarh Anastasie Sinaitul - , precum și de
poporul lui Dumnezeu din ținuturile Palestinei și ale Siriei, prin luminători
precum Ilarion cel Mare și Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare și Teoctist
cel Înțelept, Teodosie cel Mare, Sava cel Sfințit și Gherasim de la Iordan,
Cuviosul Gheorghe și arhiereul Ioan de pe Valea Hozevei, și până la aștri
uimitori precum Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Episcopul de
Ninive, Poplie Sirianul sau Afraat Persanul, Tațian Asirianul (cel supranumit
„Tertulian al grecilor”), Teofil și Eustație ai Antiohiei, Iacob din Nisibe și
Iacob de Edessa, ori Roman Melodul și Sfântul Ioan Damaschinul. Neîndoielnic,
dogoarea rugăciunilor acestor asceți neînfricați biruitori ai duhurilor
răutății, a plămădit duhovnicește miezul de foc al sufletului marelui Athanasie
cel ce, în preajma anului 963 de la Întruparea Domnului, avea să statornicească
în Muntele ocrotit de pururea-Fecioara Maria cea dintâi chinovie a fraților
uniți în lupta pentru dobândirea virtuților dumnezeiești și biruirea patimilor
de tot felul.
Desigur, călugări vor fi fost și până atunci – dovadă,
numele Mânăstirii Vatopedi (care se tâlcuiește „copilul din tufiș”), și
despre care tradiția locului atestă că a fost întru început altar zidit
de către Sfântul Împărat Teodosie cel Mare, în veacul al cincilea de la
Hristos, în semn de recunoștință pentru salvarea de la naufragiu a fiului său,
Arcadie. Dar istoria Muntelui e încă și mai veche, mergând până la veacurile de
păgânătate idolatră, despre care marii istorici ai antichității, Herodot și
Strabo, consemnează faptul că Peninsula Akti (așa cum se numea pe atunci
Muntele Athos) era populată de pelasgiani sosiți din insula Limnos, și
care zidiseră cetăți precum Dion, Olofixos, Acroathon, Thissus, Cleoni, Eretria
și Akanthos, ce cuprindeau mulțime de capiști idolești, sălașe ale necuraților
demoni ce pretindeau oamenilor întunecați la cuget sacrificii sângeroase –
inclusiv ale propriilor lor copii, pentru a le fi favorabili și a le prezice
viitorul. Între aceștia, mai mare decât toți și făcut în întregime din aur,
strălucea (în zilele de vară chiar până la Bizanț) din înălțimea vârfului
Athon, idolul zeului Apollo. Tradiția locului mărturisește că, atunci când,
însoțită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în călătoria către Insula
Ciprului, la Sfântul și Dreptul Lazăr cel a patra zi înviat din morți de
către Fiul Ei iubit, pururea-Fecioara Maria a ajuns printr-o furtună la țărmul
Athosului (cam în dreptul Mânăstirii Iviru de astăzi, pe la locul numit
„limanul lui Climent”) toți idolii din templele păgâne au căzut la pământ
cu vuiet mare, sfărâmându-se în bucăți, în vreme ce diavolul din idolul Apollo
era silit de puterea Duhului Dumnezeiesc să-i îndemne pe locuitorii cetăților
să iasă în întâmpinarea Stăpânei îngerilor și a oamenilor, a Maicii Fiului lui
Dumnezeu, a cărei sosire îl făcea să-și răcnească pieirea prin cuvinte ca
acestea: „Nu mai pot să-mi țin șederea / Căci îmi văd venind căderea / De la
țărmuri, de mai sus / Vine Maica lui Iisus!...”, căzând apoi cu zgomot mare și
sfărâmându-se în mii de bucăți.
La rândul său, marele istoric Plutarh, în capodopera sa intitulată „Vieți
paralele”, consemnează faptul că Dinokrates, renumitul arhitect al faimosului
Alexandru Macedon, a propus imperialului său patron sculptarea Muntelui Athos
sub forma chipului cuceritorului lumii de atunci; modest, însă, acesta a
declinat propunerea de omagiere, rostind cuvintele „Lasă Muntele așa cum este”.
Și istoricul Vitruvius arată că de-a lungul secolelor ce au urmat, caracterul
arid și stâncos, pantele abrupte și pline de vegetație sălbatică, lipsa apei
dulci, precum și aspectul general neprielnic al Muntelui, au făcut ca locul să
se pustiască, oamenii migrând în regiuni mai favorabile viețuirii zilnice. Alt
motiv pentru care Muntele se va fi pustiit îl reprezintă și atacurile
piraților, acei tâlhari ai mărilor care aveau obiceiul de a ucide și a prăda,
de a arde și a distruge totul prin locurile prin care treceau. Amintirea
groazei pe care o inspirau aceștia o păstrează până astăzi impresionantele
ziduri de piatră care străjuiesc mânăstirile din cuprinsul Sfântului
Munte.
Există până astăzi opinii conform cărora cei dintâi
monahi ar fi venit la Athos încă din primele veacuri creștine, mai ales din zona
Asiei Mici, de prin Efes, acolo unde a propovăduit și a locuit Sfântul Ioan
Evanghelistul, acei monahi fiind preocupați încă de pe atunci de viața
contemplativă. Scriitorul bisericesc rus contemporan, Arhimandritul Porfirie
Uspenski se referă la câteva din evenimentele și persoanele care au marcat
istoria Muntelui până la sosirea din Bitinia a marelui Athanasie din
Trapezunt, în preajma anului 963. În condițiile invadării Macedoniei, în veacul
al șaptelea de la Hristos, de către arabii care jefuiau și prădau insulele din
Marea Mediterană și din Marea Egee, împăratul bizantin Constantin Pogonatul
(641-668) semnează un hrisov prin care încredințează monahilor Muntele Athos ca
loc special pe care să îl îngrijească și în care să se poată ruga
nestingheriți, supraveghind astfel și zona dimprejur. Tot pe atunci, prin anul
681, ajunge la Athos, venind de la Roma (acolo unde fusese tuns în monahism
chiar de către Episcopul cetății), fostul soldat grec și prizonier de război,
Petru, cel ce avea să se arate apoi ascet neînfricat și brav ostaș al lui
Hristos, rămânând în memoria Bisericii chiar cu supranumele de „Athonitul”; la
sfârșitul secolului al șaptelea și începutul celui de-al optulea, sfântul monah
avea să strângă și să formeze în jurul său mulțime de ucenici în meșteșugul
călugăriei prin puterea darurilor și a harismelor pe care le primise de la
Dumnezeu.
Deja în veacul următor avea să ajungă aici, venind din
Tesalonic, celălalt mare predecesor al Sfântului Athanasie, Sfântul Eftimie cel
Nou (născut prin anul 823, la Ancyra), întâlnindu-l aici (prin anii 867-869) pe
faimosul pustnic Ioan supranumit și „Colovul”.
În anul 883, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul
pecetluiește cu sigiliul împărătesc documentul de recunoaștere a Muntelui Athos
ca teritoriu rezervat exclusiv viețuirii monahilor, în 885 decretând ca ilegală
trecerea canalului regelui Xerxes înspre Sfântul Munte. Granița avea să
fie reconfirmată în anul 911 de semnătura împăratului Leon I cel Înțelept (zis
„Filosoful”), iar în 920 de cea a bazileului Roman I Lecapenul – toate acestea
pregătind întocmirea unei adevărate Constituții a Sfântului Munte, cu numele de
„Typikon”, sub domnia împăratului Ioan I Tzimiskes, semnată în anul 970 de
însuși Sfântul Athanasie, alături de ceilalți cincizeci și patru de stareți ai
vremii sale.
Atunci când a sosit la Athos, puțin înainte de anul 963
d.Hr., Sfântul Athanasie viețuise deja vreme de câțiva ani ca un adevărat ascet
în Munții Bitiniei, sub povățuirea marelui stareț și Sfânt Cuvios, Mihail
Maleinos, și purtând în suflet pomenirea luminoasă a faptelor de remarcabilă
vitejie duhovnicească și neînfricată dârzenie mărturisitoare în lupta pentru
apărarea Ortodoxiei și a cinstirii icoanelor, săvârșite de Sfântul Theodor
Studitul, starețul faimoasei Mânăstiri Studion din Cetatea împărătească a
Marelui Constantin. În vârstă de aproximativ treizeci de ani, Athanasie nu a
luat cu sine decât hainele de pe el, două cărți și culionul starețului său – ca
semn de binecuvântare. Viteazul general Nichifor Focas, ajungând împărat (el
însuși iubitor de viață pustnicească și contemplativă), avea să îl ajute în mod
considerabil la zidirea celei dintâi mânăstiri de obște a monahilor athoniți –
Marea Lavră, înzestrând-o din belșug cu averi, odoare, odăjdii, sfinte moaște,
și chiar și cu o parte din Cinstitul Lemn cel de-Viață-Purtător al Crucii lui
Hristos.
Așa se ajunse ca , spre sfârșitul veacului al zecelea de
la Hristos, în Athos să viețuiască deja aproape o mie de monahi, pentru ca
numai în anul 1020 să se roage aici trei mii de călugări, iar în 1050 șase mii
de asceți să populeze cele 180 de mânăstiri și schituri ale Muntelui, ridicate
printre peșterile și crăpăturile stâncilor pentru a viețui în modul cel mai
auster cu putință firii omenești, departe de lume și aproape de Dumnezeu, spre
dobândirea mântuirii.
Cu o suprafață de aproximativ 350 de kilometri pătrați,
având lungimea de 60 de kilometri, lățimea între 12 și 18 kilometri, și
înălțimea de 2033 de metri la vârf, Muntele Athos poartă până astăzi
supranumele de „Grădina Maicii Domnului”, ca semn al ocrotirii neîncetate de
care se bucură din partea Împărătesei cerului și a pământului - ceea ce îl face
locul cel mai dorit și iubit de către monahii din lumea întreagă. Fără
îndoială, faima Muntelui nu e dată doar de caracteristicile sale geografice, de
coordonatele lui istorice ori de remarcabilele sale bogății culturale – ci, mai
ales și mai presus de acestea, de însușirile excepționale ale sfințeniei
locuitorilor săi. Aceasta întrucât, în ciuda nenumăratelor și cumplitelor încercări
și suferințe prin care au trecut călugării athoniți veacuri la rând, totuși ei
au rămas de neclintit în credința lor. Am putea să ne amintim aici fie și numai
de urgisirile, prigonirile, uciderile, abuzurile și hoțiile uriașe pe care
le-au comis asupra lor soldații și clericii apuseni (uniți, chipurile, sub
flamura stindardului idealurilor cruciate de eliberare a locurilor sfinte ale
creștinătății de sub amarnica stăpânire păgână), după nefasta cruciadă a patra
din anul 1204 (dintre isprăvile căreia arderea cinstitelor icoane, distrugerea
valorilor patrimoniale de cult, furtul sfintelor odoare, vaselor prețioase și
odăjdiilor scumpe, profanarea și înstrăinarea sfintelor moaște, risipirea
comorilor străvechi și distrugerea manuscriselor unicat – nu erau decât simple
fapte cotidiene); ori, dacă ar fi să mai pomenim doar de veacurile de subjugare
otomană, în cursul cărora cotropirile, jafurile, pârjolirile și chinuirea celor
robiți și răpiți ajunseseră obișnuințe ale vieții zilnice a întregului Munte.
Călugării aghioriți au ținut piept tuturor acestor hoarde
ale răutății, indiferent dacă au fost dezlănțuite de chiar împăratul și de
patriarhul lor (așa cum a fost cazul cu Mihail al VIII-lea Paleologul și cu
Ioan Vekkos, cei atât de dornici să impună prin mârșăvie întregii suflări
ortodoxe răsăritene a Imperiului unirea cu apusenii romano-catolici papistași,
act semnat spre veșnică osândă la Lyon în anul 1274), sau de armatele personale
ale Papei, care, vreme de aproape jumătate de veac (între anii 1259-1306)
devastează mânăstirile, pârjolesc schiturile și ucid fără cruțare în chinuri
înfiorătoare pe monahii din Munte, numiți încă din 1223 de către Honorius al
III-lea „neascultători ai Scaunului Apostolic și rebeli”. Prin interesul
constant manifestat, de supunere a rugătorilor din Muntele Athos autorității
Romei, papalitatea a dovedit că e deplin conștientă de faptul că, realizând
aceasta, nu i-ar mai fi rămas decât să-și impună stăpânirea și asupra
Palestinei și Egiptului – pentru a subjuga întreaga Ortodoxie. Tocmai această
atenție neslăbită și sporită (pe care i-au acordat-o chiar dușmanii săi cei mai
înverșunați) atestă caracterul emblematic, simbolic și reprezentativ al
sfințeniei athonite și al Ortodoxiei Muntelui de neînfrânt, adevărată Cetate
sfântă și redută invincibilă a sfintei predanii tainice a rugăciunii
contemplative și extatice făcute în Numele Fiului lui Dumnezeu, întru curățirea
inimii de patimi, luminarea minții prin har și sporirea plină de uimire în
unirea sufletului cu Cel veșnic Viu prin neîncetata pogorâre a minții în
adâncul de nepătruns al inimii. Luptă purtată cu vrednicie împotriva
înverșunaților dușmani ai rugăciunii isihaste, Achindin și Varlaam din
Calabria, de către marele arhipăstor al Thesalonicului, preaîndumnezeitul la
minte, Grigorie Palama, fiu duhovnicesc tot al sfințeniei Muntelui Athos.
În vremea noastră vitregiile istoriei s-au risipit.
Neajunsurile administrative și amestecul neavenit al politicului au fost
înlăturate. Izbăviți fiind de războaiele „din afară” cu oamenii, athoniții
zilelor noastre poartă cu trezvie neîncetată luptele cele „din lăuntru” – cu
duhurile răutății. Pentru mai buna rânduială a viețuirii zilnice s-au organizat
în douăzeci de mânăstiri de obște, în douăsprezece schituri dependente de
acestea și într-o mulțime de sihăstrii, chilii și colibe, în care viețuiesc de
la trei până la zece sau doisprezece monahi, sub povățuirea unui bătrân mai
sporit, liniștindu-se prin tăcere și practicând rucodelia neostoită. Nu
lipsesc, desigur, nici pustnicii – călugări ce viețuiesc izolat, în deplină
singurătate, și care se întâlnesc periodic spre a se cerceta duhovnicește și a
se întări în nevoință. Fiecare mânăstire își trimite reprezentantul la Kareia,
capitala Muntelui, pentru a participa la întrunirile Sfintei Kenotite, ale
cărei hotărâri sunt puse în aplicare de Sfânta Epistasie – Consiliul celor
patru reprezentanți ai tuturor mânăstirilor, aleși anual prin rotație și
prezidați de Proestos.
Obiectul principal al activității acestora îl reprezintă
desigur afirmarea și păstrarea unității dogmatice, canonice, liturgice și
spirituale a tuturor viețuitorilor Muntelui, pe temeiul Sfintelor Scripturi și
al Sfintei Tradiții de la Sfinții Prooroci și Apostoli până în prezent, în
deplin acord cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală. Acest lucru asigură
deplina solidaritate și comuniune a monahilor de diferite naționalități veniți
la Athos din toate părțile lumii. Aici și grecii, și rușii, și românii, și
sârbii, și bulgarii, și georgienii, și cei din alte neamuri mărturisind credința
ortodoxă, se roagă împreună, ziua și noaptea, Stăpânului tuturor și Părintelui
Ceresc, sub preacinstitul Acoperământ al Maicii lui Dumnezeu, atât pentru ei
înșiși, cât și pentru mântuirea tuturor oamenilor de pe cuprinsul întregului
pământ. Departe atât de zgomotul asurzitor al metropolelor contemporane, cât și
de poluarea din ce în ce mai greu de suferit ce marchează viața cotidiană a
acestora, Muntele cel Sfânt străbate și pustiul spiritual al veacului
secularizat și decăzut moral pe care îl trăim noi toți, cu aceeași maiestate
duhovnicească și demnitate inegalabilă a frumuseții cerești nepieritoare ce îl
împodobește ca pe o adevărată corabie a veșniciei, și ca pe un autentic liman
al mântuirii, locul în care rugăciunea picură neîncetat stropi de har
dumnezeiesc și licăriri de lumină sfântă în sufletele tuturor celor ce se
apropie și adastă în el. Deși, de-a lungul timpului, s-au scris nenumărate
cărți despre istoria și întocmirea lui, totuși Muntele își păstrează până
astăzi taina nepătrunsă. Iar frumusețile lui sunt și rămân divine, pentru că
divin e însuși Duhul Care le ocrotește, le împrospătează și le viază - precum
întru începutul lumii, atunci când „Se purta pe deasupra apelor”(Fac. 1,2).
Pelerinul dornic de contemplare a frumuseții
cerești revărsate pe pământ în cuprinsul Muntelui Athos, pornit să atingă
nu doar cu ochii sufletului, ci și cu cei ai trupului, pipăind cu mâinile și cu
picioarele tărâmul binecuvântat, coboară din mașină la Uranopoli, orășelul cu
aproape o mie de suflete omenești, ultima localitate din drumul către Edenul
pământesc al monahilor. De aici înaintarea pe uscat încetează. În Raiul
călugăresc nu se poate intra decât plutind pe undele mării. Calea e lungă de
vreo 25 de kilometri – până în Dafni, portul care este poartă de acces în
Munte; vasul o străbate cam în două ceasuri, înaintând spre liniștea pustiei
printre strigătele pașnice ale pescărușilor jucăuși. Înaintea ochilor uimiți și
plini de albastrul cerului și al mării, Muntele se întinde în toată măreția sa,
aidoma unei împărății de piatră acoperită cu vegetație sălbatică, plutind
stăpân pe întinsul apelor și dominând peisajul din înălțimea vârfului său
pururea acoperit de puful unui nor mai alb ca spuma mării – semnul vizibil
(spun bătrânii) al ocrotirii neîncetate a pururea-Fecioarei. Din loc în loc
răsar ca prin minune zidurile de fortăreață ale cetăților călugărești,
adevărate ostroave cerești presărate ca perlele pe plajă de-a lungul țărmului
muntos, adăpostind în ele comorile de lumină izvodite din harul Preasfântului
Duh Dumnezeiesc, sălășluit aici de veacuri, chemat fiind neîncetat în taina
fiecărei Liturghii de zi, ca și de noapte, în altarele mărețelor
biserici-catedrale, ca și pe lespezile de piatră ale peșterilor neștiute, din
suspinele de rugă ale inimilor tuturor smeriților nevoitori ce trec prin fața
ochilor asemeni unor umbre, tăcuți și aproape nevăzuți, în drumul lor zilnic
dintre chilii și sfintele locașuri.
Pe aici nu stăpânește decât liniștea. O liniște care
pogoară din tăcerea cerului, ca și din cea a mării, din freamătul discret al
foșnetului pădurii, ca și din șoapta norilor văzduhului. Nu poți intra în taina
Muntelui dacă această liniște nu intră ea în tine: riști să rămâi străin de
loc, neavenit și nepotrivit acolo și atunci, asemeni unui obiect inert
stânjenitor ce – mai devreme sau mai târziu - va fi îndepărtat cu totul din
peisaj. Unui astfel de om, athoniții îi adresează un cuvânt ferm și de
netăgăduit: „Nu ai chemarea Muntelui!”. E foarte adevărat că manuscrisele din
vechime și lucrările aghiografice nenumărate ne înfățișează viața și pilda de
înfrânare și de nevoință pe care au împlinit-o în aceste locuri mii de asceți
de-a lungul anilor, bărbați care – pășind pentru întâia oară pe pământul
afierosit lui Dumnezeu - l-au sărutat cu lacrimi, nemaiavând nici o altă dorire
decât aceea de a-și petrece aici întreg răstimpul viețuirii lor pământești,
urmând marilor nevoitori de demult și dobândind astfel dulcea mântuire. La fel
de adevărat, însă, este și faptul că – oriunde ne-am îndrepta pașii pe pământ –
ne vom întâlni mai întâi tot cu noi înșine, cu propriile noastre patimi, cu
propriile noastre neputințe, cu propriile noastre defecte și nedesăvârșiri,
fără a reuși cumva să imităm pe alții, oricât de mult ne-am strădui. Să nu
uităm că de la Sfântul Petru Athonitul, și de la Sfântul Athanasie Athonitul,
și până la Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Paisie Aghioritul, pământul
sfânt al Muntelui a purtat pașii zecilor de mii de nevoitori ai dreptei
credințe, ostași neînfricați ai lui Hristos și vase alese ale harismelor
Sfântului Duh. De-a lungul ultimului mileniu toți aceștia s-au hrănit din
Pâinea Care S-a pogorât din Cer în Jertfa euharistică, s-au întărit prin
puterea de foc a rugăciunii neîncetate, s-au încins cu armele duhovnicești ale
psalmodierii pe urmele lui David, Regele-Profet, și au izgonit de pretutindeni
demonii cei preavicleni cu lucarea rugăciunii făcute în Numele Mântuitorului.
Dar taina înfrățirii cu Muntele se împlinește lăuntric:
tu simți Muntele, iar el te simte pe tine – așa precum calul și călărețul,
precum oșteanul cu spada, precum scriitorul cu condeiul, precum mama cu pruncul
de la sânul ei. Taina e simplă: doar cel care rabdă rămâne în Muntele cel
Sfânt. Căci, fără răbdare, vizitatorii rămân simpli turiști pe Calea Vieții: goi
intră în Munte, goi ies din el, mirați sau contrariați, uimiți ori împietriți –
doar inima fiecăruia dintre ei știe. Unii vin ca și închinători, dornici să
pipăie, să atingă, să sărute, să privească sfânta credință în toată splendoarea
ei... dar, zadarnic: rămân ca și sămânța căzută pe „pământ pietros”(Mc. 4,5);
căci revin la viața lor de zi cu zi, aceiași oameni, întru nimic schimbați,
întru nimic zidiți, purtând în suflet cel mult o vagă pietate și câteva
amintiri sentimentale. Alții vin ca să „guste” sfințenia, să vadă „sfinți în
viață”, să le atingă „moaștele”, să „vâneze” pustnici, să le „soarbă” cuvintele
de folos – numai că, spre marea lor mirare, tumultul cotidian al vieții firești
a Muntelui ascunde simțirea duhovnicescului ca după o perdea. Aceasta întrucât
adevărații sfinți nu se descoperă celorlalți ca sfinți, și de aceea nu îi vezi
nici atunci când stau chiar în fața ta iar tu vorbești cu ei; căci sunt oameni
care știu când trebuie să tacă, deși tu vrei ca ei să îți vorbească! Și uite
așa, pustnicii... nu-s de găsit pe la chilii atunci când sunt atât de căutați!
Smerenia din sufletele lor îi ține departe de mândria din sufletele noastre...
Și de aceea se poate întâmpla să bați Muntele în lung și în lat - și totuși să
te întorci așa cum ai plecat: chiar dacă la tot pasul găsești indicatoare
precise către mânăstiri, poteci deschise către schituri, chiar dacă circuli cu
mașini moderne pe șosele asfaltate, folosind telefonul mobil și beneficiind
pretutindeni de avantajele curentului electric. Pe drumul de la arhondaric spre
biserică și spre trapeză rămâi doar cu zgomotul de șantier prin forfota de
turiști ce vin și pleacă – căci aceasta este tot ceea ce se prezintă ochiului
ce în afară se deschide, dar în lăuntru... nu se prea deșteaptă!
Zilele scurtei vizite se sfârșesc - și tu pleci fără să
mai înțelegi cum pustnicii nevăzuți (zice-se că șapte rămânând mereu la număr)
păzesc vârful Athonului, cum umblă goi prin pădure, păziți fiind și hrăniți
doar de către bunul Dumnezeu. Nu descoperi nici mana cerească, și nici nu vezi
lumina Duhului Sfânt care-i îmbracă. Nu pricepi nici cum un călugăr oarecând ar
fi lovit o stâncă doar cu al său toiag (precum odinioară Moise, la Scriptură),
iar de o mie de ani încoace să tot curgă de acolo apă dulce de izvor! Nu-ți mai
explici nici cum de nu se plictisesc monahii nopți întregi la rând să tot cânte
prin biserici imne de slavă către Dumnezeu, ori prin chilii să-I aducă mereu
aceleași rugăciuni și să-I înalțe în fiecare zori de zi cântarea Liturghiei –
când toți ceilalți muncesc sau dorm, păcătuiesc sau se distrează... „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile
Mele ca ale voastre, zice Domnul”(Is. 55,8)! Și așa se face că puținul folos sufletesc pe
care l-ai agonisit într-o săptămână petrecută pe Muntele cel Sfânt, te ține
încă o vreme, până când îți piere râvna și reintri ca toți ceilalți în
monotonia cea de zi cu zi, precum învață și Scriptura: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt. 26,41);
căci, vorba marelui Pavel, „ nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7,19).
Oare se întâmplă una ca aceasta pentru că nu-mi doresc mântuirea, sau pentru că
nu știu cum s-o lucrez?!
Și, în cele din urmă, Muntele îi cheamă pe aleșii săi.
Sunt pline „Patericele” de Sfinții ce s-au nevoit. Nepieritoarele lor moaște,
din raclele de aur și argint, sunt mărturie vie că ei veghează din taina
Muntelui, ascultători și iubitori sub omoforul Maicii Domnului, urmându-și în
toate Stăpâna și Ocrotitoarea ce ține din văzduh deasupra Muntelui
preacinstitul Ei Acoperământ întru apărarea lui de primejdiile demonice ale
secularismului contemporan. Poate că cel mai mare dar făcut Athosului de către
Dumnezeu este tocmai această taină cu caracter îngeresc a viețuirii înduhovnicite,
demne de grădina Raiului. Muntele Sfânt înseamnă, de fapt, Muntele Sfinților,
al bărbaților ca îngerii, călugări cuvioși statorniciți prin credință și prin
har sub apărarea nemijlocită a pururea-Fecioarei Maria, anume în acel loc în
care (nu din misoginism, ci din adevărată iubire duhovnicească) femeile au fost
oprite de a mai păși: tocmai pentru a nu zădărnici lucrarea de mântuire și de
curățire a nici unui rugător pentru lume. Maica Domnului este Cea care le aduce
aminte monahilor că au fost născuți de femei, că au câte o mamă de la sânii
căreia au supt, că – deși s-au lepădat de lume și de trup – trebuie totuși să
le prețuiască și să le respecte, că se cuvine a se ruga mai ales pentru ele,
pentru cele ce le-au dat viață și i-au crescut spre a fi vase vrednice ale
Duhului lui Dumnezeu.
Acest hotar cu rost de stăvilire spirituală provine din
cele mai vechi timpuri ale Athosului monahal. Chiar Sfântul Athanasie s-a
înspăimântat atunci când s-a întâlnit pe cărările Muntelui cu Maica Domnului, neștiind
că este chiar Ocrotitoarea locului. „Ce cauți tu, femeie fiind, în
Grădina Maicii lui Dumnezeu?!” se zice că ar fi întrebat-O. Iar Ea i-a răspuns
cu blândețe: „Știu că ești necăjit pentru că n-ai apă; dar lovește cu toiagul
în stânca aceasta, ca să cunoști că te afli cu adevărat întru Grădina mea!”...
și până astăzi țâșnește de acolo izvor de apă dulce, numit „La Agheazmă”, din
care toți monahii beau spre potolirea setei.
Pe lângă astfel de daruri duhovnicești, în Sfântul Munte
mai sunt și miile de morminte ale sfinților necunoscuți de către oameni, ce
s-au făcut una cu trupul de pământ al Muntelui. Numai la cei români dacă ar fi
să ne gândim – începând cu cei dintâi monahi sosiți pe la începutul veacului al
optsprezecelea din Mânăstirile Neamț, Cernica și Căldărușani, ca și cei din
mânăstirile basarabene, așa precum ieromonahul Macarie, slujitorul Paraclisului
„Sfântul Ioan Botezătorul” din Vigla anului 1750, sau monahul moldovean Daniil,
sosit la Schitul Lacu pe la 1760, Cuviosul Iustin Vlahul cu cei doi ucenici ai
săi, Patapie și Grigorie – ale căror rugăciuni au scăpat în 1800 Marea Lavră de
invazia lăcustelor, ca și marii ctitori ai Schitului Prodromu dintre anii 1857
și 1866, Cuvioșii Nifon Ionescu și Nectarie Crețu, al căror ucenic, Irinarh Șișman,
a lăsat zestre culturii naționale monumentala operă de istorie, caligrafie și
artă miniaturală în douăzeci de volume, „Istoria Sfântului Munte Athos și a
mânăstirilor lui”, scrisă între anii 1898 și 1916, însumând peste zece mii de
pagini. Aceasta fără să mai pomenim de Sfântul Antipa de la Calapodești ori de
ucenicii Sfinților Nicodim și Paisie, sau de frații basarabeni numiți
Voroticenii, Cuvioșii Ghervasie, Sava și Calinic Sultanul, însoțiți de nepotul
lor, Theodosie Soroceanu, reîntemeietorii de la 1868 ai Chiliei „Sfântul
Apostol Ioan Teologul” din Provata (precum și ai Schitului închinat aceluiași
Apostol al iubirii dumnezeiești de lângă Vlădicenii Iașilor), de starețul
Dometian Cristea sau de starețul Ghedeon Georgescu. Și cine dintre iubitorii Muntelui
nu a auzit măcar o dată de numele cuvioșilor contemporani Dometie Trihenea,
Dionisie de la Colciu, Ioan Guțu, Trifon Românul, Chiril Șaramet, Veniamin
Popa, Nectarie Pintilie, Petroniu Tănase, Macarie Tănase, Serafim Văduva,
Iulian Lazăr, Iustinian Stoica sau Isidor de la Schitul Lacu?...
Cât despre daniile și ctitoriile și răscumpărările făcute
sfintelor locașuri athonite de-a lungul veacurilor de către Domnii, Doamnele și
marii dregători ai Țărilor Române – cine ar putea aduce cu adevărat vrednic
cuvânt de laudă dărniciei, credinței și generozității lui Vlaicu Vodă, Mircea
cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Petru Rareș cu doamna sa Elena, Vlad
Ciobanul, Alexandru Lăpușneanu cu doamna sa Ruxandra, Neagoe Basarab și Petru
Neagoe, Matei Basarab, Mihai Viteazul , Vasile Lupu, Ieremia Movilă, Dabija
Vodă, Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir, Șerban Cantacuzino, Nicolae și
Constantin Mavrocordat, ori Constantin Racoviță și Grigore Ghica – sau tuturor
celorlalți?! Ori viețuitorilor din cele aproape o sută cincizeci de mânăstiri
închinate Sfântului Munte Athos de-a lungul veacurilor din cuprinsul pământului
românesc?!... Desigur, unii au fost deja recunoscuți ca Sfinți pentru credința
lor ortodoxă și pentru viața lor cu adevărat plină de har și fapte bune; alții,
probabil vor urma. Poate că multe nume de români vrednici de cinstire nu vor fi
fost trecute în sinaxarele aghiorite – dar sigur se regăsesc în Cartea Vieții
dintru împărăția Domnului Dumnezeu, ori pe omoforul Preacuratei Fecioare Maria,
Stareța Sfântului Munte și mama spirituală a tuturor nevoitorilor din el.
Poate că de aceea la Sfântul Munte soarele este parcă mai
cald, mai blând și mai prietenos; iar luna parcă este mai mare, mai frumoasă și
mai luminoasă - ține loc de felinar rugătorilor dintru pustiul nopților de
iarnă, și loc de lampă pentru cetitul psalmilor în nopțile de vară. Lumina ei
ne amintește de dragostea lui Dumnezeu pentru zidirea Sa întreagă: ca lumea să
nu stea în întuneric „a făcut Dumnezeu cei doi luminători
mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai
mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele”(Fac. 1,16); „atunci
când stelele dimineţii cântau laolaltă, toţi îngerii lui Dumnezeu Mă
sărbătoreau”(Iov 38,7).
Iar stelele au rostul de a ține isonul liniștii aghiorite, și de a dărui
întreaga frumusețe și candoare privirilor nevoitorilor ce caută spre cer cu dor
de Dumnezeu. Zic bătrânii că fiecare om are o stea a lui, și că – atunci când
omul moare – cade din cer și steaua sa. La Athos, însă, cerul este mult mai
înstelat, pentru că aici – atunci când unui alt nevoitor i se sfârșește urcușul
cel duhovnicesc spre Cer, Dumnezeu mai aprinde o stea pe bolta Bisericii Lui –
căci „căci stea de stea se deosebeşte în
strălucire”(1Cor. 15,41).
Pentru că Domnul Dumnezeu voiește să fim veșnic oameni de lumină, „fii ai
Luminii”(In. 12,36), plini de harul luminos și cald și blând și sfânt al
Duhului Său Bun. Athosul ne poate oferi și nouă, celor de azi, acest dar unic.
Căci Muntele e centrul spiritual contemplativ al Pământului, adevărată
„antecameră a Învierii”; acolo înviezi mai întâi cu sufletul și cu simțirea,
pentru ca să vii pregătit la Învierea cea de obște, la vremea celei de-a doua
veniri a lui Hristos „cu putere și cu slavă multă”(Lc. 21,27): „când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - cei ce vor
auzi, vor învia!”(In. 5,25).
Sfinții nu mor, ei merg în lumină, de aceea și trupurile
lor devin moaște sfinte – „oasele cele smerite”(Ps. 50,9). Pentru că țelul lor
suprem a fost cuprins între aceste două rugăciuni: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps. 50,12) și
„Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască
la pământul dreptăţii!”(Ps. 142,10). În om inima trebuie să-i fie pământ al dreptății, tot așa
cum Athosul – cinstit și păzit precum predania bătrânilor ne învață – este cu
adevărat „pământ al dreptății”. Așadar nu atât ca loc geografic, ori istoric
sau cultural, cât mai ales în plan duhovnicesc, Sfântul Munte reprezintă
emblema adevărului mântuitor al lui Hristos. Pentru că aici s-au nevoit acei
sfinți nenumărați care păzesc din Cer până astăzi lumea întreagă și pe
creștinii din cuprinsul ei, ferindu-i de războaie și întorcând mânia dreptății
lui Dumnezeu de la cei păcătoși, pentru a nu fi pedepsiți ci a dobândi vreme de
pocăință. Sub acoperământul Maicii Domnului au crescut și Grigorie Palama și
Nicodim Aghioritul, și Ioan Rusul și Efrem cel Nou, și David cel Bătrân și
Sfântul Patapie, și Nectarie de Eghina și Iacob Tsalikis, și Arsenie
Capadocianul și Hagi Gheorghe și Paisie Aghioritul, precum și mulți alți sfinți
care au doborît pentru totdeauna zeii drăcești din Pantheonul păgânesc al
tuturor superstițiilor și miturilor elinești, dăruind lumii rugăciunile lor
sfinte, faptele lor minunate și învățăturile cele de Dumnezeu insuflate și
mărturisitoare. Prin ei, întreg poporul elen se poate mândri că deține cea mai
de preț comoară a creștinătății aflată în afara granițelor geografice ale Țării
Sfinte, după Mormântul lui Hristos, Peștera din Bethlehem și Lemnul Crucii lui
Hristos – Muntele Athos, Capitala Ortodoxiei universale, Sigiliul sfințeniei
lui Dumnezeu pe pământ, întruchipat atât de moaștele tuturor Sfinților pe care
le adăpostește, cât mai ales de Icoanele făcătoare-de-minuni ale
Preasfintei Fecioare: Antifonitria, Axion Estin, Cucuzelița, Eleovritisa,
Epakousa, Esfagmeni, Fovera Prostasia, Galactotropusa, Gherontisa, Gorgoepikos,
Glicofilusa, Hodighitria, Ktitorisa Vimatarisa, Milovrlitisa și Mireleou,
Iconomisa, Paramithia, Panthanasa, Paleologhina, Proangelomeni, Prodromița,
Pirovolitisa, Portaitisa, Trihirusa și Lakuschitiotisa – acestea sunt averea de
neprețuit a Ortodoxiei. Împreună cu toate celelalte sfinte odoare ale
așezămintelor athonite sunt pavăza de foc dumnezeiesc ce apără Sfântul Munte de
orice primejdie văzută și nevăzută. Acest uriaș laborator al îndumnezeirii
omului și lumii prin Duhul Sfânt dat lumii prin Jertfa lui Hristos, rămâne
deplina confirmare a faptului că Dumnezeu există și că până la sfârșitul lumii
va lucra mântuire în tot pământul prin sfinții Săi: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui
Israel”(Ps. 67,36),
veșnic ținându-Și făgăduința încredințată oamenilor: „căci n-am venit ca să judec lumea ,ci ca să mântuiesc lumea”(In. 12,47),
căci „se va propovădui această Evanghelie
a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni
sfârşitul”(Mt. 24,14).
Se poate spune că Muntele Athos este Evanghelia vie a lui
Dumnezeu pe pământ și că, până nu va fi cunoscută și cinstită de toată făptura,
Dumnezeu nu va sfârși istoria lumii. Căci El nu dorește ca lumea să rămână
întru întuneric, ci „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină”(1Tim. 2,4). Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente
pentru ca rodul ostenelilor cărturărești ale părintelui Vichentie Nechifor,
această lucrare închinată Sfântului Munte Athos, plină de detalii și informații
istorice, geografice, culturale și spirituale, să ajungă la cunoștința
credincioșilor români ortodocși de pretutindeni, pentru a prețui cum se cuvine
valorile pe care le-am primit de la Dumnezeu prin Sfinții Săi ce I-au urmat
întru osteneli și pătimiri, împlinind îndemnul lui Hristos - „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre , căci
jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară”(Mt. 11, 29-30).
Fie ca Bunul Dumnezeu și Preacurata Fecioară Maria să
primească și să binecuvinteze dragostea cu care a fost plinită această
osteneală duhovnicească, ca semn de aleasă prețuire și recunoștință față de
memoria înaintașilor noștri ce au slujit cu râvnă sfântă la păstrarea și
înfrumusețarea existenței Muntelui lui Dumnezeu, acolo unde cultura și credința
românească alcătuiesc sfântă icoană în fresca veșniciei divine, pictată pe
pământ ca și în ceruri, de-a lungul istoriei universale ca și în Cartea Vieții
de la Sfântul Dumnezeu.
Părintele Calistrat,
Mânăstirea Vlădiceni, Iași
La Praznicul Sfintei Marii Mucenițe
Ecaterina
și al Sfântului Mare Mucenic Mercurie,
anul Domnului 2014, noiembrie 25
