Bogăția nemăsurată întunecă mintea

„Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici - Mie Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40)

„Mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele!” (Ps. 22, 7)

„Dumnezeu atât a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat

pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” (In. 3, 16)

„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte pe Cruce!” (Filip. 2, 8)

„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă

şi să-mi răcorească limba, căci rău mă chinuiesc în această văpaie!” (Lc. 16, 24)

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt. 22, 39)

„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă!” (Ps. 72, 1)

„Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne!” (Ps. 100, 1)

„Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16, 27-28)

„Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti - şi Ţie slavă înălţăm:

Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!” (Ecfonis)

Întreg cuprinsul Sfintei Scripturi este brăzdat de-a lungul şi de-a latul său de îndemnuri repetate la binefaceri şi milostenii faţă de semeni. Dar, totodată, este preamărită şi mila lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale. Din nemărginita Sa bunătate (atribut divin care dă rostul şi explică sensul creaţiei), Dumnezeu a făcut Cerul pentru îngeri, şi pe îngeri pentru Cer. Contemplăm astfel perfecţiunea armoniei dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre frumuseţea boltei înstelate („Cel ce întinzi cerul ca pe un cort” - Ps. 103, 3, „Cel ce pui norii suirea Ta” - Ps. 103, 4) şi strălucirea (nevăzută de ochii trupeşti) sfinţilor îngeri, făpturi deosebit de înzestrate de către Dumnezeu tocmai pentru a-L sluji în Cer: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. 6, 3). Slavoslovia îngerească mărturiseşte aşadar despre grija lui Dumnezeu faţă de fiecare lucru săvârşit întru înţelepciunea Sa: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” (Ps. 138, 14), „pe toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25); şi, mai adânc, încă: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” („Sfinţirea cea mare a apei”).

Meditaţia profundă asupra acestor lucruri îl face pe Psalmist să rostească cu uimire: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!” (Ps. 18, 1). Această mărturisire preamăreşte tocmai mila cea mare şi necontenita purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte!” (Fac. 1, 31). Această armonie dintre creaţie şi Creator o descoperim cântată şi în Cartea Proorocului Iov în cuvinte uimitoare: „Când am făcut luminătorii cei mari, lăudatu-M-au toți îngerii mei!” (Iov. 38, 7). Aşadar, mila vine din bunătate. Iar acest atribut propriu firii divine a fost răsădit şi în firea umană, încă din clipa creării sufletului omenesc de către Ziditorul lui. La zămislirea unei noi făpturi omeneşti se petrece o adevărată taină mai presus de minte şi de cuvânt, căci Dumnezeu săvârşeşte un lucru de necuprins în cuvinte omeneşti: unirea fără de amestecare a firii văzute cu firea cea nevăzută, lucru la care se referă şi cuvintele sfintei rugăciuni de dezlegare: „pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se dea firii celei de Tine zidite”. Într-un cuvânt, intrarea pe uşa vieţii este taina milostivirii şi a iubirii divine: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21, 10). Şi tot în Cartea Sfântului şi Dreptului Iov, conştiinţa umană, faţă în faţă cu Ziditorul ei, întreabă: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit - iar apoi Tu mă nimiceşti în întregime? Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână! Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea!” (Iov 10, 8-12). Iar Cel Preaînalt răspunde: „Spune-Mi, unde erai tu atunci? Eu pe tine, Iov, te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca pe brânză, te-am ţesut ca pe pânză, ţi-am făcut inimă şi oase - şi te-am făcut făptura Mea încă din pântecele maicii tale! Eu am zidit inima ta - şi am ştiut că nu-ţi vei pierde răbdarea!” ( Părintele Cleopa, „Despre frica de Dumnezeu”).

Iată cât adânc de bunătate se ascunde în taina iubirii divine ! De aceea este condamnabilă şi zgârcenia, şi răutatea, şi lăcomia, şi îmbuibarea, - şi orice formă de avariţie. Toate acestea sunt duşmanii de moarte ai milei trupeşti şi sufleteşti. Şi tocmai de aceea centrul de greutate al Judecăţii Universale, la a doua venire a Mântuitorului Hristos, nu va avea chipul unui concurs de memorare biblică sau de expunere exegetică a dogmelor. Ci va fi un mare test de filantropie creştină, la nivel obştesc: „Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat! Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă - şi nu Ţi-am slujit?!  El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă - întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. 25, 42-45). Iar plata unei asemenea atitudini este aspră. Căci însumează deopotrivă blestem şi uitare din partea lui Dumnezeu: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25, 12). Nu vă cunosc – pentru că nu aveţi deloc asemănarea chipului Celui care v-a creat. Acela v-a hrănit cu mană în pustie; El v-a adăpat cu apă izvorâtă din piatra lovită cu toiagul; El a hrănit „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. 14, 21) înmulţind în chip minunat cinci pâini şi doi peşti. Acela i-a vindecat pe toţi bolnavii voştri, ca şi pe soacra lui Petru, pe femeia gârbovă, pe orbul din Ierihon, pe femeia cu scurgere de sânge, pe omul cu mâna uscată, pe copilul lunatic – şi tot El i-a curăţit pe cei zece leproşi. Nu aveţi cum să fiţi voi urmaşii Aceluia căruia nu I-aţi urmat nici măcar cu una din binefacerile Sale, pentru a vă asemăna cât de puţin cu El! Deşi scris era: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt. 9, 13); iar David, Regele lui Israel, profeţise încă din vechime: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps. 50, 18).

Lucru care s-a adeverit întru totul în cazul unui biet sărac pe nume Lazăr care, plin de bube, „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). N-a avut parte nici măcar de un astfel de ospăţ modest, nu a putut gusta nici măcar fărâmiturile, pentru că nu avea acces la ele. În vremea Vechiului Legământ, cei bogaţi nu foloseau şerveţele la mesele lor, ci se ştergeau de mâncare cu bucăţile de pâine rămase de la ospăţ. În schimb, omul bogat la poarta căruia zăcea sărmanul, era cu totul nemilostiv; era adică împătimit de răutate şi zgârcenie, de ură, de lăcomie şi de îmbuibare. Unele ca acestea erau fraţii şi surorile sufletului său – într-o măsură atât de mare încât nu mai era cu cale să apară vreo urmă cât de mică de îndreptare. Pentru că din inima sa dispăruse orice fel de simţământ al milei. În schimb, toată suferinţa sărmanului Lazăr ia chipul răsplătirii cu un bine veşnic: „a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Iată ceva cu totul nou în lumea Vechiului Testament: îngerii au rolul de a separa binele de rău. De a duce sufletul omului, la moartea lui, acolo unde îi este locul după faptele pe care le-a făcut; acolo unde îl aşteaptă dreapta răsplătire: „Şi îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea, şi după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui. Cu cel cuvios, cuvios vei fi; cu omul nevinovat, nevinovat vei fi; cu cel ales, ales vei fi - iar cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici!” (Ps. 17, 27-29). Ceasul judecăţii înseamnă pentru cel drept întipărirea definitivă în fiinţa sa a chipului desăvârşitei asemănări cu „Sfântul Sfinţilor” (Dan. 9, 24); omul-icoană lucrează pentru Dumnezeu şi ca Dumnezeu.

Realitatea numită „sânul lui Avraam” se referă tocmai la acest chip al omului plin de fapte bune – bogat, dar credincios. Câte turme şi câte slugi nu a avut Avraam ? Şi câte turme şi câte slugi nu a avut Iov? Şi totuşi, iată că lepădarea lor de sinele individual (urmând îndemnului înţelept „să ai ca şi cum nu ai avea!”) i-a făcut mari înaintea Domnului Dumnezeu, dobândind atâta putere încât numele lor au rămas pentru totdeauna peceţi de modele vii şi raze de adevăr divin. Iată cum, de pildă, Sfântul şi Dreptul Iov s-a legitimat ca un adevărat supus al Domnului: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Iar atunci când prietenii săi cârteau în fel şi chip, îndemnându-l cumva să cugete de rău despre Dumnezeu din pricina pedepselor primite, bărbatul înţelept s-a ferit întru blândeţea sa de o asemenea răzvrătire a cugetului: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?!” (Iov 2 ,10). Iar blândul patriarh Avraam a venit cu toate turmele sale de la Urul Caldeii până la Hebron, prin chemare divină, necugetând nicidecum a se împotrivi în vreun fel voii Domnului. Iar răsplata ascultării lui a fost una pe măsură: „te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului - pentru că ai ascultat glasul Meu!” (Fac. 22, 17-18). Şi astfel, pentru drepţii din vremea Vechiului Legământ, s-a urzit un loc de linişte în lăuntrul iadului, numit „latura celor vii” – desemnându-i prin aceasta tocmai pe toţi cei care au păzit cu sfinţenie Legământul dintre Dumnezeu şi oameni. Şi de aceea, locul acela s-a mai numit şi „sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Aici se sălăşluiau, după moartea trupului, sufletele celor temători de Dumnezeu, drepţii şi profeţii de dinaintea de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume prin întruparea Sa. Aici S-a pogorât cu sufletul Hristos Însuşi, ca Om şi Dumnezeu, în răstimpul de 33 de ore în care a odihnit cu trupul în mormânt, propovăduind Vestea cea Bună a mântuirii la toată făptura, mai înainte de învierea Sa din morţi. Este poate cel mai frumos tablou spiritual al Legii celei Vechi şi o fereastră deschisă spre lumina Legii celei Noi, în care iubirea de aproapele a devenit norma de sfinţenie şi mântuire a Evangheliei Domnului Dumnezeu. Nu degeaba s-a scris: „cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile!” (Iac. 2, 10).

Şi cu toate acestea, găsim prezentă în sânul neamului omenesc o „Lege” nescrisă – a necredinţei: „Care Dumnezeu? Ce viaţă după moarte? De unde fapte bune şi de suflet mântuitoare? Cine a înviat vreodată din morţi ca să ne spună şi nouă ce e dincolo de groapă?!”. Din astfel de întrebări s-a şi ajuns la atâta deşănţare a poftei de viaţă: bogatul „se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit” (Lc. 16, 19). Constatăm însă că omenia dispare odată cu împietrirea simţirii şi cu semeţia cugetului şi cu trufia gândului individualist. Uitarea completă a ceea ce suntem noi, oamenii, este de fapt momentul-cheie în care în om se dă lupta dintre năravul trupului şi năzuinţa sufletului. Lazăr, omul cu sufletul viu (deşi cu trupul bolnav), bucuros s-ar fi mulţumit să se hrănească fie şi numai cu nişte simple fărâmituri: „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). Citind pilda, constatăm că, iată (deşi greu de crezut !) o casă bine păzită şi din belşug îndestulată, poate să lase totuşi până şi câinii din preajma ei lihniţi de foame, încât să ajungă să lingă chiar şi rănile unui muribund. Ceea ce înseamnă că, de fapt, măsura împietririi omeneşti sfida deja cu impertinenţă măsura răbdării dumnezeieşti. Şi nu este singurul caz de acest fel din Scripturi. Un alt bogat, atunci când a fost chemat la mântuire de Iisus (după principiul desăvârşirii  - „dacă voieşti să fii desăvârşit” - Mt. 19, 21), „a plecat întristat, căci avea multe avuţii…” (Mt. 19,22). Iar alt bogat a văzut în mâncare şi băutură centrul de greutate al veseliei sufleteşti: „voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc. 12, 19). Certarea pe care i-o adresează Hristos unuia ca acesta rămâne un îndemn social valabil pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit - ale cui vor fi?!” (Lc. 12, 20). Lipsa de comunicare cu semenii a fost pricina măririi hambarelor şi a jitniţelor; asta te face să devii o persoană avară, un om împovărat de griji inutile, din pricina lipsei de măsură în agonisirea şi chivernisirea a ceea ce Dumnezeu a dat ca mijloc de existenţă, iar nu ca scop al existenţei – bogăţia.

Iată însă că bogatul cel nemilostiv (mult mai repede decât era de aşteptat) a fost chemat la judecata lui Dumnezeu prin moartea cea trupească. Sentinţa acestei judecăţi ascunde în ea o lovitură ca de bumerang: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi-le lor!” (Mt. 7, 12) deoarece „cu măsura cu care măsuraţi vi se va şi măsura!” (Mt. 7, 2). Lazăr cel bolnav şi flămând, părăsit, lipsit şi necăjit (cazul social tipic pentru toate vremurile de până azi), primeşte răsplata şi cununa răbdării lui în suferinţă: „a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Iar bogatul (care petrecea în strălucire şi putere, în abuz şi ghiftuire) moare şi el. Cât de  interesantă e lucrarea morţii ! Nu ţine cont nici de rang, nici de funcţie şi nici de avere; te culege, nu te alege! „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat” (Lc. 16, 22). Aici apare şi dimensiunea lumească a morţii: „Vai, dragă, cât de frumos a fost la înmormântare!” – reacţie tipică omului parvenit pe seama lui Dumnezeu: „n-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de Sus!” (In. 19, 11). Unul ca acesta abuzează de funcţie, de grad şi de onoruri, prin ţinerea absurdă şi ridicolă de discursuri la marginea gropii, pline de laude adresate post-mortem, care de fapt nu mai ajută cu nimic la mântuirea sufletului! Aşa e în viaţă: în faţa morţii toţi suntem egali. Dispar complet toate diferenţele. Nu mai este nici orgoliu, nici frică de concurenţă: „Lăudaţi-l mult şi repede – până intră în cavou; oricum nu mai iese niciodată!” (- decât la Judecata de Apoi…). Dar câte inimi răsuflă uşurate! Câţi străini îşi regăsesc brusc mulţime de rude moştenitoare ale averii! Câte intrigi iau sfârşit! Câte sforării au încetat deodată! Nu mai creşte presiunea asupra nervilor. Încă un concurent neloial a fost eliminat de pe lista „prietenilor” care ne împiedică în urcuşul carierei noastre hedoniste, la care trudim toată viaţa! Însă cel care glumeşte la urmă este … Dumnezeu: „Ca o umbră trece omul - dar în zadar se tulbură!” (Ps. 38, 9); „când dobândim lumea atunci în groapă ne sălăşluim, acolo unde împreună sunt bogatul şi săracul” (Slujba înmormântării). „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). Însă „cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie - acela îl va scăpa!” (Mc. 8, 35). Iată de ce Lazăr era în sânul lui Avraam, - iar bogatul „în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc. 16, 23).

Toate Scripturile proorocilor şi apostolilor, toate scrierile Sfinţilor Părinţi ne îndeamnă necontenit la milostenie – atât trupească, cât şi sufletească. Despre cea materială Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Să asude milostenia în mâna ta!”. Pentru că fapta bună trebuie săvârşită în taină: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta!” (Mt. 6, 3); „când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6, 2). Milostenia iartă mulţime de păcate. Redeschide poarta Raiului. Acoperă greşelile. Îl îmblânzeşte pe Dumnezeu. S-a zis de demult: „Cine pe sărac ajută – pe Dumnezeu Îl împrumută!”. Sfatul bun, vorba bună, fapta bună, gândul bun, inima bună, dragostea, milostenia – toate acestea sunt lecţii de morală divină. Au rădăcină în Dumnezeu şi fac ca mântuirea să cânte de la toate marginile pământului: „păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii!” (Rom. 2, 14). Numai că necredinciosul, pe lângă faptul că persiflează Legea lui Dumnezeu, mai şi huleşte! Sfântul Apostol Pavel rosteşte categoric: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20); „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2, 20). „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15, 14).

Câtă dezamăgire pe bietul bogat: să umbli prin iad îmbrăcat în porfiră şi vison! Să te îmbraci în purpură doar pentru ca să ajungi să te sufoci de căldura flăcărilor gheenei! Să ajungi să cerşeşti o picătură de apă de la un sărăntoc umil şi murdar, plin de bube şi lins de câini!... Ceea ce contrastează în toată această schimbare de situaţie este faptul că preocuparea pentru semenii săi îl trezeşte la o gândire nouă: descoperă viaţa de dincolo de mormânt! Dar  - „cine a înviat din morţi ca să ştie ce-i acolo?”. A înviat fiica lui Iair. A înviat fiul văduvei din Nain. A înviat şi Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Şi totuşi … toate acestea nu erau de ajuns! Saducheii nu credeau nicidecum în învierea morţilor; desigur, lucrul acesta îţi permite să jertfeşti toate şi să te dedici cu totul vieţii pământeşti. Numai că… muşcătura buzelor nu mai scoate sângele durerii – ci scoate veninul urii din inima celui bogat. Cum – tocmai lui să i se întâmple una ca aceasta?! Auzi acolo: „el se mângâie, iar tu te chinuieşti!” (Lc. 16, 25). Poftim, cât tupeu în iad – să nu se ţină cont de valoarea pe care o avea omul pe pământ, în societate! Şi culmea: „peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi!” (Lc. 16, 26). Iată cum trecerea de la întuneric la lumină şi de la lumină la întuneric se face aici, pe pământ; pentru că, în lumea de dincolo, nevăzută de către noi, „fiecare va învia în rândul cetei sale” (I Cor. 15, 23).

Iată, aşadar, un ateu cuprins de fiorul consecinţelor propriei sale necredinţe: „oare ce se va întâmpla cu tata şi cu fraţii mei?”. Continuitatea ironică a sorţii (după principii de „personalitate” şi de „personalizare” a vieţii) îi va împinge pe toţi la aceeaşi desconsiderare: cu toată bogăţia – în iad! „Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16, 27-28). Dar „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele!” (Sol. 3, 1). Refuzul Părintelui Avraam la toate aceste cereri confirmă însă că oamenii şi după moarte sunt vii; şi comunică cu noi tot aşa cum comunicăm şi noi între noi – aşa şi cei răposaţi între ei: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16, 29). E grea Scriptura. Dar e salvatoare. Cum adică – poţi să citeşti (şi să te mândreşti cu) o bibliotecă uriaşă, cu sute de autori (care mai de care mai deştept) – şi nu poţi parcurge zilnic, cu ochii minţii, măcar un capitol din Scripturi?! Fals! Nepăsarea te duce la întunericul necunoştinţei. Şi întunericul necunoştinţei te târăşte în întunericul necredinţei. Iar întunericul necredinţei te aduce la lipsa de conştiinţă – şi aşa ajungi să te opreşti direct în iad! „Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc. 16, 23). Iată că ceea ce pe pământ era rânduiala firească a vieţii, în iad devine rechizitoriul aspru al acuzării: „Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16, 27-28).

Aşadar, dialogul dintre cei din lumea veşniciei confirmă existenţa vieţii de după moarte. Dar câtă naivitate în mintea celui bogat: nu oricine să meargă la casa lui, ci numai Lazăr. Pentru că era uşor de ţinut minte. Doar el le străjuia poarta atunci când murea de foame pe când ei se îmbuibau, ignorându-l cu desăvârşire. Şi doar tot pe el îl aveau toţi în minte: pe sărăntocul care îi scotea din sărite atunci când dorea de fărâmiturile de la masa lor: „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). O altă sursă de suferinţă a bogatului nemilostiv era şi faptul că tatăl său suferea din plin de moartea fiului pierdut; şi nu se putea mângâia nicidecum. Dar dacă Lazăr ar fi mers să povestească, atunci ar fi fost vrednic de crezare; un altul ar fi putut fi lesne luat drept un sărăntoc venit cu texte şi scenarii anume pentru ca să obţină ceva de pomană, profitând de durerea tatălui după fiul mort.

În toată această tragedie a suferinţei cauzate de patima zgârceniei, protagonistul este omul. El singur hotărăşte de care parte a Scaunului de judecată al lui Hristos îşi află  răspunsul pentru propriul său suflet la întrebarea cu privire la ceea ce trebuie de urmat şi de făcut în viaţă. Pentru omul credincios, milostenia este poarta de lumină a sufletului către întâlnirea cu Dumnezeu. Ea este mântuirea: „Dreptul se îndură şi dă. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul!” (Ps. 36, 21-22); „toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi!” (Ps. 36, 26). Aşadar milostenia este soluţia de interpretare a Scripturii în mod practic. Dogma milei este mântuirea. Pentru că mântuirea este calea bunătăţii sufleteşti: „fericiţi sunt cei care nădăjduiesc în El!” (Is. 30, 18). „Priviţi la păsările cerului - că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe; şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte!” (Mt. 6, 26); acestea sunt cuvinte divine pline de harul nădejdii în purtarea de grijă a Atotţiitorului şi în lucrarea mâinilor Sale: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii!” (Ps. 144, 16). Cel necredincios pretinde permanent dovezi palpabile: „dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi” (Lc. 16, 30). Dar la înviere Iisus ne-a spus: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20, 29).

Forma pe care o ia bunătatea Părintelui Avraam în final este îndemnul la îndreptare printr-un avertisment cu valoare de aforism: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16, 31). Nu învierea este pricina pentru care oamenii de azi nu mai înţeleg Legea lui Dumnezeu. Omul modern vrea ca totul să fie palpabil. Totul să fie cântărit. Dar Dumnezeu, făcând sufletul omului spre nemurire, i-a dat veşnicie şi strălucire prin har, credinţă şi fapte bune – acestea trebuie păzite pentru întâlnirea cu Dumnezeu în slava Sa. Deoarece „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50). Căci „Cel ce face milostenie este Domnul, - şi El face judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate!” (Ps. 102, 6). Judecata lui Lazăr (pentru răbdare) îi aduce dreptatea Raiului. Iar judecata bogatului (pentru strâmbătate) îi aduce osânda iadului: arderea flăcărilor, chinul însetării şi lipsirea de odihnă. Nepărtăşia la credinţa şi cugetarea Părintelui Avraam îl aruncă pe bogat într-un anonimat total. Unii ca aceştia „nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16, 31). Confirmarea acestei profeţii a venit prin tăgăduirea învierii Mântuitorului Hristos Însuşi de către arhierei dimpreună cu bătrânii: „au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam” (Mt. 28, 12-13); şi „s-a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de azi” (Mt. 28, 15). Veşnicul anonimat al tuturor bogaţilor lumii se aşterne şi peste viaţa, vârsta şi averea lor: „mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor!” (Ps. 48, 11). „Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea!” (Ps. 61, 10); „faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă” (Lc. 16, 9) căci „mai fericit este a da decât a lua!” (FA 20, 35). „Milostenia are aripi mari: ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, cetele arhanghelilor şi toate puterile cele din înălţimi; nu  se  opresc  decât  la picioarele Tronului  Împărătesc” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii despre pocăinţă”). „Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului!” (Sol. 5, 15).