Dacă sunt porunci, porunci să fie!

„Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire?” (Evr 2, 3)

„Cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă,

s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile!” (Iac 2,10)

„Adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul,

o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate!” (Mt 5, 18)

„Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie

decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal 1, 8)

„Care poruncă este mai mare în Lege?” (Mt 22, 36)

„Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie!” (Lc. 18, 22)

„Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă,

spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor” (Evr 3 ,5)

„Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu!” (Lc 18, 19)

„Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre” (Evr 3, 6)

„Cuvintele Domnului sunt în foc lămurite” (Ps 17, 33)

„Izvoare de apă s-au revărsat din ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta!” (Ps 118,136)

„Legea Ta cugetarea mea este!” (Ps 118, 77)

„Îndreptează înaintea mea calea Ta!” (Ps 5, 8)

„Nu vor sta călcătorii-de-Lege în preajma ochilor Tăi!” (Ps 5, 5)

„Bărbatul nepriceput nu va cunoaşte şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea” (Ps 91, 6)

„Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi!” (Ps 91, 12)

O zicală  mai veche din înţelepciunea populară afirmă: „Unde-i lege nu-i tocmeală!”. Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi de netăgăduit: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In 1,1), „toate prin El s-au făcut” (In 1, 3), „şi Cuvântul S-a făcut trup” (In 1, 14).  Cercetând adâncurile de taină ale lucrărilor dumnezeieşti, vom descoperi un ritm treptat, progresiv, de manifestare a Revelaţiei divine, concomitent cu un anumit regres spiritual al umanităţii. Iniţial, omul a apărut  ca centru şi culme a întregii zidiri: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!” (Fac 1, 26). Astfel, a primit de la Dumnezeu tot ceea ce şi-ar fi putut dori: har, lumină, hrană sfântă din Pomul vieţii, o comunicare nemijlocită cu Dumnezeu-Creatorul său – iar toate acestea într-o libertate de neîngrădit.

„A vrea” şi „a nu vrea”: iată două aspecte contrare ale aceleiaşi realităţi, care pot fie linişti, fie tulbura istoria omenirii: „El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său” (Sir 15,14). Cea dintâi şi cea mai veche poruncă divină adresată omului (pentru a-l lega şi uni cu Dumnezeu) a fost porunca postului: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac 2, 16-17). Deducem din aceasta că lipsa postului duce la înceţoşarea minţii şi la moartea sufletească, înţeleasă în sens spiritual: om viu biologic, dar mort duhovniceşte. Starea psihologică a omului ajuns mort duhovniceşte este dominată în primul rând de simţământul de necontrolat al fricii; de aceea Sfinţii Părinţi filocalici afirmă că frica este de la diavol: „partea celor fricoşi şi necredincioşi [...] şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă - care este moartea a doua” (Apoc 21,8). Ucenicii lui Hristos au primit un altfel de îndemn: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (In 16,33). Explicaţia spirituală a apariţiei şi instaurării fricii în sufletul unui om stă în faptul că între acel om şi Dumnezeu se interpune diavolul: „Am auzit glasul  Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac 3,10). Iar David proorocul exclamă: „acolo s-au temut de frică, unde nu era frică!” (Ps 13,5); căci „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!” (Ps 126,1).  Desigur, frica nu este un efect al lucrării duhovniceşti mântuitoare. Şi de aceea consecinţele ei sunt deseori îngrozitoare, putând ajunge până la pierderea echilibrului psihic şi manifestarea a numeroase boli mintale. Aşa se şi explică tot acel arsenal al închipuirilor din vremea noastră, prin care creştinii contemporani alunecă în ridicolul acuzelor şi scuzelor puerile, conform cărora ar suferi de ispite teribile din partea semenilor lor, de la cei cunoscuţi şi apropiaţi, ba chiar şi de la prieteni şi membri ai familiei!

În astfel de situaţii, este evident că firul legăturii cu Dumnezeu nu mai este direct, faţă către faţă, pentru că omul nu mai stă la sfat cu Dumnezeu, ci cu gândurile rele pe care i le strecoară în suflet duhul cel viclean. Izgonit din Rai, omul va adăsta multă vreme în preajma acestuia, trudind şi muncind din greu pământul din care fusese luat: „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Fac 3, 23). Odată ajuns pe pământ însă, s-a complicat şi relaţia lui cu Dumnezeu. Crescând ispitele şi înmulţindu-se încercările, cu timpul au fost înmulţite şi obligaţiile umanităţii faţă de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Adevărul absolut. Şi de aceea codul de porunci dăruit din Cer pe Muntele Sinai profetului Moise este categoric. Cele zece porunci cuprind practic toată Legea şi Proorocii. Pe cât sunt de simple, pe atât sunt de ferme. Este evident că nu un oarecare s-ar fi putut învrednici a le primi din Cer pentru a le dărui omenirii. Alesul Domnului pentru aceasta, Moise, cel care le-a primit, a trecut printr-o tainică şi temeinică pregătire spirituală de la naştere şi până la maturitate, atunci când Dumnezeu i-a vorbit, poruncindu-I ceea ce avea de făcut şi de îndeplinit. Cel dintâi lucru hotărât la vremea rânduită a fost: „scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieş 3,5). Odată suit pe Muntele Sinai, aude glasul lui Dumnezeu zicându-i: „Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel!” (Ieş 19,3). Chemarea lui Moise se face după criterii bine definite. Se cerea mai întâi de toate o supunere desăvârşită şi o ascultare pe măsura lucrării. Întâlnirea mistică dintre omul Moise şi Domnul Dumnezeu implică o auzire şi o vedere oarecum indirectă a lui Dumnezeu, Căruia Moise Îi zăreşte cumva spatele, nicidecum faţa. Aceasta pentru că esenţial era nu să-L vadă, ci să-L asculte: „Iată, voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul că Eu grăiesc cu tine, şi să te creadă pururea!” (Ieş 19,9). După care va urma o serie întreagă de obligaţii ale poporului – „Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas” (Ieş 19,19). Odată împlinită chemarea şi săvârşită ascultarea, esenţa lucrării duhovniceşti se concretizează în primirea tablelor Legii celor zece porunci. Acestea vor sta la temelia educării spirituale şi morale a poporului lui Israel. Şi pe acestea le evocă Domnul Hristos, menţionându-le nu de puţine ori: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Să nu uităm că Avraam nu a fost contemporan cu Moise – şi totuşi dă gir rânduielilor lui Moise în dialogul avut cu bogatul cel nemilostiv: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei” (Lc 16,29). Iată cine şi cum garantează deci autenticitatea puterii lucrării lor!

Ce îi spune Mântuitorul învăţătorului-de-Lege? - „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”(Lc 10,26). După care concluzia vine ferm: „fă aceasta şi vei trăi!” (Lc 10,28). Ceea ce se referă şi la un alt sens al cuvântului „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In 15, 22); anume: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu!” (In 15,24). Cine a putut aşadar să dea mană din cer, să izvorască apă din piatră şi să despice marea cu toiagul? Pe lângă toate aceste minuni săvârşite cu puterea lui Dumnezeu, Moise dovedeşte că are calităţi de lider spiritual demn de urmat prin faptă şi lucrare şi prin darul primit de la Dumnezeu în povăţuirea poporului spre Pământul făgăduinţei. La prima vedere, toate par destul de simple; dar iată că, treptat, modul de comunicare cu Dumnezeu se complică: altar, jertfe, slujitori, atribuţiuni, restricţii, obligaţii şi altele asemenea acestora – pe toate ni le prezintă în detaliu „Cartea Ieşirii” de-a lungul mai multor capitole, înfăţişând toată rânduiala sacramentală statornicită din Cer prin poruncă divină.

Noţiunea de „poruncă” se referă la ceva imperativ, obligatoriu şi categoric. În afara poruncii te situezi pe tărâm greşit. Eşti pe o cale care nu are repere mântuitoare. Hristos ni se adresează cu cuvintele: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In 14,21). Oare de câtă teologie o fi nevoie, de câţi Sfinţi Părinţi care să mai scrie câte alte volume de „Filocalie” sau lucrări de exegeză şi hermeneutică a Sfintelor Scripturi – pentru ca să înţelegem că, pur şi simplu, oamenii nu-L iubesc pe Dumnezeu?! De vreme ce ni se spune limpede că împlinirea Legii, a poruncilor ei, e semnul sigur, clar şi neîndoielnic de iubire – cum am mai putea îndrăzni să susţinem că suntem iubitori de Dumnezeu?! „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele - dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15,8); şi de aceea „nu oricine Îmi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!” (Mt 7,21). Nu este cu putinţă ca să vorbim abstract despre Dumnezeu, în fraze pompoase şi formulări pretenţioase, dar lipsite de trăire… De aici şi o anumită asprime în adresare: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu!” (Lc 18,19). A numi „bun” pe Dumnezeu e un  drept doar al sfinţilor împlinitori ai poruncilor Lui. Căci Dumnezeu încununează jertfa şi osteneala lucrătorilor poruncilor divine (cu fapta, nu cu vorba) prin răsplătiri harice, prin harisme.

Dar în vocabularul cotidian întâlnim atât „a vrea”, cât şi „a nu vrea”. Câţi sunt cei care vor să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I asculte poruncile, lucrându-le cu fapta şi păzindu-le cu viaţa? Câţi sunt cei care (de bună-voie şi nesiliţi de nimeni) lasă toate pentru Dumnezeu? „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine!” (Mt 10,37); de bună-voie şi nesilit de nimeni „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!”(Mt 8,34). Ce altceva stă în spatele cuvintelor din „Decalog” decât întreaga morală umană, socială şi creştină? Stă ceea ce zice şi Sfântul Apostol Pavel: „păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii; aceştia, neavând Lege, îşi sunt loruşi Lege!” (Rm 2,14). Neavând Lege, respectă ceea ce nu li s-a oferit: Legea. Respectă o poruncă ce nu le-a fost impusă. O ţin de bună-voie, din bun-simţ şi din omenie: „căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie - acela îl va scăpa!” (Mc 8,35). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc 8,38).

Cu cât drag l-a privit Iisus pe tânărul bogat, văzându-l că e în căutarea desăvârşirii: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Lc 10,25). Dar iată cum, în acest caz, modul prin care diavolul a lucrat este modul al treilea al ispitirii din Carantania: bogăţia, slava cea deşartă şi trecătoare, materia ca agoniseală, ca barieră între Dumnezeu şi suflet. Iată deci că există şi oameni pentru care materia e mai mare şi mai importantă decât Dumnezeu; de aceea întreabă Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt 16,26). Într-un cuvânt, înţelegem că în multe din vieţile semenilor noştri problema mântuirii nu poate depăşi problemele cotidiene, atât de multe şi de diverse...

Atunci când plecăm de acasă în căutarea unui duhovnic bun, avem deja câteva condiţii şi obiective importante de îndeplinit. Mai întâi – să fie bătrân, să fie înţelept, să ne cunoască viaţa, să fie înainte-văzător şi ştiutor. Pentru că multe sunt de rezolvat: să aflăm când ni se mărită fata, când ne terminăm casa, dacă va fi bine la servici, dacă vom câştiga bani, dacă nu ne paşte vreo primejdie; în plus, duşmanii să nu aibă nici o putere asupra casei noastre, apoi să fim dezlegaţi de orice blesteme, de vrăji, de farmece şi de descântece; şi, în cele din urmă, să dobândim mult-râvnita sănătate – temelia a tot ceea ce înseamnă fericirea individuală şi mulţumirea-de-sine. Exact îndemnul omului bogat care agonisise destule: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc 12,19).

Numai că… liniştea oricărui om e tulburată de obligaţiile morale , de datoriile de conştiinţă , de îndatoririle spirituale şi de  obligaţiile faţă de suflet şi faţă de Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!” (Mt 6,33) pentru că „ajunge zilei răutatea ei!” (Mt 6,34); „nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Mt 6,25); „aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni!” (Ps 54,25). Vrând-nevrând, societatea noastră gustă rând pe rând din toate „trufandalele” progresului. Ştiinţa contemporană şi cultura civilizaţiei rafinate ne „demonstrează” zilnic faptul că Biserica este o adevărată „frână” în calea fericirii obşteşti şi a binefacerilor tehnologiilor moderne. Care din cele zece porunci are dreptul să ne calce libertatea de gândire şi dorinţa de a simţi din plin plăcerile vieţii?! „Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea!” (1Cor 15,50). Oare care o fi voia lui Dumnezeu? Cum o fi corect? - Aici începe lupta şi dilema. Biserica ne îndeamnă la faceri de bine, la iubirea de aproapele şi la iubirea de Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!” (Deut 6,5). Dar cum putem soluţiona oare setea de libertate totală şi de manifestare personală după voia proprie? Ce Lege ne poate obliga la iubire dacă nouă nu ne place de cutare? Ce putem face noi dacă cei cărora le-am greşit nu ne acordă iertarea lor, iar cei care ne-au greşit nouă nu cred în iertarea pe care noi le-o acordăm? Oare mai are sens să zicem „şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12)? Cum să soluţionăm acest fel de a gândi propriu ortodocşilor contemporani: „te iert – dar nu te uit!” sau „te iert – dar te ţin minte!”. Chiar să fie această poruncă a iubirii mai mare decât anvergura propriei personalităţi, atunci când aceasta este implicată într-o sumedenie de conflicte – fie de servici, fie de interes personal - sau de orice fel ar fi? Zis-a Domnul: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc!” (Mt 6,14); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor - că aceasta este Legea şi proorocii!” (Mt 7,12); „oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni  nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (1In 3, 15); „Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui!” (Mt 5,28).

                                   

E o adevărată problemă generală a lumii creştine această practică socială în care fiecare alţi doi oameni (din lipsă de ocupaţie) mai degrabă vorbesc de rău despre un al treilea, decât ceva ziditor de suflet. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena!” (Mt 10,28); „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura!” (Mt 7, 1-2); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău - şi iată, bârna este în ochiul tău?! Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!” (Mt 7, 3-5). Ce sunt unele ca acestea? Oare cuvinte din Scripturi, veşnice şi mântuitoare – sau sugestii la alegere, pe care să le aplicăm cum vrem, când vrem şi cui vrem? Să fie oare Scriptura o carte interpretabilă după placul nostru? Cum ne va fi însă în Ziua Judecăţii, atunci când vom sta înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa milioanelor de îngeri, pentru ca să dăm seamă de cele ce am zis şi am făcut în viaţă? Care o mai fi diferenţa între porunci şi obligaţii, între voinţă şi neputinţă?

Iată, timpul care a trecut de când am fost la duhovnicul căutat mi-a demonstrat că acesta n-a fost un înainte-văzător, că nimic din cele ce mi-a spus nu s-a împlinit. Care o fi atunci adevărul? Ce să mai cred? Unde să mă mai duc?... Iată cum rodul Pomului cunoştinţei binelui şi răului este mâncat zilnic de atâţia dintre noi, la întâmplare, fără a chibzui măcar o clipă dacă vom putea duce suferinţele pe care le vom avea de suportat de pe urma inconştienţei spirituale de care dăm dovadă de cele mai multe ori. Câtă lume naivă nu muşcă din acest rod prezent astăzi printe noi sub forma a tot felul de curente de idei şi metode ocultiste care de care mai ciudate – doar, doar se va mai schimba ceva în destinul individual atât de mult cercetat în toate zodiacele şi horoscoapele de duzină!... Oare ce să mai fac? Că tot ce am auzit pe unde am mai fost spunea: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul; căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge!” (In 12,35). Oare chiar să fie păcat că am fost şi pe la altfel de „lucrări”, din afara Bisericii? Oare chiar să fie o poruncă atât de straşnică şi de însemnată „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş 20,3)? ... Şi uite aşa, una după alta, cele zece porunci sunt profanate şi călcate în picioare după placul fiecăruia; că doar asta-i viaţa – şi cu bune, şi cu rele: ce poţi să faci?!

Pe cine mai interesează astăzi sfânta feciorie? Oare mai există tineri preocupaţi spiritual de faptul că şi-au pierdut fecioria, care să nu fie indiferenţi faţă de gravitatea păcatului săvârşit? „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6, 9-10). Oare să mai luăm în serios povestea Sodomei şi a Gomorei, ca fiind întru totul autentică, într-o vreme ca a noastră în care pământul întreg ar trebui ars cu foc şi cu pucioasă, pentru ca în locul uscatului să mai fie doar o imensă Mare Moartă a unei umanităţi căzute în adormirea conştiinţei şi a morţii sufleteşti? Nu mai interesează pe nimeni firescul şi normalul. Hazardul, libertinajul şi imoralitatea sunt valorile modernităţii unei lumi răscolite de patimi potrivnice. Noi, cei de azi, ca pe un covor de frunze moarte călcăm pe faţa pământului, în colcăială de patimi la fiecare pas, la fiecare vorbă şi gest, la fiecare clipă şi în fiece moment: „Îndreptează înaintea mea calea Ta!” (Ps 5,8) căci „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut!” (Ps 1,1); „de la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte!” (Ps 36, 23); „rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!” (Ps 118,176). Pentru ca, în cele din urmă, cu tot binele din lume – să ne trezim departe, tare departe de Sfântul Dumnezeu...

Desigur, veţi spune: or fi ele porunci, or fi ele din Cer, or fi de la Dumnezeu - dar să le ţină cine poate şi cui îi permite situaţia personală! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!” (Mt 20,16). De pildă, toată lumea ştie că este post. O întrebare „de rutină” ar fi însă şi aceasta: câţi dintre creştini ţin postul? Câţi ştiu ce este postul, de câte feluri este şi cum trebuie el împlinit? „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul; rupeţi lanţurile nedreptăţii! Dezlegaţi legăturile jugului! Daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine!” (Is 58, 6-7). Chiar, oare ce să fie postul? Să fie vreun regim alimentar, sub formă de dietă, în care ne umplem burţile cu zeci de feluri de mâncare „de post”, costisitoare şi bine garnisită caloric? Sau postul înseamnă de fapt adevăr, lumină, dragoste, pace, bucurie, milă, inimă bună? „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt 9,13) căci „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps 50, 18). Dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e! „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!” (1Cor 13, 4-8). Să fie înfrânarea (proprie  postului) doar o modă, o tradiție, o regulă de bun-simț, un mit, un obicei – sau o lege şi o poruncă a Raiului de la Dumnezeu? „Iar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac 2,17). „Şi a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit”(Lc 4, 1-2). Ce „păcat” să fi făcut Domnul Hristos, Cel fără-de-păcat, pentru ca să trebuiască să postească şi să flămânzească vreme de patruzeci de zile?!... S-ar spune că într-un singur punct a „greşit” Bunul Dumnezeu Cel ce-nu-greşeşte: atunci când a avut încredere în noi, oamenii, că-L vom iubi şi Îl vom preţui cu aceeaşi dragoste cu care El S-a întrupat şi S-a dăruit pe Sine jertfă pentru ca să ne mântuiască... Iar noi I-am răsplătit dragostea prin ură feroce, plină de răutate: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”( Lc 23, 21); „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27, 25). Oare aşa să fie şi azi – să cadă peste noi Sângele Lui vărsat cu atâta dragoste şi îndelungă-răbdare în fiecare Sfântă şi Dumnezeiească Liturghie, ca blestem și pedeapsă pentru nevrednicia noastră în lucrarea de mântuire?!... „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (1Cor 11,28-31). Ce se ascunde oare în omenirea creştină de a ajuns atât de plină de indiferenţă şi de indolenţă, deşi aceste porunci sunt venite din Cer, din gura şi prin degetul lui Dumnezeu?!...

Poruncile sunt răspunsuri clare şi expresii ale iubirii părinteşti faţă de om. Căci ce folos ar fi avut Dumnezeu să aibă El Raiul, şi să nu-i descopere omului cum să-l moştenească?! Dar ce va mai răspunde, în cele din urmă, omul - pentru nepăsarea şi trândăvirea sa - atunci când întreaga Scriptură se rezumă, în fond, la zece îndatoriri de căpetenie care-i pot conferi fericirea şi viaţa cea veşnică? Dar dacă i-ar întreba cineva pe creştinii de azi, probabil că cea mai mare parte a lor nici măcar nu ar şti ce este „Decalogul” şi care sunt cele zece porunci! „Fericită sluga pe care o va afla  priveghind, şi nevrednică sluga pe care o va afla lenevindu-se” (Troparul Miezonopticii). „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică!” (In 5, 39); „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc!” (In 14,2); „veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34). Să fie oare Dumnezeu un fel de „figură de groază” în viaţa umanităţii? Să fie oare „Apocalipsa” sperietoarea Ortodoxiei şi spaima existenţei planetare? Să nu ne dorim a fi cu Hristos, să vină mai repede la noi, să fim veşnic cu El într-un „cer nou şi pământ nou” (Apoc 21,1)?!...  Cu ce sfântă îngăduinţă şi cu cât calm suveran ne vesteşte prin ucenicul cel iubit: „Cine e nedrept - să nedreptăţească înainte! Cine e spurcat - să se spurce încă! Cine este drept - să facă dreptate mai departe! Cine este sfânt - să se sfinţească încă! Iată, vin curând, iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui!” (Apoc 22,11-12)! Să fie oare mersul creştinilor la biserică doar de frica de muncile iadului? Oare chiar să nu existe în sufletele celor prezenţi la slujbele Bisericii un dor nespus de Părintele Ceresc de Care ne-am pierdut de la Adam încoace? Oare toată acea iubire revărsată în dăruirea Unicului Său Fiu pentru ca să ne mântuiască - să nu aibă corespondent în rugăciunea sinceră, în inima curată şi în mintea luminată? Oare totul chiar să fie doar un  comportament josnic şi slugarnic faţă de un Dumnezeu Care „vă grăieşte ca unor fii” (Evr 12,5) şi Care ne-a zis: „De acum nu vă mai zic slugi pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!” (In 15,15). „Vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi şi voi inimile voastre! Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi - căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea?! Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!” (II Cor 6,13-14)? Ce ar mai trebui să facă Dumnezeu pentru ca să ne convingă că atunci când nu postim şi nu ne rugăm, nu suntem buni şi nu iubim – suntem ai diavolului; care de aceea are putere asupra noastră să ne chinuiască, de aceea ne şi stăpâneşte şi ne face să ne comportăm mizerabil unii faţă de alţii, glumind cu uşurătate şi luând în derâdere învăţăturile şi poruncile lui Dumnezeu! Dar ... dacă sunt porunci – atunci porunci să fie! Degeaba îl rogi pe hoţ să nu mai fure, pe tâlhar să nu ucidă şi pe sperjur să nu mai clevetească; rugăminţile nu slujesc la nimic! „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (I Cor 6, 9-10).

Să fie omul atât de neputincios în comoditatea lui încât să-şi ia ca lege de vieţuire scuza în toate? Nu priveghem pentru că suntem obosiţi; nu postim pentru că suntem slăbiţi; nu ne rugăm pentru că n-avem timp; nu ne mai îngrijim de suflet pentru că avem mereu alte preocupări; şi tot aşa ... până ne trezim că ajungem ca Adam: „m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns!”(Fac 3,10). Goi suntem de fapte bune – „vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?” (Iac 2, 20), „căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte - moartă este!” (Iac 2, 26). Goi suntem de Duh – „Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul Lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce!” (In 3,8). Goi suntem de Dumnezeu – cunoscându-se goi, „Adam şi femeia lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Fac 3,8). Dar unde să te ascunzi de Dumnezeu?! „În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-Se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la marginea cerului ieşirea Lui, şi oprirea Lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui!” (Ps 18, 5-7); „toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps 150, 6). Pe cât de simplă pare mântuirea şi desăvârşirea, pe atât de des vedem din ce în ce mai mulţi „cunoscători-de-Lege”, şi tineri şi bogaţi, întorcându-se întristaţi de la cărarea împărăţiei lui Dumnezeu... E mai uşor să te complaci în muzica himerei moderne, să asculţi chemarea sângelui şi a cărnii, a minţii zburdalnice şi a imaginaţiei neînfrânate – şi să le perverteşti în împlinirea poftelor de plăceri trecătoare, decât să le struneşti în slujbă sfântă adusă Domnului Dumnezeu! Toată umanitatea (de la Adam şi până azi) a cunoscut frumosul, a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu: toţi oamenii au fost tineri şi au avut vise şi idealuri - mai mult sau mai puţin spirituale. Orice om şi-a dorit la vremea lui slavă, putere, strălucire, nume , rang şi avere. Dar toţi au trecut – precum cântă Psalmistul: „Omul - ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului - aşa va înflori!” (Ps 102,15); „că s-au stins ca fumul zilele mele”(Ps 101, 4), „zilele mele ca umbra s-au plecat” (Ps 101, 12) „iar Tu, Doamne, în veac rămâi - şi pomenirea Ta din neam în neam!” (Ps 101,13); „că trece viaţa noastră ... şi ne vom duce!” (Ps 89,12). Însuşi Hristos a spus: „Priviţi la crini cum cresc: nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia!” (Lc 12,27). Să nu ne bucurăm, aşadar, nici de faima pământească, nici de puterea asupra duhurilor. Marele Pavel scria: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal 2,20) „dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă - ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (Lc 10,20).

Fiecare cuvânt din Scripturi este pentru a ne aduce aminte că Dumnezeu există. Fiecare parabolă este o povestire despre mântuire, rostită de către Dumnezeu fiilor Săi după har. Prin fiecare pildă,Hristos a lăcrimat pentru lumea căzută – până la cea din urmă picătură de sânge: „Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Lc 22,44). Nu pentru că s-ar fi temut de paharul morţii sau de Jertfa Crucii (asumată din dragoste şi de bunăvoie); a plâns pentru că  prin Iuda a putut vedea faţa lumii căzute şi ticăloşite. Pentru că, până la venirea Sa ca Drept Judecător „pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Mt 24, 30), omenirea va desconsidera mereu (prin sfatul diavolului) jertfa Sa pe Cruce şi puterea Sfintei Jertfe din Euharistie – putere care nu vine de altundeva decât din moartea şi Învierea Lui pentru îndumnezeirea noastră! ... Şi plânge încă şi azi, cu lacrimi de sânge, pentru faptul că este scuipat zilnic de pe buzele creştinilor prin injurii, calomnii şi vorbe grele, prin hule şi minciuni, prin reluarea la nesfârşit a făţărnicirii grijii de mântuire, simplificate şi superficializate în modul cel mai rudimentar şi penibil, conform schemei de-acum tradiţionale „Botez-Cununie-Înmormântare”; doar acestea trei mai sunt pentru creştinii vremii noastre singurele ocazii de întâlnire cu Hristos, Cel Care a lăsat Cerul, comoara cea mai de preţ, şi toată frumuseţea lumii de dincolo de lumea aceasta, pentru a veni la noi – doar, doar vom simţi ceva din dorul după starea cea din Rai, atunci când omul era darul iubirii în sfatul Preasfintei Treimi, Care Se străduia să facă tot ce-i mai bun şi mai frumos ca să îl ştie fericit... Cui să-i mai spună azi Hristos „bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!” (Mt 5,12), când bisericile sunt ori goale de creştini adevăraţi, ori (cel mult) pline de creştini speculanţi, care îşi însuşesc numai ceea ce le convine din Slujbe şi din Scripturi, iar în rest îşi urmează căile minţii lor, rătăcind pururea de la Legea lui Dumnezeu: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş 20,3) şi „nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin!” (Ps 80,8).

Şi oare câte lacrimi de sânge să mai curgă din ochii cu care Domnul Dumnezeu priveşte din veşnicie, văzându-l pe om, făptura Sa cea mai de preţ, prins în mrejele diavolului, duşmanul cel de neînduplecat: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps 13,3). „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie!” (Evr 13, 14). „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” (In 3,16). „Sufletul nostru a scăpat ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit!” (Ps 123,7). „Topitu-m-a râvna casei Tale, că au uitat cuvintele Tale vrăjmaşii mei” (Ps 118,139), „istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întăreşte-mă întru cuvintele Tale!” (Ps 118, 28), „Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta, învaţă-mă îndreptările Tale” (Ps 118,68), „şi voi păzi Legea Ta pururea, în veac şi în veacul veacului!” (Ps 118,44). „Nimeni nu poate să slujească la doi domni - căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona!” (Mt 6, 24). „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). „Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale!” (Ps 25,8); „fericit este bărbatul care rabdă ispita!” (Iac 1,12).