Motto:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
aceasta
îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Fac. 3, 15)
„Faceţi
orice vă va spune El!” (In. 2, 5)
„Şi a
venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul” (In. 20, 18)
„Maica
Domnului păstra în inima ei toate cuvintele Lui.” (Lc. 2, 51)
„Cine ne
va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Mc. 16, 3)
Învierea
Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă însăşi taina mântuirii noastre. Zidit ca
rege al creaţiei întregi sau „împărat al făpturii”, omul a fost dintru început
centrul întregii creaţii a Lui Dumnezeu. Însă căderea în păcatul
neascultării a zădărnicit planul divin de împlinire duhovnicească a
omului. Căci Dumnezeu dorea să-l desăvârşească pe om făcându-l ca pe o oglindă
a Sa. Iar această desăvârşire consta în faptul că omul trebuia să dobândească
duhovniceşte nemurirea şi înmulţirea prin cuvânt. Trebuia să ajungă la viaţa
îngerească, lipsită de afectele neputinţelor şi condiţionărilor biologice pe
care Adam le-a dobândit în urma „îndumnezeirii” realizate după sfatul celui
rău, adică prin dialogul Evei cu diavolul; Evă care era tocmai tovarăşul lui
Adam întru împărtăşirea frumuseţilor Raiului: „Nu este bine să fie omul singur;
să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2,18). Interesant este faptul că
deşi Adam merita nemurirea, viaţa îngerească şi îndumnezeirea prin har, totuşi
nu a aşteptat timpul coacerii fructului duhovnicesc, nu a răbdat trecerea
răstimpului în care Dumnezeu să lucreze la maturizarea lui spirituală. Iar cel
dintâi semn al lipsei lui de experienţă a fost lipsa de smerenie. În
cartea „Femeia şi mântuirea lumii”, Paul Evdokimov scrie că „smerenia este arta
de a fi la locul tău”; sau, altfel spus, smerenia înseamnă să nu-ţi doreşti
ceea ce nu ţi se cuvine. Chiar dacă meriţi ceva, totuşi, să nu ceri până nu
primeşti – pentru că esenţial este să înţelegi just când a sosit într-adevăr
momentul de a fi înfrumuseţat duhovniceşte cu darurile dumnezeieşti. Dacă Eva
cea veche a căzut în neascultare din prea marea grabă a ei de a se îndumnezei,
în schimb Eva cea nouă, Fecioara Maria, devine oglinda modelului spiritual
absolut de feminitate prin Întruparea din Ea a Fiului Lui Dumnezeu. Deşi
binecuvântată şi lăudată de către arhanghelul Gavriil - „Bucură-te, ceea ce
eşti plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1, 28) - trimis din cer pentru
a-i vesti primirea celor mai alese daruri prin puterea Duhului Sfânt –
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.”
(Lc. 1, 35), - totuşi Fecioara Maria se încrede doar Lui Dumnezeu, dând
dovadă de multă trezvie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc.
1, 38). Cu privire la acestea, Sfânta Scriptură ne certifică starea de înălţime
duhovnicească a Fecioarei din Nazaretul Galileii care avea să devină Maica
Fiului Celui Preaînalt: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale.” (Lc. 1, 48).
Iar măreţia minunată a Întrupării, Naşterii şi a veşnicei feciorii s-a răsfrânt
în uimirea întregii omeniri în faţa Celei mai cinstite decât heruvimii - Căreia
I se închină, pe Care O cântă şi O cheamă în ajutor la toate cererile cele spre
mântuire: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!” (Lc. 1, 48).
În
cărţile Vechiului Testament putem vedea că strămoaşa Eva a avut urmaşe care de
care mai alese şi mai plăcute Domnului Dumnezeu, unele dintre acestea fiind
pomenite ca modele de sfinţenie în rugăciunile de binecuvântare din cadrul
Tainei Sfintei Cununii, iar altele – deşi aparent de o moralitate îndoielnică-
totuşi s-au dovedit şi ele vrednice de a îndeplini prin lucrarea lor planul
mântuitor al Lui Dumnezeu.
Sfinţenia
femeii este în primul rând temelia căsniciei şi sprijinul bărbatului. Atunci
când a trecut prin pământul Gherara şi s-a oprit în Cadeş, temându-se că locuitorii
de acolo nu au frică de Dumnezeu, patriarhul Avraam a prezentat-o pe Sarra,
soţia lui, ca fiindu-i soră, făcându-l pe Abimelec (care nu ştia adevărul) să
poftească la frumuseţea ei. Dumnezeu, însă, i s-a arătat în vis regelui, şi
atunci Abimelec şi-a cerut iertare de la Dumnezeu şi şi-a răscumpărat păcatul,
dăruindu-i lui Avraam o mie de sicli de argint, vite mari şi vite mici, robi şi
roabe. Apoi, la rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu i-a vindecat pe Abimelec,
pe soţia lui şi pe roabele acestuia de pedeapsa stârpiciunii, adică de
blestemul nerodirii. La rândul său, patriarhul Avraam însuşi are bucuria ca
Sarra, deşi bătrână şi stearpă, să nască din bunăvoinţă dumnezeiască pe Isaac,
începătură a legământului Lui Dumnezeu cu oamenii: „Şi l-au întrebat Oamenii
aceia: «Unde este Sarra, femeia ta ?» Iar el, răspunzând, a zis: «Iată, în cort
!» Zis-a Unul: «Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi
Sarra, femeia ta, va avea un fiu.» Iar Sarra a auzit din uşa cortului, de la
spatele lui. Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, şi Sarra
nu mai era în stare să zămislească. Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: «Să mai
am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi
stăpânul meu ?» Atunci a zis Domnul către Avraam: «Pentru ce a râs Sarra în
sine şi a zis: ‚Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?’ Este oare ceva
cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi
Sarra va avea un fiu!»” (Fac. 18, 9-14). Acest Isaac s-a dovedit a fi chipul
profetic al Jertfei Unuia-Născut Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos: „Atunci a
grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: «Tată !» Iar acesta a răspuns: «Ce
este, fiul meu?» Zis-a Isaac: «Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia
pentru jertfă?» Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia
jertfei Sale!» Şi s-au dus mai departe amândoi împreună. Iar dacă au ajuns la
locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat
lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra
lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul
său.” (Fac. 22, 7-10).
Din
întâmplarea petrecută cu regele Abimelec, reiese că desfrâul şi păcatul se află
la rădăcina nerodirii de fii şi că mulţi sunt cei care suferă astfel, neavând
moştenitor fie şi un singur prunc, femeia curată fiind o binecuvântare în mâna
soţului ei.
Un alt
exemplu de familie întemeiată pe sfinţenie sunt Isaac şi Rebeca, cea care l-a
luat de soţ prin semn dumnezeiesc. Rebeca era o femeie aleasă de Dumnezeu
pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit, fiind din pământul lui Avraam;
lui Isaac nu-i era îngăduit să-şi ia femeie canaaneancă: „Să nu iei femeie
feciorului meu din fetele Canaaneilor.” (Fac. 24, 37) şi „Deci, ajungând eu
astăzi la fântână, am zis: «Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, de este să
mă faci să izbutesc în calea ce fac. Iată, eu stau la fântână; şi fata căreia
eu îi voi zice când va veni să scoată apă: «Dă-mi să beau puţină apă din
urciorul tău !» Iar ea îmi va zice: «Bea şi tu, şi cămilele tale le voi adăpa»,
aceea să fie femeia, pe care Domnul a rânduit-o pentru Isaac, robul Său şi fiul
stăpânului meu, şi prin aceasta voi cunoaşte că Te milostiveşti spre stăpânul
meu Avraam.” (Fac. 24, 42-44). Acelaşi lucru apare şi în viaţa patriarhului
Iacov: nu are îngăduinţa de a-şi lua femeie din Canaan: „Să nu-ţi iei femeie
din fetele Canaaneilor.” (Fac. 28, 1). Dar cel mai valoros rod al pântecelui a
fost al Rahilei. După ce a gustat smerenia şi umilinţa nerodirii, Dumnezeu a
dezlegat nerodirea pântecelui ei iar ea l-a născut pe Iosif, unul din cei
doisprezece patriarhi, prin care va lucra providenţial Dumnezeu în ţara
Egiptului, la Putifar: „Dar Şi-a adus aminte Dumnezeu şi de Rahila şi a auzit-o
Dumnezeu şi i-a deschis pântecele. Şi zămislind, ea a născut lui Iacov un fiu;
şi a zis Rahila: «Ridicat-a Dumnezeu ocara de la mine !» Şi a pus copilului
numele Iosif, zicând: «Domnul îmi va mai da şi alt fiu!»” (Fac. 30, 22-24).
Mariam, sora lui Moise, este implicată în salvarea acestuia ca prunc pus
în coşul dat cu smoală pentru a fi dus de apă: „Femeia aceea a luat în pântece
şi a născut un băiat şi, văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni.
Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească, a luat mama lui un coş de papură şi
l-a uns cu catran şi cu smoală şi punând copilul în el l-a aşezat în păpuriş,
la marginea râului. Iar sora copilului pândea de departe ca să vadă ce are să i
se întâmple. Iar sora copilului a zis către fata lui Faraon: «Voieşti să mă duc
să-ţi chem o doică dintre evreice, ca să alăpteze copilul?»” (Ieş. 2,
4-7).
Semfora,
soţia lui Moise şi fiica preotului Ietro din Madian, este tot un model de
femeie temătoare de Dumnezeu: „Preotul din Madian însă avea şapte fete, care
păşteau oile tatălui lor. Şi venind acestea au scos apă şi au umplut
adăpătorile, ca să adape oile tatălui lor.” (Ieş. 2, 16); „şi a rămas Moise la
omul acela şi i-a dat pe fiica sa Sefora de soţie.” (Ieş. 2, 21). Şi „a luat
Ietro, socrul lui Moise, pe Sefora, femeia lui Moise, care fusese trimisă
înainte de acesta acasă.” (Ieş. 18, 2), „şi a venit Ietro, socrul lui Moise, cu
fiii acestuia şi cu femeia lui, la Moise în pustie, unde-şi aşezase el tabăra,
la muntele lui Dumnezeu.” (Ieş. 18, 5). „Apoi Ietro, socrul lui Moise, a adus
lui Dumnezeu ardere de tot şi jertfă. Şi au venit Aaron şi toţi bătrânii lui
Israel să mănânce pâine cu socrul lui Moise înaintea lui Dumnezeu.” (Ieş. 18,
12).
La fel
şi Rut moabiteanca, cea care s-a lepădat de păgânismele poporului ei şi a rămas
cu poporul lui Israel, căsătorindu-se cu Booz şi devenind astfel strămoaşa
regelui prooroc David, născându-l pe Obed, tatăl lui Iesei , tatăl marelui rege
al poporului Israel: „Şi tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis:
"Suntem martori! Să facă Domnul pe femeia care intră în casa ta ca pe
Rahila şi ca pe Lia, care amândouă au ridicat casă lui Israel. Să câştigi avere
în Efrata şi numele tău să fie mărit în Betleem.” (Rut 4, 11). „Lui Salmon i
s-a născut Booz; lui Booz i s-a născut Obed; lui Obed i s-a născut Iesei; lui
Iesei i s-a născut David.” (Rut 4, 21-22).
Ana
proorociţa este un alt model feminin al Vechiului Testament, mama profetului
Samuel, cea care s-a rugat lui Dumnezeu până când Acesta i-a dezlegat
stârpiciunea şi, la bătrâneţe, ea l-a dobândit fiu pe Samuel. Rugăciunea de foc
a Anei a fost atât de profund interiorizată, încât nici măcar preotul Eli,
slujitorul de la Cortul Domnului, nu a putut să o înţeleagă, socotind-o
semn de beţie: „Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli
privea la gura ei; şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se
mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi
zis Eli: «Până când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa
Domnului!»” (I Regi 1, 12-14); după care „Eli i-a răspuns şi i-a zis: «Mergi în
pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o!»” (I
Regi 1, 17). Domnul i-a ascultat rugăciunea şi Ana a zămislit prunc:
„După câtva timp a zămislit Ana şi a născut un fiu şi i-a pus numele Samuel,
căci îşi zicea ea: «De la Domnul Dumnezeul Savaot l-am cerut!” (I Regi 1,
20).
Apoi
Abigail, femeia lui Nabal din Maon, cel ce avea turme în Carmel; deşi frumoasă
şi deşteaptă - „În Maon era un om foarte bogat, care-şi avea turmele în Carmel;
acesta avea trei mii de oi şi o mie de capre şi venise în Carmel la tunsul
oilor sale. Numele omului aceluia era Nabal, iar numele femeii lui era Abigail.
Femeia aceasta era foarte deşteaptă şi frumoasă la chip, iar el era om aspru şi
rău la nărav; se trăgea din neamul lui Caleb.” (I Regi 25, 2-3) - trăia întru
smerenie cu un bărbat necredincios; dar are puterea de a vesti cuvântul Lui
Dumnezeu în auzul lui David: „va face Domnul domnului meu tot binele ce
l-a grăit pentru tine şi te va pune povăţuitor peste Israel.” (I Regi 25, 30);
„atunci David a zis către Abigail: «Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui
Israel, Care te-a trimis acum în întâmpinarea mea! Binecuvântată fie mintea ta
şi binecuvântată să fii şi tu, că nu m-ai lăsat acum să merg la vărsare de
sânge şi să mă răzbun!” (I Regi 25, 32-33). Drept pentru care David îi laudă
înţelepciunea şi o ia de soţie.
Micol,
fata regelui Saul, însă, va rămâne pentru totdeauna stearpă pentru faptul că
l-a dispreţuit în inima ei atât pe regele David cât şi pe slujitorii în faţa
cărora acesta se dezbrăcase de haine pentru a juca înaintea Domnului; pedeapsa
primită de la Dumnezeu pentru trufia şi egoismul mândriei ei femeieşti a fost
nerodirea de copii până la sfârşitul vieţii: „Şi David dănţuia cât putea
înaintea Domnului şi era îmbrăcat cu efod de in. Aşa a adus David şi tot
poporul chivotul Domnului cu strigăte şi cu sunete de trâmbiţă. Iar când a
intrat chivotul Domnului în cetatea lui David, Micol, fiica lui Saul, se uita
pe fereastră şi, văzând pe regele David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a
dispreţuit în inima sa.” (II Regi 6, 14-16); „dar când s-a întors David ca să
binecuvânteze casa sa, atunci Micol, fiica lui Saul, i-a ieşit întru
întâmpinare şi i-a zis: «Câtă cinste şi-a făcut azi regele lui Israel,
descoperindu-se înaintea ochilor roabelor şi robilor săi, cum se descoperă un
om de nimic.» «Înaintea Domnului voi juca», a zis David către Micol;
«binecuvântat este Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău şi a
casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului Domnului, Israel;
cânta-voi şi voi juca înaintea Domnului. Şi încă şi mai mult mă voi înjosi şi
voi fi încă şi mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicilor de care grăieşti
tu, voi fi în cinste.» Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua
morţii ei.” (II Regi 6,20-23).
Prin
înţelepciunea şi dibăcia reginei Estera a fost salvată onoarea lui Israel.
Estera câştigă inima regelui Artaxerxe, şi datorită lui Mardoheu, îl pedepseşte
pe Aman, duşmanul de moarte al iudeilor, chiar prin mâna regelui: „În ziua
aceea, regele Artaxerxe a dat reginei Estera casa lui Aman, vrăjmaşul Iudeilor;
iar Mardoheu a fost chemat de rege, căci Estera îi spusese că el este rudă cu
ea. Şi regele şi-a scos inelul pe care-l luase de la Aman, şi l-a dat lui
Mardoheu; iar Estera a pus pe Mardoheu ispravnic peste casa lui Aman. Apoi
Estera a vorbit din nou înaintea regelui, a căzut la picioarele lui, a plâns şi
l-a rugat să abată răutatea lui Aman Agaghitul şi uneltirea lui pe care el o
îndreptase împotriva Iudeilor.” (Estera 8, 1-3).
Asemeni
Esterei, şi Iudita va salva soarta poporului Israel de ameninţarea vrăjmăşiei
demonice a lui Olofern, căpetenia oştirii asirienilor din vremea regelui
Nabucodonosor; ameţit de vin şi năucit de frumuseţea ei, trufaşul oştean va
sfârşi cu capul tăiat: „Şi Iudita i-a răspuns: «Cine sunt eu să mă împotrivesc
domnului meu? Căci tot ce este plăcut ochilor săi mă voi grăbi să fac, şi
aceasta va fi o bucurie pentru mine până în ziua morţii mele!»" Şi sculându-se,
s-a împodobit cu veşmintele ei şi cu tot felul de podoabe femeieşti, iar roaba
ei s-a dus înainte şi i-a întins blana înaintea lui Olofern, pe care Bagoas i-o
dăduse Iuditei pentru trebuinţa ei zilnică, ca să se poată întinde pe ea ca să
mănânce.” (Iudit 12, 14-15); „şi după ce au plecat toţi şi nu mai rămăsese
nimeni în iatac, nici dintre cei mari şi nici dintre cei mici, Iudita a venit
lângă pat şi a zis în inima sa: «Doamne, Dumnezeul Cel atotputernic, priveşte
în ceasul acesta la fapta mâinilor mele, spre slava lui Israel ! Căci acum este
vremea să ai grijă de moştenirea Ta şi să aduci la îndeplinire gândul meu, spre
pieirea vrăjmaşilor care s-au sculat împotriva noastră.» Şi îndreptându-se spre
stâlpul patului care era la capul lui Olofern, a luat paloşul lui. Şi,
apropiindu-se de pat, a prins pe Olofern de păr şi a zis: «Întăreşte-mă,
Doamne, Dumnezeul lui Israel, în ziua aceasta!» Apoi îl lovi peste gât de două
ori din toate puterile şi-i reteză capul.” (Iudit 13, 4-8). Iar biruinţa femeii
nu a fost pentru propria ei slavă deşartă, ci spre slava Dumnezeului-Savaot al
lui Israel: „Şi ea le-a zis cu glas tare: «Lăudaţi pe Dumnezeu! Lăudaţi-L Preaslăviţi pe Dumnezeu, Care n-a lipsit
neamul lui Israel de mila Sa, ci a zdrobit în noaptea aceasta prin mâna mea pe
vrăjmaşii noştri !» Şi a scos capul din desagă şi, arătându-l, le-a zis: «Iată
capul lui Olofern, căpetenia armatei Asirienilor; iată şi perdeaua sub care sta
în beţia lui. Şi Dumnezeu l-a ucis prin mâna unei femei!»” (Iudit 13, 13-14).
Lauda adusă Iuditei de către Oziaş, una dintre cele trei căpetenii ale cetăţii
Betulia, vesteşte profetic biruinţa Fecioarei Maria asupra diavolului prin
Întruparea Lui Iisus de la Duhul Sfânt din preacuratul Ei pântece: „Iar tu
femeie vei zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3, 15), căci şi despre nădejdea
Iuditei în Dumnezeu s-a spus că nu i se va curma pomenirea în inimile
oamenilor: „Şi Oziaş i-a zis Iuditei: «Mărită să fii tu, fiică, de Dumnezeu Cel
preaînalt, înaintea tuturor femeilor de pe pământ, şi preaslăvit să fie Domnul
Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi Care te-a condus pe tine ca să tai
capul căpeteniei duşmanilor noştri. Şi nu se va curma pomenirea în inimile
oamenilor despre nădejdea ta în Dumnezeu, ci în veci îşi vor aduce aminte de
puterea lui Dumnezeu!»” (Iudit 13, 17-18).
O altă
pildă vetero-testamentară de trăire sfântă în frica de Dumnezeu şi adevărul
poruncilor Lui este Susana , cea care a fost supusă încercării diavoleşti prin
ispitirea spre păcat de către doi bătrâni judecători ai lui Israel aprinşi de
pofta trupească. Refuzul Susanei faţă de păcat este unul foarte categoric: „Mai
bine este pentru mine să nu fac şi să cad în mâinile voastre decât să
păcătuiesc înaintea Domnului” (Sus. 1, 23), „şi iată mor, nefăcând nimic
din cele ce au viclenit aceştia asupra mea!” (Sus. 1, 43). Judecata pricinii a
fost făcută de către un tânăr neîntinat pe nume Daniel: „Şi a strigat pruncul
cu glas mare: Curat sunt eu de sângele acesteia!” (Sus 1, 45) - „ şi a zis
către ei Daniel: «Despărţiţi-i unul de altul şi-i voi întreba.»" Şi după
ce s-au despărţit unul de altul, a chemat pe unul din ei şi a zis către el: „Învechitule
în zile rele! Acum au venit păcatele tale, pe care le făceai mai înainte,
făcând judecăţi strâmbe, şi pe cei nevinovaţi învinuind, şi pe cei vinovaţi
slobozind, de vreme ce Domnul zice: Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l
omori.” (Sus 1, 51-52); şi astfel, după cuvântul Scripturii, fuga de păcat
aduce izbăvirea, căci cei doi călcători de lege au sfârşit prin pedeapsa
cu moartea conform Legii lui Moise.
Toate
aceste modele feminine biblice vin să demonstreze rolul providenţial al femeii
în lucrarea de păstrare a adevărului Legii lui Dumnezeu din vremea Vechiului
Legământ. Aşadar, greşeala Evei nu a distrus nicidecum rolul femeii în viaţa
lumii, ci odată cu făgăduinţa „zdrobirii capului şarpelui” (Fac. 3, 15), ocara
femeii a fost limitată şi nu a dus la pierderea valorii ei spirituale şi nici
nu i-a curmat lucrarea în planul de mântuire a lumii gândit şi îndeplinit de
Dumnezeu. Astfel, din femei s-au născut toţi proorocii şi drepţii Vechiului
Testament şi prin ele s-a continuat lucrarea de mântuire a neamului omenesc din
robia morţii.
De la
Sarra cea stearpă şi până la Ana şi Elisabeta (numite şi ele „sterpe”)
care au dat naştere celor mai importante vase sfinţite spre săvârşirea planului
de mântuire a lumii, Fecioara Maria, Maica Domnului, şi Sfântul Ioan
Botezătorul, Vechiul Testament este plin de exemple limpezi şi
chipuri incontestabile ale valorii spirituale a femeii. Smerenia a fost
piedestalul pe care femeile şi-au avut locul plin de bunul-simţ etic şi practic
în lucrarea de mântuire a lumii.
Fecioara
Maria va încununa întreaga lucrare. Ea va fi cleştele mai înainte-văzut
de marele Isaia ce avea în el cărbunele aprins al dorinţei de izbăvire.
Tot ea se va regăsi şi în toate celelalte chipuri umbroase ale profeţilor cu
privire la Născătoarea cu trupul a Fiului Lui Dumnezeu: „Fecioara va lua în
pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Is. 7, 14) - dar nu
stearpă, ci fecioară, în ea întruchipându-se plinirea tuturor
darurilor: „Cu noi este Dumnezeu.” (Is. 8, 9). La fel, porumbiţa lui Noe,
aducând nu ramură de măslin ci pacea Duhului Sfânt şi răscumpărarea păcatului
strămoşesc. Apoi, scara lui Iacov: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe
pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se
pogorau pe ea” (Fac. 28, 12), fiind scară pe care S-a coborât Dumnezeu până la
noi şi pe care a înălţat firea omenească până la dreapta Tatălui. Rugul
aprins din Sinai, care nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii: „Iar acolo
i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a
văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.” (Ieş. 3, 2), fiind Fecioara rug
duhovnicesc ce a purtat focul Duhului Sfânt prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu
fără să se ardă de El. Toiagul lui Aaron care a odrăslit: „Toiagul lui Aaron,
din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale.” (Num.
17, 8) - precum şi Fecioara a răsărit din părinţi sfinţi şi drepţi, deşi sterpi
până la adânci bătrâneţi, mai târziu tot ea fiind toiag dumnezeirii prin
pururea-fecioria ei umbrită de Duhul Sfânt, zămislind şi născând pe
Hristos-Dumnezeu: „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî
peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care
Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema!” (Lc. 1, 35). Sfeşnic cu
şapte lumini: „După aceea a făcut un sfeşnic de aur curat şi sfeşnicul acesta
l-a lucrat din ciocan. Fusul lui, braţele lui, cupele lui, nodurile lui şi
florile lui erau toate dintr-o bucată. Din laturile lui ieşeau şase braţe: trei
braţe ale sfeşnicului ieşeau dintr-o latură a lui şi trei braţe ale sfeşnicului
ieşeau din cealaltă latură a lui. Un braţ avea trei cupe în forma florii de
migdal, cu nodurile şi florile lor; alt braţ avea trei cupe tot în forma florii
de migdal, cu nodurile şi florile lor; aşa aveau toate cele şase braţe, care
ieşeau din laturile sfeşnicului. Iar pe fusul sfeşnicului erau patru cupe
în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor.Cele şase braţe, care
ieşeau din el, aveau: un nod sub primele două braţe, un nod sub alte două braţe
şi un nod sub ultimele două braţe. Nodurile şi ramurile de pe ele erau una cu
fusul. Sfeşnicul întreg era lucrat din ciocan, dintr-o singură bucată de aur
curat. Apoi i-a făcut şapte candele, mucări şi tăviţe de aur curat.Dintr-un
talant de aur curat au făcut sfeşnicul cu toate cele necesare lui.” (Ieş. 37,
17-24) - prin strălucirea în lume a celor şapte daruri ale Duhului Sfânt.
Cădelniţă cu totul de aur: „A făcut vase trebuitoare pentru masă: talere,
cădelniţe, linguri şi cupe pentru turnat, toate de aur curat” (Ieş. 37, 16); „a
aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a
aprins pe el tămâie mirositoare, cum poruncise Domnul lui Moise.” (Ieş. 40,
26-27) - căci a purtat în sine focul dumnezeirii. Apoi cortul chivotului în
care erau tablele Legii Vechi: „Apoi a luat şi a pus Legea în chivot, a
petrecut pârghiile prin inelele chivotului şi a pus deasupra, la chivot,
capacul; a dus apoi chivotul în cort, a atârnat perdeaua şi a
închis chivotul Legii, precum poruncise Domnul lui Moise. După aceea a pus masa
în cortul adunării, în partea de miazănoapte a cortului, în afară de perdea.”
(Ieş. 40, 20-22), - Fecioara fiind cortul cel sfânt şi chivot însufleţit şi
tabla Legii Darului, precum se spune şi în Slujba Parastasului. Uşă încuiată a
văzut-o Iezechiel prin care, singur Domnul trecând, a lăsat-o încuiată, nestricând
cheile fecioriei: „Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va
deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a
intrat pe ea. De aceea va fi închisă.»” (Iez. 44, 2). David o vede împărăteasă
în haine de aur: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină
aurită şi prea înfrumuseţată.” (Ps. 44, 11). Maica Domnului este asemănată cu
norul uşor prin care S-a pogorât la noi Dumnezeu. Maica Domnului este muntele
cel sfânt întru care a binevoit Dumnezeu: „Fi-va în vremurile cele de pe urmă,
că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va
ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo.” (Is.
2, 2). Şi tot în preînchipuire, norul în chipul porfirii cu rază de aur, întru
care s-a ascuns Soarele Cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Spicul
nearat, lâna lui Ghedeon şi multe altele asemeni acestora – toate sunt
proorocii ale Vechiului Testament cu privire la persoana Maicii Domnului.
Centrul
de greutate al operei de mântuire este Jertfa pe Cruce, moartea şi Învierea Lui
Hristos. Dar mai înainte de patima Sa, de-a lungul întregii Sale activităţi,
Mântuitorul a arătat permanent milă dar şi respect faţă de femeie, - încă de la
facerea Evei din coasta lui Adam, de fapt: „Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os
din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său.»” (Fac. 2, 23). Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, preţuieşte
constant valoarea spirituală a femeii, a trupului ei, a pântecelui ei de viaţă
roditor – şi tocmai de aceea a ales deşertarea şi îmbrăcarea în trup omenesc
din preacuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei Maria, făcând distincţia între
cele două firi, omenească şi dumnezeiască. La nunta din Cana Galileii preface
apa în vin, dar îi spune totodată Maicii Sale: „Ce ne priveşte pe mine şi pe
tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.” (In. 2, 4).
Fecioara
trăieşte dimensiunea cuvântului dumnezeiesc în toată profunzimea lui. De când
avea trei ani în Templul lui Solomon şi până la nunta din Cana, Maica Domnului
ştia că tot ce se proorocise sau fusese scris s-a împlinit. La fel, la
Bunavestire, la Naştere, în toate etapele din viaţa Mântuitorului ca om
adevărat şi Dumnezeu adevărat. De aceea rosteşte un cuvânt scurt şi pătrunzător,
cuvânt hotărâtor, de Mamă a Lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El!” (In.
2, 5). Lucru înţeles şi de popor din gura Mântuitorului atunci când o femeie
fericeşte cu glas mare pe Cea care L-a purtat şi L-a hrănit la sânul ei:
„Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai
supt!” (Lc. 11, 27). Hristos îi răspunde că ceea ce face într-adevăr fericirea
oamenilor este de fapt ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui Dumnezeu, aşa
precum a făcut Cea care a devenit prin aceasta sfântă, aleasă din toate
neamurile, Împărăteasă şi Doamnă: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l păzesc!” (Lc. 11, 28). Confirmarea acestor cuvinte îşi are
corespondentul în celelalte cuvinte divine: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia
care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8, 21). Atunci când,
la vârsta de doisprezece ani, aflându-Se la praznicul din Ierusalim, Iisus a
fost căutat de către Maica Sa împreună cu bătrânul Iosif, El le-a răspuns:
„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc
lucrul Lui.” (In. 4, 34) pentru că „Eu nu sunt din lumea aceasta.” (In. 8, 23).
A arătat milă faţă de fiica lui Iair pe care a înviat-o: „copila n-a murit, ci
doarme !” (Mt. 9, 24). A fost plin de compasiune pentru văduva din Nain, pentru
lacrimile şi durerea ei, drept pentru care l-a şi înviat pe singurul ei copil
pe care îl duceau să-l îngroape. Apoi mila şi preţuirea faţă de surorile
lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care le vizita adesea şi le învăţa (inclusiv
atunci când Marta tinde să exagereze strădania pentru cele materiale: „Marto,
Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Maria partea bună şi-a ales,
care nu se va lua de la ea.” (Lc. 10, 41-42). Nu a dispreţuit niciodată omul
căzut sau păcătos, şi mai ales partea feminină.
Iată,
femeii gârbove i-a vindecat suferinţa. Pe femeia cu scurgere de sânge o laudă
în mod indirect: „Am simţit o putere care a ieşit din Mine.” (Lc. 8, 46). Apoi
pe femeia desfrânată Iisus a ferit-o de uciderea cu pietre de către
pârâşii ei prin cuvântul celebru de îndemn la trezirea conştiinţei propriei
păcătoşenii în fiecare dintre noi: „cel fără de păcat dintre voi să arunce cel
dintâi piatra asupra ei” (In. 8, 7) – adică în afară de Dumnezeu nimeni nu
poate judeca şi decide soarta şi viaţa unui om. O altă faptă vrednică de
pomenire este cea a femeii păcătoase care a spălat picioarele Lui Iisus cu
lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei. Simon fariseul cugeta dispreţuitor
despre cea care se atinsese de picioarele Domnului; dar Iisus i-a zis: „Oriunde
se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut
ea, spre pomenirea ei !” (Mt. 26, 13). Iar mila Lui Iisus faţă de făptura
căzută este deplină şi neştirbită: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci
mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte!” (Lc. 7, 47) căci „N-am
venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea.” (In. 12, 47). Nu
trebuie uitat şi trecut cu vederea nici faptul că Maria Magdalena, cea
întocmai-cu-apostolii, fusese o frumoasă desfrânată din cetatea Magdal
din Galileea, care fusese cuprinsă de demoni: „Şi înviind dimineaţa, în ziua
cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din
care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9). La fel să nu uităm nici dragostea cu
care Maria, sora lui Lazăr, în Betania, i-a uns Lui Iisus picioarele cu mir de
mare preţ spre îngroparea Lui: „Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a
făcut-o spre îngroparea Mea.” (Mt. 26, 12).
Putem
spune că sfintele femei cele numite „mironosiţe” (ca nişte purtătoare de mir ce
erau), prezente la moartea Lui Iisus, au fost un fel de uceniţe ale Maicii
Domnului. Ea este izvorul evlaviei lor. Aşa L-au ajutat pe Iisus în activitatea
Sa mesianică: Maria lui Cleopa (rudă cu bătrânul Iosif), Maria lui Lazăr, Maria
Magdalena, Salomeea, Ioana lui Huza şi celelalte. Sfintele femei erau toate
trup şi suflet implicate în lucrarea mântuirii, căci nu trebuie scăpat din
vedere faptul că în jurul Lui Iisus se interesau de mântuire mai ales femeile.
Ele erau curierii duhovniceşti ai tuturor minunilor pe care Iisus le înfăptuia;
toate minunile pe care El le săvârşea erau transmise prin viu grai în toate
ţinuturile Ţării Sfinte. Aşa a ajuns vestea mântuirii şi până la Fotini, femeia
samarineancă de la fântâna lui Iacov, care ştia că trebuia să vină Mesia şi a
crezut în aceasta până în ziua în care L-a privit în faţă şi a vorbit cu El:
„I-a zis femeia: ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni,
Acela ne va vesti nouă toate.” (In. 4, 25). Şi ca o cunoscătoare a scripturilor
Vechiului Legământ, Îl întreabă: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele
nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii
lui şi turmele lui?” (In. 4, 12).
Să nu
uităm nici stăruinţa femeii canaanence de a-L implora pe Iisus pentru fiica ei
cea rău chinuită de un demon: „Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie,
mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în
ceasul acela.” (Mt. 15, 28).
Trebuie
ţinut cont că în jurul Lui Iisus erau noroade nenumărate. Scriptura
consemnează: „Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de
femei şi de copii.” (Mt. 14, 21). Deci nu avem de-a face doar cu un simplu
curent de popularitate stârnit de simpatia faţă de Iisus. Să ne amintim însă şi
punctul de vedere al soţiei lui Pilat, care şi ea avea deplină încredere în
Iisus: „Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis,
pentru El.” (Mt. 27, 19). Apoi să nu uităm momentul crucial al patimilor
Domnului, când credinţa sfintelor femei s-a cutremurat ca şi a sfinţilor
apostoli, dar ele nu au părăsit scena patimilor până în ultima clipă.
Îndrăzneala şi bărbăţia lor este amestecată cu pietate, cu plângere şi cu
tânguire, lucru pe care Iisus nu-l trece cu vederea. El punctează în mod
indirect slăbiciunea şi nestatornicia firii omeneşti, arătând că un act de
credinţă propriu unui plan de mântuire nu trebuie filtrat prin dramatism şi
disperare: „Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în
slava Sa?” (Lc. 24, 26) – îi întreabă pe cei doi apostoli aflaţi pe drumul spre
Emaus. În schimb, pe femeile care plângeau şi se zbuciumau (printr-o atitudine
caracteristică sensibilităţii feminine) pe Drumul Crucii, le îndeamnă oarecum
dojenitor dar şi compătimitor: „Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis:
fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe
copiii voştri!” (Lc. 23, 28).
Iisus
ştie slăbiciunea firii omeneşti în toată amploarea ei şi Îl doare faptul că
zidirea Sa cea mai de preţ, omul, este atât de chinuit de diavol şi de slugile
Lui: „Văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca
nişte oi care n-au păstor.” (Mt. 9, 36). De aceea, cu alt prilej, îi mustră
blând cu cuvintele: „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi
văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat...” (In. 6,
26). Iisus simte durerea Tatălui din înaltul Tronului Ceresc, Care vede că
jertfa iubirii Sale – „pe Fiul Său Cel Unul-Născut Care S-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8),
L-a dat - pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (In. 3, 16) – nu convinge firea omenească cea căzută, la parametrii
spirituali necesari pentru a înţelege mesajul împărăţiei Lui Dumnezeu; căci n-a
răbdat Preabunul Dumnezeu să vadă firea omenească chinuită de diavolul, ci a
venit şi ne-a mântuit pre noi.
În drama
răstignirii, pe lângă sutaşul Longhin care a mărturisit: „Cu adevărat,
Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Mt. 27, 54), de faţă mai erau „toţi
cunoscuţii Lui şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea; stăteau departe,
privind acestea” (Lc. 23, 49). Curajoasă şi plină de zel – ştim din Sfânta
Tradiţie – că s-a arătat şi Sfânta Veronica, o credincioasă următoare a Lui
Iisus, care pe Drumul Crucii I-a şters faţa de sânge cu o năframă albă pe pânza
căreia a rămas imprimat chipul Lui – moment unic în istoria mântuirii. Sfântul
Apostol şi Evanghelist Ioan scrie că la Crucea Lui Iisus stăteau Maica Domnului
şi el însuşi, alături de Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena. Aici se face
fuziunea spirituală a cuvintelor de învăţătură despre mântuire ale Bisericii
Lui Hristos de mai târziu – „extra ecclesiam, nulla salus” (în afara
Bisericii nu există mântuire): „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe
ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul
tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta ! Şi din ceasul acela ucenicul a
luat-o la sine.” (In. 19, 26-27). Deci sesizăm că Iisus nu amestecă suferinţa
trupului omenesc cu lucrarea dumnezeiască a planului de mântuire a neamului
omenesc. Cele două firi ale Mântuitorului şi cele două voiri lucrează unite şi
neamestecate. Însângerat, aproape de ceasul morţii, simţind împlinirea lucrării
Tatălui, Iisus a rostit cuvântul: „Săvârşitu-s-a!” (In. 19, 30).
Semnalăm
şi puterea de sacrificiu a Mariei Magdalena şi a celor dimpreună cu ea: „Iar
Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Mc. 15, 47). Sfânta
Evanghelie ne confirmă că în ceasul morţii Lui Iisus pe Cruce, aproape de
Golgota se aflau: „Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi
mama fiilor lui Zevedeu” (Mt. 27, 56). Sfântul Evanghelist Marcu ne confirmă şi
prezenţa Salomeei alături de celelalte femei „care, pe când era El în Galileea,
mergeau după El şi Îi slujeau, alături de multe altele care se suiseră cu El la
Ierusalim” (Mc. 15, 41). Sfântul Evanghelist Matei chiar confirmă că după
prăvălirea pietrei de pe uşa mormântului, Maria Magdalena şi Maria lui Cleopa
şedeau în faţa acestuia: „acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând
în faţa mormântului” (Mt. 27, 61).
După
Înviere femeile sunt primele sosite la mormânt şi cele care Îl văd pe îngerul
Lui Dumnezeu: „Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu
că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi.” (Mt. 28, 5). Primesc îndemn ceresc prin
înger să-i vestească şi pe apostoli: „Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor
Lui că S-a sculat din morţi” (Mt. 28, 7). Sunt pline şi de bucurie şi de frică
şi, cuprinse de o anumită febrilitate, experimentează toate stările posibile
într-o asemenea situaţie: „Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi
cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui” (Mt. 28, 8). Răsplata
curajului lor este vederea Lui Iisus Cel înviat: „Iisus le-a întâmpinat,
zicând: Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 9) „Iar ele, apropiindu-se, au cuprins
picioarele Lui şi I s-au închinat.” (Mt. 28, 9). „Atunci Iisus le-a zis: Nu vă
temeţi !” (Mt. 28, 10) după care le-a trimis la propovăduirea veştii
Învierii: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea,
şi acolo Mă vor vedea.” (Mt. 28, 10). Sfântul Marcu scrie despre faptul că
„după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi
Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în
prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar,
ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte
mare.” (Mc. 16, 1-4); „şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în
partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat!” (Mc. 16, 5).
Aici, prin glasul îngerului, străbate dragostea Lui Iisus faţă de omul căzut:
„Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc.
16, 7). Iar intervine frica, teama, spaima, tremuratul, şovăiala, căci
„ieşind, au fugit de la mormânt cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui
nimic n-au spus, căci se temeau!” (Mc. 16, 8).
Semnificativă
este afirmaţia Sfântului Apostol Marcu atunci când vorbeşte despre îndoiala
ucenicilor şi de neîncrederea lor faţă de persoana Mariei Magdalena: „Şi
înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat
întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit
pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este
viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut!” (Mc. 16, 9-11). La rândul său
şi Sfântul Luca consemnează faptul că mironosiţele şi-au amintit de
cuvintele Lui Iisus care prevesteau patimile, răstignirea, moartea şi Învierea
Lui: „Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Lc. 24, 6) –
în acest loc este pomenită şi Sfânta Ioana alături de cele care au dus vestea
la apostoli; dar „cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu
le-au crezut” (Lc. 24, 11). Indirect, cei doi apostoli, Luca şi Cleopa confirmă
şi ei pe drumul Emausului că mironosiţele au fost primii martori şi apostoli ai
Învierii: „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se
dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au
văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu!” (Lc. 24, 22-23).
Maria Magdalena însăşi a gustat amărăciunea unei clipe de îndoială, văzându-se
ironizată de către apostoli, şi aproape începe şi ea să creadă că Iisus a
fost furat din mormânt:„Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus...” (In.
20, 13). Este întâmpinată de doi îngeri pentru a-i opri plânsul nejustificat
iar „Iisus i-a zis: Maria!” (In. 20, 16), poruncindu-i pentru a doua oară:
„Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la
Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (In. 20, 17) – pentru a înălţa firea
omenească la tronul Lui Dumnezeu, pentru ca voi toţi cei ce aţi fost cu Mine şi
vă cunosc şi râvna şi slăbiciunile să vă mântuiţi!... „Căci nu fac binele
pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rm. 7,
19) „căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!” (Mt. 26, 41).
Aici se împlineşte şi cuvântul din „Pildele” înţeleptului Solomon: „femei
bărbat - cine a văzut?”... Iată, ele nu s-au ascuns de frica iudeilor precum
bărbaţii. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă ca „femeile să tacă în biserică”
(I Cor. 14, 34) – dar uceniţele Maicii Domnului nu puteau să tacă, ele fuseseră
martorele faptelor şi minunilor Lui Iisus. De aceea Apostolul neamurilor
nuanţează: „puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9), şi
precizează: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe
cele tari!” (I Cor. 1, 27). Nu cu mult timp înainte, Mântuitorul îi îndemnase
pe ucenicii Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l
ucidă” (Mt. 10, 28).
Chiar
dacă nu toate sfintele femei mironosiţe au fost menţionate după numele
lor, ele rămân apostoli adevăraţi şi martori sfinţi ai Învierii. Iar Maica
Domnului este modelul absolut al sfintelor femei care au urmat-o şi i-au
ascultat îndemnurile, împlinind poruncile Lui Iisus: şi Marta şi Maria,
surorile lui Lazăr, şi Ioana, femeia lui Huza, un dregător al lui Irod, şi
Suzana „şi multe altele care le slujeau din avutul lor” (Lc. 8, 3). Apostolii
(care s-au bucurat şi ei de slujirea sfintelor femei adusă lui Hristos în
timpul activităţii Sale) mai târziu, după pogorârea Duhului Sfânt, au avut cu
toţii (inclusiv marele Pavel) bucuria şi onoarea de a fi slujiţi de femei
vrednice care i-au urmat întocmai în strădanie prin propria lor lucrare la
răspândirea cuvântului Evangheliei printre neamuri. Într-adevăr, tăcând, ele
fac misiune în Biserică. Viaţa sfintelor femei creştine a fost sămânţa
miilor de muceniţe şi mărturisitoare care au murit pentru Hristos şi deopotrivă
model viu de pocăinţă pentru toate cele care aveau să umple sinaxarele
Bisericii şi cerul Lui Dumnezeu cu strălucirea trăirii lor în Hristos.
Harismatice, ele au împlinit în taină lucrarea Duhului Sfânt, căci femeia
slujeşte Domnului dând viaţă pe pământ prin naştere de fii.
Citându-l
pe Feodor Mihailovici Dostoievski, teologul Paul Evdokimov scrie: „Frumuseţea
va salva lumea” – dar nu frumuseţea trupească, materialnică sau biologică – ci
frumuseţea Duhului Sfânt, frumuseţea Mântuitorului Iisus Hristos, frumuseţea iubirii
Lui Dumnezeu pentru oameni. Înaintea lumii rămâne veşnic chipul din icoană al
Maicii Domnului, Femeia înveşmântată în Lumina Soarelui-Hristos, zdrobind capul
şarpelui: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi
prea înfrumuseţată!” (Ps. 44, 11)
Pr Calistrat - Manastirea Vladiceni
