joi, 6 noiembrie 2014

Iisus, Păstorul Cel mare şi Iair, mai-marele sinagogii




„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6)

„Trupul Meu este viaţa lumii.” (In. 6, 51)

„Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă!” (In. 10, 10)

„Nu plângeţi; copila n-a murit, ci doarme!” (Lc. 8,52)

„Apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!” (Lc. 8,54) 

iar „duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8,55)

„Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (Lc. 7,14) „şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească” (Lc. 7, 15)

„Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (In. 11,11)

„Iisus a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!” (In. 11,43) „şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză iar faţa lui era înfăşurată cu mahramă” (In. 11,44)

„Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” (In. 11,44)

 
Vreme îndelungată problema învierii morţilor a reprezentat un subiect de dispută acerbă între cele două partide religioase din Israel, fariseii şi saducheii. Din acest motiv, şi în sânul poporului ales aveau loc deseori numeroase discuţii legate de taina învierii sau a revenirii din moarte la viaţă.

În acest context, prin însăşi Persoana şi lucrarea Sa, Iisus dă un răspuns pe măsură acestei controverse, atrăgând tuturor atenţia asupra faptului că învierea propriu-zisă sau viaţa cea veşnică este net superioară simplei resuscitări (în sensul revenirii la viaţa biologică obişnuită, al readucerii în simţiri prin redarea funcţiilor vitale ale organismului, adică prin repunerea în funcţiune a inimii sau a respiraţiei oprite – lucru posibil prin compresii toracice externe, prin masaj cardiac şi prin insuflări de ventilaţii). Resuscitarea medicală nu rezolvă însă faptul că vom fi în continuare tributari materiei şi simţurilor, având sufletul încătuşat tot în trupul stricăcios şi supus degradării prin îmbolnăvire şi îmbătrânire. Iisus aduce în faţa lumii înălţimea lucrării lui Dumnezeu pentru a ne prezenta învierea  pe măsura ridicării noastre la starea cea dintâi, la starea paradisiacă, la starea dintru început din Rai – acolo unde este de fapt şi de drept locul omului înduhovnicit prin eliberarea sufletului de orice patimă şi prin unirea lui cu Hristos Cel înviat: „la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din Cer” (Mt. 22, 30); precum scrie şi marele Pavel: „se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”  (I Cor. 15,43-44).
În realitatea imediată, moartea este un fenomen cât se poate de simplu şi de comun;  grosietatea minţii omeneşti, însă, complică situaţia – cât se poate de mult. Atât în sânul lumii creştine cât şi în rândul popoarelor păgâne, riturile înmormântării cuprind serii întregi de tradiţii cu privire la aşezarea mortului în mormânt, de pildă, şi la mulţimea actelor şi gesturilor şi obiectelor simbolizând trecerea din lumea aceasta şi participarea la o viaţă viitoare. Cu toate acestea, umanitatea păstrează până astăzi o viziune necorespunzătoare despre moarte şi înviere. Cei mai mulţi oameni privesc moartea ca pe un  coşmar îngrozitor, ca pe o adevărată catastrofă pentru cel căzut pradă ei. În creştinism, perspectiva înfricoşătoare a distrugerii iremediabile a fiinţei umane se schimbă într-o manieră net diferită, ceea ce-l face pe marele Pavel să-i îndemne pe tesaloniceni: „nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tes. 4,13) căci „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia!” (I Cor. 15,22). Argumentul cel mai important al acestei învăţături de credinţă este tocmai moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15,20); „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră!” (I Cor. 15,17). „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14), „căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu!” (I Cor. 1,18). Ce vedem oare în toate cimitirele creştineşti, altceva decât crucile credinţei în înviere şi ale nădejdii vieţii celei veşnice? Şi totuşi, lângă morminte – ce vedem? Pe atei, jelindu-şi morţii păgâneşte, ca unii ce nu au nădejde!...
La rândul lor, ce zic surorile  Marta şi Maria atunci când sunt copleşite de tristeţea produsă de moartea lui Lazăr, fratele lor? „Doamne, deja miroase, că este a patra zi” (In. 11, 39). Răspunsul lui Iisus vine fulgerător, ca mărturie dumnezeiască vie, ca un argument hotărâtor şi ca un dublu avertisment. În disperarea trupească a despărţirii de cel drag al lor, Marta rosteşte către Iisus cuvinte din care totuşi licăreşte nădejdea în puterea Lui de Prooroc: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!”(In. 11, 21). Aceasta o spunea ca una care ştia bine câte tămăduiri minunate făcuse Iisus în răstimpul anilor de activitate publică. Răspunsul lui Iisus, însă, depăşeşte statutul unui simplu gest uman-prietenesc. El era, cum am spune noi, „de-al casei” lor. Îi cunoştea şi îi iubea. Avea drag să-i viziteze, pentru curăţia, devotamentul şi osteneala lor: „Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute!” (Lc. 10, 40). Dar Iisus nu venea pentru hrana cea trupească, ci pentru cuvântul cel duhovnicesc, şi pentru sfat dumnezeiesc, în vederea propovăduirii mântuirii. Şi de aceea o avertizează: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea!” (Lc. 10, 41-42) – lucru pe care îl arată tot Sfânta Evanghelie: „Maria, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui” (Lc. 10, 39). Prin urmare, dojana pe care Iisus o adresează Martei este una pe măsura minunii ce urma să se săvârşească: „Nu ţi-am spus  oare că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11, 40). Nădejdea Martei cu privire la ridicarea din morţi a fratelui ei are ceva din nădejdea femeii care de doisprezece ani suferea de scurgere de sânge. Drept pentru care, la această întrebare a lui Iisus, Marta Îi răspunde: „Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu -  Dumnezeu îţi va da!” (In. 11, 22). Iar Iisus întăreşte puterea dumnezeiască a credinţei cu argumentul minunii înseşi: „Fratele tău va învia!” (In. 11,23).
Iată, în acest sens, o minune „nepregătită” de Iisus cu dinadinsul (sau, cum am zice noi, mai dinainte „programată”). Învăţătorul era înconjurat de o mulţime uriaşă de oameni care Îl împresura, Îl îmbulzea şi-L strâmtora din toate părţile. „Şi iată, a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). Acest Iair nu era un oarecare. Probabil că adunase destule informaţii despre Iisus Mântuitorul şi despre faptele Lui minunate (mai ales despre cele cu privire la vindecarea de tot felul de boli şi traume de ordin sufletesc sau trupesc – precum fusese, de pildă, cazul fiicei femeii cananeence: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri” – Lc. 5, 17). Tocmai această cunoştinţă bogată (devenită conştiinţă încărcată) l-a făcut pe Iair să recurgă la un uimitor gest de reverenţă faţă de Iisus, menit să exprime respectul excepţional şi evlavia nefăţarnică faţă de Persoana Învăţătorului: „căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). De altfel, mai-marele sinagogii avea suficiente motive care, în disperare de cauză, să-l determine să treacă peste prestanţa lui de „învăţător de Lege” (precum îi numeşte Evanghelia pe „mai-marii sinagogilor” - Mc. 5, 22), simţindu-şi sufletul zdrobit de durere: unica sa fiică, în vârstă de doar doisprezece ani, zăcea grav bolnavă, fiind deja pe moarte: „avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, iar ea era pe moarte”(Lc. 8,42).
Remarcabil este aici faptul că, de cele mai multe ori, ajungem la Iisus din disperare, nu din dragoste – aşa precum Şi-ar dori El şi precum ne învaţă şi Decalogul lui Moise: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!” (Deut. 6, 5) iar  „pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18). Iată că suferinţa fiicei sale îl face pe mai-marele Iair să îngenuncheze. Prin această întâmplare aparent nesemnificativă, (fără să intenţioneze neapărat aceasta) Iisus descoperă un lucru relevant, ignorat însă de cei mai mulţi dintre noi. Să  cugetăm o clipă la această privelişte aproape neverosimilă: un om de vază, un bărbat cu influenţă mare în lumea iudaică, cu trecere la toţi cei din jurul său, coleg (şi, probabil, şi prieten) cu cărturarii, cu bătrânii cunoscători ai Legii şi cu membrii Sinedriului, un părtaş la sfatul înţelepţilor rabini tâlcuitori ai Legii şi ai cuvântului lui Iahveh... să vină şi să facă un asemenea gest de necrezut înaintea lui Iisus?! ... „Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). Oare câte murmure s-or fi stârnit atunci? Câtă sfială i-o fi cuprins pe cei prezenţi? Câte bătăi de inimă  s-or fi auzit în tăcerea  adâncă ce se aşternuse peste toţi şi câte întrebări or fi izbucnit în gând: „Cum să fie una ca aceasta? Cum să se prosterneze la picioarele lui Iisus un om mare ca acesta, cu atâta putere de influenţă?!...” Iar aceasta nu neapărat pentru că ar fi fost ceva anormal sau nefiresc sau pentru că nu ar fi trebuit nicidecum să se întâmple – dar: „Ce vor zice toţi aceia care gândesc de rău despre Iisus? Cum vor reacţiona toţi cei care Îl contestă? Ce vor crede cei care nu văd în Iisus decât pe „fiul Mariei” (Mc. 6,3) - doar „ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa” (In. 6,42)? Mai ales dacă ţinem seama de faptul că părerile pro şi contra lui Iisus deveniseră motive de adevărată dispută pe viaţă şi pe moarte între „mulţimile de oameni care-L împresurau” (Mt. 15, 30) pe de o parte - şi „fariseii şi cărturarii care căutau să-L prindă în cuvânt ca să-I găsească vină” (Mc 12,13), pe de altă parte.
Iisus depăşeşte rapid, însă, orice fel de posibile manifestări refractare de moment, şi nu pregetă să-i arate lui Iair că, în situaţia în care se afla, era nevoie de cu totul altceva: veridicitatea rugăciunii trebuia verificată de puterea credinţei din lăuntru, iar nu de impresia părelnică a unui simplu gest exterior.  Ştiind că are de-a face cu o mentalitate dominată de formalism găunos (atât în sânul poporului, cât şi în rândul reprezentanţilor puterii seculare şi religioase), Iisus pregăteşte un moment profund relevant pentru Iair, ca să-l facă să înţeleagă felul în care se cuvine să vii înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi adresezi o rugăciune, el nebănuind nici o clipă cât de mare va fi taina minunii pe care o va trăi în propria sa casă, cu propriul său copil.
Pentru a nu dezonora imaginea publică a funcţiei pe care o deţinea Iair, Iisus porneşte către casa acestuia pentru a-i vindeca fiica: „pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau” (Lc. 8, 42). Iată aici o altă imagine de stradă: reclamă, agitaţie, adunătură de gură-cască, curiozitate şi iscodire, goană după senzaţional şi spectaculos. Unii se îmbulzeau, chiar, doar pentru că mâncaseră pe gratis pâine în pustie: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!” (In. 6, 26) - lucru care nu-L bucură în nici un fel pe Învăţătorul. Trebuia să arate lumii că minunile nu reprezintă vreun număr de iluzionism de la circ. Şi azi, ca şi atunci, oamenii aleargă pretutindeni pentru ca să găsească „harisma înainte-vederii” pe la toţi acei „prooroci”, „tămăduitori” şi „salvatori” – pretinşi „guru”, care să le schimbe viaţa contra unei sume de bani, a unui „pomelnic” mai „substanţial” ori a unei simple îngenuncheri de-o clipă, iscodind zadarnic după sfaturi - oricum niciodată îndeplinite. Dar, spre insatisfacţia generală a unor asemenea amatori de „transhumanţă duhovnicească” – aceasta poate continua mult şi bine, fără nici un rezultat benefic, de la o biserică la alta, de la un preot la alt preot, din duhovnic în duhovnic, de la un stareţ la alt stareţ şi dintr-o mănăstire în alta. Ce zice Iisus? „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!” (Lc. 17, 21); „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - iar toate celelalte se vor adăuga vouă!” (Mt. 6, 33).
                                          
                                                    
Tocmai spre aceasta va ţinti Iisus acum – atât cu Iair (care nutrea o oarecare îndoială), cât şi cu poporul (ce pretindea minuni „pe bandă”, una după alta, fără să schimbe însă nimic în viaţa lui de zi cu zi, în lucrarea spirituală). În toată acea îmbulzeală de oameni, o femeie apăsată de greutatea unei grave suferinţe trupeşti, nutreşte gândul că, de fapt, de la sine, nimeni nu poate face nimic – indiferent de averea în bani de care ar dispune sau de puterea din poziţia socială pe care s-ar situa. Parcă simţim şi noi, cumva, atât suspinul durerii din inima ei, cât şi oftatul dezamăgirii faţă de cei ce se înghesuiau în urma lui Iisus. Făcând o retrospectivă material-financiară a zădărniciei tuturor eforturilor personale şi a eşecului tuturor strădaniilor ei de vindecare („avea de doisprezece ani curgere de sânge. Şi multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău” – Mc. 5, 25-26), de-acum săracă, dar lămurită (că „cine nu adună cu Mine risipeşte!” – Mt. 12, 30şi că „înaintea lui Dumnezeu - şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi!” – Lc. 12, 7), se hotărăşte: „Credinţa şi nădejdea sunt ultimele arme. Trebuie să le folosesc. Momentul este potrivit. Prilejul este bun. Doar să-L ating şi mă voi vindeca – de ce să mai pierd vremea cu lucruri fără rost ?”; aşa încât: „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui - şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei!” (Lc. 8, 44). Nu sunt de ajuns cuvintele omeneşti pentru a exprima bucuria din inima femeii ! Oare chiar doisprezece ani de suferinţă crâncenă să-ţi trebuiască pentru ca să înţelegi că o simplă atingere de Iisus este mai valoroasă decât toată  „ştiinţa” şi „priceperea” lumii acesteia ?! Căci dobândise cel mai mare dar al vieţii ei: îşi recăpătase sănătatea prin mila şi puterea dragostei Mântuitorului Hristos. Lucru care şi astăzi este posibil oricărui credincios prin puterea vindecătoare a Sfintei Euharistii: „să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine spre tămăduirea sufletului şi a trupului” (Rugăciunile Împărtăşirii)… Dar vacarmul mulţimii era atât de mare  iar îmbulzeala atât de tumultoasă încât – cine să mai dea importanţă momentului unei minuni nesăvârşite la vedere? Cine să mai ia în seamă o simplă atingere printre alte sute de atingeri pe drumul acela spre casa lui Iair – acolo unde se aşteptau toţi de fapt să mai vadă o minune? Problema este că minunile nu se văd, ci se trăiesc. Ele nu se explică, ci se simt. Nu se descriu în cuvinte, ci se numesc „credinţă”: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace !” (Lc. 8,48).
                                      
Şi iată că, dintr-o dată, se aude glasul lui Iisus despărţind haosul de rânduială şi ordinea de dezordine: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (Lc. 8, 45). Nu întreabă: „Cine este cea care s-a atins de Mine?”. Pentru că Dumnezeu caută la sufletul omului; cu alte cuvinte: „Unde este sufletul cel drag Mie, pentru ca să arăt lumii în ce simplitate curată îşi trăieşte credinţa? Unde este sufletul care înţelege ce vreau Eu de la lumea aceasta, sufletul care nu pune pământul mai presus decât Cerul?”. Desigur, în acel moment, nedumerirea stârnită de întrebarea lui Hristos i-a cuprins pe toţi: „Păi, Învăţătorule, cine să mai ţină cont de cei care Te-au atins?”; „dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează iar Tu întrebi: Cine este cel ce s-a atins de Mine?!” (Lc. 8, 45). Se ştie că, neîndoielnic, cantitatea nu aduce cu sine obligatoriu şi calitatea; întrucât calitatea  nu se găseşte în dezordine şi devălmăşie. „Şi a mai zis Avraam: «Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?» Iar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu voi pierde cetatea»” (Fac. 18, 32). În acel moment, Iisus descoperă lumii ce se petrece atunci când are loc o minune: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine!” (Lc. 8, 46). De aici deducem că atunci când credem cu adevărat – primim o putere care vine numai de la Dumnezeu, nu de oriunde: „Nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7, 21) căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine!” (Mt. 15, 8). Întreaga descoperire a minunii săvârşite prin femeie se face atunci când aceasta „văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată” (Lc. 8,47) şi ceea ce cugetase întru sine: „căci îşi zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!” (Mc. 5, 28). Toate acestea au fost auzite întocmai de Iair, care s-a înspăimântat şi, întru sine, s-a simţit devenit din „mai-marele sinagogii” (Mc. 5,22) „cel mai mic dintre toţi” (Evr .7, 7).
Apoi, pe drumul către casa lui Iair, soseşte vestea morţii fiicei sale; aceasta pe când încă Iisus adresa femeii cuvintele: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Lc. 8, 48). Iair a tresărit de spaimă; în plus, cei trimişi la el îl îndemnau să renunţe la a-L mai ruga pe Iisus. Dar Iisus îi spune un singur lucru: „Nu te teme; crede numai - şi se va izbăvi!” (Lc. 8, 50). Îi cere credinţă – pentru că nu prea o avea. Îndoiala nu este un zid, ci o stare; dar poate fi atât de apăsătoare încât să-l despartă pe om cu totul de Dumnezeu. Pe aceasta o resimte Iisus ca pe o piedică în calea săvârşirii minunii: „Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor” (Mt. 13, 58). Şi de aceea „n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov” (Mc. 5, 37).  Scris este: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (II Cor. 6, 14). „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo! - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea!” (Mc. 11, 24) căci „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?!”(Mt 7, 11).
La curtea lui Iair se instaurase o stare de îndoială în sufletele tuturor – ba chiar o necredinţă generală. Căci nimeni nu credea în puterea de vindecare a lui Iisus. Nici în cele spuse de cei ce mărturiseau minunile pe care le săvârşise: „râdeau de El, ştiind că fata a murit” (Lc. 8, 53) – deşi nu cu mult timp în urmă îl înviase pe fiul văduvei din Nain. Dar lipsa mijloacelor  de  comunicare în masă şi imposibilitatea de mişcare rapidă a oamenilor dintr-un loc în altul, împiedicau sau încetineau cumva răspândirea veştilor despre minunile lui Iisus. Acestea rămâneau îngropate în inimile celor ce le trăiseră şi le văzuseră cu proprii lor ochi. Însă ecoul lor se estompa odată cu trecerea timpului. Poate şi pentru faptul că de acum devenise un fel de obişnuinţă ca Învăţătorul să facă minuni. La fel ca şi azi: „Altceva vrem – mai nou, mai interesant ! E prea banal faptul că un om se vindecă de o boală incurabilă, că un copil mut îşi recapătă graiul, că o femeie stearpă ajunge să zămislească sau că se rezolvă cuiva vreo problemă grea şi apăsătoare - până atunci lipsită de soluţie!”. Şi dacă ar fi să ne gândim inclusiv la aşa-numitele „reveniri din moarte”, vedem faptul că umanitatea contemporană (prin priceperea medicilor şi cu mijloacele tehnice moderne) înregistrează destule cazuri de resuscitare cardio-respiratorie sau de treziri din moarte clinică, lucruri posibile desigur tot prin puterea înţelepciunii primite în dar de la Dumnezeu ... dar oare asta mai interesează pe cineva? „Doar e treaba doctorilor să o facă, nu? De asta iau salariul! ...”
De două mii de ani Biserica aduce din moarte la viaţă, în Numele lui Iisus, sufletele moarte în păcat, prin puterea cuvântului propovăduirii şi a tainei pocăinţei: „morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - iar cei care vor auzi, vor învia!” (In. 5, 25). Învierea este de suflet, de mântuire şi de veşnicie, nu doar de trup. Toată casa lui Iair, şi membrii familiei  şi slujitorii – toţi erau într-o stare de îndoială şi de necredinţă: „toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea” (Lc. 8, 52). Se ştie faptul că Iisus i-a iubit pe copii, deopotrivă însă şi pe tineri şi pe oamenii maturi. El a înviat persoane de diferite vârste, nu doar prunci, arătând prin aceasta că la orice vârstă a vieţii s-ar afla omul, el este în atenţia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie ucenicului său: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale!” (I Tim. 4, 12). Iar Sfântul Prooroc David cântă rugător: „Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne!” (Ps. 24, 7); „să nu mă iei la jumătatea zilelor mele!” (Ps. 101, 25). În această situaţie, Iisus hotărăşte să săvârşească minunea în taină: „El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!”(Lc. 8, 54). A făcut o minune prin cuvânt pentru ca să arate  viaţa veşnică din cuvintele Sale, ale Fiului lui Dumnezeu, şi pentru ca să se cunoască puterea lor lucrătoare în lume  până astăzi: „a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Iar duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8, 54-55). Învierile săvârşite de Iisus  în timpul activităţii Sale mesianice au fost doar o arvună a învierii vieţii celei veşnice, atât Lazăr cât şi tânărul din Nain sau fiica lui Iair gustând iarăşi, după rânduiala firii, la vremea rânduită moartea trupului.
    
                                    

„A strigat” semnifică faptul că rugăciunea implică voinţă şi credinţă.  Strigătul lui Iisus nu este un act de disperare. Este o trâmbiţă care trezeşte conştiinţa adormită şi luminează mintea întunecată. Acesta este rostul strigării. Strigă şi Psalmistul: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine!” (Ps. 140, 1). Atunci când Iisus l-a înviat pe Lazăr, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mărturiseşte despre chemarea Părintelui Ceresc de către Fiul Său: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis!” (In. 11, 41-42). Căci glasul de tunet strigă peste lume către fiecare Lazăr ce-şi are sufletul mort în păcat şi îngropat într-o inimă rece, ca într-un mormânt de piatră, sub lespedea grea şi de neclintit a nesimţirii: „a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43). Adică: - Suflete, vino-ţi în fire! Lasă curgerea de sânge a păcatului  şi a relei pătimiri! Vino la Iisus! Atinge-L! Gustă-L! Mănâncă-L pentru ca să înviezi şi tu în Ziua cea de Apoi a Judecăţii, ca să nu ai parte de moartea cea de-a doua! Căci „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8); unii ca aceştia vor auzi înfricoşătorul glas al Dreptului Judecător: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt. 25, 41)... Cât de trist va fi fost Iisus, nu ştim. Dar, văzând că cei prezenţi nu înţeleg nimic din minune, „le-a poruncit cu stăruinţă ca nimeni să nu afle de aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce” (Mc. 5, 43) pentru ca să se vadă că e vie şi sănătoasă, nu o nălucire, nici vreun duh, nici vreo închipuire – ci că învierea ei este o stare de lucruri cu adevărat reală. Nu le-a cerut nici teologhisire înaltă, nici propovăduire a minunii. În Gadara îi zisese celui ce fusese demonizat: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!” (Lc. 8, 39). Iar bărbatul din care  ieşiseră demonii „s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau!” (Mc. 5, 20). Aici, însă, pentru a nu stârni controverse inutile sau certuri nepotrivite, pentru a nu-l pune pe Iair (ca mai-mare al sinagogii) într-o postură delicată faţă de Sinedriu şi de neamul înverşunat al iudeilor, şi pentru a nu mai porni iarăşi interminabilele discuţii sterile dintre farisei şi saduchei,  Iisus le-a hotărât tăcerea: „El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Lc. 8, 56). Pentru că oricum este peste putinţa oamenilor necredincioşi de a înţelege învierea, minunea credinţei şi cuvântul lui Dumnezeu. Mai bine să se lase loc tăcerii: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc. 4, 23) căci „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In. 11, 25); „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi!” (In. 11, 25) „şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (In. 11, 26) -  „crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume!” (In. 11, 26-27). „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos - pe Care L-ai trimis!” (In. 17, 3).
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu