La început de an nou, luarea aminte la adevărata apocalipsă

„Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps 143, 4)

„În mâna Domnului este stăpânirea pământului.” (Sir 10, 4)

„Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa.” (Fapte 1, 7)

„Din veac şi până în veac eşti Tu!” (Ps. 89, 2)

„Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.” (Ps 103, 20)

„Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui!” (Ps. 135, 1)

„Mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul!” (Ps. 102, 17)

 

       Nu cu foarte multă vreme în urmă, evenimentele speciale din viaţa unei comunităţi creştine (precum Paştele, Crăciunul sau Anul Nou) erau definite şi povestite prin cuvinte care adesea evocau atmosfera mirifică din basmele copilăriei. În vremea noastră, însă, viaţa ni se petrece în curgerea anilor într-o cu totul altă atmosferă – una caracterizată (şi plină până la refuz) de un uriaş elan universal al comercialismului, de o mentalitate proprie marketing-ului economic, ale cărei concepte şi judecăţi tind să sufoce şi să elimine din câmpul vieţii sociale tot ceea ce mai ţine de sfinţenia tradiţiilor străvechi şi de dorul după harul mântuitor al adevărului dumnezeiesc; împlinirea Legii celei creştineşti a ajuns astăzi să semene cu un bâlci!...

În societatea de astăzi, sosirea unor astfel de Praznice Împărăteşti pare mai degrabă prilej de manifestare a unei adevărate sete neostoite de câştig, de agonisire şi de înavuţire. Şi, din acest motiv (precum ar fi zis Mircea Eliade), formele de manifestare a profanului tind să domine şi să elimine formele de manifestare a sacrului în lume. Cu alte cuvinte, asistăm cumva la împlinirea cuvântului proorocesc despre urâcioasa pustiire a locului cel sfânt („În templu va fi urâciunea pustiirii!” - Dan 9, 27), adică despre golirea inimii omului contemporan de harul prezenţei tainice a Domnului Dumnezeu în suflet şi în lume, prin bântuirea sa de duhul pustiitor al lăcomiei ivit din „înşelăciunea avuţiei” (Mt 13, 22).

           Deşi până astăzi ni se tot vesteşte cu surle şi cu trâmbiţe sosirea iminentă a sfârşitului lumii şi al universului întreg, de fapt participăm cu toţii (cu sau fără voie) la un adevărat sfârşit al lumii creştine sau al vieţuirii omului în comuniune cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului în Iisus Hristos şi în Biserica Lui - atât de contestată şi de atacată de-a lungul veacului trecut prin instaurarea în ţările de tradiţie creştină ortodoxă a unui regim politic ateist, susţinător şi promotor al concepţiei materialismului dialectic şi istoric (pretins ştiinţific) potrivit căruia omul devine „dumnezeu” fără Dumnezeu. Precum Adam cel Vechi oarecând, şi omul de astăzi a ajuns să creadă că poate stăpâni tot ceea ce îl înconjoară (şi cerul şi pământul şi întinsul şi abisul mărilor – şi toate cele din cuprinsul lor) prin tot felul de scheme şi teorii  aşa-zis ştiinţifice, valabile de fapt doar în minţile celor care le-au tot inventat: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii!” (Ps 2, 4), adică de toţi cei care trufaş îşi înalţă sprânceana, zicând:  „cine ne este nouă Domn?!” (Ps 11, 4). Cei simpli (nu vicleni) la  cuget şi curaţi cu inima, răspund dintru adâncul sufletului: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps 76, 13).

          De la căderea (cu sunet mare şi cu vuiet) a regimului politic ateist au trecut deja mai bine de două decenii. În acest răstimp, însă (numit ca unul de „libertate” şi „democraţie”), caracterizat mai degrabă de liberalizare (împinsă până la libertinaj) a gândirii, trăirii, vieţuirii în toate formele ei sociale şi comunitare, societatea postcomunistă a ajuns să semene din ce în ce mai mult cu acea societate idolatră instaurată în ţara Canaan la întoarcerea poporului ales din robia egipteană. Lumea de azi a uitat Chipul şi Persoana  lui Hristos,  „Soarele dreptăţii” (Mal 3, 20), Cel vestit de prooroci, adevăratul centru de greutate şi miezul din  taina sărbătorilor de iarnă, căci a uitat că  „steaua pe care magii o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Mt 2, 9). În schimb, pretutindeni, pe frontonul tuturor marilor instituţii contemporane de guvernare, organizare şi culturalizare a lumii, flutură biruitor şi mândru tot felul de stele atee, semnalând acolo prezenţa şi lucrarea tot atâtor „hristoşi mincinoşi”, făuritori de lumi paralele şi promotori ai unui nou mod de a-ţi trăi viaţa – în afara sau chiar împotriva Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Scriptură şi în Tradiţie. Mod ale cărui legi şi reguli (scrise şi nescrise), izvorăsc şi se instaurează în firea şi în lumea omului modern după impulsul cărnii şi al sângelui, adică al poftelor şi al patimilor, deşi „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor 15, 50). Se vede treaba că omul (acest centru al creaţiei văzute şi nevăzute, pentru care Dumnezeu a condensat în juru-i „lumea şi toate cele ce sunt în ea” - Fapte 17, 24) a cugetat că nu e chiar atât de anevoios lucru să făptuiască în lume tot felul de reforme, pe un fond ideologic şi filozofic „epurat” de orice moştenire creştină; deci nu corespunzător învăţăturii şi îndreptarului celor Zece Porunci date de către Dumnezeu robului Său Moise pe Muntele Sinai, ci în virtutea unui „Decalog” întemeiat exclusiv pe puterea materială şi trupească a celor cinci simţuri (aducătoare de plăceri) şi a forţei egocentrice a cultivării individualiste şi anticomunionale a propriei personalităţi prin stihia devastatoare a iubirii-de-sine cu toate nefericitele ei odrasle.

Acesta este , de altfel, cadrul ideatic  în care se petrece transformarea omului („zidirea cea de mare preţ” - precum spuneaPărintele Arsenie Boca) în „rob al dezmierdărilor” (Sfântul Vasile cel Mare) şi „cu totul sălaş diavolului, relelor şi păcatelor şi fărădelegilor” (Sfântul Simeon Metafrastul).

          Aşa se face că, o dată scoasă din biserică în stradă, sărbătorirea plină de har luminos, de bucurie şi de înălţare sufletească, a acestor sfinte evenimente legate de Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, ajunge într-un mod degradat şi degradant petrecere de discotecă sau de club, promoţii, tombole şi loterii prin „superhipermarket”-uri, pentru clienţi avizi de agonisire şi consumatori niciodată sătui; ceea ce face din creştinul simplu şi smerit de altădată, din omul obişnuit şi moral, o stihie năvalnică a focului nestins al poftei, lăcomiei şi împătimirii, irezistibil fascinat şi atras de mulţimea ofertelor în bani şi mărfuri menite satisfacerii necontenite a feluritelor „nevoi” create artificial – toate acestea ducând la vătămare sufletească gravă, ba chiar la moarte duhovnicească prin transformarea în stâlp de sare a simţirii lăuntrice , cauzate de dedarea nesăţioasă la păcate: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps 13, 3).Prin urmare, colindul sfânt şi bun (adevărată sinteză cântată  a Scripturii) devine vers profan sau muzică lăutărească, transformată din folclor autentic în manea de cartier, ceea ce duce tot la o păgână atitudine comercială, la un fel de bâjbâire şi orbecăială printre meandrele rosturilor prăznuirii înseşi. Astfel, sfântul locaş devine doar acel spaţiu bisericesc prin care mai trece (pururea grăbit şi mereu presat de stresul grijilor lumeşti) bietul om silit de formalismul unei tradiţii pe care n-o mai înţelege şi la care oricum nu mai aderă, liniştindu-şi cumva conştiinţa că şi-ar fi făcut datoria faţă de Sfântul Dumnezeu: „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele...  dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15, 8). „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Deut 5,11). Convingerea că, trecând pe la biserică doar pentru a mai aprinde o lumânare şi pentru a da un pomelnic cu o prescură la altar te-a absolvit total de orice alte îndatoriri faţă de Dumnezeu şi de voia Lui, reprezintă o mare înşelare – astăzi din ce în ce mai răspândită: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?!” (Ps 49, 17).

          O asemenea decădere spirituală, împuţinare de suflet şi meschinărie de cuget nu face decât să se potrivească întru totul pervertirii morale generalizate care caută, parcă, să cuprindă astăzi tot ceea ce există, mişcă, suflă şi viază, într-un uriaş angrenaj (specific modernităţii) de tocare, dizolvare şi anihilare a oricăror valori şi simboluri morale, intelectuale şi spirituale, fără nici un alt scop decât construirea unui alt tip de societate umană (numit „societatea de consum”), a cărei funcţionare să convină intereselor financiare şi economice (mai mult sau mai puţin obscure) a celor mari, puternici şi bogaţi ai lumii, după lozinci de genul: „producem ca să consumăm”, „trăim ca să muncim”, „muncim ca să mâncăm”, „trăim ca să mâncăm”.

        Să fie oare, aşadar, Naşterea Domnului o sărbătoare terifiantă, un prilej de manifestare a apucăturilor idolatrizante ale cetăţenilor, o nouă Gadara precum cea în care legiunile de demoni au atacat furios turmele de porci, înecându-i în Marea Galileii, iar în cea de azi cetele de creştini (parcă preluând de la demoni setea de a ucide) sacrifică mii de porci spre săturarea poftei de nesăturat a burţii (deja pline cu cărnuri de tot felul încă din timpul Postului !), încât Praznicul Naşterii Domnului devine de fapt „sărbătoarea Tăierii Porcului” – ca şi cum  aceasta ar vesti adevărata mântuire?!... Oare prin aceasta  nu cumva ne asemănăm mai mult regelui Irod, ucigătorul de prunci, decât îngerilor, magilor şi păstorilor vestitori de bucurie?! Oare  nu închipuim mai degrabă  un fel de „apocalipsă” a zidirii prin această pornire spre branconaj „oficial” şi „tradiţional”, prin această manifestare crudă a instinctului de pradă şi de vânare a animalelor?! Uităm cuvântul Domnului care zice: „ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii! Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!” (Ps 49, 11-12). Oare la o astfel de sporire „duhovnicească” ne povăţuieşte Sfânta Biserică, încât să ajungem să ne asemănăm celor care „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă” (Ps 105, 20), şi despre care Psalmistul ne spune că „a plouat peste ei ca pulberea cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare” (Ps 77, 31) şi că „nimic nu le lipsea din cele ce pofteau iar mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps 77,34-35)?! Oare nu despre astfel de stări de lucruri ne vorbesc şi întâmplări precum cea din Thailanda (din decembrie 2004) sau din Japonia primăverii anului 2011 şi care ne amintesc de cuvintele prooroceşti ce vesteau  „urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Ps 77, 54) asupra celor împietriţi în rele?.... Şi nu sunt acestea nicidecum semne de prevestire a sfârşitului: „se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi; iar acestea sunt începutul durerilor” (Mc 13, 8); „şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie - luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul!”(Mt 24,6). „Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13, 3). Ori rostul înzestrării cu inteligenţă a omului de către Dumnezeu este tocmai îndumnezeirea şi sfinţirea, iar nu desacralizarea lui: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps 13, 3), „deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă - toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps 61, 9). Aşa că îi invităm pe toţi vestitorii „apocaliptici”  ai sfârşitului de lume, ca şi pe naivii şi credulii lor ascultători, să observe mai atent că, de fapt, trăim cu toţii o distrugere a simţământului contemplaţiei frumuseţii care ne  înconjoară. Căci cine să mai admire armonia naturii, cine să-i mai descopere poezia, cine să-i mai cânte romanţa sau să-i asculte simfonia, cine să mai fie mângâiat şi uimit de lumina lunii, de albastrul cerului, de farmecul nopţii, de necuprinsul câmpului cu flori – dacă şi Eminescu şi poeţii cei din ceata lui trecut-au deja demult din viaţa de aici?... Cine să mai cultive valorile morale şi spirituale cuprinse tainic şi adânc în bogăţia tradiţiei satului românesc creştin ortodox – când acesta mai poate fi aflat doar la muzeu?! Ţăranul de altădată mai există doar prin filmele proiectate şi cărţile depozitate la Casa de Cultură sau prin piesele expuse la Muzeul Ţăranului Român ... Iată adevărată apocalipsă  (în marş distrugător) a culturii cândva roditoare de viaţă!... Cine să mai simtă şi să mai tâlcuiască dorul în versul popular (precum odinioară străbunii ce cântau „Dorul meu de dor tânjeşte!”), cine să mai cânte lacrima , suspinul, suferinţa, în grai de cuget şi simţire românească, într-o vreme ca a noastră, în care „dragostea” este privită, numită şi asumată mult mai pragmatic ca „sex sălbatic” şi „plăcere la extrem”?! Cum să mai semene una ca aceasta cu măreţia alaiului de nuntă din vechime şi cu gingăşia feciorelnică a mirilor de demult, când copii în vârstă de nici cincisprezece ani deja se înfruptă din aşa-zisele „plăceri” otrăvitoare de suflet ale actelor sexuale, distrugându-şi prin aceasta unii celorlalţi atât inocenţa trupului cât şi integritatea minţii!...

            Iată, aşadar, adevărată apocalipsă a moralei şi a familiei, a nunţii şi a credinţei, un sfârşit şi o distrugere în fond a bunului-simţ. Dacă în vremurile de demult fiece gospodar român creştea în curtea casei sale acea „floare a ruşinii” (uşor de recunoscut printr-o frumoasă pată roşie ivită chiar în mijlocul florii albe), cei de azi nici măcar nu mai ştiu cum arată! Şi e firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă oare toate acestea?! „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legământul Tău!” (Ps 118, 126), „au vărsat sânge nevinovat: sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan!” (Ps 105, 38). „Omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps 48, 21).

          Din nefericire pentru noi, vremurile de „eliberare” şi „democratizare” au adus cu ele (împingând libertatea însăşi până la refuzul oricăror limite sau bariere) valuri peste valuri de păcate, de răutăţi şi de greşeli, încât – fără să vrem – trăim astăzi simţământul (deloc îmbucurător) al unei apocalipse (de orice fel ar fi ea), care însă nu sfârşeşte lumea pentru a o înnoi, ci doar o distruge în sufletele omeneşti. Ce făceau oamenii de dinainte de potop? „Mâncau, beau, se însurau, se măritau - până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi!” (Lc 17, 27). Dar, oare, Hristos Însuşi – pentru ce „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontius Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”? Ca să se vândă în cantităţi industriale cozonacii şi ouăle roşii prin mall-uri şi prin pieţe? Sau ca să se vândă cadourile (aduse chipurile de „iepuraş”) pentru copii – şi astfel să se mărească pieţele de desfacere a mărfurilor, să crească cifrele de afaceri ale firmelor de comerţ, să crească procentajele la bursă şi coeficienţii comerciali?!... O, nicidecum! „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor 15, 20); căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor 15,14). A înviat ca să dezlege blestemul, ca să ierte păcatul strămoşesc, să sfărâme moartea cea veşnică şi să zdrobească încuietorile iadului!... Şi atunci – de ce să ne purtăm de parcă am fi cu mult mai întunecaţi decât eram mai înainte de Înviere, mult mai pătaţi de păcate şi mai blestemaţi prin propriile noastre fapte?! Unde sunt „cerul nou şi pământul nou” (Apoc 21, 1) din sufletele creştinilor înnoite prin Cincizecime? Unde este  „Sângele Mielului” jertfit(Apoc 7, 14) din inimile închinătorilor lui Dumnezeu? Cine şi unde şi cum mai cugetă la acestea şi le trăieşte pe ele? Cui îi mai trebuiesc, cui îi mai folosesc, cine le mai doreşte?! De ce să tot mergem pe căile pierzării, tot mai departe de ochii blânzi şi sfinţi ai Bunului Dumnezeu? Şi cui să-i mai cântăm astăzi cu bucurie: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps 1, 1)? Oare nu este păcat de atâta jertfă neîncetată, de atâtea Sfinte Liturghii, de atâtea proorocii şi scrieri, dacă cei pentru care s-au făcut au ajuns precum vestit-a Psalmistul: „Gură au - şi nu vor grăi! Ochi au - şi nu vor vedea! Urechi au - şi nu vor auzi !”(Ps 113, 13-15)? Căci „sufletul care păcătuieşte va muri!” (Iez 18, 20).

        Şi oare de ce să lăudăm atâta „timpul” şi „valoarea” lui, şi să nu luăm în seamă cele la care Scriptura ne cheamă – „viaţa veşnică” (Mt 25, 46),  – şi cele despre care ne şi avertizează : „osânda veşnică” (Mt 25, 46) ? În fond, cine ne dă nouă dreptul să împărţim clipele, şi să le tot numărăm şi contorizăm, neglijând total dimensiunea chemării vieţii noastre la înveşnicire prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire!” (Evr 3, 15) ?! Ce să mai însemne „an vechi” şi „an nou” când, în lumina Sfintelor Scripturi, putem vorbi de fapt doar despre un timp al necunoaşterii lui Dumnezeu (care implică o stare de suferinţă, de neîmplinire şi de nemulţumire sufletească, precum cea a celor care aveau „ochii ţinuţi ca să nu-L cunoască” - Lc 24, 16), şi despre un alt timp, al întâlnirii şi împăcării cu Dumnezeu, adică al unirii cu El: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!” (Lc 24, 35) şi „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24,45) iar ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Oare nu aceasta este adevărata bucurie  de a fi într-un „an nou” cu Dumnezeu prin înnoirea noastră sufletească, posibilă prin renunţarea la orgoliul „eu”-lui lăuntric? Şi ce poate să fie oare mai frumos, mai dulce şi mai binecuvântat lucru decât (la vremea încheierii a încă unui an calendaristic din curgerea timpului) să poţi să cugeţi la nemărginirea veşniciei – „mai înainte de veci” (I Cor 2, 7), şi să cugeţi la nesfârşirea vieţii cea din „vecii vecilor” (Filip 4, 20), şi să nădăjduieşti la clipa cea mântuitoare: „astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23, 43)?! Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează – să-L primeşti pe Dumnezeul Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa ta - şi astfel să-ţi câştigi viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp? Într-o viaţă atât de scurtă, într-un răstimp atât de mic (de doar câteva decenii de petrecere pe pământ) cum să nu fii mai preocupat de înscrierea numelui tău şi a numelor celor dragi ai tăi în  Cartea Vieţii lui Dumnezeu, decât de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare?! „Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri!” (Lc 10, 20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3). Câtă nădejde nu ne dă teologia eshatologiei particulare a credinţei noastre creştineşti („în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat!” – Patericul Egiptean), şi totuşi ... să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi despre care nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” - Mt 24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Lc. 24,30)(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi!” (I Tes 4, 16). Dacă un asemenea eveniment precum Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece „într-o clipeală de ochi” (I Cor 15, 52), atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de cele ce se petrec în jurul nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare personală?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi ne vom şi înfăţişa la Judecată! De  aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!” (Ps 74, 8). Şi de aceea ar fi bine ca, atunci când ne adresăm unii celorlalţi urarea „La mulţi ani cu spor, cu belşug, cu bucurii, cu bogăţii şi fericire !”, să nu uităm că toate acestea depind atât de Dumnezeu, cât şi de bunăvoinţa noastră: „Fără Mine nimic nu puteţi face!” (In 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!” (Lc 11, 23). Şi iarăşi, bine ar fi ca, la cumpăna dintre ani, să nu ne limităm doar la umplerea pântecelui cu mâncare gustoasă şi băutură din belşug, la dans şi chiote de veselie, ci şi, cuminţi şi înţelepţi, să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al cântului Bisericii, „înger de pace credincios,  îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”. Pentru că Tu eşti Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii noastre Păzitor şi de zile Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sănătate, mântuire, credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare tuturor creştinilor dreptmăritori! Amin!

Cei dintâi martori ai Nașterii Lui Iisus - „Taina cea din veac ascunsă”

Motto: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (Simbolul Credinţei)

„Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor

din toate Scripturile cele despre El.” (Luca 24, 27)

„Atunci toată făptura va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău

şi Răscumpărătorul tău” (Isaia 49, 26)

            Evenimentul Naşterii Domnului este temeiul de început al credinţei creştine şi temelia dogmaticii ortodoxe. De-a lungul istoriei lumii, în nici una dintre religiile care s-au manifestat printre popoare nu s-a întâlnit cazul vreunui lider care să-şi fi jertfit viaţa până la sacrificiul suprem pentru a-şi salva semenii. Punctul culminant al Revelaţiei supranaturale îl reprezintă trimiterea în lume de către Dumnezeu a Unicului Său Fiu pentru mântuirea ei; nu pentru a Se mărgini să privească sau doar să înveţe, oferind explicaţii şi norme pentru conduită ori criterii de funcţionare a relaţiilor dintre oameni. Reperul principal îl constituie iubirea intertrinitară: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In. 13, 35), „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” (In. 14, 20) Altfel spus, cei ce sunt ai Lui Dumnezeu sunt cei ce împlinesc porunca iubirii.

            Cel dintâi martor al Întrupării este Duhul Sfânt – a treia Persoană din Sfânta Treime, Care a  împlinit pregătirea pântecelui Fecioarei Maria prin depărtarea lestului pământesc, prin ştergerea păcatului adamic (moştenit prin naşterea ei pe cale firească din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana), făcând-o pe Maica Domnului „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Sfântul Ioan Damaschin), „Scaun de heruvimi” (Sfântul Roman Melodul) şi „Tron al Celui Preaînalt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1, 35). O dată cu revărsarea Duhului Sfânt peste Fecioara Maria începe şi căderea stăpânirii diavolului pe care o avusese până atunci asupra lumii: „Bucură-te,  izgonirea diavolilor!” (Acatistul Bunei Vestiri) și începutul împlinirii proorociei de la Facere: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (3, 15). Desăvârşita curăţie şi nevinovăţie a Fecioarei (ca şi adânca ei cunoaştere a Scripturilor Sfinte) este evidentă în răspunsul pe care îl dă Arhanghelului: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1, 34), „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Dialogul acesta, de fapt, marchează un  al doilea moment decisiv al conlucrării dintre omul altădată izgonit din Rai şi Dumnezeu: Cel-vechi-de-zile, Dumnezeu Tatăl, este rugat să caute spre smerenia Fecioarei pentru a deschide calea pe care Dumnezeu Fiul o va străbate din sânurile Tatălui din veşnicie până în pântecele Fecioarei sub vremi. Smerenia Fecioarei este cea care a atras smerenia Lui Dumnezeu Însuşi, chenoza sau deşertarea de slava veşnică a Fiului prin Întrupare „luând chip de rob” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri): „a căutat spre smerenia roabei Sale” (Lc. 1, 48). Calea smereniei este calea adevărului – o spune Fiul Însuşi atunci când răspunde dragostei materne cu iubire fiască: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8, 21). Şi doar Fiul poate şti câtă bucurie s-a făcut în ceruri atunci când Prunca Maria a fost închinată Templului din Ierusalim prin făgăduinţa Sfinţilor ei Părinţi după trup, Dreptul Ioachim şi Fericita Ana, şi câtă bucurie Tatăl Însuşi a avut atunci când Fecioara în vârstă de numai cincisprezece ani a cuprins în înţelegerea tainică a inimii ei lucrarea Lui de restaurare a omului căzut: „Iată roaba Domnului!” (Lc. 1, 38). Stăpânului a-toate şi Domnului tuturor, ea I-a adus ca sfântă slujire -  prin smerenie, bunăcuviinţă, evlavie şi credincioşie - răspunsul pe care altădată El l-a căutat în Rai la protopărinţii neamului omenesc, atunci când îl striga pe Adam: „Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9). Abia ea a adus răspunsul cuvenit din partea umanităţii la iubirea de oameni a Lui Dumnezeu, răspunzându-I cu toată dăruirea - precum de altfel răspunde şi chemării strămoşului David: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta!” (Ps. 44, 12-13). Care altă frumuseţe - dacă nu cea a sufletului, a inimii curate şi a minţii - care contemplă pururea cerurile Domnului prin adâncul smereniei şi care singură redă întreagă sufletului omenesc asemănarea cu Dumnezeu (pierdută din mândrie prin păcatul  neascultării). Întru totul fără de prihană, sfioasă şi desăvârşit nevinovată se arată a fi Preacurata Copilă  din Nazaretul Galileii atunci când adresează mesagerului divin întrebarea: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Lc. 1, 29)... să nu fie vreo înşelare, ca a Evei oarecând! Drept pentru care trezvia ei atrage de la Domnul cel mai mare har cu putinţă de primit de către om – „căci ceea ce poate Stăpânul cu simplă voirea, aceea poate şi Maica Lui cu rugăciunea”:  ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35)

Întruparea Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară a fost mai înainte vestită în Sfintele Scripturi: ,,Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu” (Judecători 13, 5); „Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23). Naşterea Fiului din sânurile Tatălui mai înainte de toți vecii o vede Moise în umbra proorociei din Vechiul Testament: „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numeri 24, 17), după cum şi Naşterea din Fecioară în Betleemul Iudeii o găsim vestită în penumbra Vechiului Legământ: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor” (Miheia 5, 1). Desigur, nu întâmplător tot la Betleem, pe vremea proorocului Samuel, a fost uns  rege strămoşul după trup al Lui Iisus, marele David: „Domnul a zis către Samuel: Până când te vei tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel ? Umple cornul tău cu mir şi du-te, că te trimit la Iesei Betleemitul, căci dintre fiii lui Mi-am ales rege. Samuel a zis: Cum să mă duc ? Va auzi Saul şi mă va ucide. Iar Domnul a zis: Ia cu tine o juncă din cireadă şi zi: Am venit să aduc jertfă Domnului. Şi cheamă pe Iesei şi pe fiii lui la jertfă, şi Eu îţi voi arăta ce să faci şi-Mi vei unge pe acela pe care îţi voi spune Eu. Şi a făcut Samuel aşa, cum i-a spus Domnul. Şi când a sosit el la Betleem, bătrânii poporului, tremurând, i-au ieşit în întâmpinare şi au zis: Cu pace este venirea ta, văzătorule?” (Regi cap 16, 1-4).

Aşadar, martor al întrupării este şi Arhanghelul Gavriil care a fost trimis din cer în Nazaret  să binevestească Fecioarei Maria Naşterea după trup a Fiului Lui Dumnezeu din Ea: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1, 28). Mărturia lui o întăreşte prin îndemnul pe care i-l adresează în vis Dreptului Iosif, zicându-i: ,,nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” (Mt. 1, 20). Aşadar, dacă patriarhului Avraam, la Stejarul Mamvri, Sfânta Treime i-a vorbit faţă către faţă în chipul a trei Oameni ospătaţi de el şi  de  soţia sa Sarra cu bucate materiale - azime, unt, lapte (simbol liturgic proorocesc fiind viţelul), iată că aici, la Întrupare, Maicii Domnului îi vorbeşte prin mesager ceresc; numai că – lucru minunat! – în loc să se sfiască Fecioara la vederea îngerului, se sfieşte arhanghelul înaintea Fecioarei: „mă spăimântez a striga ţie: bucură-te Mireasă nenuntită!” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri). Se sfieşte deoarece , într-o clipeală de ochi, cea care se numise pe sine „roaba Domnului” - prin pogorârea Duhului Sfânt  (puterea Celui Preaînalt umbrind-o) - devine Stăpâna oamenilor şi a îngerilor deopotrivă, iar prin Naşterea Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu – Împărăteasa cerului şi a pământului, mai înaltă decât toată făptura: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Lc. 1, 49)

Alt martor minunat este steaua călătoare care îi va călăuzi pe magii veniţi din Persia (Melchior, Baltazar şi Gaşpar – după Tradiţie instruiţi în ale astronomiei în şcolile faimoase de lângă vechiul Babilon, la Şippar). Aici, la Betleem, precum zice cântarea „au învăţat ei de la Stea să se închine Soarelui dreptăţii”; şi aceasta pentru că atunci când  e vorba de minune, nu toate legile astronomiei mai corespund ştiinţei omeneşti. Steaua pare că lasă legile cerului şi mersul constelaţiilor, legile gravitaţiei şi rânduielile astrelor – şi devine mesagera Împăratului Celui Care a creat-o şi a aşezat-o în armonia cerului: „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7). Aici steaua simbolizează nepătrunsul infinitului căci, aşa precum nimeni nu ştie când au fost făcute stelele  (lucruri care se văd cu ochiul liber şi înfrumuseţează bolta nopţii) tot aşa şi Naşterea Lui Iisus este din veşnicie, fără început şi fără sfârşit, mai presus de puterea ştiinţei şi priceperii minţii noastre. „iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.” (Miheia 5, 1)

Aşadar, martori ai Întrupării, care au copleşit gândirea vremii  de atunci, devin şi magii înşişi aducători de daruri -  „aur, smirnă şi tămâie” (Mt. 2, 11). Luminaţi de stea, ei văd în Pruncul Iisus pe Fiul Lui Dumnezeu şi I se închină ca unui Împărat, dăruindu-I aur (precum fac vasalii înaintea suzeranului mai puternic decât ei). Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne confirmă că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu şi că ne este Domn: „Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Iar păstorilor de la marginea Betleemului tot un înger al Domnului, tot un slujitor ceresc al Împăratului Celui Mare, le vesteşte: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 10-11)

Pe lângă magi şi păstori (aleşi la vestirea Tainei prin îngeri şi prin oameni) un alt martor vrednic de crezare este Sfântul şi Dreptul Iosif, cel care o ocrotea pe Fecioara. Mirat de adâncimea tainei şi de necunoscutul petrecerii ei între oameni, mai întâi Iosif s-a întristat, s-a neliniştit şi s-a tulburat văzând cele ce se petreceau cu Fecioara: „drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19). Dar înştiinţat fiind de înger noaptea în vis, înţelege degrab lucrarea minunată a Domnului şi ne arată mai departe cum misterul necunoştinţei şi miezul tainei se dezleagă atunci când se naşte Pruncul Iisus: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” (Mt. 1, 25), cunoscând el însuşi astfel că ea este Mireasa Lui Dumnezeu şi Maica Pruncului Iisus - Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, „Lumina lumii” (In. 8, 12): „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi.” (Isaia 9, 1). Adâncimea de necuprins a Tainei descoperite nouă este revelaţia iubirii Lui Dumnezeu pentru lume, Care „într-atât ne-a iubit” încât a făcut totul ca să ne mântuiască. Vedem aceasta din cuvintele Mântuitorului Însuşi, aşa cum au fost ele consemnate de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu: „Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8,23)  „Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.” (Ioan 8, 42)

Dar martorul istoric cel mai „ştiinţific” rămâne cel din paginile deopotrivă ale Sfintelor Scripturi şi ale Arhivelor de Stat: cezarul Augustus - iniţiatorul celui dintâi recensământ demografic la care au fost chemaţi să se înscrie toţi locuitorii Iudeii (pentru verificarea contribuabililor şi a impozabililor) – eveniment care de altfel şi marchează începutul noii ere creştine: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.”(Luca 2, 1-2). Iată aşadar temeiul adeveririi istorice a Naşterii Lui Iisus în cronologia romană – ceea ce arată că noi nu colindăm pentru a cânta o legendă în Taina Lui Iisus şi a întrupării Sale; Naşterea a fost un eveniment istoric pământesc. După cum un alt martor pământesc a fost şi regele Irod însuşi (numit „cel Mare”, domnind în   Ierusalim în timpul împăratului roman Augustus între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr.) - care, de teama de a nu-şi pierde tronul (în urma convorbirii cu magii sosiţi din Persia în căutarea Pruncului-Împărat) „ s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.” (Matei 2, 16). După cum şi Sfinţii Apostoli înşişi sunt martori direcţi ai învăţăturii Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu Cel născut din Fecioara Maria:  „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In. 6, 68).

„Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!” (Sfântul Grigorie Teologul)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi

Hristos Se naşte - şi noi ne naştem!

„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20)

Aceasta este legimitatea sfântă a acestui slăvit praznic de mântuire a lumii, prin „Cel Unul Născut”, „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, şi din Fecioara Maria S-a făcut om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. (Simbolul Credinţei) Aşadar toate cele ce s-au întâmplat la Betleem acum mai bine de două mii de ani sunt pline de sensul tainic al mântuirii lumii, recuperat acum după ceea ce constituise o simplă  biruinţă temporară a diavolului asupra protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, care încercaseră a dobândi desăvârşirea Lui Dumnezeu – dar fără Dumnezeu: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 5)

          Paginile Filocaliilor sunt pline de exegeze patristice în care este deconspirată viclenia diavolului asupra regelui Creaţiei, „omul”, care la sfatul amăgitorului a pierdut viaţa veşnică precum şi trăirea spirituală a Raiului, dobândind în schimb  moartea sufletească, condiţionările spaţio-temporale şi suferinţa, durerea şi stricăciunea: „În Adam toţi mor” (I Corinteni 15, 22), de aceea: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.” (I Corinteni 15, 21). Spune Pilat: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5) - iată emblema mântuirii voastre, iată Împăratul vostru, Care nu-i din lumea aceasta! Zice Sfântul Atanasie: „Hristos a luat chip de rob să-l facă pe om împărat la starea cea dintâi”. De aceea a primit Hristos naşterea din Fecioară, scutece, frig, lipsă de cele materiale şi asupriri de la om - ca noi să avem mântuire! Dreptul Simeon la Templu profeţeşte: „Acesta este spre căderea şi ridicarea multora” iar Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului cântă: „Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului tău Israel”. Importul de Lege din cărţile Vechiului Testament întru  desăvârşirea Legii prin har şi iubire sunt confirmarea lucrării Lui Iisus în lume cântată de îngeri şi vestită de prooroci în cărţile lor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17): „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14)

               Dar la toate acestea se adaugă puterea Duhului Sfânt şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (I Timotei 2, 4) Iar noi, sărăcuţii, am transformat Taina Naşterii într-o cină mare, la care uneori întrăm fără haine de nuntă, inconştienţi de măreţia sărbătorii, limitând totul la un simplu belşug material şi culinar, uitând că ospăţul credinţei înseamnă unirea permanentă cu Hristos în taina rugăciunii şi a Euharistiei. Nu degeaba Regele Psalmist David vesteşte: „Că întru păcate m-am zămislit şi întru fărădelegi m-a născut maica mea.” (Psalmi 50, 6) Din păcate, prea adesea  rămânem limitaţi la vasul cel de lut şi călătorim pe calea vieţii în uitare, lene şi nepăsare, uitând desăvârşit de Calea Jertfei şi a Crucii. E adevărat Hristos Se naşte în peştera Betleemului, - dar şi tainic în inimile noastre, născându-ne la viaţa duhovnicească pe cerul Bisericii, înscriind noi nume în sinaxarele Sfinţilor şi în Cartea Vieţii la Tronul Celui Preaînalt: „vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10, 20)

 

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi