„Siliţi-vă
să intraţi prin poarta cea strâmtă, pentru că mulţi, zic vouă,
vor căuta
să intre - şi nu vor putea!” (Lc 13, 24)
„Un om
oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14, 16)
„Veniţi
- căci, iată, toate sunt gata!” (Lc 14, 17)
„Nici
unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Lc
14, 24)
„Şi vor
veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi
şi vor
şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 13, 29)
„Ieşi la
drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa” (Lc 14,
23)
„Ieşi
îndată în pieţele şi uliţele cetăţii
- şi pe
săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi - adu-i aici!” (Lc 14,
21)
„Doamne,
s-a făcut precum ai poruncit - şi tot mai este loc!” (Lc 14, 22)
„Luaţi,
mâncaţi - acesta este Trupul Meu!” (Mt 26, 26)
„Beţi
dintru acesta toţi - acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi,
care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor!” (Lc 26, 27-28)
„Cu
frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”(Dumnezeiasca
Liturghie)
În Sfânta
Scriptură se găseşte revelată formula dogmatică deplină despre ceea ce este
Dumnezeu. Şi ea a fost rostită chiar de El: „Eu sunt Cel Ce sunt!” (Ieş 3,
14). În fiinţa Sa, Dumnezeu este cu neputinţă de cunoscut şi de înţeles. În
schimb, El poate fi cunoscut în privinţa atributelor Sale dumnezeieşti, prin
intermediul lucrărilor sau energiilor care izvorăsc din fiinţa Sa şi se revarsă
din belşug asupra creaţiei întregi. Astfel, pe calea unei vieţuiri adecvate
scopului suprem al cunoaşterii lui Dumnezeu (adică nu doar ordonate moral şi
intelectual, ci şi înduhovnicite sau spiritualizate mistic şi ascetic), putem
cunoaşte (şi recunoaşte) atotputernicia, atotştiinţa şi deplina bunătate a lui
Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut - iar fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut!” (In 1, 3).
De pildă, exemple elocvente ale atotputerniciei divine sunt minunile –
realitate evidentă, incontestabilă şi inexplicabilă (altfel decât teologic) a
vieţii Bisericii lui Hristos. Minunea minunilor este, desigur, existenţa lui
Dumnezeu Însuşi – iar ea nu are nici început, nici sfârşit. Dar are miez de
foc, adâncime de taină şi efect nemijlocit: „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău
pentru ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească pe Tine!” (In 17, 1). În acest
sens, Naşterea lui Iisus din Fecioara Maria, Învierea Lui din mormântul de la
Ierusalim, Înălţarea Lui cu trupul la Cer de pe Muntele Măslinilor – sunt
astfel de minuni nemaivăzute şi nemaipomenite.
Pe de altă parte, pilde semnificative ale atotştiinţei şi înţelepciunii
divine o reprezintă mulţimea nenumărată a învăţăturilor tainice cuprinse în
Sfintele Scripturi – atât ale Vechiului, cât şi ale Noului Legământ, expresii
(şi mărturii totodată) ale lucrărilor tainice ale lui Dumnezeu în lume şi în
istorie pentru crearea şi pentru mântuirea omului: „Nu este al vostru a şti
anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1, 7).
Constatarea (plină de amărăciune) a Eclesiastului – că „nu este nimic nou sub
soare!” (Eccl 1, 9) – se referă, fără îndoială, doar la cele
pământeşti şi omeneşti; pentru că izvorul nesecat al iubirii dumnezeieşti
revarsă necontenit taine, daruri şi minuni unice şi irepetabile. Orice act de
iubire, orice faptă a milostivirii lui Dumnezeu este ceva unic în viaţa
umanităţii. Nu există minuni sau taine „copiate la indigo”, care să se repete.
Fiecare dintre ele are propria ei încărcătură, harul ei, rostul ei, mesajul ei
şi scopul ei propriu, pentru care a fost săvârşită: „De nu aş fi făcut
între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut - păcat nu ar fi avut”
(In 15, 24); şi „deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor - ei tot nu
credeau în El!” (In 12,37).
Iar pilde extraordinare ale deplinei bunătăţi ale lui Dumnezeu sunt
nenumăratele Lui daruri: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor
voştri - cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care
cer de la El?!” (Mt 7,11); „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă
astăzi!” (Mt 6,11). Astăzi! – De ce nu ieri? De ce nu mâine?... Simplu: Dumnezeu
nu săvârşeşte minuni nici cu pripeală, nici cu întârziere; nici anticipat, nici
retroactiv. În chiar clipa în care ţi-ai deschis inima – atunci ai şi primit
darul cererii sau împlinirea ei: ca semn neîndoielnic al curăţiei lăuntrice, şi
ca şi licăr al Sfintei Lumini a dragostei divine: „Astăzi vei fi cu Mine în
Rai!” (Lc 23,43); „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” (Lc 19,9).
Darurile dumnezeieşti sunt răsplătirile cuvenite celor care Îl iubesc în chip
sincer şi curat pe Dumnezeu. Şi un astfel de dar (chiar darul suprem!) este
tocmai invitaţia sau poftirea şi chemarea oamenilor la Cina cea de Taină:
Liturghia cosmică a mântuirii întregului Univers, începută de la crearea lumii,
trecând prin crearea personală , individuală, a fiecăruia dintre noi (primind
astfel cu toţii darul sfânt de a exista, de a fi, de a fiinţa, de a fi vii, de
a fi cu Dumnezeu) şi culminând cu opera mesianică a mânturii umanităţii
(împlinite prin Persoana Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos),
prin mâncarea din Pâinea cea Vie dătătoare de mântuire şi de veşnicie: „cel ce
ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Ce M-a trimis pe Mine - are viaţă veşnică,
iar la Judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă!” (In 5,24).
Privită cu ochii credinţei, din perspectiva divină a celor mai presus de fire,
Euharistia (hrana Cinei cele de Taină) este cea mai mare minune de sub soare
împlinită de puterea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, este cea mai adâncă şi
cea mai înaltă taină izvodită de înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu, şi
este cel mai ales şi mai cinstit dar dumnezeiesc adus pe pământ, pentru oameni,
din deplina bunătate a lui Dumnezeu Cel Sfânt.
„Luaţi, mâncaţi - acesta este Trupul Meu!” (Mt 26,26); „Beţi dintru acesta toţi
- acesta este Sângele Meu!” (Mt 26,27-28): iată, nu există nici o
oprelişte, nici o restricţie, totul este doar chemare şi invitare şi poftire.
Dar să intrăm în duhul evanghelic: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a
chemat pe mulţi” (Lc 14,16): „adu-i aici!” (Lc 14,21), „sileşte-i să intre!”
(Lc 14,23). Invitaţia de a participa la acest act de mântuire divină decurge pe
etape. Există mai întâi o etapă morală, de primenire, apoi una
sufletească, de apropiere, iar mai apoi una spirituală, de împlinire. Chemarea
reprezintă un îndemn, chiar o poruncă, o datorie, o invitaţie care trimite la
responsabilitate: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). La prima vedere, aceste cuvinte par
simple, pline de (şi lesne de) înţeles; tonul lor, însă, este unul profund
imperativ: „Veniţi – că, iată, toate sunt gata!” (Lc 14,17). Cuvintele
Mântuitorului trimit, practic, la un răspuns prompt faţă de chemarea lui
Dumnezeu , la o fidelitate desăvârşită faţă de porunca Lui: „cel ce are
poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In 14,21).
Aşadar: ospăţul-cină, slujitorii la el, poftirea sub forma unei adresări pline
de respect; dar cine este invitatul?... Omul! Existenţa lui este absolut
necesară la această Cină; ea nu a fost pregătită pentru nici o altă făptură din
creaţia divină – ci numai pentru om. A fost dedicată exclusiv omului – centrul
cosmosului creat.
„Toate sunt gata!” (Lc 14,17): răstignit pe Cruce,
Jertfă Sfântă pentru mântuirea oamenilor, Iisus împlineşte voia Părintelui
Ceresc: „Aceasta este voia Celui Care M-a trimis: ca dintre toţi pe care Mi i-a
dat Mie să nu pierd pe nici unul!” (In 6,39). Este responsabilitatea divină a
Creatorului de a răscumpăra neamul omenesc din robia diavolului şi a morţii –
iar omului îi revine responsabilitatea de a accepta (sau nu) sacrificiul
Mântuitorului pentru el. Înzestraţi fiind cu liberul arbitru, cu voinţă
de-sine-stăpânitoare, răspunsul fiecăruia dintre noi (în acord sau în dezacord
cu opera de mântuire săvârşită de Hristos) rămâne o enigmă.
Cum a primit umanitatea Întruparea – ştim tot din Scripturile cele Sfinte:
„Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Aici descoperim
izvorul sfinţeniei în sânul neamului omenesc: inocenţă, feciorie, smerenie,
curăţie, bună-cuviinţă, nobleţe sufletească, înţelepciune şi trezvie – acesta
este chipul desăvârşitei frumuseţi a modelului absolut de împărtăşire cu
Hristos. Bunavestire este Euharistia tainică a restaurării omului prin odihnirea
lui Dumnezeu în sânul firii omeneşti, lucrare sfântă de unire (fără de
amestecare) a celor două firi şi două voiri (cea dumnezeiască cu cea
omenească). Iată-L, aşadar, pe Hristos, Ospăţul cel veşnic al nemuririi
oamenilor, îmbrăcat în firea noastră şi strălucind mai mult decât soarele pe
bolta Bisericii: Hristos, „Soarele dreptăţii” (Mal 3, 20): „Duhul Sfânt Se va
pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi
Sfântul Care Se va naşte din tine - Fiul lui Dumnezeu se va chema!” (Lc 1,35).
Ce aduce Euharistia? Aduce izvor de
rugăciune şi de nemurire. Aşa cânta oarecând şi marele Ilie Miniat, Episcopul
de Kalavitria: „Împărăteasa rugăciunii, Rugăciunea întrupată”. Şi ce spune
Preasfânta Fecioară Maria? „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este
Numele Lui” (Lc 1,49). Euharistia este sfântă, Cina este sfântă, Ospăţul e
sfinţit – precum spune Evanghelia: „aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l
înjunghiaţi!” (Lc 15,23). De câte ori a avut loc actul Întrupării? O singură
dată – pentru toate veacurile şi pentru toate neamurile pământului: „sileşte-i
să intre!” (Lc 14,23). Dar nu-i poate sili conştiinţa lor adormită, ci
numai puterea tainei. Actul în sine al Întrupării (neatârnat de voinţa
omenească) lucrează asupra umanităţii la mântuirea ei: „Dumnezeu voieşte ca
toţi oamenii să se mântuiască!” (1Tim 2,4). Începutul de taină al Cinei se face
la Templul lui Solomon, cu prelungire în tot pământul: „În tot pământul a ieşit
vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor!” (Ps 18,4). Slugile vestesc
Cina „în pieţele şi uliţele cetăţii”(Lc 14,21), „la drumuri şi la garduri” (Lc
14,23), adică tocmai acolo pe unde întâlneşti oameni de tot felul. Nu sunt
aleşi „pe sprânceană” cei ce se mântuiesc, pentru că toţi trebuie „la cunoştinţa
adevărului să vină” (1Tim 2,4). Dar cum se arată omenirii Naşterea lui Hristos,
Euharistia întregii creaţii? Ca o privelişte aproape nesemnificativă: într-o
iesle, pe fân, în peşteră, cu dobitoacele; cumva în afara normalităţii, adică
fără un adăpost omenesc. Doar cerul este acoperământ iar pământul leagăn
Pruncului Celui născut... Doar natura simte taina şi puterea ei: „Cerul şi
pământul în cântec răsună!”. Oamenii în grabă văd, repede pierd firul
întâmplării şi iute cad la cele stricăcioase şi
pământeşti: „cel
căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!” (1Cor 10,12), căci
„Sfintele (se cuvin) Sfinţilor!”.
De acum,
pentru că Trupul lui Hristos era deja între oameni („Cuvântul S-a făcut trup” -
In 1,14) iată, prin măcelul lui Irod, pruncii „de doi ani şi mai jos” (Mt 2,16)
cei ucişi de acesta reprezintă prima împărtăşire cu Hristos a omenirii: „Lăsaţi
copiii să vină la Mine!” (Lc 18,16). Aceştia sunt cei dintâi care primesc
împărtăşirea din mucenicia sângelui pentru Numele lui Hristos. Ei sunt primii
cetăţeni ai vestirii zorilor de mântuire în împărăţia lui Dumnezeu: „De nu vă
veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor!” (Mt 18,3). Vieţuirea şi trăirea pruncilor au câteva trăsături
harismatice: fecioria trupească şi inocenţa, nerăutatea şi supunerea; la auzul
glasului matern ei răspund fără nici o întârziere. Acelaşi lucru se cere (fără
amânări, fără tergiversări, fără iscodiri) şi păzitorilor poruncilor lui
Dumnezeu: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile
voastre!” (Evr 4,7). Scormonirea, iscodirea sau îndoirea în privinţa raţiunilor
dumnezeieşti ale lucrurilor provoacă depărtarea harului, împuţinarea tainei şi
diminuarea lucrărilor duhovniceşti: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine -
şi Tu vii la mine?!” (Mt 3,14); „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea” (Mt 3,15): atinge-Mă, cuminecă-te în chip văzut de puterea
atingerii! Dacă din pricina neîncrederii Sfântul Apostol Toma (cel numit
„Necredinciosul”) avea să primească pipăirea coastei de văpaie şi atingerea
Celui înviat, Sfântul Prooroc Ioan (cel numit „Botezătorul”) anume pentru
puterea smereniei Fiului lui Dumnezeu a îndrăznit a se atinge de
creştetul Stăpânului, luminându-se în chip strălucit, încât firea apelor s-a
spăimântat şi s-a sfinţit, curăţindu-se; cu cât mai mult Botezătorul!...
Golgota este vârful răutăţii omeneşti. Împărtăşania
stă răstignită pe Cruce ca într-un potir divin între cer şi pământ. Împrejur
stau şi se uită hulitorii, nerecunoscătorii, clevetitorii, chinuitorii,
răstignitorii – şi nu înţeleg taina cea mai presus de fire. Cel-fără-de-început
stă bătut în cuie pe lemnul Crucii ca să arate lumii întregi că de aici începe
Cina care nu va mai înceta vreodată: „Săvârşitu-s-a!”(In 19,30). De acum
slujitorii ei vor chema din toate locurile, din „pieţele şi uliţele cetăţii”
(Lc 14,21),de la „drumuri şi de la garduri” (Lc 14,23) tot felul de oaspeţi la
Cina Domnului Dumnezeu „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”
(Simbolul Credinţei). Necunoscută şi de nepătruns se arată taina smereniei,
taina recunoaşterii şi înţelegerii lui Hristos Cel Euharistic!...
Pentru că întreaga umanitate poartă
întru sine chipul Creatorului ei şi este chemată la deplina asemănare cu El,
tocmai de aceea Hristos, Pomul Vieţii, S-a dăruit pe Sine nouă în chip
euharistic; Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli mai întâi, iar apoi lumii întregi
– sub chipul pâinii şi al vinului. Aici e toată Legea şi aici sunt Proorocii:
„aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!” (Lc 22,19). Cină sfântă, la care toţi
oamenii sunt invitaţi, chemaţi, poftiţi, „siliţi” chiar, în veacul veacului:
„Înţeles-aţi toate acestea?” (Mt 13,51).
Fără îndoială, harul Duhului Sfânt se dăruieşte în
virtutea credinţei, a încrederii, a iubirii sincere, a nădejdii şi curajului de
a înfrunta toate obstacolele până la întâlnirea cu Domnul Dumnezeu: „Cine ne va
despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Rm 8,35); „nu eu mai trăiesc, ci
Hristos trăieşte în mine!” (Gal 2,20). Iar Sfântul Apostol Petru scrie: „Fiţi
treji, privegheaţi!” (1Pt 5,8). Participarea la Cina cea de Taină reprezintă,
de fapt, pregustarea veşniciei încă din lumea aceasta. Prin puterea şi lucrarea
Duhului Sfânt, Euharistia ia fiinţă sub chipul pâinii şi al vinului: „Ale Tale
dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate!”. În cadrul solemn al
Slujbei Sfintei Liturghii, în momentul epiclezei (adică al invocării sau
chemării, al rugăciunii celei mai înalte şi mai profunde adresate de către
preot Dumnezeului Celui Preaînalt de a trimite pe Duhul Său Cel Sfânt), are loc
prefacerea Cinstitelor Daruri: pâinea devine Trupul sau Carnea lui Hristos, iar
vinul devine Sângele lui Hristos. Cu alte cuvinte, pe Sfânta Masă, în Sfântul
Altar, se produce ceea ce în limbaj teologic a fost numită „transsubstanţierea
materiei”, practic o mutaţie ontologică: „Cred Doamne şi mărturisesc că acesta
este însuşi Preacurat Trupul Tău şi că acesta este însuşi Scump Sângele Tău”.
În virtutea puterii mistice a epiclezei liturgice, dimensiunea duhovnicească a
Sfintei Euharistii, a Trupului şi a Sângelui, transcende în mod absolut
dimensiunea materială, cantitativă, văzută a pâinii şi a vinului. În chip
minunat şi de negrăit, conţinutul circumscris al Sfântului Disc şi al
Sfântului Potir devine însuşi necuprinsul Infinitului Dumnezeiesc. Sfântul
Agneţ, adică Pâinea pecetluită cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos Cel
înviat, se preface în chiar Trupul Său – nelimitat ca putere, deşi văzut cu
ochii cei trupeşti ca circumscris într-un spaţiu precis delimitat: „Cel
Necuprins încape întreg în pântecele Fecioarei!” (Tropar). Tot aşa şi Biserica
cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, Îl încape întreg, pe Sfântul
Disc şi în Sfântul Potir, în lăuntrul Sfântului ei Altar, pe Dumnezeul Cel Viu
şi adevărat, necuprins şi nemărginit: Acelaşi în toate bisericile din lumea
întreagă, aspaţial şi atemporal, infinit şi necircumscris - deşi vederii
circumscris şi definit ca pâine şi ca vin. Şi, deşi constatăm existenţa
calităţilor materiale (vedem atât forma cât şi culoarea pâinii şi a vinului,
simţind gustul specific fiecăreia), totuşi (întru adâncul credinţei) noi mâncăm
chiar Trupul şi bem chiar Sângele Domnului. Este vorba, practic, despre
îndumnezeirea materiei – lucrare tainică şi de neînţeles cu mintea, prefigurată
cu mii de ani mai înainte, în pustie, prin mana cerească ce ţinea locul hranei
trupeşti obişnuite, materialnice. Caracterul minunat al Sfintei Euharistii e
dat de faptul că în ea Îl aflăm pe Fiul născut din sânurile Tatălui, fără de
mamă, mai înainte de toţi vecii, Acelaşi Fiu născut şi în timp, sub
vremi, din Maică Fecioară, fără de tată. În Euharistie Hristos devine prezent
în chip tainic, precum s-a zis, prin transsubstanţiere sau prefacere. Astfel
descoperim caracterul divin al Euharistiei: Hristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unul
Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”, S-a născut sub
vremi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri
şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” devenită Maica
Domnului, Maica Vieţii; şi tot prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, El
devine veşnic prezent în chip tainic în sânul Bisericii prin prefacerea pâinii
şi a vinului în Trupul şi Sângele Său. Şi astfel aşteaptă pururea în lumea cea
căzută ca cei poftiţi la cină să sosească, bătând smerit la uşa inimii lor ca
să-I deschidă şi să intre – dacă Îl primesc şi Îl doresc, căutându-L prin
puterea rugăciunii cea lucrătoare în lăuntrul inimii. Dar „Fiul Omului nu
are unde să-Şi plece capul” (Lc 9,58); şi încă: „cel ce are poruncile Mele şi
le păzeşte - acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi
iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In 14,21). În
această aşteptare statornică şi plină de îndelungă-răbdare de a fi căutat,
aflat şi onorat cu prezenţa la Cina Sa, Hristos ne cheamă pe toţi la
ispitirea-de-sine: „Să se cerceteze însă omul pe sine - şi aşa să mănânce din
pâine şi să bea din pahar!” (1Cor 11,28).
Deşi Euharistia este consumată material, fiind mestecată
şi înghiţită, însă minunile le împlineşte în chip duhovnicesc. Deşi este
mâncare văzută pentru gură, fiind dată şi primită cu linguriţa, este însă şi
hrană pentru suflet. Deşi o atingem cu buzele, dar ea lucrează şi în duh: „Nu
spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele şi
Preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.
Suferinţa lui Hristos pe Cruce se regăseşte în starea de jertfă cu putinţă de
recunoscut în Pâinea pe care o zdrobim cu dinţii pentru a o înghiţi: e tot
suferinţă a lui Hristos pentru restaurarea noastră. Încă mai înainte de
aceasta, preotul o frânge cu mâinile sale, zicând: „se frânge şi se împarte
Mielul lui Dumnezeu Cel Ce Se frânge şi nu Se desparte, Cel Ce se mânâncă
pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi
sfinţeşte”. Intrând în trup prin linguriţă, Pâinea cea Vie intră în lăuntrul
„omului celui tainic al inimii” (1Pt 3,4), sfinţindu-l şi restaurându-l: „cel
ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In
6,56). Acest Trup şi acest Sânge al lui Hristos din Euharistie este nemuritor
şi nestricăcios, izvorul vieţii celei veşnice. Deşi sub chipul pâinii şi al
vinului, Sfintele Taine sunt „dumnezeieşti, preacurate, cereşti,
nemuritoare şi de-viaţă-făcătoare”.
Aşa ceva nu se explică prin cugetări sau cuvântări
omeneşti. Centrată pe Taina Sfintei Euharistii, Dumnezeiasca Liturghie cuprinde
întru sine toate etapele de mântuire a omului în şi prin Hristos. La
Proscomidiar se închipuie Naşterea din Fecioară în ieslea de la Betleem:
„steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a
stat deasupra, unde era Pruncul” (Mt 2,9), şi de asemeni Jertfa de pe Cruce:
„iar unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui - şi îndată a ieşit sânge şi
apă” (In 19,34). Apoi, pe Sfânta Masă, pe Sfântul Disc (asemeni mormântului de
la poalele Golgotei) străluceşte Învierea: „Sfintele Sfinţilor!”; şi, în cele
din urmă, Înălţarea cu Trupul la Cer de pe Muntele Măslinilor (atunci când
Darurile se aduc iarăşi la Proscomidiar pentru a fi consumate): „Înalţă-Te
peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta!” (Ps 56,7).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne descoperă dimensiunea
profund revelatoare şi luminătoare a Euharistiei: „au istorisit cele
petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24,35).
Dar aceasta nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Minunile ce se petrec în
Taina Sfintei Liturghii sunt în aşa fel încât „cele ce ochiul n-a văzut şi
urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!” (1Cor 2,9). Iar aceasta - din pricina
neputinţei omeneşti şi a păcatelor noastre. Din purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, Cinstitul Trup şi Scumpul Sânge ale lui Hristos păstrează înfăţişarea
exterioară a pâinii şi a vinului; şi de aceea Apostolul neamurilor scria: „în
parte cunoaştem şi în parte proorocim” (1Cor 13,9). Aşadar, Cina Euharistică reprezintă
darul suprem al bunătăţii dumnezeieşti şi cel mai ales semn al dragostei Celui
Preaînalt pentru făptura Sa cea mai de preţ: „iubind pe ai Săi cei din lume,
până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1). Despre aceasta au proorocit cu glas înalt
de laudă şi cântăreţii de la Templu, Agheu şi Zaharia: „N-a făcut aşa oricărui
neam şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor!” (Ps 147,9). Aceasta este „Pâinea
cea Vie, Care S-a pogorât din Cer” (In 6,51), a Cărei preînchipuire a fost mana
din pustie pe care au mâncat-o cei aflaţi în căutarea Pământului Făgăduinţei;
şi care totuşi au murit. Dar Hristos este „Pâinea Care Se pogoară din Cer,
Aceea din Care, dacă mănâncă cineva - nu moare” (In 6,50). Şi de aceea spunea
El: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In 15,5).
Prin urmare, Cina pe care a gătit-o acel „om
oarecare” (precum, cu dumnezeiască smerenie, Se numeşte pe Sine Cel Preaînalt)
nu este însă o cină oarecare, ci are adâncimea istoriei universale şi înălţimea
Cosmosului întreg! Prin harul, puterea şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu putem
vedea dincolo de cele văzute ale lumii acesteia – dar nu cu ochii cei trupeşti,
ci cu ochii sufleteşti: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (In 18,36).
Înţelegem astfel şi întrezărim în rânduiala Cinei slava Împărăţiei tuturor
veacurilor, a Luminii celei neînserate, celei fără de sfârşit. „Acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor - când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe
Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu - iar pe voi aruncaţi
afară!” (Lc 13,28). De aceea la chemarea tuturor neamurilor la ospăţul vieţii
celei veşnice are întâietate poporul din sânul căruia s-au ridicat vasele cele
mai de cinste ale harului dumnezeiesc, Sfinţii Prooroci şi Apostoli, care s-au
ostenit şi au pătimit în slujba Domnului pentru vestirea mântuirii în lume: „Lumină
spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc 2,32). Aşa
înţelegem că „omul oarecare” nu este altul decât Domnul Dumnezeu, al Cărui
Slujitor este Iisus, Cel trimis în lume spre întrupare prin naştere din
Fecioara Maria şi Care a şi mărturisit deschis tuturor: „Fiul Omului n-a venit
să I se slujească, ci ca să slujească El - şi să-Şi dea sufletul răscumpărare
pentru mulţi” (Mt 20,28), căci „cel care va vrea să fie întâi între voi - să fie
tuturor slugă” (Mc 10,44); „cine se va înălţa pe sine se va smeri, iar
cine se va smeri pe sine se va înălţa!” (Mt 23,12). El este Cel trimis către
oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi de aceea Cina cea de Taină a
Mielului lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii, îşi are propriile ei
circumstanţe, ca de ultimatum: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi
întru pocăinţă a o săvârşi, de la Domnul să cerem!”, „răspuns bun la
Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem!”. În acest sens ni s-a şi
transmis avertismentul ca, după ce Se va scula Stăpânul casei şi va închide uşa
milostivirii Sale, nu cumva rămaşi afară, să începem a bate strigând: „Doamne,
Doamne, deschide-ne nouă!” (Mt 25,11); la care El să ne răspundă scurt: „Nu
ştiu de unde sunteţi!” (Lc 13,27). Cu toate că avem identitate spirituală
(precum consemnează Scriptura: „Părinte avem pe Avraam!” - Mt 3,9), totuşi
contestăm Cina cea mare: „Cum poate Acesta să ne dea Trupul Lui ca să-l
mâncăm?!” (In 6,52). Şi tocmai acestei contestări i se adresează chemarea
venită de Sus, de la Dumnezeu-Tatăl, Cel Ce este înfăţişat aici ca „un om
oarecare” (Lc 14,16)...
„Şi a
trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, iată
toate sunt gata!” (Lc 14,17). Însă tabloul cu adevărat teribil ne arată cum
fiii împărăţiei sunt aruncaţi afară: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l
va trage Tatăl Care M-a trimis!” (In 6,43-44). Icoana Celui Răstignit, ţintuit
în cuie pe Cruce, pe Golgota, cu creştetul acoperit de spini şi Sângele curgând
şiroaie, cutremură şi cerul şi pământul. Natura întreagă se zguduie văzându-L
spânzurat pe lemn pe Cel Ce a făcut-o şi auzindu-i pe oameni osândind la moarte
Viaţa tuturor: „mai de folos este să moară un om pentru popor, decât să ne
piară tot neamul” (In 11,50); „soarele s-a întunecat” (Lc 23,45), „s-a făcut
întuneric peste tot pământul” (Mt 27,45), „catapeteasma Templului s-a sfâşiat
în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat” (Mt
27,51), „luna întreagă s-a făcut ca sângele” (Apoc 6,12). Iar din bezna
păcatului, din întunecimile răutăţii, de pe pământ la Cer se aude înălţându-se
glasul rugător al Fiului către Părintele Ceresc: „Părinte, iartă-le lor, că nu
ştiu ce fac!” (Lc 23,34).
Astfel, pe măsură ce vremea Cinei se apropie, răsună
noi îndemnuri, mai aspre şi foarte categorice: „Ieşi îndată în pieţele şi
uliţele cetăţii - iar pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi
adu-i aici!” (Lc 14,21), „ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre,
ca să mi se umple casa!” (Lc 14,23). Despre această Casă a Tatălui
Ceresc, Fiul Său ne-a dat mărturie limpede: „În casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt” (In 14,2). Prin urmare, nu e o cină neînsemnată, căci „a făcut
cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14,16). Aşadar, iată: măreţia împărătească
a Casei, mulţimea de nenumărat a celor poftiţi, dimensiunile impunătoare ale
Cinei – ospăţul divin al Pâinii Euharistice (despre care nu sunt graiuri, nici
cuvinte spre a o cuprinde)... – toate acestea dau caracter universal şi
eshatologic plenar acestei Cine cu adevărat de Taină: „mulţi de la răsărit şi
de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în
împărăţia cerurilor” (Mt 8,11). „Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai
bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui
Dumnezeu!” (Mc 14,25). Întâistătătorii Ospăţului din veşnicie se arată a fi cei
doisprezece ucenici şi Apostoli ai Fiului lui Dumnezeu: „Când Fiul Omului va
şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri,
judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel!” (Mt 19,28).
Dar iată
cum unii dintre cei poftiţi la Cină, sub diferite pretexte, se sustrag de la
împărtăşirea dragostei Celui Care i-a socotit vrednici de prietenia Sa, bâiguind
tot felul de părelnice scuzări: „Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o
văd; te rog, iartă-mă!” (Lc 14,18). Greu de înţeles cum de promiţi cuiva că îi
vei onora invitaţia, pentru ca mai apoi să i-o nesocoteşti... Dar banii,
„înşelăciunea avuţiei” (Mt 13,22), mărirea cea deşartă, agoniseala trecătoare
şi grijile trupeşti fost-au deja vădite ca piedici în calea spre împărăţie:
„adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde
furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt 6,20), „ căci unde este comoara
ta, acolo va fi şi inima ta!” (Mt 6,21); „Nebune! În această noapte vor cere de
la tine sufletul tău. Iar cele ce ai pregătit - ale cui vor fi?!” (Lc 12,20);
„aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!”
(Lc 12,21). Căci „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine -
nu este vrednic de Mine; iar cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât
pe Mine - nu este vrednic de Mine!” (Mt 10,37). Jumătăţile de măsură nu îşi au
locul între Stăpânul Casei, Slujitorul Cinei şi cei chemaţi pentru a lua parte
la ea. Aceasta pentru că de pe ogorul sufletului trebuie smulse buruienile
sălbatice ale patimilor şi păcatelor, pentru a fi sădite lăstarele faptelor
bune.
Un
astfel de refuz poate veni şi pe fondul resimţirii acute a păcătoşeniei
lăuntrice, după măsura luptei cu patimile şi păcatele; dar nepăsarea şi
lenevirea aduc uitarea făgăduinţelor făcute oarecând Stăpânului tuturor: „mă
lepăd de satana, de toţi slujitorii lui, de toată slujirea lui şi de toată
trufia lui; mă unesc cu Hristos şi cred Lui ca Unui Împărat şi Dumnezeu”
(Slujba Sfântului Botez). În zilele noastre, însă, asistăm la o cu totul altă
formă de refuz, paradoxală şi pervertită, odinioară cu neputinţă de închipuit:
cea a îndrăznelii neobrăzatei cugetări: „Ei, şi ce?! Doar toţi suntem păcătoşi,
toţi suntem neputincioşi şi supuşi căderii; aşa-i astăzi mersul lucrurilor!
Trebuie să merg la Cină, nu contează cum – că-s şchiop, că-s orb, că-s ciung,
bolnav, lepros, râios; la Cină trebuie mers, că altfel nu-mi adoarme
conştiinţa! Doar toţi păcătuim, toţi greşim, aşa-i normal, aşa-i firesc, şi e
şi modern; şi apoi nu cred eu că-i treaba slujitorului unde-mi alunecă mie
mintea sau ce pofteşte inima mea ori ce face trupul meu şi unde mă împinge
pofta păcatului! Doar neînfrânarea pornirii plăcerilor nu trebuie să fie o
barieră în calea unirii cu Hristos prin Împărtăşanie! Rigiditatea aia profetică
şi apostolică din Scripturi era bună pentru vremurile alea, nu-i pentru azi,
când lumea e civilizată!”... Dar Evanghelia vesteşte: „Nici unul din bărbaţii
aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Lc 14,24). Şi tocmai de
aceea strigă marele între Apostoli, Pavel din Tarsul Ciliciei: „Să se cerceteze
însă omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci
cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind
Trupul Domnului!” (1Cor 11,29-29); „căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am
mai fi fost judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi!” (1Cor
11,31-32). De aceea trebuie să ne scrutăm lăuntrul conştiinţei, să cercetăm tot
ceea ce se ascunde în tainiţele inimii, să ne curăţim simţirile şi să vedem pe
Hristos strălucind prin Cruce şi prin Înviere ca să-L auzim luminat zicând:
„Bucuraţi-vă!”.
Ogorul
acesta este pământul în care cade grăuntele de grâu şi face ca să crească
spicele credinţei („una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”- Mt 13,8) ca rod
al ostenelilor spre Cină. Dar acelaşi ogor, călcat fiind de cel vrăjmaş la
adăpostul nopţii (adică al necunoştinţei şi al nelucrării faptelor de mântuire)
se umple de neghine care înăbuşesc lanul de grâu... „După roadele lor îi veţi
cunoaşte” (Mt 7,16) căci „nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să
facă roade bune” (Mt 7,18); „întru faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul!”
(Ps 9,16). A pleca de la Cină ca să-ţi vezi de ogor înseamnă de fapt a căuta în
viaţă cele materiale, cele pământeşti , fără să-ţi pese de ceea ce doreşte de
la tine Domnul Dumnezeu. Avem şi noi, cei de azi, „scuze” pe măsura vremurilor
pe care le trăim: „am servici”, „am familie numeroasă”, „duc viaţă grea”, „nu
am timp”, „noi nu prea obişnuim”, „pe noi nu ne-a învăţat nimeni”, „a, dar noi
nu suntem practicanţi!”, „o, dar ni se pare ceva învechit” ş.a.m.d. Interesant
este , însă, faptul că în acest secol al vitezei, în plină revoluţie
cibernetică, într-o lume a gândirii eminamente ştiinţifice, Sfânta Euharistie a
Dumnezeieştii Liturghii se săvârşeşte tot cu pâinea grâului ce creşte din
pământ şi tot din roada viţei, cu strugurele ce se face vin! Iată cum din
elemente simple, materia pâinii şi a vinului, în Taina Cerului se ascunde
întreg Universul creat, văzut şi nevăzut, întru slava Dumnezeirii Cinstitului
Trup („care se frânge pentru voi”) şi Scumpului Sânge („care pentru voi şi
pentru mulţi se varsă”) ale Mântuitorului Iisus Hristos.
Dar
iată-i pe alţi chemaţi la Cină refuzând invitaţia din pricina unor perechi de
boi: animale puternice, bune pentru munca la pământ şi pentru împlinirea
corvezilor mai grele ale cărăuşiei – „mă duc să-i încerc” (Lc 14,19). Despre
aceasta, Sfinţii Părinţi tâlcuiesc perechile de boi ca referindu-se la cele
cinci simţuri coborâte (prin căderea admică) în păcate şi poftiri dobitoceşti,
şi ca o ruşinare spre pilda celor despre care vestise proorocul: „Cunoscut-a
boul pre stăpânul şi asinul ieslea domnului său - dar Israel nu M-a cunoscut
pre Mine!” (Isaia 1,3). Căci oarecând boii au încălzit cu suflarea nărilor lor
pe Pruncul Sfânt născut în frig, în iesle, dar (cu inima sa) omul nu L-a putut
încălzi vreodată, astfel încât „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”(Mt
8,20) nici astăzi, căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele - dar inima lor
este departe de Mine!” (Mt 15,8); şi de aceea „moartea intră pe ferestrele
noastre şi dă năvală în casele noastre!” (Ier 9,21). Simţurile nepăzite sunt
porţi ale păcatului; vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul sunt căile
acelea prin care omul fie se apropie, fie se îndepărtează de Sfântul Dumnezeu.
Aşadar,
nu întâmplător Evanghelia ne aduce înainte pilda boilor. Animale mari, cu
greutate şi rezistenţă uriaşe, pot opune împotrivire. Aşa şi oamenii: merg în
calea păcatului precum necuvântătoarele – fără să cugete, fără să gândească –
şi aşa Îl pierd pe Dumnezeu, rătăcind prin bezna plăcerilor deşarte şi
trecătoare, epuizându-şi puterea şi rigoarea, bărbăţia şi vrednicia,
sacrificând înţelepciunea în slujirea diavolului, slujind păcatelor de tot
felul. Expresii precum: „Ei, şi ce dacă?!”, „sunt tânăr”, „nu pot să mă
stăpânesc”, „îmi place”, „nu pot să refuz”, „vreau să-mi trăiesc viaţa”, „sunt
major”, „fac ce vreau cu viaţa mea”, „eu răspund”, „eu voi da seamă”, „nu-i
treaba altuia” – sunt tot atâtea replici demonice, preluate din vocabularul
nesimţirii sufleteşti, împrumutat de la diavol; căci el suflă pururea în
urechile omului: „şi ce dacă păcătuieşti - doar toţi fac la fel!” ... Astfel
încât, cuprins de întunericul patimilor, încerci bou după bou până te epuizezi
cu totul prin efortul fizic şi psihic pe care îl faci, încât ajungi chiar şi la
nebunie; de aici şi mulţimea bolilor mentale, a dezechilibrelor şi căderilor
psihice, depresiile, schizofreniile, demonizările – tot atâtea forme de
îndrăcire a sufletului stăpânit mai ales de pofta nesăţioasă a păcatului, adică
a plăcerilor împlinite cu râvnă din proprie voinţă şi hotărâre! Singuri cădem –
scrie teologul rus Alexei Homiakov, dar ridicarea vine numai împreună cu
Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,6): „fără Mine nu puteţi face
nimic!” (In 15,5).
„Femeie
mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc 14,20). Mai ales cu o asemenea formă de
refuz duce astăzi Biserica o luptă aprigă în toate domeniile vieţii
contemporane, pentru a putea salva definiţia şi realitatea socială a familiei
creştine – unica formă dătătoare de valori morale şi sociale şi de repere
spirituale, adică de oameni cu caracter integru şi sănătos. Nu degeaba scria
Sfântul Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei şi al întregii Rusii din prima
jumătate a veacului al nouăsprezecelea: „Daţi-mi o mie de duhovnici buni – şi
voi schimba faţa lumii!... Dar pentru aceasta este nevoie de o mie de
mame bune care să-i nască şi să-i crească!” Aceştia sunt cei ce vor ieşi „prin
pieţe şi în uliţe, la drumuri şi la garduri” ca să-i aducă, să-i „silească” pe
toţi să intre!...
Dar cel
mai greu apasă acest pretext asupra moralei creştine de astăzi: divorţul,
dezmăţul, senzualitatea exagerată, plăcerile exacerbate, extravaganţa obscenă,
desfrâul, trăirea dobitocească a concubinajelor (prin aşa-zisa „uniune
consensuală”) ori a aşa-numitelor „căsătorii de probă”, abaterile grave
şi repetate de la forma firească de apropiere trupească dintre bărbat şi femeie
– toate acestea au adus negura şi putoarea Sodomei şi a Gomorei în
aşternuturile altădată neîntinate ale fiilor şi fiicelor neamului, tocmai ale
celor care ar fi trebuit să fie florile Bisericii şi plăcuţii aleşi ai Duhului
Dumnezeiesc!... Pentru că „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un
leu, căutând pe cine să înghită” (1Pt 5,8), „privegheaţi şi vă rugaţi - ca să
nu cădeţi în ispită!” (Mt 26,41), căci deşi „noi suntem templu al Dumnezeului
Celui Viu” (2Cor 6,16) – dar trupul „l-am făcut cu totul sălaş diavolului”
(Rugăciunile Împărtăşirii). Ori, tocmai fericita şi cinstita gură (pe care
altădată David Regele o lăuda ca pe o dulce alăută bine-versuitoare spre slava
sfinţeniei lui Dumnezeu: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi
Dumnezeului meu cât voi fi!” - Ps 103,34; şi iarăşi - „Să se lipească limba mea
de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de Tine, Doamne!” –Ps 136,6) - tocmai
ea a ajuns ocara şi batjocura unui veac umplut până la refuz de putreziciunea
şi spurcăciunea păcatului înjositor, încât profetic se tânguia Psalmistul şi
striga cu „inima înfrântă şi smerită” (Ps 50,18) întrebându-se întru sine: „Cum
să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?!” (Ps 136,4)... Plin de patimi şi
de păcate – cum să mai iei Numele Domnului Dumnezeu pe buzele tale?!...
Sărmană
gură, sărmană gură... Prin tine a suflat Dumnezeu în om suflare de viaţă şi tot
prin tine va ieşi sufletul din el în ceasul cel mai de pe urmă al morţii –
pentru ca tot prin tine să intre iar în om la obşteasca înviere a tuturor. Prin
tine ne rugăm Celui de Sus şi către El strigăm la vreme de necaz şi de durere
şi cu tine vom cere îndurare la Înfricoşătoarea Lui Judecată. Prin tine primim
Sfintele, Dumnezeieştile, Cereştile şi Preacuratele lui Hristos Taine, Trupul
şi Sângele Său spre tămăduire şi sfinţire, şi prin tine rostim cuvântul prin
care ne asemănăm cu Ziditorul. Prin tine ne educăm copiii şi prin tine vorbim
cu Dumnezeu, cu Sfinţii, şi unii către alţii. Prin tine ne bucurăm sufletele cu
bucăţica de anafură şi picătura de aghiazmă ori din sfinţitul untdelemn, şi cu
ale tale buze sărutăm şi Sfintele Icoane... Oare facem toate acestea spre
mîntuire - sau spre osândire, spre laudă - sau spre judecată?!... „Nici unul
din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din Cina Mea!” (Lc 14,24).
O, biată
şi ticăloşită gură, cum ai pierdut tu legătura cea cu Cerul! Cum ai lepădat
vorbirea cea cu Dumnezeu, cum te-ai depărtat de cele sfinte, cum cad rugile
tale (aduse din buze întinate), prăvălindu-se precum pietrele din munte, şi nu
mai ajung la Tronul Domnului Dumnezeu!... „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne,
va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din
ceruri!”(Mt 7,21). Sărmană gură slobodă şi neînfrânată (căci inima-i spurcată
iar mintea întunecată!), cum ţi-ai agonisit pieirea prin gustarea cea plină de
ocară şi de ruşine a păcatului Gomorei, a clevetirii, a grăirii-de-rău şi a blestemului,
făcându-te vremelnic din gură altădat’ sfinţită, ca „de aur” (precum a
Sfântului Ioan Hrisostom) şi „chimval răsunător” (1Cor 13,1) – „gura iadului”,
„urâciune idolească” (Deut 7,26), „urâciunea neamurilor” (Is 49,7) şi
„urăciunea pustiirii” (Dan 9,27): „Toată urâciunea o urăşte Domnul - şi nu este
iubită celor care se tem de Dânsul!” (Sir 15,13) . „Căci din prisosul inimii grăieşte
gura” (Mt 12,34). „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele
bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”(Mt
12,35); „iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile
Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?!” (Ps 49,17), „ai cugetat fărădelegea -
că voi fi asemenea ţie!” (Ps 49,22). Iar despre gura cea sfinţită, David cântă
din psaltire: „Deschide-voi în pilde gura mea” (Ps 77,2), „gura mea am deschis
şi am tras duh, că de poruncile Tale am dorit!”(Ps 118,131). „Limba mea este
trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps 44,2). „Când Te-am chemat, m-ai auzit,
Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps 4,1); „cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu
cei drepţi la inimă!” (Ps 72,1); şi iarăşi: „buzele tale să nu grăiască
vicleşug!” (Ps 33,12). Căci „pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti,
oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!” (Mt 12,36).
Iată la
ce duce neatenţia minţii şi adormirea conştiinţei... „Femeia pe care mi-ai
dat-o să fie cu mine!” (Fac 3,12), dar „şarpele m-a amăgit” (Fac 3,13).
Înţeleptul Solomon ne învaţă o tâlcuire duhovnicească a „femeii” în ambivalenţa
ei – fie ca patimă pierzătoare („am găsit femeia mai amară decât moartea,
pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe” -
Eccl 7,26), fie ca şi virtute mântuitoare („femeia vrednică este mai scumpă
decât pietrele cele de mult preţ” - Pilde 31,10); o astfel de „femeie” nu ar
mai izvodi pe buzele omului răspuns de refuz la Cina cea de Taină... „Nu este
bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el!” (Fac 2,18);
„femeia credincioasă este limanul bărbatului ei” scria şi Sfântul Ioan
Hrisostom. „Femeia cea rea” (simbolizând împătimirea la păcat) este izvorul
tuturor necurăţiilor şi neînfrânărilor pe care Sfântul Apostol Pavel le numeşte
„faptele cele fără roadă ale întunericului, cele ce se fac întru ascuns de ei -
ruşine este a le şi grăi!” (Ef 5,11-12). Taina aceasta (a „femeii”) „mare este;
iar eu zic în Hristos şi în Biserică!” (Ef 5,32); şi de aceea „bărbaţii sunt
datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor, precum şi Hristos
Biserica!” (Ef 5,28-29).
Astfel
se va împlini cuvântul care spune: „Casa Mea - casă de rugăciune se va
chema”(Mt 21,13), numind prin aceasta Biserica „stâlp şi temelie a adevărului”
(1Tim 3,15). În faţa refuzului atâtor pretexte omeneşti, „mâniindu-se, stăpânul
casei a zis: Ieşi îndată, adu-i aici şi sileşte-i să intre!” (Lc 14,21-23). O
astfel de atitudine a luat şi Sfântul Ioan Botezătorul: „Faceţi, dar, roade
vrednice de pocăinţă!” (Lc 3,8), „pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia
cerurilor!” (Mt 3,2); şi iarăşi: „pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de
mânia ce va să fie?” (Mt 3,7), căci iată „securea stă la rădăcina pomilor şi
tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc!” (Mt 3,10). Prin
astfel de fulgerări ale dreptăţii, Sfântul Ioan Botezătorul a vădit întreaga
nesimţire duhovnicească a unei epoci în care formalismul şi ritualismul
deveniseră obişnuinţă, ba chiar normă. Aşa şi azi: mergem la slujbă la biserică
– dar care este rostul şi folosul?! Postim şi ne rugăm – dar cu ce scop? Căci
iată, tot mânia, deznădejdea, răutatea, bârfa, ura, clevetirea şi invidia rămân
temeiul spiritual în viaţa binecredincioşilor noştri... Ne spovedim când vrem,
ne împărtăşim când poftim, nimeni nu ne restricţionează cu nimic - dar care
sunt efectele participării noastre la Sfânta Euharistie? Veninul inimii şi
preaplinul mândriei! – „ce nu pot face eu?!”, „mă rog când vreau, cât vreau,
cum vreau – că doar Dumnezeu trebuie să asculte de mine, nu eu de El!”... Şi
uite aşa, mergem când vrem la slujbă, plecăm când vrem (ca de pe peronul
gării), luăm de-a valma anafura şi aghiazma, intrăm şi ieşim când şi cum avem
chef, indiferent de prevederile canonice , de tradiţii, de obiceiuri şi de
rânduieli! Că doar biserica şi preotul sunt ale noastre, la dispoziţia noastră,
după placul nostru... Că dacă nu – ori nu mai venim deloc, ori ne preumblăm din
biserică în biserică şi din slujitor în slujitor, uitând că schimbarea de fapt
e necesară în noi înşine, nu în afara noastră... Strigă David: „Vremea este să
lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); „nu este în ei
îndreptare pentru că nu s-au temut de Dumnezeu” (Ps 54,22).
Nu este
deloc exclus ca la finalul tuturor acestora, să dăm răspuns la judecată de cele
pe care noi le-am socotit „spirituale” – de rugăciuni şi de postiri, de
pomelnice şi slujbe, de spovedanii şi împărtăşiri, ca unii ce nu am primit cu
dreaptă cuviinţă harul celor şapte Sfinte Taine. „Ei!” - vor zice unii – „e
datoria Bisericii; să şi-o facă!”. Da, dar datoria creştinului faţă de Dumnezeu
şi de Biserica Lui sună destul de ... responsabil: „Să nu ai alţi dumnezei
afară de Mine!” (Ieş 20,3). Adică să nu te închini la idolul-materie (ogor,
boi, femeie, pofte şi păcate). Şi o alta – încă mai adâncă: „Să nu iei Numele
Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Ieş 20,7). „Vai, dar cum - doar „am
mâncat înaintea Ta şi am băut - şi în pieţele noastre ai învăţat!” (Lc 13,26);
cum să nu ne ştii, să nu ne cunoşti, să nu ne vezi?! Imposibil! Nu suntem noi
cei care ne-am grăbit a fi pururea cu Tine, mâncându-Ţi zilnic Trupul, şi
zilnic bându-Ţi Sângele?!”... „Dar El vă va zice: Nu ştiu de unde sunteţi,
depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii!” (Lc 13,27); căci „ceea ce
iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt 15,11). „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde,
iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor” (Mt 21,41).
Văzând Iisus răutatea îndărătniciei lor, le-a zis: „Căci a venit Ioan, nici
mâncând, nici bând, şi spun: Are demon! A venit Fiul Omului, mâncând şi bând -
şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al
păcătoşilor!” (Mt 11,18-19). Şi cu toate acestea, nici mântuirea neamului
omenesc prin Iisus Hristos n-a întârziat să se împlinească, şi nici Persoana
Lui nu S-a despărţit de Tatăl Cel Ceresc: „Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In
10,30). La fel şi astăzi, în Biserică: nu stă nimeni să-i numere pe cei care
vin sau pleacă, şi nimeni nu socoteşte numărul lumânărilor şi al prescurilor
aduse în dar. Dar „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”
(Mt 13,43) şi astfel, prin ei, Ortodoxia va triumfa veşnic, sfântă şi
biruitoare: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o
vor birui!” (Mt 16,18); căci „ este un Domn, o credinţă, un botez”
(Ef 4,5). „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt
făgăduinţele tale!” (Ps 49,15). „Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul
meu! Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps 142,10);
„Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta!” (Ps 50,16).
„Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt 15,14). „
Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului!” (Ps 118,1).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu