Motto: „Bucură-te,
ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!” (Luca 1, 28)
„Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău că ai născut pe
Mântuitorul sufletelor noastre!” (Tropar)
„Cereţi
şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!” (Luca 11,
9)
„Pe cel
ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.” (Ioan 6, 37)
Există uneori
între noi, creştinii ortodocşi, obiceiul de a purta unele dispute pe tema
rugăciunilor înălţate fie către Dumnezeu, fie către Maica Domnului, cu privire
la felul în care aceste rugăciuni se cuvine a fi săvârşite. Sunt unii care
manifestă o evlavie sporită, mult îmbogăţită faţă de a celorlalţi, în ceea ce
priveşte închinarea la diferitele tipuri de icoane ale Maicii Domnului – ba
pentru că unele ar fi mai făcătoare de minuni ca altele, ba pentru că ar fi
parte preţioasă din patrimoniul cultic al Bisericii, ba pentru că sunt pictate
„nu-de-mână” omenească (de parcă celelalte ar fi mai puţin reprezentative). Din
acest motiv, cinstirea adusă Maicii Domnului (numită în limbaj teologic
„preacinstire” sau „supravenerare”) poate uşor aluneca înspre exagerări
pietiste, influenţate de gustul estetic şi de educaţia artistică a fiecărui
închinător în parte, iar nu de dimensiunea mistică a icoanei (pe care i-o dă
prezenţa harului, darul sfinţeniei). În realitate, atunci când un creştin cu
adevărat credincios se închină înaintea unei Sfinte Icoane (care poate înfăţişa
fie vreun sfânt, pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Hristos Însuşi)
păzindu-şi inima curată şi străduindu-se să-i fie caldă şi simţitoare iar nu
rece şi nepăsătoare, icoana însăşi îi devine acestuia fereastră deschisă către
Cer, scară pe care mintea se înalţă către locaşurile cereşti, realizând o
legătură spirituală vie cu Biserica Triumfătoare a Sfinţilor: „Deci, dar, nu
mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu
sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Din descoperirile făcute
de Dumnezeu sfinţilor Săi (învredniciţi prin credinţă de trăiri extatice şi
răpiri mai presus de fire) ştim astăzi că pururea-Fecioara Maria a primit locul
cel mai de cinste, de-a dreapta Tronului Slavei Sfintei Treimi: „Stătut-a
împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată!”
(Psalmul 44, 11) Din păcate, mulţi dintre cei care au rătăcit (dintr-un motiv
sau altul) calea cea dreaptă a Bisericii, pierzând astfel harul Duhului Sfânt
şi ajungând să hulească adevărurile de credinţă (datorită micimii lor
sufleteşti), au negat dreapta cinstire cuvenită Maicii Domnului („Cea mai
cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”)
tratând-o ca pe o femeie oarecare, asemănătoare tuturor celorlalte femei. Cei
care au căzut pradă acestor păreri mincinoase au încetat a se mai ruga
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, văduvindu-şi astfel sufletele de putinţa de
unire reală şi deplină cu Hristos.
Iconografia creştină (atât cea comună tuturor zugravilor bisericeşti, cât şi
cea specifică fiecărei şcoli de pictură înfiinţate de-a lungul istoriei
bimilenare a Bisericii) ne dăruieşte Chipul Lui Hristos – Mântuitorul situat
întotdeauna în aceleaşi două locaţii predilecte: ca Prunc nou-născut în braţele
Fecioarei Maria (în Icoana praznicului Naşterii Fiului Lui Dumnezeu în
ieslea de la Betleem, la 25 decembrie) şi ca Bărbat desăvârşit cu mâinile
ţintuite pe braţele Crucii (în Icoana Răstignirii pe Lemn). În prima icoană se
adevereşte Taina Întrupării ca început al mântuirii noastre (prin
luarea de către Domnul Slavei a chipului de rob, de om asemenea nouă) şi se
afirmă calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului (care a zis şi Ea,
la rândul Ei, - „iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău !”- Luca 1, 38)
iar prin cea de-a doua icoană se slăveşte Taina Învierii Lui din morţi –
biruinţa vieţii asupra morţii, viaţa cea veşnică, mântuirea lumii prin Lemnul
cel de Viaţă Dătător, Cinstita Cruce – armă asupra diavolului dăruită nouă ca
Semn de biruinţă ! De aceea, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iară mie, să nu-mi
fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Galateni
6, 14) Chipul împlinit şi Icoana desăvârşită a restaurării lumii prin Întrupare
şi Înviere, adică prin Jertfa Răscumpărării neamului omenesc din robia morţii
şi a iadului, sunt Sfinţii – oameni asemenea nouă dar care, agonisind Duhul
Sfânt în cursul vieţii lor pământeşti, au redobândit asemănarea cu Dumnezeu şi
astfel au refăcut chipul divin întipărit în firea omenească la zidirea ei.
„Aflându-i vrednici”, Dreptul Judecător le-a dat sfinţilor puterea de a judeca
lumea (1 Corinteni 6, 2) întâi celor doisprezece Apostoli (care vor şedea pe
douăsprezece scaune spre a judeca cele douăsprezece seminţii ale casei lui
Israel) şi, prin ei, tuturor sfinţilor. Desigur, centrul Judecăţii de Apoi
rămâne Persoana Lui Hristos Însuşi, Care prin Înviere a vestit lumii:
„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ!” (Matei 28, 18) şi, ca Cel
Atotputernic, „va judeca vii şi morţii” şi-i va desparte de-a dreapta şi de-a
stânga Sa precum desparte păstorul oile de capre: „Eu nu pot să fac de la Mine
nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la
voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis!” (Ioan 5, 30); „Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului!” (Ioan 5, 22) De aceea putem
mărturisi cu tărie faptul că „ajutorul nostru este de la Domnul, Cel Ce a făcut
cerul şi pământul” şi că Maica Domnului şi Sfinţii ne sunt modelele de
sfinţenie prin osteneală şi împreună-lucrare cu harul Lui Dumnezeu. După
rugăciunea numită „a Lui Iisus” (care se face cu mintea în inimă şi care a
reprezentat de mii de ani miezul de foc al luptei cumplite duse în singurătatea
pustiurilor de pe faţa întregului pământ de către asceţii nevoitori cu duhurile
răutăţii din văzduh şi cu patimile iscodite de acestea), chemarea cea preadulce
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!” este cea de a
doua armă nebiruită dăruită credincioşilor pentru mântuire. În consecinţă, a
afirma că mijlocirea Maicii Domnului la Tronul Lui Dumnezeu pentru mântuirea
oamenilor nu este necesară – reprezintă o blasfemie! „Mute să fie buzele cele
viclene ale păgânilor celor ce nu se închină preacinstitei icoanei Tale, celei
zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ceea ce se cheamă!” (Slujba
Paraclisului); „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de
Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale! Iată, de acum
mă vor ferici toate neamurile!” (Luca 1, 46-48).
Prin cinstirea cuvenită Maicii Domnului şi prin încredinţarea că Ea ne ajută şi
mijloceşte pentru mântuirea noastră, recunoaştem Taina Întrupării Fiului
Dumnezeului Celui Veşnic din maică sub vremi, înţelegem Taina deşertării
dumnezeirii în plămada omenească creată de Tatăl la facerea lumii: „Să facem om
după Chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1, 26) şi mărturisim mângâierea
adusă veacurilor (după căderea adamică) prevestită prin „protoevanghelia”
Vechiului Testament: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa
călcâiul.” (Facerea 3, 15) Iată, Fecioara Maria a zdrobit toate patimile şi
neputinţele celor ce O cheamă cu credinţă: „pentru că tot pot rugăciunile Maicii
spre îmblânzirea Stăpânului!” (Slujba Pavecerniţei), „tămăduieşte-mă, Fecioară,
şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate!” (Slujba Paraclisului)
A zăcea în păcat fără a te ridica este boala de moarte a sufletului, care
dispreţuieşte faptul că Iisus Hristos a murit pe Cruce spre iertarea păcatelor
tuturor oamenilor şi care necinsteşte Jertfa Lui, negând împăcarea dintre om şi
Dumnezeu, dintre Adam şi Părintele Ceresc. De aceea se cuvine nouă să Îl păstrăm
pururea pe Hristos în inimile noastre, nedespărţindu-L nici de Maica Sa şi nici
de Crucea Sa. Doar astfel vom fi şi noi părtaşi la Cina Fiului de Împărat la
care „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam,
cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor!” (Matei 8, 11)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu