„Voi
zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;
odihneşte-te,
mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc. 12,19)
„Voi
strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi!” (Lc. 12,18)
„Unii se
laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor,
iar noi
ne lăudăm cu Numele Domnului Dumnezeului nostru!” (Ps. 19,8)
„Ce-i va
folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde?!
Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26)
„Bogăţia
de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea!” (Ps. 61,10)
„Adunaţi-vă
comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică,
unde
furii nu le sapă şi nu le fură!” (Mt. 6,20)
„Gol am
ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ!” (Iov 1,21)
Necontenita
aspiraţie a omului spre bine ne descoperă neîndoielnic legătura dintre el şi
Dumnezeu. Creat de Dumnezeu, făcut de mâinile Domnului („Mâinile Tale m-au
făcut şi m-au zidit!” - Ps. 118,73), omul poartă în fiinţa sa chipul
Creatorului său şi asemănarea cu El: „Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră!” (Fac. 1,26). Aceasta îi conferă omului statutul de rege
peste creaţie sau de „împărat al făpturii”, după cum îl numea „împăratul
cuvintelor”, Sfântul Vasile cel Mare.
Înţelepciunea
adamică cea dintru început a fost de inspiraţie divină. În starea paradisiacă,
Adam se bucura de anumite înlesniri de care noi, cei de după căderea
protopărinţilor noştri în neascultare, nu ne mai bucurăm, fiind trupeşti şi
păcătoşi. Adam cunoştea limba tuturor vieţuitoarelor. Cunoştea glasul naturii.
Cunoştea firea tuturor lucrurilor sensibile create de Dumnezeu. Şi tocmai de
aceea, stând la sfat cu Domnul, omul era un mic savant. Era un fel de „geniu al
ştiinţei”, al unei ştiinţe primite în dar prin puterea insuflării Sfintei
Înţelepciuni, fiind astfel deasupra tuturor făpturilor. Era înzestrat aşadar cu
suflet viu şi nemuritor, cu putere cugetătoare, cu putere cuvântătoare şi cu
putere poftitoare, de sine stăpânitoare: „A făcut pe om şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie!” (Fac. 2,7). Această zestre a
sufletului omenesc, inteligenţa, l-a făcut pe om să priceapă faptul că a fost
aşezat de către Dumnezeu deasupra întregii zidiri văzute. Şi că i-a pus la
dispoziţie numeroase facilităţi materiale şi spirituale. Căci spaţiul destinat
lui a fost unul special, numit Rai sau Paradis: „Domnul Dumnezeu a sădit o
grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Fac.
2,8).
Prin
urmare, tendinţa către desăvârşire manifestată în om este propriu-zis o
binecuvântare de la Dumnezeu, dăruită omului cu toată dragostea, ca o chemare
la stăpânirea naturii şi a întregii firi – dar nu în mod iresponsabil,
hedonist-utilitarist, de distrugere a ecosistemelor şi biotopurilor, ci într-un
mod înţelept, pe care astăzi ştiinţa încearcă să-l întruchipeze prin studierea
şi salvarea speciilor naturale pe cale de dispariţie, dând în continuare nume
tuturor făpturilor, studiindu-le tot aşa precum făcea şi Adam în grădina
Raiului, atunci când stătea la sfat cu Dumnezeu: „Domnul Dumnezeu, Care făcuse
din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam,
ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le
va numi Adam” (Fac. 2,19). Creatorul nu trece peste voinţa omului atunci când
acesta dă nume unei făpturi. Tot astfel nu contrazice nimeni ştiinţa atunci
când aceasta dă un verdict de analiză şi cercetare cu privire la vreo rasă sau
specie naturală. Şi aşa a rămas până astăzi, lege a Scripturii - iar cuvintele
lui Dumnezeu nu pot fi contrazise: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi
tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Fac. 2,20).
Pe lângă
aceasta, omul avea putere deplină asupra naturii, putere primită în dar de la
Dumnezeu ca binecuvântare: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate
animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Fac.
1,28). Faptul că Dumnezeu îl consideră pe om capabil să aibă grijă de natură se
arată prin aceea că i-o încredinţează spre folosire, hrănire şi păstrare:
„Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot
pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră!” (Fac. 1,29).
Iată că întreg pământul are ascultare de la Dumnezeu să rodească pentru a-l
hrăni pe om – aşa precum se şi cuvine unui adevărat stăpân din partea supuşilor
săi.
Măsura
înţelepciunii adamice era prin urmare cunoscută de către Atotştiutorul. Şi, cu
toate că omul era înduhovnicit şi avea voinţă liberă, fiind îmbrăcat în trup
luminos şi înzestrat cu înţelepciune harică, totuşi Dumnezeu îl coordonează
după măsura puterii lui, dându-i hrană potrivită pentru el, punându-i înainte
lucruri pe măsura priceperii lui, ţintind desigur implicit o anumită conservare
mistică, teologică, a cunoaşterii adamice. Avea să urmeze un fel de verificare
a înţelegerii celor văzute, descoperite, şi oferite spre folosire: „A făcut
Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu
roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era Pomul Vieţii şi Pomul
cunoştinţei binelui şi răului” (Fac. 2,9). „Designul inteligent” al Divinităţii
nu a oferit omului primordial şi urmaşilor acestuia o natură haotică, în care
toate să se înghesuie claie peste grămadă, ci a realizat un echilibru perfect,
accesibil ochiului, încântător vederii. Căci toate cele văzute (şi muntele şi
dealul, copacii, iarba şi florile) se aflau într-o armonie desăvârşită încă de
la crearea lor. Armonie naturală care reprezintă tocmai expresia fineţii
dumnezeieşti a Creatorului, în deplin acord cu gustul şi cugetul omului:
„facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!” (Ps. 18,1). De aceea i-a încredinţat-o
omului spre folos, spre mulţumire şi păstrare: „a luat Domnul Dumnezeu pe omul
pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o
păzească” (Fac. 2,15). Acesta era scopul omului în Rai: să se desfăteze de
frumuseţile creaţiei, dumnezeieşte armonizate. Să le guste, să le contemple, să
le lucreze şi să le îngrijească. Profunzimea cugetării la ele dă o reflecţie
mai înaltă omului (ca fiu al lui Dumnezeu după har) pentru a vedea lucrurile
încă şi mai bune şi mai frumoase: „suişuri în inima sa a pus […] merge-vor din
putere în putere!” (Ps. 83,6-8). Lucrarea Raiului înseamnă tocmai curăţirea
minţii şi a inimii spre o vedere cât mai limpede a luminii Creatorului, prin
strădania de a-ţi înălţa sufletul către El prin contemplarea întregii zidiri:
„Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii!
Cunoscut-am toate păsările cerului - iar frumuseţea ţarinii cu Mine este!” (Ps.
49,11-12); „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui
Preaînalt făgăduinţele tale!” (Ps. 49.15); „În ce chip doreşte cerbul izvoarele
apelor - aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Ps. 41,1). Iată cât
dor poate cuprinde omul în inima sa pentru Cel care l-a făcut, l-a hrănit şi
l-a împodobit: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi
pe el?” (Ps. 8,4) – grijă purtată de Dumnezeu faţă de Adam încă din pruncia lui
spirituală, a petrecerii în grădina Raiului, şi vizibilă încă de la cea dintâi
abatere atunci când, asemenea unei mame de care pruncul s-a pierdut, Dumnezeu
striga în Rai cu duioşie: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3,9). Poate că şi
conştiinţa lui Adam, deşi răcită şi întunecată din clipa căderii, şi-a pus
aceeaşi întrebare: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3,9). Răspunsul prompt şi ferm –
„Aici sunt, Doamne; am greşit! Te rog, iartă-mă!” - ar fi fost soluţia
salvatoare. Dar neascultarea omului de Dumnezeu, întâmplată din ispita
diavolului, ţintea ca scop implicit tocmai despărţirea omului de Dumnezeu. Ceea
ce îl face pe Adam să-şi simtă nevrednicia de a mai sta la sfat cu Domnul: „Am
auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am
ascuns” (Fac. 3,10).
Aici stă
toată adâncimea neputinţei omeneşti, ascunsă în mărunţimea cugetului sufletului
omenesc lipsit de harul lui Dumnezeu şi de supunere faţă de Legea Lui:
„Deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă,
toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61,9); „Toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps.
13,3). Şi tot Psalmistul cântă cu amar: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă;
zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143,4), „ai subţiat ca pânza de păianjen
sufletul său!” (Ps. 38,15). Începând de atunci, răul din sânul umanităţii va
curge ca un fluviu de foc care arde continuu dorinţa de bine din om – prin
focul minţii şi prin focul trupului, alimentat permanent de vreascurile
patimilor. Patimi care cresc precum bălăriile, ca spinii şi ca buruienile în
pământul sufletului omenesc, prin imaginaţie sau închipuire şi prin pofta cu
nesaţ a simţurilor.
Tocmai
de aceea, devenit complet insensibil la suferinţa semenilor săi, bogatul cel
nemilostiv a încercat să lepede hainele de piele ale lui Adam (primite de la
Dumnezeu după căderea în păcat - „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi
femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” -Fac. 3,21), înveşmântându-se
în haine moi din purpură, porfiră şi vison. Dar n-a simţit confortul acela ca
fiind din Rai, deşi şi-a protejat egoul individualist cu ziduri înalte cu porţi
masive, bine ferecate, şi cu mulţime de slugi şi de avuţii – în vreme ce, la
poarta lui, de foame mureau şi câinii şi săracii … O, „rai” amăgitor, care l-a
făcut să-şi ia cele bune în viaţă fără să mai râvnească la cele cu adevărat mai
bune şi nestricăcioase! Îl va fi făcut destul să râdă probabil învăţătura
despre săracii care vor avea plată în Cer, socotind-o doar vreun surogat pentru
confortul psihologic, pentru ca şi cel sărac să poată crede că va fi bogat după
ce va muri: „Hm, câtă amăgire, câtă înşelare – să nu te înfrupţi din bunurile vieţii
şi să aştepţi răsplata într-o împărăţie care nu se vede!”… „Zis-a cel nebun
întru inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru
fărădelegi!” (Ps. 52,1-2), „Întărâtat-a cel păcătos pe Domnul, după mulţimea
mâniei lui; nu-L va căuta; nu este Dumnezeu înaintea lui!”(Ps. 9,24)… Dar iată
că orice viaţă trece, precum cântă iar Psalmistul: „Omul ca iarba, zilele lui
ca floarea câmpului; aşa va înflori!” (Ps. 102,15), „Că trece viaţa noastră şi
ne vom duce!” (Ps. 89,12). Tot aşa şi cel bogat (dar nemilos), din „raiul” lui
cel trecător s-a trezit zvârlit pe veci în iad! „Şi în iad, ridicându-şi ochii,
fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc.
16,23). Iată câte feste îi joacă viaţa trecătoare omului care (rămas cu ifose
de stăpân din Raiul de demult) se crede stăpân şi pe pământ, uitând însă de
vitregia pământului şi de porunca primită de la Dumnezeu: „blestemat va fi
pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii
tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În
sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul
din care eşti luat; căci pământ eşti - şi în pământ te vei
întoarce!” (Fac. 3,17-19).
Cu alte
cuvinte, Raiul (pământul sfânt şi nestricat, păstrat ca loc de desfătare)
rămâne casa şi împărăţia noastră veşnică: „sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii
şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19). Aceasta este ţinta: „căci nu avem
aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13,14). Şi de
aceea toate dezastrele, calamităţile şi urgiile precum cutremurele, seceta,
inundaţiile, frigul, arşiţa, uraganele şi vulcanii – sunt îngăduite tocmai spre
aducere aminte: „oameni buni, nu aici este viaţa voastră şi împărăţia
voastră!”… Dar omul (bolnav incurabil de „reminiscenţe” divine), slăbit de
lipsa rugăciunii (şi astfel lipsit de vederea lui Dumnezeu, a Adevărului), îşi
confecţionează un „rai” artificial aici, pe pământ: cu garduri, cu becuri, cu
castele – pentru confort cu orice preţ, crezându-se un împărat „veselindu-se în
toate zilele în chip strălucit”(Lc. 16,19). Problema a fost atinsă încă de pe
vremea Vechiului Legământ prin glasul proorocilor care strigă: „Strânge comori
şi nu ştie cui le adună pe ele!”( Ps. 38,10), „Nimic nu va rămâne din ei, nici
din bogăţiile lor, nici din petrecerile lor, nici din strălucirea lor!” (Iez.
7,11); „Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava
casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava
lui!” (Ps. 48,17-18). Iar în ceea ce priveşte lăcomia sufletului hrăpăreţ,
înţeleptul Solomon scria: „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace,
decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă” (Pild. 17,1). După cum şi
Isus, fiul lui Sirah, îndemna: „Nu te încrede în avuţiile câştigate pe nedrept
- pentru că nimic nu-ţi vor folosi în Ziua Judecăţii!” (Sir. 5,10); „Nu chinui
pe robul care munceşte cinstit, nici pe simbriaşul care îşi pune tot sufletul!”
(Sir. 7,21). Iar marele Ieremia adaugă: „Vai de cel care îşi zideşte casa din
nedreptate şi îşi face încăperi din fărădelegi, care sileşte pe aproapele său
să-i lucreze degeaba şi nu-i dă plata lui!” (Ier. 22,13). Nu degeaba
Mântuitorul ne-a îndemnat: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi
rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură!” (Mt. 6,19).
Poate
din astfel de cuvinte oamenii au tot rămas cu impresia că Biserica are ceva cu
bogăţia şi cu cei bogaţi. E o greşeală să credem aceasta. Să nu uităm însă
cuvântul din bătrâni care cuprinde în sine tocmai acel înţeles tainic,
nealterat şi autentic: „banul schimbă pe om!”, după cum şi „nu haina îl face pe
om!”. Dintotdeauna s-a crezut că omul bogat este şi puternic. Fals! Pentru că
şi bogatul şi săracul mor în acelaşi chip; nu e o moarte pentru domni şi alta
pentru sărăntoci. Căci nici sufletul nu e de mai multe soiuri – pentru un bogat
de un fel, iar pentru un sărac de alt fel. De aceea Apostolul ne avertizează:
„Dumnezeu nu caută la faţa omului!” (Gal. 2,6).
Să ne
amintim de faptul că, la întâlnirea cu tânărul bogat, Iisus i-a tăiat acestuia
vorba din scurt: „Pentru ce Mă numeşti bun?” (Lc. 18,19). Cuvântul dumnezeiesc
îşi are înţelesul său: „dacă într-adevăr Mă socoteai bun şi nu doar Mă
linguşeai - nu te agăţai ca disperatul de materie, ci vindeai toate câte aveai
şi Mie Îmi urmai: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea
comoară în ceruri; apoi, vino de-Mi urmează Mie!” (Lc. 18,22); dacă într-adevăr
M-ai fi văzut bun, nu fugeai cât colo de luarea crucii şi de sfinţirea
sufletului prin ea – doar tu singur M-ai întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac
ca să moştenesc viaţa de veci?” (Lc. 18,18)”. Dar toate aceste raze ale voii
dumnezeieşti sunt prea multe şi prea mari pentru mintea noastră prea strâmtă şi
prea scurtă … Strâmtă – pentru că e mai uşor să-ţi urmezi părerea ta (fie şi
rea) decât să împlineşti voia lui Dumnezeu şi cuvântul Sfintei Evanghelii; iar
scurtă – pentru că, în lumea contemporană, bogaţii sunt la fel ca şi în urmă cu
două mii de ani. Infatuarea şi ifosele, părerea de sine şi aroganţa,
înfumurarea, răutatea, impertinenţa, distanţa şi răceala – sunt tot atâtea
zorzoane drăceşti care se agaţă de suflet şi-l îngheaţă în moartea
duhovnicească a (ne)simţirii – încât cei bogaţi ajung să se creadă mai mereu un
fel de „zei” ai banului pe pământ. Să-i întrebăm pe Sfinţii Părinţi ai
Bisericii care este rolul bogaţilor pe pământ - şi ne vor răspunde la unison că
Dumnezeu i-a lăsat să câştige de toate cu prisos tocmai pentru ca prin aceasta
să se vădească dragostea dintre semeni - şi implicit păzirea poruncilor Lui …
mai ales pe cea a iubirii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt.
19,19). Poruncă la auzul căreia sufletul celui bogat se îmbracă pe loc în
odăjdiile surzeniei, muţeniei şi insensibilităţii: omul nostru e rupt de
realitate. Trăieşte „extaziat” cântecul efemer al zornăitului arginţilor. În
mintea lui totul se evaluează. Totul este calcul. Totul costă. Atâta investit
înseamnă atâta dobândit. Atâta aduce profit atâta. Unii ca aceştia sunt în
afara lumii oamenilor obişnuiţi. Au lumea lor: altfel văd, altfel aud, altfel
simt. De aceea se şi vorbeşte astăzi peste tot de miliardari, vedete, ciocoi
mai vechi şi mai noi – tot atâtea „titluri” în contradicţie flagrantă cu
învăţăturile lui Hristos: „Dacă cineva va vrea să fie întâiul - să fie cel din
urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor!” (Mt. 9,35); „Voi însă să nu vă numiţi
„Rabi”, pentru că Unul este Învăţătorul vostru: Hristos; iar voi - toţi sunteţi
fraţi!” (Mt. 23,8). Când ne arogăm titluri „nobiliare” pământeşti ar trebui să
ne amintim că aleşii lui Dumnezeu – profeţii, drepţii, regii – erau consacraţi
prin puterea Duhului Sfânt, prin ungerea din cornul cu untdelemn sfinţit: „a
turnat Moise mir pe capul lui Aaron şi l-a uns şi l-a sfinţit” (Lev. 8,12);
„i-a dat Moise dar şi l-a uns pe el cu untdelemn sfânt” (Sir. 45,18); „a luat
Samuel cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui, şi a odihnit Duhul
Domnului asupra lui David” (I Reg. 16,13).
Dar azi,
pentru că păcatul tronează pretutindeni iar frica de Dumnezeu lipseşte de peste
tot, cuvântul sfânt nu mai este auzit la oameni. Dumnezeu Şi-a retras harul şi
i-a lăsat în seama minţii lor. Şi de aceea, deşi îndrugăm într-una vorbe despre
progres şi tehnologizare, automatizări şi perfecţionări, totuşi societatea
devine tot mai morbidă, mai hedonistă şi mai decăzută. Fumul minciunii se
înalţă azi ca altădată fumul de tămâie. Duhoarea urii şi putoarea pizmei au
izgonit mireasma sincerităţii şi a iubirii dintre oameni. Mărturisea cândva Psalmistul:
„atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps.
11,8). Ce s-a schimbat în societate de trei milenii încoace - de la David la
Hristos şi de la Hristos până la noi? Nimic! Aceleaşi patimi, aceleaşi
apucături, aceleaşi năravuri hrăpăreţe şi aceeaşi poftă avidă de căpătuire
necinstită şi de agonisire nedreaptă! Cine ar mai zice azi, la două mii de ani
după Zaheu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă
am năpăstuit pe cineva cu ceva - întorc împătrit!” (Lc. 19,8)? Cine ar mai zice
azi în biserică precum oarecând vameşul în Templu: „Dumnezeule, fii milostiv
mie, păcătosului!” (Lc. 18,13). Şi-ar mai permite oare Dumnezeu să atingă
orgoliul vreunei personalităţi contemporane?! Poate nu-Şi dă seama Sfinţia Sa
de evoluţia societăţii moderne şi de gradul de cultură la care a ajuns lumea de
azi! …
Lamentările
în fraze stereotipe, cu pilde ieftine repetate la nesfârşit, nu mai
impresionează pe nimeni cu nimic. Au apărut atâtea curente noi de „spiritualitate”
şi de „viaţă transcendentală”, încât Ortodoxia contemporană aproape că nu mai
are cu ce contrazice moda veacului! Cine s-ar mai speria azi de poveşti cu iad,
cu smoală şi cu draci – afară poate doar de porcii gadarenilor?!... Ce e
tragic, însă, e că la baza acestei ignoranţe moderne şi mentalităţi pervertite
stau nepăsarea profundă şi desconsiderarea totală faţă de Jertfa Mântuitorului
Hristos, înnoită duhovniceşte zi de zi, pe Drumul Crucii, de la „locul numit
<>, - evreieşte <>” (In. 19,13) la „locul ce se cheamă <>,
care evreieşte se zice <>”(In. 19,17) în Sfânta Liturghie – „pentru noi
oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Simbolul Credinţei).
Şi
totuşi, bogaţii de azi sunt la fel ca şi cei de acum două mii de ani: iute se
plâng şi întorc spatele când e vorba de Hristos şi e în joc averea lor - „iar
tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii” (Mt. 19,22). De aceea Iisus
ne-a arătat cât de mult ne împiedică lăcomia, zgârcenia şi acumulările
nejustificate de averi inutile în drumul nostru către Cer: „mai lesne este să
treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui
Dumnezeu!” (Mt. 19,24). Şi astăzi, ca şi pe vremea Mântuitorului, cei bogaţi
aşteaptă să se întoarcă cineva din morţi pentru ca să le spună că îi aşteaptă
bezna iadului şi muncile dracilor pentru patimile şi răutatea lor: „dacă cineva
dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi” (Lc. 16,30)… Aiurea! Vedem defunct
după defunct, cancere peste cancere, catastrofe după catastrofe – pe cine mai
mişcă toate acestea astăzi? Oare mai există conştiinţă pe pământ? – s-ar putea
întreba cineva precum oarecând poporul cârtitor rătăcind prin pustie: „Este,
oare, Domnul în mijlocul nostru - sau nu?!” (Ieş. 17,7). „Dacă nu ascultă de
Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi!” (Lc.
16,31): bogăţia întunecă mintea şi slăbeşte puterile sufleteşti. Te face din om
– neom. Deşi Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei
buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5,45), omul
nu realizează că hrănirea făpturii este o lucrare cosmică ce aparţine lui
Dumnezeu din ceruri: „Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă care face sămânţă
după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe
pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine!” (Fac. 1,12). Roadele pământului sunt
darurile lui Dumnezeu – şi tot prin puterea Lui ploaia şi soarele, căldura şi
lumina dau viaţă pământului: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care
aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa
răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai,
apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar rodul se coace” (Mc. 4,26-29);
„astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă - ci numai Dumnezeu Care
face să crească” (I Cor. 3,7).
Aşa şi
cu bogatul nesătul: „i-a rodit din belşug ţarina” (Lc. 12,16). În mod normal,
ar fi fost un prilej de bucurie, de mulţumire, de laudă şi dăruire. Dar
nesătulul avea cu totul alte gânduri … „Ce voi face - că n-am unde să adun
roadele mele?” (Lc. 12,17). Şi azi, ca şi atunci: banii zac în conturi,
bijuteriile în seifuri, terenurile în asociaţii agricole – iar roadele se vând
la suprapreţ; ori stau stocate după felul şi forma de tehnologizare potrivite.
E adevărat că acest bogat a mizat mai mult pe depozitarea lor, în ideea unei
comercializări ulterioare pentru obţinerea unui profit considerabil, făcând
aceasta (după cuvântul Evangheliei) în două etape: „Voi strica jitniţele mele
şi mai mari le voi zidi” (Lc. 12,18) - iar apoi: „Voi strânge acolo tot grâul
şi bunătăţile mele” (Lc. 12,18). Iată forma de manifestare a iubirii-de-sine
ajunsă la apogeul lăcomiei, ghiftuirii, traiului îndestulat şi huzurului
nesăţios: „ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani!” (Lc. 12,19). Aici,
filantropia şi milostenia lipsesc cu desăvârşire - atât ca reper conceptual
(din vocabularul bogatului), cât şi ca reper moral (din atitudinea lui de
viaţă): „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici - Mie
Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40). Departe de el un asemenea gând!...
Dar
haideţi să facem o comparaţie între bogaţii lumii de acum două mii de ani şi
cei ai societăţii de astăzi: şi azi (ca şi atunci) hainele scumpe, „de firmă”
şi „la modă”, sunt un moft de căpetenie; cei săraci mor desculţi şi dezbrăcaţi
în gerul iernii, iar cei bogaţi poartă lenjerii în valoare de mii de euro,
garnisite cu pietre scumpe şi cristale Swarovski. La ce foloseşte? La ce ajută?
Creşte nivelul de cultură sau de inteligenţă? Vindecă bolile? Ţine de foame?
Astâmpără setea? Împiedică venirea morţii? O fi leac pentru veşnicie? Câtă
puţinătate de minte: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul
tău!” (Lc. 12,20). Câţi oameni nu mor de foame sau trăiesc din mila creştinilor,
iar glia zace pârloagă, fiind necultivată, în vreme ce „performanţa”
dezastruoasă a legiuitorilor şi guvernanţilor face ca sărăcia maselor să ia
proporţii înfricoşătoare!... Iar asta în timp ce Dumnezeu, „Cel ce dă hrană la
tot trupul” (Ps. 135,25), continuă totuşi să încălzească şi să ude pământul,
veghind cu blândeţe hectarele lui nelucrate!...
Dregătorul
bogat al vremii noastre deja şi-a mutat card-urile în ţări îndepărtate. Iar
aici mai stă doar ca în gazdă, ca într-un loc din care îşi umple hambarele şi
mai mari le zideşte. Cântecul bogatului sănătos şi ghiftuit e simplu: „Suflete,
suflete - ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă,
bea, veseleşte-te!” (Lc. 12,19). A ajuns bietul suflet rob al trupului! Şi-a
pierdut virtuţile îngereşti şi s-a procopsit în schimb cu însuşiri dobitoceşti:
„omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de
minte şi s-a asemănat lor!” (Ps. 48,12). Această ceaţă densă a împătimirii
sufletului prin poftirea avuţiilor materiale sufocă omul, făcându-l gospodar
doar peste nişte lucruri trecătoare. Aceasta este tocmai înşelarea diavolului,
care urlă în urechile creştinilor, întocmai precum saducheii din vremea
Vechiului Legământ: „Nu există înviere! Nu există viaţă după moarte! Aici, pe
pământ, sunt toate: şi viaţa şi moartea, şi binele şi răul, şi raiul şi iadul!
Aici mănânci, aici bei, aici te veseleşti, aici trăieşti, aici exişti! Acum ai
timp şi aici ai loc să te desfătezi! Trăieşte clipa: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea
aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc;
deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta!” (Lc. 4,6-7)”… Şi
aşa se face că tot mai puţini sunt săracii bogaţi, sărmanii, care mai gândesc
la lumea de apoi, aşteptând şi azi cu disperare, doar-doar va învia careva din
morţi, să poată şi ei să se pocăiască!... Nebunilor – zice Scriptura, în
noaptea aceasta (adică în întunecarea minţii şi a vieţii pământeşti trăite în
bezna necredinţei) vine sfârşitul fiecăruia dintre voi şi veţi da socoteală
atât pentru faptele voastre cât şi pentru toate cele adunate inutil şi nedrept!
Căci întrebarea e aceeaşi pentru toţi: „Şi cele ce ai pregătit - ale cui vor
fi?!” (Lc. 12,20). Desigur, răspunsul este foarte simplu: ale tuturor urmaşilor
şi ale tuturor rubedeniilor. Căci aşa e şi firesc. Dar te-ai întrebat vreodată
tu, bogatule, dacă toţi aceştia, după împărţirea avuţiilor tale, îşi vor mai
aduce aminte de tine – sau doar tu de ei?! „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi
în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu
vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16,27-28)… Interesantă dorinţă: să arzi
în foc şi să te perpeleşti de setea credinţei în Dumnezeu! „De mă voi sui în
Cer - Tu acolo eşti! De mă voi coborî în iad - de faţă eşti!” (Ps. 138,8). Iată
cum prezenţa Domnului Dumnezeu ne însoţeşte pretutindeni: şi în vuietul iadului
chinuirii - şi în liniştea Raiului desfătării! Ce bine ar fi fost dacă am fi
adunat pe lângă luxul pământesc şi puţină odihnă cerească: „Aşa se întâmplă cu
cel ce-şi adună comori sieşi, dar nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!” (Lc. 12,21).
De
aceea, dragi bogătani (de la noi şi de pretutindeni), dacă astăzi sunteţi
salutaţi şi respectaţi iar oamenii se dau la o parte pentru a vă face loc, vă
oferă vreun scaun, vă zâmbesc şi vi se pleacă înainte, vă linguşesc şi vă laudă
în mod gratuit, vă ung la inimă cu vorbe dulci şi zâmbete mieroase (că doar
astea plac lumii „sus-puse”, şi doară aşa e moda veacului), aflaţi că fineţea
voastră pătimaşă (cu iz de „desfătare edenică”) de prinţi şi prinţese ale
bogăţiei trecătoare – va fi îmbibată curând (de nu va exista pocăinţă,
milostenie şi îndreptare) cu fum scârbos de iad şi cu duhoare insuportabilă de
patimi urât mirositoare, în vreme ce dracii vor da năvală peste voi,
îngrozindu-vă sufletele deja ucise duhovniceşte!... „Prietene, cum ai intrat
aici fără haină de nuntă?” (Mt. 22,12) – „Cum e posibil” (veţi spune poate) „ –
când în sicriu şi în cavou am băgat zeci de mii de euro, iar pe cel răposat l-am
îmbrăcat în cele mai scumpe haine pe care le-a avut in viaţă?!” … Aflaţi,
fraţii noştri bogaţi şi surorile noastre bogate, că la vremea de apoi doar
haina Botezului va mai conta; şi faptele cu care aţi împodobit-o.
Iar timp… aţi tot avut în viaţa voastră ca prin milostenie să
vă fi cheltuit tot aurul şi argintul. De acum veţi merge doar pentru ca să daţi
socoteală de cele ce aţi lucrat în viaţă: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre
aceşti prea mici - nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (M. 25,45). Dar „voi zice
sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;
odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc. 12,19); însă „ce-i va folosi
omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde?!” (Mt.
16,26). „Priviţi la păsările cerului pentru că nu seamănă, nici nu seceră, nici
nu adună în jitniţe - şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte!” (Mt.
6,26). Căci „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu” (Mt. 4,4): „Eu sunt Pâinea cea Vie, care S-a pogorât din
Cer!” (In. 6,51).
„Duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi
îngerilor lui!” (Mt. 25,41): „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi
şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!” (Lc. 12,21). Dar „fericit bărbatul care n-a
umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe
scaunul hulitorilor n-a şezut!” (Ps. 1,1).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu