vineri, 12 decembrie 2014

Sfânta şi Dumnezeiasca Cină





„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, pentru că mulţi, zic vouă,

vor căuta să intre - şi nu vor putea!” (Lc 13, 24)

„Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14, 16)

„Veniţi -  căci, iată, toate sunt gata!” (Lc 14, 17)

„Nici unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Lc 14, 24)

„Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi

şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 13, 29)

„Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa” (Lc 14, 23)

„Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii

- şi pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi - adu-i aici!” (Lc 14, 21)

„Doamne, s-a făcut precum ai poruncit - şi tot mai este loc!” (Lc 14, 22)

„Luaţi, mâncaţi - acesta este Trupul Meu!” (Mt 26, 26)

„Beţi dintru acesta toţi - acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi,

care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor!” (Lc 26, 27-28)

„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”(Dumnezeiasca Liturghie)




În Sfânta Scriptură se găseşte revelată formula dogmatică deplină despre ceea ce este Dumnezeu. Şi ea a fost rostită chiar de El: „Eu sunt Cel Ce sunt!” (Ieş 3, 14). În fiinţa Sa, Dumnezeu este cu neputinţă de cunoscut şi de înţeles. În schimb, El poate fi cunoscut în privinţa atributelor Sale dumnezeieşti, prin intermediul lucrărilor sau energiilor care izvorăsc din fiinţa Sa şi se revarsă din belşug asupra creaţiei întregi. Astfel, pe calea unei vieţuiri adecvate scopului suprem al cunoaşterii lui Dumnezeu (adică nu doar ordonate moral şi intelectual, ci şi înduhovnicite sau spiritualizate mistic şi ascetic), putem cunoaşte (şi recunoaşte) atotputernicia, atotştiinţa şi deplina bunătate a lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut - iar fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut!” (In 1, 3).

        De pildă, exemple elocvente ale atotputerniciei divine sunt minunile – realitate evidentă, incontestabilă şi inexplicabilă (altfel decât teologic) a vieţii Bisericii lui Hristos. Minunea minunilor este, desigur, existenţa lui Dumnezeu Însuşi – iar ea nu are nici început, nici sfârşit. Dar are miez de foc, adâncime de taină şi efect nemijlocit: „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească pe Tine!” (In 17, 1). În acest sens, Naşterea lui Iisus din Fecioara Maria, Învierea Lui din mormântul de la Ierusalim, Înălţarea Lui cu trupul la Cer de pe Muntele Măslinilor – sunt astfel de minuni nemaivăzute şi nemaipomenite.

        Pe de  altă parte, pilde semnificative ale atotştiinţei şi înţelepciunii divine o reprezintă mulţimea nenumărată a învăţăturilor tainice cuprinse în Sfintele Scripturi – atât ale Vechiului, cât şi ale Noului Legământ, expresii (şi mărturii totodată) ale lucrărilor tainice ale lui Dumnezeu în lume şi în istorie pentru crearea şi pentru mântuirea omului: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1, 7). Constatarea (plină de amărăciune) a Eclesiastului – că „nu este nimic nou sub soare!” (Eccl 1, 9) – se referă, fără îndoială, doar la cele pământeşti şi omeneşti; pentru că izvorul nesecat al iubirii dumnezeieşti revarsă necontenit taine, daruri şi minuni unice şi irepetabile. Orice act de iubire, orice faptă a milostivirii lui Dumnezeu este ceva unic în viaţa umanităţii. Nu există minuni sau taine „copiate la indigo”, care să se repete. Fiecare dintre ele are propria ei încărcătură, harul ei, rostul ei, mesajul ei şi scopul ei propriu, pentru care a fost săvârşită:  „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut - păcat nu ar fi avut”  (In 15, 24); şi „deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor - ei tot nu credeau în El!” (In 12,37).

        Iar pilde extraordinare ale deplinei bunătăţi ale lui Dumnezeu sunt nenumăratele Lui daruri: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?!” (Mt 7,11); „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi!” (Mt 6,11). Astăzi! – De ce nu ieri? De ce nu mâine?... Simplu: Dumnezeu nu săvârşeşte minuni nici cu pripeală, nici cu întârziere; nici anticipat, nici retroactiv. În chiar clipa în care ţi-ai deschis inima – atunci ai şi primit darul cererii sau împlinirea ei: ca semn neîndoielnic al curăţiei lăuntrice, şi ca şi licăr al Sfintei Lumini a dragostei divine: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23,43); „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” (Lc 19,9). Darurile dumnezeieşti sunt răsplătirile cuvenite celor care Îl iubesc în chip sincer şi curat pe Dumnezeu. Şi un astfel de dar (chiar darul suprem!) este tocmai invitaţia sau poftirea şi chemarea oamenilor la Cina cea de Taină: Liturghia cosmică a mântuirii întregului Univers, începută de la crearea lumii, trecând prin crearea personală , individuală, a fiecăruia dintre noi (primind astfel cu toţii darul sfânt de a exista, de a fi, de a fiinţa, de a fi vii, de a fi cu Dumnezeu) şi culminând cu opera mesianică a mânturii umanităţii (împlinite prin Persoana Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos), prin mâncarea din Pâinea cea Vie dătătoare de mântuire şi de veşnicie: „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Ce M-a trimis pe Mine - are viaţă veşnică, iar la Judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă!” (In 5,24).

        Privită cu ochii credinţei, din perspectiva divină a celor mai presus de fire, Euharistia (hrana Cinei cele de Taină) este cea mai mare minune de sub soare împlinită de puterea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, este cea mai adâncă şi cea mai înaltă taină izvodită de înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu, şi este cel mai ales şi mai cinstit dar dumnezeiesc adus pe pământ, pentru oameni, din deplina bunătate a lui Dumnezeu Cel Sfânt.

        „Luaţi, mâncaţi - acesta este Trupul Meu!” (Mt 26,26); „Beţi dintru acesta toţi - acesta este Sângele Meu!”  (Mt 26,27-28): iată, nu există nici o oprelişte, nici o restricţie, totul este doar chemare şi invitare şi poftire. Dar să intrăm în duhul evanghelic: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14,16): „adu-i aici!” (Lc 14,21), „sileşte-i să intre!” (Lc 14,23). Invitaţia de a participa la acest act de mântuire divină decurge pe etape. Există mai întâi o etapă morală,  de primenire, apoi una sufletească, de apropiere, iar mai apoi una spirituală, de împlinire. Chemarea reprezintă un îndemn, chiar o poruncă, o datorie, o invitaţie care trimite la responsabilitate: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). La prima vedere, aceste cuvinte par simple, pline de (şi lesne de) înţeles; tonul lor, însă, este unul profund imperativ: „Veniţi – că, iată, toate sunt gata!” (Lc 14,17). Cuvintele Mântuitorului trimit, practic, la un răspuns prompt faţă de chemarea lui Dumnezeu , la o fidelitate desăvârşită faţă de porunca Lui: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In 14,21).

          Aşadar: ospăţul-cină, slujitorii la el, poftirea sub forma unei adresări pline de respect; dar cine este invitatul?... Omul! Existenţa lui este absolut necesară la această Cină; ea nu a fost pregătită pentru nici o altă făptură din creaţia divină – ci numai pentru om. A fost dedicată exclusiv omului – centrul cosmosului creat.

           „Toate sunt gata!” (Lc 14,17): răstignit pe Cruce, Jertfă Sfântă pentru mântuirea oamenilor, Iisus împlineşte voia Părintelui Ceresc: „Aceasta este voia Celui Care M-a trimis: ca dintre toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul!” (In 6,39). Este responsabilitatea divină a Creatorului de a răscumpăra neamul omenesc din robia diavolului şi a morţii – iar omului îi revine responsabilitatea de a accepta (sau nu) sacrificiul Mântuitorului pentru el. Înzestraţi fiind cu liberul arbitru, cu voinţă de-sine-stăpânitoare, răspunsul fiecăruia dintre noi (în acord sau în dezacord cu opera de mântuire săvârşită de Hristos) rămâne o enigmă.

             Cum a primit umanitatea Întruparea – ştim tot din Scripturile cele Sfinte: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Aici descoperim izvorul sfinţeniei în sânul neamului omenesc: inocenţă, feciorie, smerenie, curăţie, bună-cuviinţă, nobleţe sufletească, înţelepciune şi trezvie – acesta este chipul desăvârşitei frumuseţi a modelului absolut de împărtăşire cu Hristos. Bunavestire este Euharistia tainică a restaurării omului prin odihnirea lui Dumnezeu în sânul firii omeneşti, lucrare sfântă de unire (fără de amestecare) a celor două firi şi două voiri (cea dumnezeiască cu cea omenească). Iată-L, aşadar, pe Hristos, Ospăţul cel veşnic al nemuririi oamenilor, îmbrăcat în firea noastră şi strălucind mai mult decât soarele pe bolta Bisericii: Hristos, „Soarele dreptăţii” (Mal 3, 20): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine - Fiul lui Dumnezeu se va chema!” (Lc 1,35).
            Ce aduce Euharistia? Aduce izvor de rugăciune şi de nemurire. Aşa cânta oarecând şi marele Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria: „Împărăteasa rugăciunii, Rugăciunea întrupată”. Şi ce spune Preasfânta Fecioară Maria? „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui” (Lc 1,49). Euharistia este sfântă, Cina este sfântă, Ospăţul e sfinţit – precum spune Evanghelia: „aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi!” (Lc 15,23). De câte ori a avut loc actul Întrupării? O singură dată – pentru toate veacurile şi pentru toate neamurile pământului: „sileşte-i să intre!” (Lc 14,23). Dar  nu-i poate sili conştiinţa lor adormită, ci numai puterea tainei. Actul în sine al Întrupării (neatârnat de voinţa omenească) lucrează asupra umanităţii la mântuirea ei: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască!” (1Tim 2,4). Începutul de taină al Cinei se face la Templul lui Solomon, cu prelungire în tot pământul: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor!” (Ps 18,4). Slugile vestesc Cina „în pieţele şi uliţele cetăţii”(Lc 14,21), „la drumuri şi la garduri” (Lc 14,23), adică tocmai acolo pe unde întâlneşti oameni de tot felul. Nu sunt aleşi „pe sprânceană” cei ce se mântuiesc, pentru că toţi trebuie „la cunoştinţa adevărului să vină” (1Tim 2,4). Dar cum se arată omenirii Naşterea lui Hristos, Euharistia întregii creaţii? Ca o privelişte aproape nesemnificativă: într-o iesle, pe fân, în peşteră, cu dobitoacele; cumva în afara normalităţii, adică fără un adăpost omenesc. Doar cerul este acoperământ iar pământul leagăn Pruncului Celui născut... Doar natura simte taina şi puterea ei: „Cerul şi pământul în cântec răsună!”. Oamenii în grabă văd, repede pierd firul întâmplării şi iute cad la cele stricăcioase şi
pământeşti: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!” (1Cor 10,12), căci „Sfintele (se cuvin) Sfinţilor!”.

De acum, pentru că Trupul lui Hristos era deja între oameni („Cuvântul S-a făcut trup” - In 1,14) iată, prin măcelul lui Irod, pruncii „de doi ani şi mai jos” (Mt 2,16) cei ucişi de acesta reprezintă prima împărtăşire cu Hristos a omenirii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Lc 18,16). Aceştia sunt cei dintâi care primesc împărtăşirea din mucenicia sângelui pentru Numele lui Hristos. Ei sunt primii cetăţeni ai vestirii zorilor de mântuire în împărăţia lui Dumnezeu: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt 18,3). Vieţuirea şi trăirea pruncilor au câteva trăsături harismatice: fecioria trupească şi inocenţa, nerăutatea şi supunerea; la auzul glasului matern ei răspund fără nici o întârziere. Acelaşi lucru se cere (fără amânări, fără tergiversări, fără iscodiri) şi păzitorilor poruncilor lui Dumnezeu: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre!” (Evr 4,7). Scormonirea, iscodirea sau îndoirea în privinţa raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor provoacă depărtarea harului, împuţinarea tainei şi diminuarea lucrărilor duhovniceşti: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine - şi Tu vii la mine?!” (Mt 3,14); „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15): atinge-Mă, cuminecă-te în chip văzut de puterea atingerii! Dacă din pricina neîncrederii Sfântul Apostol Toma (cel numit „Necredinciosul”) avea să primească pipăirea coastei de văpaie şi atingerea Celui înviat, Sfântul Prooroc Ioan (cel numit „Botezătorul”) anume pentru puterea smereniei Fiului lui Dumnezeu a îndrăznit a se atinge de  creştetul Stăpânului, luminându-se în chip strălucit, încât firea apelor s-a spăimântat şi s-a sfinţit, curăţindu-se; cu cât mai mult Botezătorul!...

           Golgota este vârful răutăţii omeneşti. Împărtăşania stă răstignită pe Cruce ca într-un potir divin între cer şi pământ. Împrejur stau şi se uită hulitorii, nerecunoscătorii, clevetitorii, chinuitorii, răstignitorii – şi nu înţeleg taina cea mai presus de fire. Cel-fără-de-început stă bătut în cuie pe lemnul Crucii ca să arate lumii întregi că de aici începe Cina care nu va mai înceta vreodată: „Săvârşitu-s-a!”(In 19,30). De acum slujitorii ei vor chema din toate locurile, din „pieţele şi uliţele cetăţii” (Lc 14,21),de la „drumuri şi de la garduri” (Lc 14,23) tot felul de oaspeţi la Cina Domnului Dumnezeu „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Simbolul Credinţei). Necunoscută şi de nepătruns se arată taina smereniei, taina recunoaşterii şi înţelegerii lui Hristos Cel Euharistic!...

                Pentru că întreaga umanitate poartă întru sine chipul Creatorului ei şi este chemată la deplina asemănare cu El, tocmai de aceea Hristos, Pomul Vieţii, S-a dăruit pe Sine nouă în chip euharistic; Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli mai întâi, iar apoi lumii întregi – sub chipul pâinii şi al vinului. Aici e toată Legea şi aici sunt Proorocii: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!” (Lc 22,19). Cină sfântă, la care toţi oamenii sunt invitaţi, chemaţi, poftiţi, „siliţi” chiar, în veacul veacului: „Înţeles-aţi toate acestea?” (Mt 13,51).



            Fără îndoială, harul Duhului Sfânt se dăruieşte în virtutea credinţei, a încrederii, a iubirii sincere, a nădejdii şi curajului de a înfrunta toate obstacolele până la întâlnirea cu Domnul Dumnezeu: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Rm 8,35); „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal 2,20). Iar Sfântul Apostol Petru scrie: „Fiţi treji, privegheaţi!” (1Pt 5,8). Participarea la Cina cea de Taină reprezintă, de fapt, pregustarea veşniciei încă din lumea aceasta. Prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, Euharistia ia fiinţă sub chipul pâinii şi al vinului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate!”. În cadrul solemn al Slujbei Sfintei Liturghii, în momentul epiclezei (adică al invocării sau chemării, al rugăciunii celei mai înalte şi mai profunde adresate de către preot Dumnezeului Celui Preaînalt de a trimite pe Duhul Său Cel Sfânt), are loc prefacerea Cinstitelor Daruri: pâinea devine Trupul sau Carnea lui Hristos, iar vinul devine Sângele lui Hristos. Cu alte cuvinte, pe Sfânta Masă, în Sfântul Altar, se produce ceea ce în limbaj teologic a fost numită „transsubstanţierea materiei”, practic o mutaţie ontologică: „Cred Doamne şi mărturisesc că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi că acesta este însuşi Scump Sângele Tău”. În virtutea puterii mistice a epiclezei liturgice, dimensiunea duhovnicească a Sfintei Euharistii, a Trupului şi a Sângelui, transcende în mod absolut dimensiunea materială, cantitativă, văzută a pâinii şi a vinului. În chip minunat şi de negrăit, conţinutul circumscris al  Sfântului Disc şi al Sfântului Potir devine însuşi necuprinsul Infinitului Dumnezeiesc. Sfântul Agneţ, adică Pâinea pecetluită cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos Cel înviat, se preface în chiar Trupul Său – nelimitat ca putere, deşi văzut cu ochii cei trupeşti ca circumscris într-un spaţiu precis delimitat: „Cel Necuprins încape întreg în pântecele Fecioarei!” (Tropar). Tot aşa şi Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, Îl încape întreg, pe Sfântul Disc şi în Sfântul Potir, în lăuntrul Sfântului ei Altar, pe Dumnezeul Cel Viu şi adevărat, necuprins şi nemărginit: Acelaşi în toate bisericile din lumea întreagă, aspaţial şi atemporal, infinit şi necircumscris - deşi vederii circumscris şi definit ca pâine şi ca vin. Şi, deşi constatăm existenţa calităţilor materiale (vedem atât forma cât şi culoarea pâinii şi a vinului, simţind gustul specific fiecăreia), totuşi (întru adâncul credinţei) noi mâncăm chiar Trupul şi bem chiar Sângele Domnului. Este vorba, practic, despre îndumnezeirea materiei – lucrare tainică şi de neînţeles cu mintea, prefigurată cu mii de ani mai înainte, în pustie, prin mana cerească ce ţinea locul hranei trupeşti obişnuite, materialnice. Caracterul minunat al Sfintei Euharistii e dat de faptul că în ea Îl aflăm pe Fiul născut din sânurile Tatălui, fără de mamă, mai înainte de toţi vecii, Acelaşi Fiu  născut şi în timp, sub vremi, din Maică Fecioară, fără de tată. În Euharistie Hristos devine prezent în chip tainic, precum s-a zis, prin transsubstanţiere sau prefacere. Astfel descoperim caracterul divin al Euharistiei: Hristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”, S-a născut sub vremi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” devenită Maica Domnului, Maica Vieţii; şi tot prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, El devine veşnic prezent în chip tainic în sânul Bisericii prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său. Şi astfel aşteaptă pururea în lumea cea căzută ca cei poftiţi la cină să sosească, bătând smerit la uşa inimii lor ca să-I deschidă şi să intre – dacă Îl primesc şi Îl doresc, căutându-L prin puterea rugăciunii cea lucrătoare în lăuntrul inimii. Dar  „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Lc 9,58); şi încă: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In 14,21). În această aşteptare statornică şi plină de îndelungă-răbdare de a fi căutat, aflat şi onorat cu prezenţa la Cina Sa, Hristos ne cheamă pe toţi la ispitirea-de-sine: „Să se cerceteze însă omul pe sine - şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar!” (1Cor 11,28).

          Deşi Euharistia este consumată material, fiind mestecată şi înghiţită, însă minunile le împlineşte în chip duhovnicesc. Deşi este mâncare văzută pentru gură, fiind dată şi primită cu linguriţa, este însă şi hrană pentru suflet. Deşi o atingem cu buzele, dar ea lucrează şi în duh: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele şi Preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. Suferinţa lui Hristos pe Cruce se regăseşte în starea de jertfă cu putinţă de recunoscut în Pâinea pe care o zdrobim cu dinţii pentru a o înghiţi: e tot suferinţă a lui Hristos pentru restaurarea noastră. Încă mai înainte de aceasta, preotul o frânge cu mâinile sale, zicând: „se frânge şi se împarte Mielul lui Dumnezeu Cel Ce Se frânge şi nu Se desparte, Cel Ce se mânâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Intrând în trup prin linguriţă, Pâinea cea Vie intră în lăuntrul „omului celui tainic al inimii” (1Pt 3,4), sfinţindu-l şi restaurându-l: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6,56). Acest Trup şi acest Sânge al lui Hristos din Euharistie este nemuritor şi nestricăcios, izvorul vieţii celei veşnice. Deşi sub chipul pâinii şi al vinului, Sfintele Taine sunt „dumnezeieşti, preacurate, cereşti,  nemuritoare şi de-viaţă-făcătoare”.

          Aşa ceva nu se explică prin cugetări sau cuvântări omeneşti. Centrată pe Taina Sfintei Euharistii, Dumnezeiasca Liturghie cuprinde întru sine toate etapele de mântuire a omului în şi prin Hristos. La Proscomidiar se închipuie Naşterea din Fecioară în ieslea de la Betleem: „steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Mt 2,9), şi de asemeni Jertfa de pe Cruce: „iar unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui - şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,34). Apoi, pe Sfânta Masă, pe Sfântul Disc (asemeni mormântului de la poalele Golgotei) străluceşte Învierea: „Sfintele Sfinţilor!”; şi, în cele din urmă, Înălţarea cu Trupul la Cer de pe Muntele Măslinilor (atunci când Darurile se aduc iarăşi la Proscomidiar pentru a fi consumate): „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta!” (Ps 56,7).

            Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne descoperă dimensiunea profund revelatoare şi luminătoare a Euharistiei: „au istorisit cele  petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24,35). Dar aceasta nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Minunile ce se petrec în Taina Sfintei Liturghii sunt în aşa fel încât „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!” (1Cor 2,9). Iar aceasta - din pricina neputinţei omeneşti şi a păcatelor noastre. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cinstitul Trup şi Scumpul Sânge ale lui Hristos păstrează înfăţişarea exterioară a pâinii şi a vinului; şi de aceea Apostolul neamurilor scria: „în parte cunoaştem şi în parte proorocim” (1Cor 13,9). Aşadar, Cina Euharistică reprezintă darul suprem al bunătăţii dumnezeieşti şi cel mai ales semn al dragostei Celui Preaînalt pentru făptura Sa cea mai de preţ: „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1). Despre aceasta au proorocit cu glas înalt de laudă şi cântăreţii de la Templu, Agheu şi Zaharia: „N-a făcut aşa oricărui neam şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor!” (Ps 147,9). Aceasta este „Pâinea cea Vie, Care S-a pogorât din Cer” (In 6,51), a Cărei preînchipuire a fost mana din pustie pe care au mâncat-o cei aflaţi în căutarea Pământului Făgăduinţei; şi care totuşi au murit. Dar Hristos este „Pâinea Care Se pogoară din Cer, Aceea din Care, dacă mănâncă cineva - nu moare” (In 6,50). Şi de aceea spunea El: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In 15,5).

              Prin urmare, Cina pe care a gătit-o acel „om oarecare” (precum, cu dumnezeiască smerenie, Se numeşte pe Sine Cel Preaînalt) nu este însă o cină oarecare, ci are adâncimea istoriei universale şi înălţimea Cosmosului întreg! Prin harul, puterea şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu putem vedea dincolo de cele văzute ale lumii acesteia – dar nu cu ochii cei trupeşti, ci cu ochii sufleteşti: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (In 18,36). Înţelegem astfel şi întrezărim în rânduiala Cinei slava Împărăţiei tuturor veacurilor, a Luminii celei neînserate, celei fără de sfârşit. „Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor - când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu - iar pe voi aruncaţi afară!” (Lc 13,28). De aceea la chemarea tuturor neamurilor la ospăţul vieţii celei veşnice are întâietate poporul din sânul căruia s-au ridicat vasele cele mai de cinste ale harului dumnezeiesc, Sfinţii Prooroci şi Apostoli, care s-au ostenit şi au pătimit în slujba Domnului pentru vestirea mântuirii în lume: „Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc 2,32). Aşa înţelegem că „omul oarecare” nu este altul decât Domnul Dumnezeu, al Cărui Slujitor este Iisus, Cel trimis în lume spre întrupare prin naştere din Fecioara Maria şi Care a şi mărturisit deschis tuturor: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El - şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,28), căci „cel care va vrea să fie întâi între voi - să fie tuturor slugă” (Mc 10,44);  „cine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înălţa!” (Mt 23,12). El este Cel trimis către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi de aceea Cina cea de Taină a Mielului lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii, îşi are propriile ei circumstanţe, ca de ultimatum: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă  a o săvârşi, de la Domnul să cerem!”, „răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem!”. În acest sens ni s-a şi transmis avertismentul ca, după ce Se va scula Stăpânul casei şi va închide uşa milostivirii Sale, nu cumva rămaşi afară, să începem a bate strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” (Mt 25,11); la care El să ne răspundă scurt: „Nu ştiu de unde sunteţi!” (Lc 13,27). Cu toate că avem identitate spirituală (precum consemnează Scriptura: „Părinte avem pe Avraam!” - Mt 3,9), totuşi contestăm Cina cea mare: „Cum poate Acesta să ne dea Trupul Lui ca să-l mâncăm?!” (In 6,52). Şi tocmai acestei contestări i se adresează chemarea venită de Sus, de la Dumnezeu-Tatăl, Cel Ce este înfăţişat aici ca „un om oarecare” (Lc 14,16)...

„Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, iată toate sunt gata!” (Lc 14,17). Însă tabloul cu adevărat teribil ne arată cum fiii împărăţiei sunt aruncaţi afară: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!” (In 6,43-44). Icoana Celui Răstignit, ţintuit în cuie pe Cruce, pe Golgota, cu creştetul acoperit de spini şi Sângele curgând şiroaie, cutremură şi cerul şi pământul. Natura întreagă se zguduie văzându-L spânzurat pe lemn pe Cel Ce a făcut-o şi auzindu-i pe oameni osândind la moarte Viaţa tuturor: „mai de folos este să moară un om pentru popor, decât să ne piară tot neamul” (In 11,50); „soarele s-a întunecat” (Lc 23,45), „s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt 27,45), „catapeteasma Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat” (Mt 27,51), „luna întreagă s-a făcut ca sângele” (Apoc 6,12). Iar din bezna păcatului, din întunecimile răutăţii, de pe pământ la Cer se aude înălţându-se glasul rugător al Fiului către Părintele Ceresc: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34).

           Astfel, pe măsură ce vremea Cinei se apropie, răsună noi îndemnuri, mai aspre şi foarte categorice: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii - iar pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici!” (Lc 14,21), „ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa!” (Lc 14,23). Despre această Casă a Tatălui Ceresc,  Fiul Său ne-a dat mărturie limpede: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In 14,2). Prin urmare, nu e o cină neînsemnată, căci „a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14,16). Aşadar, iată: măreţia împărătească a Casei, mulţimea de nenumărat a celor poftiţi, dimensiunile impunătoare ale Cinei – ospăţul divin al Pâinii Euharistice (despre care nu sunt graiuri, nici cuvinte spre a o cuprinde)... – toate acestea dau caracter universal şi eshatologic plenar acestei Cine cu adevărat de Taină: „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt 8,11). „Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!” (Mc 14,25). Întâistătătorii Ospăţului din veşnicie se arată a fi cei doisprezece ucenici şi Apostoli ai Fiului lui Dumnezeu: „Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel!” (Mt 19,28).

Dar iată cum unii dintre cei poftiţi la Cină, sub diferite pretexte, se sustrag de la împărtăşirea dragostei Celui Care i-a socotit vrednici de prietenia Sa, bâiguind tot felul de părelnice scuzări: „Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog, iartă-mă!” (Lc 14,18). Greu de înţeles cum de promiţi cuiva că îi vei onora invitaţia, pentru ca mai apoi să i-o nesocoteşti... Dar banii, „înşelăciunea avuţiei” (Mt 13,22), mărirea cea deşartă, agoniseala trecătoare şi grijile trupeşti fost-au deja vădite ca piedici în calea spre împărăţie: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt 6,20), „   căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta!” (Mt 6,21); „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Iar cele ce ai pregătit - ale cui vor fi?!” (Lc 12,20); „aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!” (Lc 12,21). Căci „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine - nu este vrednic de Mine; iar cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine - nu este vrednic de Mine!” (Mt 10,37). Jumătăţile de măsură nu îşi au locul între Stăpânul Casei, Slujitorul Cinei şi cei chemaţi pentru a lua parte la ea. Aceasta pentru că de pe ogorul sufletului trebuie smulse buruienile sălbatice ale patimilor şi păcatelor, pentru a fi sădite lăstarele faptelor bune.

Un astfel de refuz poate veni şi pe fondul resimţirii acute a păcătoşeniei lăuntrice, după măsura luptei cu patimile şi păcatele; dar nepăsarea şi lenevirea aduc uitarea făgăduinţelor făcute oarecând Stăpânului tuturor: „mă lepăd de satana, de toţi slujitorii lui, de toată slujirea lui şi de toată trufia lui; mă unesc cu Hristos şi cred Lui ca Unui Împărat şi Dumnezeu” (Slujba Sfântului Botez). În zilele noastre, însă, asistăm la o cu totul altă formă de refuz, paradoxală şi pervertită, odinioară cu neputinţă de închipuit: cea a îndrăznelii neobrăzatei cugetări: „Ei, şi ce?! Doar toţi suntem păcătoşi, toţi suntem neputincioşi şi supuşi căderii; aşa-i astăzi mersul lucrurilor! Trebuie să merg la Cină, nu contează cum – că-s şchiop, că-s orb, că-s ciung, bolnav, lepros, râios; la Cină trebuie mers, că altfel nu-mi adoarme conştiinţa! Doar toţi păcătuim, toţi greşim, aşa-i normal, aşa-i firesc, şi e şi modern; şi apoi nu cred eu că-i treaba slujitorului unde-mi alunecă mie mintea sau ce pofteşte inima mea ori ce face trupul meu şi unde mă împinge pofta păcatului! Doar neînfrânarea pornirii plăcerilor nu trebuie să fie o barieră în calea unirii cu Hristos prin Împărtăşanie! Rigiditatea aia profetică şi apostolică din Scripturi era bună pentru vremurile alea, nu-i pentru azi, când lumea e civilizată!”... Dar Evanghelia vesteşte: „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Lc 14,24). Şi tocmai de aceea strigă marele între Apostoli, Pavel din Tarsul Ciliciei: „Să se cerceteze însă omul pe sine - şi aşa să mănânce din  Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!” (1Cor 11,29-29); „căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi fost judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi!” (1Cor 11,31-32). De aceea trebuie să ne scrutăm lăuntrul conştiinţei, să cercetăm tot ceea ce se ascunde în tainiţele inimii, să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind prin Cruce şi prin Înviere ca să-L auzim luminat zicând: „Bucuraţi-vă!”.

Ogorul acesta este pământul în care cade grăuntele de grâu şi face ca să crească spicele credinţei („una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”- Mt 13,8) ca rod al ostenelilor spre Cină. Dar acelaşi ogor, călcat fiind de cel vrăjmaş la adăpostul nopţii (adică al necunoştinţei şi al nelucrării faptelor de mântuire) se umple de neghine care înăbuşesc lanul de grâu... „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt 7,16) căci „nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Mt 7,18); „întru faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul!” (Ps 9,16). A pleca de la Cină ca să-ţi vezi de ogor înseamnă de fapt a căuta în viaţă cele materiale, cele pământeşti , fără să-ţi pese de ceea ce doreşte de la tine Domnul Dumnezeu. Avem şi noi, cei de azi, „scuze” pe măsura vremurilor pe care le trăim: „am servici”, „am familie numeroasă”, „duc viaţă grea”, „nu am timp”, „noi nu prea obişnuim”, „pe noi nu ne-a învăţat nimeni”, „a, dar noi nu suntem practicanţi!”, „o, dar ni se pare ceva învechit” ş.a.m.d. Interesant este , însă, faptul că în acest secol al vitezei, în plină revoluţie cibernetică, într-o lume a gândirii eminamente ştiinţifice, Sfânta Euharistie a Dumnezeieştii Liturghii se săvârşeşte tot cu pâinea grâului ce creşte din  pământ şi tot din roada viţei, cu strugurele ce se face vin! Iată cum  din elemente simple, materia pâinii şi a vinului,  în Taina Cerului se ascunde întreg Universul creat, văzut şi nevăzut, întru slava Dumnezeirii Cinstitului Trup („care se frânge pentru voi”) şi Scumpului Sânge („care pentru voi şi pentru mulţi se varsă”) ale Mântuitorului Iisus Hristos.

Dar  iată-i pe alţi chemaţi la Cină refuzând invitaţia din pricina unor perechi de boi: animale puternice, bune pentru munca la pământ şi pentru împlinirea corvezilor mai grele ale cărăuşiei – „mă duc să-i încerc” (Lc 14,19). Despre aceasta, Sfinţii Părinţi tâlcuiesc perechile de boi ca referindu-se la cele cinci simţuri coborâte (prin căderea admică) în păcate şi poftiri dobitoceşti, şi ca o ruşinare spre pilda celor despre care vestise proorocul: „Cunoscut-a boul pre stăpânul şi asinul ieslea domnului său - dar Israel nu M-a cunoscut pre Mine!” (Isaia 1,3). Căci oarecând boii au încălzit cu suflarea nărilor lor pe Pruncul Sfânt născut în frig, în iesle, dar (cu inima sa) omul nu L-a putut încălzi vreodată, astfel încât „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”(Mt 8,20) nici astăzi, căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele - dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15,8); şi de aceea „moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre!” (Ier 9,21). Simţurile nepăzite sunt porţi ale păcatului; vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul sunt căile acelea prin care omul fie se apropie, fie se îndepărtează de Sfântul Dumnezeu.

Aşadar, nu întâmplător Evanghelia ne aduce înainte pilda boilor. Animale mari, cu greutate şi rezistenţă uriaşe, pot opune împotrivire. Aşa şi oamenii: merg în calea păcatului precum necuvântătoarele – fără să cugete, fără să gândească – şi aşa Îl pierd pe Dumnezeu, rătăcind prin bezna plăcerilor deşarte şi trecătoare, epuizându-şi puterea şi rigoarea, bărbăţia şi vrednicia, sacrificând înţelepciunea în slujirea diavolului, slujind păcatelor de tot felul. Expresii precum: „Ei, şi ce dacă?!”, „sunt tânăr”, „nu pot să mă stăpânesc”, „îmi place”, „nu pot să refuz”, „vreau să-mi trăiesc viaţa”, „sunt major”, „fac ce vreau cu viaţa mea”, „eu răspund”, „eu voi da seamă”, „nu-i treaba altuia” – sunt tot atâtea replici demonice, preluate din vocabularul nesimţirii sufleteşti, împrumutat de la diavol; căci el suflă pururea în urechile omului: „şi ce dacă păcătuieşti - doar toţi fac la fel!” ... Astfel încât, cuprins de întunericul patimilor, încerci bou după bou până te epuizezi cu totul prin efortul fizic şi psihic pe care îl faci, încât ajungi chiar şi la nebunie; de aici şi mulţimea bolilor mentale, a dezechilibrelor şi căderilor psihice, depresiile, schizofreniile, demonizările – tot atâtea forme de îndrăcire a sufletului stăpânit mai ales de pofta nesăţioasă a păcatului, adică a plăcerilor împlinite cu râvnă din proprie voinţă şi hotărâre! Singuri cădem – scrie teologul rus Alexei Homiakov, dar ridicarea vine numai împreună cu Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,6): „fără Mine nu puteţi face nimic!” (In 15,5).

„Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc 14,20). Mai ales cu o asemenea formă de refuz duce astăzi Biserica o luptă aprigă în toate domeniile vieţii contemporane, pentru a putea salva definiţia şi realitatea socială a familiei creştine – unica formă dătătoare de valori morale şi sociale şi de repere spirituale, adică de oameni cu caracter integru şi sănătos. Nu degeaba scria Sfântul Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei şi al întregii Rusii din prima jumătate a veacului al nouăsprezecelea: „Daţi-mi o mie de duhovnici buni – şi voi schimba faţa lumii!... Dar pentru aceasta este nevoie  de o mie de mame bune care să-i nască şi să-i crească!” Aceştia sunt cei ce vor ieşi „prin pieţe şi în uliţe, la drumuri şi la garduri” ca să-i aducă, să-i „silească” pe toţi să intre!...

Dar cel mai greu apasă acest pretext asupra moralei creştine de astăzi: divorţul, dezmăţul, senzualitatea exagerată, plăcerile exacerbate, extravaganţa obscenă, desfrâul, trăirea dobitocească a concubinajelor (prin aşa-zisa „uniune consensuală”) ori a aşa-numitelor „căsătorii de probă”,  abaterile grave şi repetate de la forma firească de apropiere trupească dintre bărbat şi femeie – toate acestea au adus negura şi putoarea Sodomei şi a Gomorei în aşternuturile altădată neîntinate ale fiilor şi fiicelor neamului, tocmai ale celor care ar fi trebuit să fie florile Bisericii şi plăcuţii aleşi ai Duhului Dumnezeiesc!... Pentru că „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1Pt 5,8), „privegheaţi şi vă rugaţi - ca să nu cădeţi în ispită!” (Mt 26,41), căci deşi „noi suntem templu al Dumnezeului Celui Viu” (2Cor 6,16) – dar trupul „l-am făcut cu totul sălaş diavolului” (Rugăciunile Împărtăşirii). Ori, tocmai fericita şi cinstita gură (pe care altădată David Regele o lăuda ca pe o dulce alăută bine-versuitoare spre slava sfinţeniei lui Dumnezeu: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi!” - Ps 103,34; şi iarăşi - „Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de Tine, Doamne!” –Ps 136,6) - tocmai ea a ajuns ocara şi batjocura unui veac umplut până la refuz de putreziciunea şi spurcăciunea păcatului înjositor, încât profetic se tânguia Psalmistul şi striga cu „inima înfrântă şi smerită” (Ps 50,18) întrebându-se întru sine: „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?!” (Ps 136,4)... Plin de patimi şi de păcate – cum să mai iei Numele Domnului Dumnezeu pe buzele tale?!...

Sărmană gură, sărmană gură... Prin tine a suflat Dumnezeu în om suflare de viaţă şi tot prin tine va ieşi sufletul din el în ceasul cel mai de pe urmă al morţii – pentru ca tot prin tine să intre iar în om la obşteasca înviere a tuturor. Prin tine ne rugăm Celui de Sus şi către El strigăm la vreme de necaz şi de durere şi cu tine vom cere îndurare la Înfricoşătoarea Lui Judecată. Prin tine primim Sfintele, Dumnezeieştile, Cereştile şi Preacuratele lui Hristos Taine, Trupul şi Sângele Său spre tămăduire şi sfinţire, şi prin tine rostim cuvântul prin care ne asemănăm cu Ziditorul. Prin tine ne educăm copiii şi prin tine vorbim cu Dumnezeu, cu Sfinţii, şi unii către alţii. Prin tine ne bucurăm sufletele cu bucăţica de anafură şi picătura de aghiazmă ori din sfinţitul untdelemn, şi cu ale tale buze sărutăm şi Sfintele Icoane... Oare facem toate acestea spre mîntuire - sau spre osândire, spre laudă - sau spre judecată?!... „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din Cina Mea!” (Lc 14,24).

O, biată şi ticăloşită gură, cum ai pierdut tu legătura cea cu Cerul! Cum ai lepădat vorbirea cea cu Dumnezeu, cum te-ai depărtat de cele sfinte, cum cad rugile tale (aduse din buze întinate), prăvălindu-se precum pietrele din munte, şi nu mai ajung la Tronul Domnului Dumnezeu!... „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!”(Mt 7,21). Sărmană gură slobodă şi neînfrânată (căci inima-i spurcată iar mintea întunecată!), cum ţi-ai agonisit pieirea prin gustarea cea plină de ocară şi de ruşine a păcatului Gomorei, a clevetirii, a grăirii-de-rău şi a blestemului, făcându-te vremelnic din gură altădat’ sfinţită, ca „de aur” (precum a Sfântului Ioan Hrisostom) şi „chimval răsunător” (1Cor 13,1) – „gura iadului”, „urâciune idolească” (Deut 7,26), „urâciunea neamurilor” (Is 49,7) şi „urăciunea pustiirii” (Dan 9,27): „Toată urâciunea o urăşte Domnul - şi nu este iubită celor care se tem de Dânsul!” (Sir 15,13) . „Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Mt 12,34). „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”(Mt 12,35); „iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?!” (Ps 49,17), „ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie!” (Ps 49,22). Iar despre gura cea sfinţită, David cântă din psaltire: „Deschide-voi în pilde gura mea” (Ps 77,2), „gura mea am deschis şi am tras duh, că de poruncile Tale am dorit!”(Ps 118,131). „Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps 44,2). „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps 4,1); „cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă!” (Ps 72,1); şi iarăşi: „buzele tale să nu grăiască vicleşug!” (Ps 33,12). Căci „pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!” (Mt 12,36).

Iată la ce duce neatenţia minţii şi adormirea conştiinţei... „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine!” (Fac 3,12), dar „şarpele m-a amăgit” (Fac 3,13). Înţeleptul Solomon ne învaţă o tâlcuire duhovnicească a „femeii” în ambivalenţa ei – fie ca patimă pierzătoare („am găsit femeia mai amară decât moartea, pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe” - Eccl 7,26), fie ca şi virtute mântuitoare („femeia vrednică este mai scumpă decât pietrele cele de mult preţ” - Pilde 31,10); o astfel de „femeie” nu ar mai izvodi pe buzele omului răspuns de refuz la Cina cea de Taină... „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el!” (Fac 2,18); „femeia credincioasă este limanul bărbatului ei” scria şi Sfântul Ioan Hrisostom. „Femeia cea rea” (simbolizând împătimirea la păcat) este izvorul tuturor necurăţiilor şi neînfrânărilor pe care Sfântul Apostol Pavel le numeşte „faptele cele fără roadă ale întunericului, cele ce se fac întru ascuns de ei - ruşine este a le şi grăi!” (Ef 5,11-12). Taina aceasta (a „femeii”) „mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică!” (Ef 5,32); şi de aceea „bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor, precum şi Hristos Biserica!” (Ef 5,28-29).

Astfel se va împlini cuvântul care spune: „Casa Mea - casă de rugăciune se va chema”(Mt 21,13), numind prin aceasta Biserica „stâlp şi temelie a adevărului” (1Tim 3,15). În faţa refuzului atâtor pretexte omeneşti, „mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată, adu-i aici şi sileşte-i să intre!” (Lc 14,21-23). O astfel de atitudine a luat şi Sfântul Ioan Botezătorul: „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă!” (Lc 3,8), „pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt 3,2); şi iarăşi: „pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Mt 3,7), căci iată „securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc!” (Mt 3,10). Prin astfel de fulgerări ale dreptăţii, Sfântul Ioan Botezătorul a vădit întreaga nesimţire duhovnicească a unei epoci în care formalismul şi ritualismul deveniseră obişnuinţă, ba chiar normă. Aşa şi azi: mergem la slujbă la biserică – dar care este rostul şi folosul?! Postim şi ne rugăm – dar cu ce scop? Căci iată, tot mânia, deznădejdea, răutatea, bârfa, ura, clevetirea şi invidia rămân temeiul spiritual în viaţa binecredincioşilor noştri... Ne spovedim când vrem, ne împărtăşim când poftim, nimeni nu ne restricţionează cu nimic - dar care sunt efectele participării noastre la Sfânta Euharistie? Veninul inimii şi preaplinul mândriei! – „ce nu pot face eu?!”, „mă rog când vreau, cât vreau, cum vreau – că doar Dumnezeu trebuie să asculte de mine, nu eu de El!”... Şi uite aşa, mergem când vrem la slujbă, plecăm când vrem (ca de pe peronul gării), luăm de-a valma anafura şi aghiazma, intrăm şi ieşim când şi cum avem chef, indiferent de prevederile canonice , de tradiţii, de obiceiuri şi de rânduieli! Că doar biserica şi preotul sunt ale noastre, la dispoziţia noastră, după placul nostru... Că dacă nu – ori nu mai venim deloc, ori ne preumblăm din biserică în biserică şi din slujitor în slujitor, uitând că schimbarea de fapt e necesară în noi înşine, nu în afara noastră... Strigă David: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); „nu este în ei îndreptare pentru că nu s-au temut de Dumnezeu” (Ps 54,22).

Nu este deloc exclus ca la finalul tuturor acestora, să dăm răspuns la judecată de cele pe care noi le-am socotit „spirituale” – de rugăciuni şi de postiri, de pomelnice şi slujbe, de spovedanii şi împărtăşiri, ca unii ce nu am primit cu dreaptă cuviinţă harul celor şapte Sfinte Taine. „Ei!” - vor zice unii – „e datoria Bisericii; să şi-o facă!”. Da, dar datoria creştinului faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui sună destul de ... responsabil: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş 20,3). Adică să nu te închini la idolul-materie (ogor, boi, femeie, pofte şi păcate). Şi o alta – încă mai adâncă: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Ieş 20,7). „Vai, dar cum - doar „am mâncat înaintea Ta şi am băut - şi în pieţele noastre ai învăţat!” (Lc 13,26); cum să nu ne ştii, să nu ne cunoşti, să nu ne vezi?! Imposibil! Nu suntem noi cei care ne-am grăbit a fi pururea cu Tine, mâncându-Ţi zilnic Trupul, şi zilnic bându-Ţi Sângele?!”... „Dar El vă va zice: Nu ştiu de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii!” (Lc 13,27); căci „ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt 15,11). „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor” (Mt 21,41). Văzând Iisus răutatea îndărătniciei lor, le-a zis: „Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon! A venit Fiul Omului, mâncând şi bând - şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” (Mt 11,18-19). Şi cu toate acestea, nici mântuirea neamului omenesc prin Iisus Hristos n-a întârziat să se împlinească, şi nici Persoana Lui nu S-a despărţit de Tatăl Cel Ceresc: „Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In 10,30). La fel şi astăzi, în Biserică: nu stă nimeni să-i numere pe cei care vin sau pleacă, şi nimeni nu socoteşte numărul lumânărilor şi al prescurilor aduse în dar. Dar „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13,43) şi astfel, prin ei,  Ortodoxia va triumfa veşnic, sfântă şi biruitoare: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt 16,18); căci „   este un Domn, o credinţă, un botez” (Ef 4,5). „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale!” (Ps 49,15). „Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu! Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps 142,10); „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta!” (Ps 50,16). „Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt 15,14). „  Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului!” (Ps 118,1).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu