vineri, 28 noiembrie 2014

1 Decembrie - Predica la Duminica Dregatorului bogat




Athos – Muntele lui Dumnezeu



Motto: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria!” (Ps. 18,1)





La „plinirea vremii” (Gal. 4,4 ), Domnul Dumnezeu L-a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne mântuiască din robia morții și din lanțurile păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(In 3,16). Astfel, Bethlehemul Iudeii, Nazaretul Galileii și Ierusalimul au devenit locuri ale sfințeniei cerești revărsate pe pământ, căci în ele Fiul Celui Preaînalt „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, S-a răstignit pentru noi, a pătimit și S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la ceruri” (Simbolul Credinței). Practic, numele Țării Sfinte i-a fost dat acesteia de pașii pe care Cel de Sus i-a făcut pe pământ în lungul și de-a latul ei, străbătând istoria umanității cu mulțimea minunilor Sale. Nu este loc în cuprinsul acestui mic teritoriu geografic numit oarecând Canaan sau Palestina, iar astăzi Israel, care să nu poarte pecetea sfințeniei lucrărilor Duhului lui Dumnezeu – între care Pogorârea din ziua Cincizecimii e încununarea tuturor celorlalte, ca act de naștere a Bisericii lui Hristos în lume. Dar minunile Duhului Dumnezeiesc nu încetează a se revărsa clipă de clipă, ca dintr-un izvor ceresc nesecat, precum și Psalmistul cântă: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”(Ps, 103,25).
Chiar și după trecerea a două milenii de creștinătate, pentru noi, creștinii de astăzi, tot Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este centrul vieții noastre, viață al cărei sens e dat de învierea Lui din morți: Hristos este „Calea, Adevărul și Viața”(In 14,6). Acest lucru ni-l dezvăluie studiul atent al istoriei universale a Bisericii, istoria întâlnirilor din fiecare veac dintre Dumnezeu din Cer și oamenii din lume. Întâlniri care au însemnat, de fapt, tot atâtea minuni uimitoare și de suflete mântuitoare, fapte de neprețuit ale Iubirii divine pentru făptura mâinilor Sale, și care au adus ca răspuns din partea omului în primul rând zidirea de nenumărate biserici, catedrale, mănăstiri, schituri, monumente religioase, mausolee sau fie și doar simple capele ori troițe – tot atâtea semne ale încreștinării vieții oamenilor în spațiu și în timp prin harul iubirii treimice revărsat în lume, și formând bogăția spirituală și materială inestimabilă a Sfintei Tradiții, cristalizată în chipul monumental al nemuritoarelor opere de artă, arhitectură, sculptură și pictură, precum și de cultură scrisă.
La loc de cinste stă, desigur, zestrea spirituală excepțională lăsată lumii de civilizația Capitalei de Răsărit a Imperiului Roman de altădată, faimosul Constantinopol. Deși, istoric, Împărăteasa cetăților (așa cum a fost unanim numită, deopotrivă de prieteni ca și de dușmani) a existat doar de la 11 mai 330 până la 29 mai 1453, totuși harul ei dăinuie până astăzi, prin sclipiri ce strălucesc încă, la cinci veacuri de la doborârea ei, și vor mai străluci neîndoielnic până la cea de-a doua slăvită venire a Fiului lui Dumnezeu „pe norii cerului”(Mc. 14,62). Iar locul în care slava de altădată a Bizanțului creștin luminează cu aceeași putere până astăzi este Athosul: Muntele lui Dumnezeu, Muntele Sfânt, Grădina Maicii Celui Preaînalt, limanul mântuirii, podul de pe pământ la Cer, Capitala rugăciunii isihaste a creștinătății ortodoxe, locul pe care Maica Domnului, pururea-Fecioara Maria, l-a ales pentru a-i fi o adevărată „Sfântă a Sfintelor” de după Sfânta Sfintelor a înțeleptului Solomon, fiul lui David, nou Eden așezat în sânul naturii pământești, între necuprinsul văzduhului și întinsul apelor, ca o altă Galilee – acum ortodoxă – zidită lângă Marea Egee, precum cea din Munții Gadarei, de lângă Marea Kineret, ca o prelungire peste ape a Munților Balcani prin mijlocirea frumoasei Peninsule Halkidiki, de care parcă s-a și desprins atunci când, vreme de trei ani (între 483 și 480 î.Hr.), între satele  Nea Roda și Trypiti, sub conducerea directă a faimoșilor ingineri militari Artahais și Vouvaris, oștile regelui Xerxes I al perșilor au săpat un canal lung de două mii de metri, lat de treizeci de metri și adânc de cincisprezece metri, prin care să treacă întreaga flotă persană  spre pământul elinilor.
Contemplat ca loc al tainelor duhovnicești uimitoare și al bogățiilor culturale și religioase de neprețuit, Muntele își vădește întreaga maiestate prin harul aceleiași Lumini Sfinte ce se pogoară an de an la Mormântul lui Iisus din Ierusalim, spre a vesti lumii înnoirea ei. Acest lucru se străduiește să îl arate Părintele Vichentie Nechifor în cuprinsul prezentei scrieri cu un solid caracter științific și istoric, ce respectă toate rigorile unei lucrări academice. Dar cunoașterea (și re-cunoașterea) sfințeniei Muntelui Athos poate fi făcută doar lăuntric, prin credință, cu mintea pogorâtă în adâncul inimii. Tot așa cum, de pildă, poți pricepe felul în care Egiptul faraonilor de demult, pământul înfricoșătoarei păgânătăți de altădată, a devenit țară atât de creștină încât a ajuns ea însăși vatră a monahismului universal, în cuprinsul căreia comunități de mii de suflete omenești s-au călugărit sub povața și prin exemplul personal al marilor începători – precum Pavel Tebeul și Antonie cel Mare, Șenutie cel Mare și Pahomie cel Mare (care a și primit prin descoperire chiar de la îngerul lui Dumnezeu rânduielile vieții monahale), organizându-se cu disciplină aproape militară, ca niște adevărați ostași ai Duhului lui Dumnezeu, în cete ale diferitelor slujiri și nevoințe ascetice. Iar pilda uimitorului Egipt a fost urmată întocmai apoi și de suflarea creștină din pustiurile Sinaiului și Raitului – a cărei respirație duhovnicească a dat Bisericii Universale stâlpi de foc precum Nil Sinaitul (zis și „Ascetul”), Ioan Sinaitul (supranumit și „Scărarul” sau „Scolasticul”), Ștefan Sinaitul (ale cărui sfinte moaște veghează până astăzi Mânăstirea Sfintei Ecaterina), Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, marele învățător Grigorie Sinaitul, ca și Sfântul Ierarh Anastasie Sinaitul - , precum și de poporul lui Dumnezeu din ținuturile Palestinei și ale Siriei, prin luminători precum Ilarion cel Mare și Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare și Teoctist cel Înțelept, Teodosie cel Mare, Sava cel Sfințit și Gherasim de la Iordan, Cuviosul Gheorghe și arhiereul Ioan de pe Valea Hozevei, și până la aștri uimitori precum Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, Poplie Sirianul sau Afraat Persanul, Tațian Asirianul (cel supranumit „Tertulian al grecilor”), Teofil și Eustație ai Antiohiei, Iacob din Nisibe și Iacob de Edessa, ori Roman Melodul și Sfântul Ioan Damaschinul. Neîndoielnic, dogoarea rugăciunilor acestor asceți neînfricați biruitori ai duhurilor răutății, a plămădit duhovnicește miezul de foc al sufletului marelui Athanasie cel ce, în preajma anului 963 de la Întruparea Domnului, avea să statornicească în Muntele ocrotit de pururea-Fecioara Maria cea dintâi chinovie a fraților uniți în lupta pentru dobândirea virtuților dumnezeiești și biruirea patimilor de tot felul.
Desigur, călugări vor fi fost și până atunci – dovadă, numele Mânăstirii Vatopedi  (care se tâlcuiește „copilul din tufiș”), și despre care tradiția locului atestă că a fost întru început altar  zidit de către Sfântul Împărat Teodosie cel Mare, în veacul al cincilea de la Hristos, în semn de recunoștință pentru salvarea de la naufragiu a fiului său, Arcadie. Dar istoria Muntelui e încă și mai veche, mergând până la veacurile de păgânătate idolatră, despre care marii istorici ai antichității, Herodot și Strabo, consemnează faptul că Peninsula Akti (așa cum se numea pe atunci Muntele Athos) era populată  de pelasgiani sosiți din insula Limnos, și care zidiseră cetăți precum Dion, Olofixos, Acroathon, Thissus, Cleoni, Eretria și Akanthos, ce cuprindeau mulțime de capiști idolești, sălașe ale necuraților demoni ce pretindeau oamenilor întunecați la cuget sacrificii sângeroase – inclusiv ale propriilor lor copii, pentru a le fi favorabili și a le prezice viitorul. Între aceștia, mai mare decât toți și făcut în întregime din aur, strălucea (în zilele de vară chiar până la Bizanț) din înălțimea vârfului Athon, idolul zeului Apollo. Tradiția locului mărturisește că, atunci când, însoțită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în călătoria către Insula Ciprului, la Sfântul și Dreptul Lazăr cel a  patra zi înviat din morți de către Fiul Ei iubit, pururea-Fecioara Maria a ajuns printr-o furtună la țărmul Athosului (cam în dreptul Mânăstirii Iviru de astăzi, pe la locul numit „limanul lui Climent”) toți idolii din  templele păgâne au căzut la pământ cu vuiet mare, sfărâmându-se în bucăți, în vreme ce diavolul din idolul Apollo era silit de puterea Duhului Dumnezeiesc să-i îndemne pe locuitorii cetăților să iasă în întâmpinarea Stăpânei îngerilor și a oamenilor, a Maicii Fiului lui Dumnezeu, a cărei sosire îl făcea să-și răcnească pieirea prin cuvinte ca acestea: „Nu mai pot să-mi țin șederea / Căci îmi văd venind căderea / De la țărmuri, de mai sus / Vine Maica lui Iisus!...”, căzând apoi cu zgomot mare și sfărâmându-se în mii de bucăți.
La rândul său, marele istoric Plutarh, în capodopera sa intitulată „Vieți paralele”, consemnează faptul că Dinokrates, renumitul arhitect al faimosului Alexandru Macedon, a propus imperialului său patron sculptarea Muntelui Athos sub forma chipului cuceritorului lumii de atunci; modest, însă, acesta a declinat propunerea de omagiere, rostind cuvintele „Lasă Muntele așa cum este”. Și istoricul Vitruvius arată că de-a lungul secolelor ce au urmat, caracterul arid și stâncos, pantele abrupte și pline de vegetație sălbatică, lipsa apei dulci, precum și aspectul general neprielnic al Muntelui, au făcut ca locul să se pustiască, oamenii migrând în regiuni mai favorabile viețuirii zilnice. Alt motiv pentru care Muntele se va fi pustiit îl reprezintă și atacurile piraților, acei tâlhari ai mărilor care aveau obiceiul de a ucide și a prăda, de a arde și a distruge totul prin locurile prin care treceau. Amintirea groazei pe care o inspirau aceștia o păstrează până astăzi impresionantele ziduri de piatră care străjuiesc mânăstirile din cuprinsul Sfântului Munte.              
Există până astăzi opinii conform cărora cei dintâi monahi ar fi venit la Athos încă din primele veacuri creștine, mai ales din zona Asiei Mici, de prin Efes, acolo unde a propovăduit și a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul, acei monahi fiind preocupați încă de pe atunci de viața contemplativă. Scriitorul bisericesc rus contemporan, Arhimandritul Porfirie Uspenski se referă la câteva din evenimentele și persoanele care au marcat istoria  Muntelui până la sosirea din Bitinia a marelui Athanasie din Trapezunt, în preajma anului 963. În condițiile invadării Macedoniei, în veacul al șaptelea de la Hristos, de către arabii care jefuiau și prădau insulele din Marea Mediterană și din Marea Egee, împăratul bizantin Constantin Pogonatul (641-668) semnează un hrisov prin care încredințează monahilor Muntele Athos ca loc special pe care să îl îngrijească și în care să se poată ruga nestingheriți, supraveghind astfel și zona dimprejur. Tot pe atunci, prin anul 681, ajunge la Athos, venind de la Roma (acolo unde fusese tuns în monahism chiar de către Episcopul cetății), fostul soldat grec și prizonier de război, Petru, cel ce avea să se arate apoi ascet neînfricat și brav ostaș al lui Hristos, rămânând în memoria Bisericii chiar cu supranumele de „Athonitul”; la sfârșitul secolului al șaptelea și începutul celui de-al optulea, sfântul monah avea să strângă și să formeze în jurul său mulțime de ucenici în meșteșugul călugăriei prin puterea darurilor și a harismelor pe care le primise de la Dumnezeu.
Deja în veacul următor avea să ajungă aici, venind din Tesalonic, celălalt mare predecesor al Sfântului Athanasie, Sfântul Eftimie cel Nou (născut prin anul 823, la Ancyra), întâlnindu-l aici (prin anii 867-869) pe faimosul pustnic Ioan supranumit și „Colovul”.
În anul 883, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul pecetluiește cu sigiliul împărătesc documentul de recunoaștere a Muntelui Athos ca teritoriu rezervat exclusiv viețuirii monahilor, în 885 decretând ca ilegală trecerea canalului  regelui Xerxes înspre Sfântul Munte. Granița avea să fie reconfirmată în anul 911 de semnătura împăratului Leon I cel Înțelept (zis „Filosoful”), iar în 920 de cea a bazileului Roman I Lecapenul – toate acestea pregătind întocmirea unei adevărate Constituții a Sfântului Munte, cu numele de „Typikon”, sub domnia împăratului Ioan I Tzimiskes, semnată în anul 970 de însuși Sfântul Athanasie, alături de ceilalți cincizeci și patru de stareți ai vremii sale.
Atunci când a sosit la Athos, puțin înainte de anul 963 d.Hr., Sfântul Athanasie viețuise deja vreme de câțiva ani ca un adevărat ascet în Munții Bitiniei, sub povățuirea marelui stareț și Sfânt Cuvios, Mihail Maleinos, și purtând în suflet pomenirea luminoasă a faptelor de remarcabilă vitejie duhovnicească și neînfricată dârzenie mărturisitoare în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și a cinstirii icoanelor, săvârșite de Sfântul Theodor Studitul, starețul faimoasei Mânăstiri Studion din Cetatea împărătească a Marelui Constantin. În vârstă de aproximativ treizeci de ani, Athanasie nu a luat cu sine decât hainele de pe el, două cărți și culionul starețului său – ca semn de binecuvântare. Viteazul general Nichifor Focas, ajungând împărat (el însuși iubitor de viață pustnicească și contemplativă), avea să îl ajute în mod considerabil la zidirea celei dintâi mânăstiri de obște a monahilor athoniți – Marea Lavră, înzestrând-o din belșug cu averi, odoare, odăjdii, sfinte moaște, și chiar și cu o parte din Cinstitul Lemn cel de-Viață-Purtător al Crucii lui Hristos.
Așa se ajunse ca , spre sfârșitul veacului al zecelea de la Hristos, în Athos să viețuiască deja aproape o mie de monahi, pentru ca numai în anul 1020 să se roage aici trei mii de călugări, iar în 1050 șase mii de asceți să populeze cele 180 de mânăstiri și schituri ale Muntelui, ridicate printre peșterile și crăpăturile stâncilor pentru a viețui în modul cel mai auster cu putință firii omenești, departe de lume și aproape de Dumnezeu, spre dobândirea mântuirii.
Cu o suprafață de aproximativ 350 de kilometri pătrați, având lungimea de 60 de kilometri, lățimea între 12 și 18 kilometri, și înălțimea de 2033 de metri la vârf, Muntele Athos poartă până astăzi supranumele de „Grădina Maicii Domnului”, ca semn al ocrotirii neîncetate de care se bucură din partea Împărătesei cerului și a pământului - ceea ce îl face locul cel mai dorit și iubit de către monahii din lumea întreagă. Fără îndoială, faima Muntelui nu e dată doar de caracteristicile sale geografice, de coordonatele lui istorice ori de remarcabilele sale bogății culturale – ci, mai ales și mai presus de acestea, de însușirile excepționale ale sfințeniei locuitorilor săi. Aceasta întrucât, în ciuda nenumăratelor și cumplitelor încercări și suferințe prin care au trecut călugării athoniți veacuri la rând, totuși ei au rămas de neclintit în credința lor. Am putea să ne amintim aici fie și numai de urgisirile, prigonirile, uciderile, abuzurile și hoțiile uriașe pe care le-au comis asupra lor soldații și clericii apuseni (uniți, chipurile, sub flamura stindardului idealurilor cruciate de eliberare a locurilor sfinte ale creștinătății de sub amarnica stăpânire păgână), după nefasta cruciadă a patra din anul 1204 (dintre isprăvile căreia arderea cinstitelor icoane, distrugerea valorilor patrimoniale de cult, furtul sfintelor odoare, vaselor prețioase și odăjdiilor scumpe, profanarea și înstrăinarea sfintelor moaște, risipirea comorilor străvechi și distrugerea manuscriselor unicat – nu erau decât simple fapte cotidiene); ori, dacă ar fi să mai pomenim doar de veacurile de subjugare otomană, în cursul cărora cotropirile, jafurile, pârjolirile și chinuirea celor robiți și răpiți ajunseseră obișnuințe ale vieții zilnice a întregului Munte.
Călugării aghioriți au ținut piept tuturor acestor hoarde ale răutății, indiferent dacă au fost dezlănțuite de chiar împăratul și de patriarhul lor (așa cum a fost cazul cu Mihail al VIII-lea Paleologul și cu Ioan Vekkos, cei atât de dornici să impună prin mârșăvie întregii suflări ortodoxe răsăritene a Imperiului unirea cu apusenii romano-catolici papistași, act semnat spre veșnică osândă la Lyon în anul 1274), sau de armatele personale ale Papei, care, vreme de aproape jumătate de veac (între anii 1259-1306) devastează mânăstirile, pârjolesc schiturile și ucid fără cruțare în chinuri înfiorătoare pe monahii din Munte, numiți încă din 1223 de către Honorius al III-lea „neascultători ai Scaunului Apostolic și rebeli”. Prin interesul constant manifestat, de supunere a rugătorilor din Muntele Athos autorității Romei, papalitatea a dovedit că e deplin conștientă de faptul că, realizând aceasta, nu i-ar mai fi rămas decât să-și impună stăpânirea și asupra Palestinei și Egiptului – pentru a subjuga întreaga Ortodoxie. Tocmai această atenție neslăbită și sporită (pe care i-au acordat-o chiar dușmanii săi cei mai înverșunați) atestă caracterul emblematic, simbolic și reprezentativ al sfințeniei athonite și al Ortodoxiei Muntelui de neînfrânt, adevărată Cetate sfântă și redută invincibilă a sfintei predanii tainice a rugăciunii contemplative și extatice făcute în Numele Fiului lui Dumnezeu, întru curățirea inimii de patimi, luminarea minții prin har și sporirea plină de uimire în unirea sufletului cu Cel veșnic Viu prin neîncetata pogorâre a minții în adâncul de nepătruns al inimii. Luptă purtată cu vrednicie împotriva înverșunaților dușmani ai rugăciunii isihaste, Achindin și Varlaam din Calabria, de către marele arhipăstor al Thesalonicului, preaîndumnezeitul la minte, Grigorie Palama, fiu duhovnicesc tot al sfințeniei Muntelui Athos.
În vremea noastră vitregiile istoriei s-au risipit. Neajunsurile administrative și amestecul neavenit al politicului au fost înlăturate. Izbăviți fiind de războaiele „din afară” cu oamenii, athoniții zilelor noastre poartă cu trezvie neîncetată luptele cele „din lăuntru” – cu duhurile răutății. Pentru mai buna rânduială a viețuirii zilnice s-au organizat în douăzeci de mânăstiri de obște, în douăsprezece schituri dependente de acestea și într-o mulțime de sihăstrii, chilii și colibe, în care viețuiesc de la trei până la zece sau doisprezece monahi, sub povățuirea unui bătrân mai sporit, liniștindu-se prin tăcere și practicând rucodelia neostoită. Nu lipsesc, desigur, nici pustnicii – călugări ce viețuiesc izolat, în deplină singurătate, și care se întâlnesc periodic spre a se cerceta duhovnicește și a se întări în nevoință. Fiecare mânăstire își trimite reprezentantul la Kareia, capitala Muntelui, pentru a participa la întrunirile Sfintei Kenotite, ale cărei hotărâri sunt puse în aplicare de Sfânta Epistasie – Consiliul celor patru reprezentanți ai tuturor mânăstirilor, aleși anual prin rotație și prezidați de Proestos.
Obiectul principal al activității acestora îl reprezintă desigur afirmarea și păstrarea unității dogmatice, canonice, liturgice și spirituale a tuturor viețuitorilor Muntelui, pe temeiul Sfintelor Scripturi și al Sfintei Tradiții de la Sfinții Prooroci și Apostoli până în prezent, în deplin acord cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală. Acest lucru asigură deplina solidaritate și comuniune a monahilor de diferite naționalități veniți la Athos din toate părțile lumii. Aici și grecii, și rușii, și românii, și sârbii, și bulgarii, și georgienii, și cei din alte neamuri mărturisind credința ortodoxă, se roagă împreună, ziua și noaptea, Stăpânului tuturor și Părintelui Ceresc, sub preacinstitul Acoperământ al Maicii lui Dumnezeu, atât pentru ei înșiși, cât și pentru mântuirea tuturor oamenilor de pe cuprinsul întregului pământ. Departe atât de zgomotul asurzitor al metropolelor contemporane, cât și de poluarea din ce în ce mai greu de suferit ce marchează viața cotidiană a acestora, Muntele cel Sfânt străbate și pustiul spiritual al veacului secularizat și decăzut moral pe care îl trăim noi toți, cu aceeași maiestate duhovnicească și demnitate inegalabilă a frumuseții cerești nepieritoare ce îl împodobește ca pe o adevărată corabie a veșniciei, și ca pe un autentic liman al mântuirii, locul în care rugăciunea picură neîncetat stropi de har dumnezeiesc și licăriri de lumină sfântă în sufletele tuturor celor ce se apropie și adastă în el. Deși, de-a lungul timpului, s-au scris nenumărate cărți despre istoria și întocmirea lui, totuși Muntele își păstrează până astăzi taina nepătrunsă. Iar frumusețile lui sunt și rămân divine, pentru că divin e însuși Duhul Care le ocrotește, le împrospătează și le viază - precum întru începutul lumii, atunci când „Se purta pe deasupra apelor”(Fac. 1,2).

Pelerinul dornic de contemplare a frumuseții cerești  revărsate pe pământ în cuprinsul Muntelui Athos, pornit să atingă nu doar cu ochii sufletului, ci și cu cei ai trupului, pipăind cu mâinile și cu picioarele tărâmul binecuvântat, coboară din mașină la Uranopoli, orășelul cu aproape o mie de suflete omenești, ultima localitate din drumul către Edenul pământesc al monahilor. De aici înaintarea pe uscat încetează. În Raiul călugăresc nu se poate intra decât plutind pe undele mării. Calea e lungă de vreo 25 de kilometri – până în Dafni, portul care este poartă de acces în Munte; vasul o străbate cam în două ceasuri, înaintând spre liniștea pustiei printre strigătele pașnice ale pescărușilor jucăuși. Înaintea ochilor uimiți și plini de albastrul cerului și al mării, Muntele se întinde în toată măreția sa, aidoma unei împărății de piatră acoperită cu vegetație sălbatică, plutind stăpân pe întinsul apelor și dominând peisajul din înălțimea vârfului său pururea acoperit de puful unui nor mai alb ca spuma mării – semnul vizibil (spun bătrânii) al ocrotirii neîncetate a pururea-Fecioarei. Din loc în loc răsar ca prin minune zidurile de fortăreață ale cetăților călugărești, adevărate ostroave cerești presărate ca perlele pe plajă de-a lungul țărmului muntos, adăpostind în ele comorile de lumină izvodite din harul Preasfântului Duh Dumnezeiesc, sălășluit aici de veacuri, chemat fiind neîncetat în taina fiecărei Liturghii de zi, ca și de noapte, în altarele mărețelor biserici-catedrale, ca și pe lespezile de piatră ale peșterilor neștiute, din suspinele de rugă ale inimilor tuturor smeriților nevoitori ce trec prin fața ochilor asemeni unor umbre, tăcuți și aproape nevăzuți, în drumul lor zilnic dintre chilii și sfintele locașuri.
Pe aici nu stăpânește decât liniștea. O liniște care pogoară din tăcerea cerului, ca și din cea a mării, din freamătul discret al foșnetului pădurii, ca și din șoapta norilor văzduhului. Nu poți intra în taina Muntelui dacă această liniște nu intră ea în tine: riști să rămâi străin de loc, neavenit și nepotrivit acolo și atunci, asemeni unui obiect inert stânjenitor ce – mai devreme sau mai târziu - va fi îndepărtat cu totul din peisaj. Unui astfel de om, athoniții îi adresează un cuvânt ferm și de netăgăduit: „Nu ai chemarea Muntelui!”. E foarte adevărat că manuscrisele din vechime și lucrările aghiografice nenumărate ne înfățișează viața și pilda de înfrânare și de nevoință pe care au împlinit-o în aceste locuri mii de asceți de-a lungul anilor, bărbați care – pășind pentru întâia oară pe pământul afierosit lui Dumnezeu - l-au sărutat cu lacrimi, nemaiavând nici o altă dorire decât aceea de a-și petrece aici întreg răstimpul viețuirii lor pământești, urmând marilor nevoitori de demult și dobândind astfel dulcea mântuire. La fel de adevărat, însă, este și faptul că – oriunde ne-am îndrepta pașii pe pământ – ne vom întâlni mai întâi tot cu noi înșine, cu propriile noastre patimi, cu propriile noastre neputințe, cu propriile noastre defecte și nedesăvârșiri, fără a reuși cumva să imităm pe alții, oricât de mult ne-am strădui. Să nu uităm că de la Sfântul Petru Athonitul, și de la Sfântul Athanasie Athonitul, și până la Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Paisie Aghioritul, pământul sfânt al Muntelui a purtat pașii zecilor de mii de nevoitori ai dreptei credințe, ostași neînfricați ai lui Hristos și vase alese ale harismelor Sfântului Duh. De-a lungul ultimului mileniu toți aceștia s-au hrănit din Pâinea Care S-a pogorât din Cer în Jertfa euharistică, s-au întărit prin puterea de foc a rugăciunii neîncetate, s-au încins cu armele duhovnicești ale psalmodierii pe urmele lui David, Regele-Profet, și au izgonit de pretutindeni demonii cei preavicleni cu lucarea rugăciunii făcute în Numele Mântuitorului.
Dar taina înfrățirii cu Muntele se împlinește lăuntric: tu simți Muntele, iar el te simte pe tine – așa precum calul și călărețul, precum oșteanul cu spada, precum scriitorul cu condeiul, precum mama cu pruncul de la sânul ei. Taina e simplă: doar cel care rabdă rămâne în Muntele cel Sfânt. Căci, fără răbdare, vizitatorii rămân simpli turiști pe Calea Vieții: goi intră în Munte, goi ies din el, mirați sau contrariați, uimiți ori împietriți – doar inima fiecăruia dintre ei știe. Unii vin ca și închinători, dornici să pipăie, să atingă, să sărute, să privească sfânta credință în toată splendoarea ei... dar, zadarnic: rămân ca și sămânța căzută pe „pământ pietros”(Mc. 4,5); căci revin la viața lor de zi cu zi, aceiași oameni, întru nimic schimbați, întru nimic zidiți, purtând în suflet cel mult o vagă pietate și câteva amintiri sentimentale. Alții vin ca să „guste” sfințenia, să vadă „sfinți în viață”, să le atingă „moaștele”, să „vâneze” pustnici, să le „soarbă” cuvintele de folos – numai că, spre marea lor mirare, tumultul cotidian al vieții firești a Muntelui ascunde simțirea duhovnicescului ca după o perdea. Aceasta întrucât adevărații sfinți nu se descoperă celorlalți ca sfinți, și de aceea nu îi vezi nici atunci când stau chiar în fața ta iar tu vorbești cu ei; căci sunt oameni care știu când trebuie să tacă, deși tu vrei ca ei să îți vorbească! Și uite așa, pustnicii... nu-s de găsit pe la chilii atunci când sunt atât de căutați! Smerenia din sufletele lor îi ține departe de mândria din sufletele noastre... Și de aceea se poate întâmpla să bați Muntele în lung și în lat - și totuși să te întorci așa cum ai plecat: chiar dacă la tot pasul găsești indicatoare precise către mânăstiri, poteci deschise către schituri, chiar dacă circuli cu mașini moderne pe șosele asfaltate, folosind telefonul mobil și beneficiind pretutindeni de avantajele curentului electric. Pe drumul de la arhondaric spre biserică și spre trapeză rămâi doar cu zgomotul de șantier prin forfota de turiști ce vin și pleacă – căci aceasta este tot ceea ce se prezintă ochiului ce în afară se deschide, dar în lăuntru... nu se prea deșteaptă!
Zilele scurtei vizite se sfârșesc - și tu pleci fără să mai înțelegi cum pustnicii nevăzuți (zice-se că șapte rămânând mereu la număr) păzesc vârful Athonului, cum umblă goi prin pădure, păziți fiind și hrăniți doar de către bunul Dumnezeu. Nu descoperi nici mana cerească, și nici nu vezi lumina Duhului Sfânt care-i îmbracă. Nu pricepi nici cum un călugăr oarecând ar fi lovit o stâncă doar cu al său toiag (precum odinioară Moise, la Scriptură), iar de o mie de ani încoace să tot curgă de acolo apă dulce de izvor! Nu-ți mai explici nici cum de nu se plictisesc monahii nopți întregi la rând să tot cânte prin biserici imne de slavă către Dumnezeu, ori prin chilii să-I aducă mereu aceleași rugăciuni și să-I înalțe în fiecare zori de zi cântarea Liturghiei – când toți ceilalți muncesc sau dorm, păcătuiesc sau se distrează... „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul”(Is. 55,8)! Și așa se face că puținul folos sufletesc pe care l-ai agonisit într-o săptămână petrecută pe Muntele cel Sfânt, te ține încă o vreme, până când îți piere râvna și reintri ca toți ceilalți în monotonia cea de zi cu zi, precum învață și Scriptura: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt. 26,41); căci, vorba marelui Pavel, „ nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7,19). Oare se întâmplă una ca aceasta pentru că nu-mi doresc mântuirea, sau pentru că nu știu cum s-o lucrez?!
Și, în cele din urmă, Muntele îi cheamă pe aleșii săi. Sunt pline „Patericele” de Sfinții ce s-au nevoit. Nepieritoarele lor moaște, din raclele de aur și argint, sunt mărturie vie că ei veghează din taina Muntelui, ascultători și iubitori sub omoforul Maicii Domnului, urmându-și în toate Stăpâna și Ocrotitoarea ce ține din văzduh deasupra Muntelui preacinstitul Ei Acoperământ întru apărarea lui de primejdiile demonice ale secularismului contemporan. Poate că cel mai mare dar făcut Athosului de către Dumnezeu este tocmai această taină cu caracter îngeresc a viețuirii înduhovnicite, demne de grădina Raiului. Muntele Sfânt înseamnă, de fapt, Muntele Sfinților, al bărbaților ca îngerii, călugări cuvioși statorniciți prin credință și prin har sub apărarea nemijlocită a pururea-Fecioarei Maria, anume în acel loc în care (nu din misoginism, ci din adevărată iubire duhovnicească) femeile au fost oprite de a mai păși: tocmai pentru a nu zădărnici lucrarea de mântuire și de curățire a nici unui rugător pentru lume. Maica Domnului este Cea care le aduce aminte monahilor că au fost născuți de femei, că au câte o mamă de la sânii căreia au supt, că – deși s-au lepădat de lume și de trup – trebuie totuși să le prețuiască și să le respecte, că se cuvine a se ruga mai ales pentru ele, pentru cele ce le-au dat viață și i-au crescut spre a fi vase vrednice ale Duhului lui Dumnezeu.
Acest hotar cu rost de stăvilire spirituală provine din cele mai vechi timpuri ale Athosului monahal. Chiar Sfântul Athanasie s-a înspăimântat atunci când s-a întâlnit pe cărările Muntelui cu Maica Domnului, neștiind că este chiar Ocrotitoarea locului. „Ce cauți tu, femeie fiind,  în Grădina Maicii lui Dumnezeu?!” se zice că ar fi întrebat-O. Iar Ea i-a răspuns cu blândețe: „Știu că ești necăjit pentru că n-ai apă; dar lovește cu toiagul în stânca aceasta, ca să cunoști că te afli cu adevărat întru Grădina mea!”... și până astăzi țâșnește de acolo izvor de apă dulce, numit „La Agheazmă”, din care toți monahii beau spre potolirea setei.
Pe lângă astfel de daruri duhovnicești, în Sfântul Munte mai sunt și miile de morminte ale sfinților necunoscuți de către oameni, ce s-au făcut una cu trupul de pământ al Muntelui. Numai la cei români dacă ar fi să ne gândim – începând cu cei dintâi monahi sosiți pe la începutul veacului al optsprezecelea din Mânăstirile Neamț, Cernica și Căldărușani, ca și cei din mânăstirile basarabene, așa precum ieromonahul Macarie, slujitorul Paraclisului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Vigla anului 1750, sau monahul moldovean Daniil, sosit la Schitul Lacu pe la 1760, Cuviosul Iustin Vlahul cu cei doi ucenici ai săi, Patapie și Grigorie – ale căror rugăciuni au scăpat în 1800 Marea Lavră de invazia lăcustelor, ca și marii ctitori ai Schitului Prodromu dintre anii 1857 și 1866, Cuvioșii Nifon Ionescu și Nectarie Crețu, al căror ucenic, Irinarh Șișman, a lăsat zestre culturii naționale monumentala operă de istorie, caligrafie și artă miniaturală în douăzeci de volume, „Istoria Sfântului Munte Athos și a mânăstirilor lui”, scrisă între anii 1898 și 1916, însumând peste zece mii de pagini. Aceasta fără să mai pomenim de Sfântul Antipa de la Calapodești ori de ucenicii Sfinților Nicodim și Paisie, sau de frații basarabeni numiți Voroticenii, Cuvioșii Ghervasie, Sava și Calinic Sultanul, însoțiți de nepotul lor, Theodosie Soroceanu, reîntemeietorii de la 1868 ai Chiliei „Sfântul Apostol Ioan Teologul” din Provata (precum și ai Schitului închinat aceluiași Apostol al iubirii dumnezeiești de lângă Vlădicenii Iașilor), de starețul Dometian Cristea sau de starețul Ghedeon Georgescu. Și cine dintre iubitorii Muntelui nu a auzit măcar o dată de numele cuvioșilor contemporani Dometie Trihenea, Dionisie de la Colciu, Ioan Guțu, Trifon Românul, Chiril Șaramet, Veniamin Popa, Nectarie Pintilie, Petroniu Tănase, Macarie Tănase, Serafim Văduva, Iulian Lazăr, Iustinian Stoica sau Isidor de la Schitul Lacu?...
Cât despre daniile și ctitoriile și răscumpărările făcute sfintelor locașuri athonite de-a lungul veacurilor de către Domnii, Doamnele și marii dregători ai Țărilor Române – cine ar putea aduce cu adevărat vrednic cuvânt de laudă dărniciei, credinței și generozității lui Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Petru Rareș cu doamna sa Elena, Vlad Ciobanul, Alexandru Lăpușneanu cu doamna sa Ruxandra, Neagoe Basarab și Petru Neagoe, Matei Basarab, Mihai Viteazul , Vasile Lupu, Ieremia Movilă, Dabija Vodă, Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir, Șerban Cantacuzino, Nicolae și Constantin Mavrocordat, ori Constantin Racoviță și Grigore Ghica – sau tuturor celorlalți?! Ori viețuitorilor din cele aproape o sută cincizeci de mânăstiri închinate Sfântului Munte Athos de-a lungul veacurilor din cuprinsul pământului românesc?!... Desigur, unii au fost deja recunoscuți ca Sfinți pentru credința lor ortodoxă și pentru viața lor cu adevărat plină de har și fapte bune; alții, probabil vor urma. Poate că multe nume de români vrednici de cinstire nu vor fi fost trecute în sinaxarele aghiorite – dar sigur se regăsesc în Cartea Vieții dintru împărăția Domnului Dumnezeu, ori pe omoforul Preacuratei Fecioare Maria, Stareța Sfântului Munte și mama spirituală a tuturor nevoitorilor din el.
Poate că de aceea la Sfântul Munte soarele este parcă mai cald, mai blând și mai prietenos; iar luna parcă este mai mare, mai frumoasă și mai luminoasă - ține loc de felinar rugătorilor dintru pustiul nopților de iarnă, și loc de lampă pentru cetitul psalmilor în nopțile de vară. Lumina ei ne amintește de dragostea lui Dumnezeu pentru zidirea Sa întreagă: ca lumea să nu stea în întuneric „a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele”(Fac. 1,16); „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă, toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”(Iov 38,7). Iar stelele au rostul de a ține isonul liniștii aghiorite, și de a dărui întreaga frumusețe și candoare privirilor nevoitorilor ce caută spre cer cu dor de Dumnezeu. Zic bătrânii că fiecare om are o stea a lui, și că – atunci când omul moare – cade din cer și steaua sa. La Athos, însă, cerul este mult mai înstelat, pentru că aici – atunci când unui alt nevoitor i se sfârșește urcușul cel duhovnicesc spre Cer, Dumnezeu mai aprinde o stea pe bolta Bisericii Lui – căci „căci stea de stea se deosebeşte în strălucire”(1Cor. 15,41). Pentru că Domnul Dumnezeu voiește să fim veșnic oameni de lumină, „fii ai Luminii”(In. 12,36), plini de harul luminos și cald și blând și sfânt al Duhului Său Bun. Athosul ne poate oferi și nouă, celor de azi, acest dar unic. Căci Muntele e centrul spiritual contemplativ al Pământului, adevărată „antecameră a Învierii”; acolo înviezi mai întâi cu sufletul și cu simțirea, pentru ca să vii pregătit la Învierea cea de obște, la vremea celei de-a doua veniri a lui Hristos „cu putere și cu slavă multă”(Lc. 21,27): „când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - cei ce vor auzi, vor învia!”(In. 5,25).
Sfinții nu mor, ei merg în lumină, de aceea și trupurile lor devin moaște sfinte – „oasele cele smerite”(Ps. 50,9). Pentru că țelul lor suprem a fost cuprins între aceste două rugăciuni: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps. 50,12) și „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!”(Ps. 142,10). În om inima trebuie să-i fie pământ al dreptății, tot așa cum Athosul – cinstit și păzit precum predania bătrânilor ne învață – este cu adevărat „pământ al dreptății”. Așadar nu atât ca loc geografic, ori istoric sau cultural, cât mai ales în plan duhovnicesc, Sfântul Munte reprezintă emblema adevărului mântuitor al lui Hristos. Pentru că aici s-au nevoit acei sfinți nenumărați care păzesc din Cer până astăzi lumea întreagă și pe creștinii din cuprinsul ei, ferindu-i de războaie și întorcând mânia dreptății lui Dumnezeu de la cei păcătoși, pentru a nu fi pedepsiți ci a dobândi vreme de pocăință. Sub acoperământul Maicii Domnului au crescut și Grigorie Palama și Nicodim Aghioritul, și Ioan Rusul și Efrem cel Nou, și David cel Bătrân și Sfântul Patapie, și Nectarie de Eghina și Iacob Tsalikis, și Arsenie Capadocianul și Hagi Gheorghe și Paisie Aghioritul, precum și mulți alți sfinți care au doborît pentru totdeauna zeii drăcești din Pantheonul păgânesc al tuturor superstițiilor și miturilor elinești, dăruind lumii rugăciunile lor sfinte, faptele lor minunate și învățăturile cele de Dumnezeu insuflate și mărturisitoare. Prin ei, întreg poporul elen se poate mândri că deține cea mai de preț comoară a creștinătății aflată în afara granițelor geografice ale Țării Sfinte, după Mormântul lui Hristos, Peștera din Bethlehem și Lemnul Crucii lui Hristos – Muntele Athos, Capitala Ortodoxiei universale, Sigiliul sfințeniei lui Dumnezeu pe pământ, întruchipat atât de moaștele tuturor Sfinților pe care le adăpostește, cât mai ales de Icoanele  făcătoare-de-minuni ale Preasfintei Fecioare: Antifonitria, Axion Estin, Cucuzelița, Eleovritisa, Epakousa, Esfagmeni, Fovera Prostasia, Galactotropusa, Gherontisa, Gorgoepikos, Glicofilusa, Hodighitria, Ktitorisa Vimatarisa, Milovrlitisa și Mireleou, Iconomisa, Paramithia, Panthanasa, Paleologhina, Proangelomeni, Prodromița, Pirovolitisa, Portaitisa, Trihirusa și Lakuschitiotisa – acestea sunt averea de neprețuit a Ortodoxiei. Împreună cu toate celelalte sfinte odoare ale așezămintelor athonite sunt pavăza de foc dumnezeiesc ce apără Sfântul Munte de orice primejdie văzută și nevăzută. Acest uriaș laborator al îndumnezeirii omului și lumii prin Duhul Sfânt dat lumii prin Jertfa lui Hristos, rămâne deplina confirmare a faptului că Dumnezeu există și că până la sfârșitul lumii va lucra mântuire în tot pământul prin sfinții Săi: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel”(Ps. 67,36), veșnic ținându-Și făgăduința încredințată oamenilor: „căci n-am venit ca să judec lumea ,ci ca să mântuiesc lumea”(In. 12,47), căci „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”(Mt. 24,14).
Se poate spune că Muntele Athos este Evanghelia vie a lui Dumnezeu pe pământ și că, până nu va fi cunoscută și cinstită de toată făptura, Dumnezeu nu va sfârși istoria lumii. Căci El nu dorește ca lumea să rămână întru întuneric, ci „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(1Tim. 2,4). Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru ca rodul ostenelilor cărturărești ale părintelui Vichentie Nechifor, această lucrare închinată Sfântului Munte Athos, plină de detalii și informații istorice, geografice, culturale și spirituale, să ajungă la cunoștința credincioșilor români ortodocși de pretutindeni, pentru a prețui cum se cuvine valorile pe care le-am primit de la Dumnezeu prin Sfinții Săi ce I-au urmat întru osteneli și pătimiri, împlinind îndemnul lui Hristos - „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre , căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară”(Mt. 11, 29-30).
Fie ca Bunul Dumnezeu și Preacurata Fecioară Maria să primească și să binecuvinteze dragostea cu care a fost plinită această osteneală duhovnicească, ca semn de aleasă prețuire și recunoștință față de memoria înaintașilor noștri ce au slujit cu râvnă sfântă la păstrarea și înfrumusețarea existenței Muntelui lui Dumnezeu, acolo unde cultura și credința românească alcătuiesc sfântă icoană în fresca veșniciei divine, pictată pe pământ ca și în ceruri, de-a lungul istoriei universale ca și în Cartea Vieții de la Sfântul Dumnezeu.
Părintele Calistrat,
Mânăstirea Vlădiceni, Iași
La Praznicul Sfintei Marii Mucenițe Ecaterina
și al Sfântului Mare Mucenic Mercurie,
anul Domnului 2014, noiembrie 25