Omul între iubirea lui Dumnezeu şi ura diavolului

„Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea?” (Lc. 6, 33)

„Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu!” (Ps. 17, 1)

„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16)

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul!

Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!” (In. 13, 34)

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc!” (Mt. 5, 44)

„Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii - asemenea şi voi faceţi lor!” (Mt. 7, 12)

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc. 6, 36)

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine!” (Mt. 10, 37)

„Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3, 15)

„Vezi pe vrăjmaşii mei că s-au înmulţit şi cu ură nedreaptă m-au urât!” (Ps. 24, 20)

„Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani!” (Ps. 138, 21-22)

„Pe călcătorii de Lege i-am urât iar Legea Ta o am iubit!” (Ps. 118, 113)

„Duşmanii omului vor fi casnicii lui!” (Mt. 10, 36)

„Pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume - de aceea vă urăşte pe voi lumea!” (In. 15, 19)

Problema urii faţă de Dumnezeu şi a duşmăniei dintre oameni este una dintre cele mai dramatice teme de reflecţie pe care ni le propune Dumnezeiasca Scriptură. De-a lungul timpului mulţi au fost cei care (citind în grabă sau superficial Cărţile Sfinte) au simţit în lăuntrul lor sufletesc declanşându-se un conflict aprig privitor la înţelesurile profunde şi la rosturile învăţămintelor desprinse din filele celor două Testamente. Formele de manifestare în lume ale acestui desăvârşit chip al răutăţii (care este ura) sunt multiple şi felurite. Despre ele şi despre catastrofele pe care acestea le-au provocat în sânul umanităţii (odată înrădăcinate şi dezvoltate în vreun suflet omenesc) s-au scris tomuri uneori uriaşe – plecând tocmai de la premisa fundamentală că „Dumnezeu este iubire” (I In. 4,8). Şi s-a observat mai ales faptul că, în ciuda îngrădirii vieţii omeneşti (atât a celei individuale, cât şi a celei sociale) cu pachete întregi de legi şi regulamente juridice şi coduri de procedură, totuşi pericolele care atentează la integritatea fizică şi psihică a fiinţei umane pândesc în continuare la tot pasul. În faţa acestei situaţii, pentru a curma din rădăcini efectele dezastruoase ale vrăjmăşiei infiltrate în şi între oameni, Fiul lui Dumnezeu a poruncit categoric: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc!” (Mt. 5, 44). Cu mult înainte de aceasta, şi înţeleptul rege Solomon lăsase în scris un avertisment plin de amărăciune cu privire la ura răutăţii: „Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi.” (Pilde 9, 8). Cu scopul de a îmblânzi inimile oamenilor, Iisus Mântuitorul, Fiul Omului, îi îndeamnă pe aceştia să urmeze atitudinea Părintelui Ceresc al tuturor faţă de lumea întreagă, căzută în prăpastia îngrozitoare a păcatului şi înrăită cumplit din această pricină: „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). Căci Dumnezeu, Creatorul tuturor celor ce sunt (văzute şi nevăzute) îndelung rabdă pentru zidirea mâinilor Sale, pe toţi miluindu-i, ocrotindu-i şi îngrijându-i, în ciuda oricăror neputinţe sau nemulţumiri, ca „Cel ce dă hrană la tot trupul” (Ps. 135, 25).

La o analiză mai atentă a cuprinsului învăţăturilor biblice, vom descoperi că Dumnezeul cel Sfânt, întru înţelepciunea Sa, a oferit o cale cât se poate de simplă ca model de aplicare în relaţiile interumane, plecând de la principiul moral întemeietor de normă enunţat în cea dintâi poruncă a Legii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt. 22, 39). Cu alte cuvinte îi îndeamnă pe toţi oamenii, din toate vremurile şi din toate locurile, să adopte un respect elementar unii faţă de alţii, sintetizat într-o formă rămasă proverbială până azi: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”. În acest sens, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca redă o formă completă a acestei învăţături proprii Mântuitorului, adăugând la cuvintele de oprire de la rău pe cele de îndemnare la bine: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!” (Lc. 6, 31). În aparenţă – nimic mai simplu şi mai uşor de făptuit! Cu toate acestea, atitudinea permanentizată în societate a omului contemporan a devenit indiferenţa totală faţă de ceilalţi; în loc de „om pentru om” s-a optat pentru „om pe lângă om”. De altfel povestea e veche, nu e de ieri, de azi; şi aceasta o citim tot în Dumnezeiasca Evanghelie: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături” (Lc. 10, 31-32). Cu adevărat, greu este de înţeles – şi încă mai greu de acceptat! – ca tocmai arhiereii, cărturarii şi fariseii (toţi aceşti stâlpi de susţinere ai edificiului moral-religios al societăţii iudaice întemeiate pe Legea dată de Dumnezeul cel Viu şi Adevărat proorocului Său Moise), - tocmai ei să-şi petreacă viaţa într-o lume a lor, exclusivistă şi trufaşă, adoptând atitudinea de ignorare totală atât a voii Celui Preaînalt, cât şi a durerilor poporului Său! Un exemplu semnificativ în acest sens ne este dat, printre altele, chiar de starea de spirit a lui Iuda, ucenicul vânzător al lui Iisus: „s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat!” (Mt. 27, 3-4) – afirmaţie cu valoare de mustrare de conştiinţă, faţă de care răspunsul arhiereilor şi bătrânilor a fost unul pe măsura propriei lor trăiri: „Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea!” (Mt. 27, 4).

Atitudinea conducătorilor poporului faţă de cei pe care pretindeau că îi slujesc şi îi călăuzesc spre bine rămâne neschimbată, vădind acelaşi mod de abordare şi aceeaşi formă de manifestare şi atunci când Iisus propovăduia, fiind înconjurat de mulţimi de oameni care Îl îmbulzeau, căutând să se atingă de El: „toată mulţimea căuta să se atingă de El pentru că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi” (Lc. 6, 19). Tablou cutremurător, la vederea căruia arhiereii Templului de la Ierusalim, treziţi parcă dintr-un somn al beţiei propriei lor trufii şi încolţiţi de deşteptarea poporului prin lumina învăţăturilor lui Iisus, reacţionează cu virulenţă. Dar nu impresionaţi de setea de cunoaştere sau de dorul de luminare al poporului, ci indignaţi la culme - atât de ofensarea propriei lor prestanţe, cât şi de perturbarea gravă a bunului mers al afacerilor şi tranzacţiilor încheiate potrivit rânduielilor prescrise de Lege pentru îndeplinirea formalităţilor de ritual la Templu cu privire la jertfele de păsări şi animale (porumbei, oi, boi) şi a tuturor operaţiunilor financiare şi de impozitare care decurgeau din acestea. Şi din care rezulta tot câştigul (destinat în principiu nevoilor de întreţinere a locaşului, cultului şi personalului), dar în realitate absorbit în întregime de propriile lor interese: „Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari!” (Mc. 11, 17) constată cu amărăciune Fiul lui Dumnezeu... Arhiereii însă văd cu totul altfel lucrurile. Drept pentru care spun mulţimilor (plini de „grijă” pentru ele şi pentru comportamentul „destabilizator” şi „agitator” al Învăţătorului): „Acesta huleşte!” (Mt. 9, 3). Vorbe menite să strecoare îndoiala în inimile (proaspăt încălzite de cuvintele lui Iisus) tuturor săracilor şi oropsiţilor şi nevoiaşilor şi ale bolnavilor cărora Iisus le-a luat neputinţele şi le-a purtat suferinţele, plinind proorocia de demult: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Is. 53, 4). Vorbe otrăvite, izvodite din sfatul perfid pus la cale în Sinedriu de mai-marii lumii iudaice, care-şi vedeau periclitate brusc şi iremediabil toate privilegiile şi avantajele statutului lor social: „Dacă-L lăsăm aşa … toţi vor crede în El!” (In. 11, 48); „Vedeţi că nimic nu folosiţi? Iată, lumea s-a dus după El!” (In. 12, 19). Sfat pe care l-au împlinit cu o asemenea tenacitate şi perseverenţă (prin metodele murdare ale şantajului, instigării, denigrării, ameninţării şi manipulării – verificate deja ca arme redutabile în strădania de guvernare a lumii văzute ca o simplă tablă de şah), încât au reuşit să inducă în sânul aceluiaşi popor care-L urma pretutindeni pe Iisus ura iraţională şi pornirea necugetată de a-L respinge şi a-L osândi, strigând cu toţii într-un glas: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Lc. 23,21).

Dintr-un asemenea curs – de necrezut! – al evenimentelor biblice, deducem în primul rând faptul că, de la căderea din harul lui Dumnezeu prin păcatul neascultării de cuvântul divin, omul a devenit schimbător şi stricăcios. Şi poate tocmai de aceea, inspirat de Duhul Sfânt, în Psalmii săi profetici, David, Regele lui Israel, va ferici prin cuvinte înălţătoare soarta omului care s-a lepădat de orice formă a mizeriei morale ce înjoseşte fiinţa umană: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat iar pe scaunul hulitorilor n-a şezut!” (Ps. 1, 1).

„Vrăjmăşia” - atât ca stare de a fi, cât şi ca atitudine mentală, afectivă şi comportamentală - este doar rădăcina unui terifiant arbore al morţii, ale cărui ramuri cresc şi se dezvoltă într-o mulţime covârşitoare de chipuri ale răutăţii: ura, răutatea, invidia, duşmănia, zavistia, clevetirea, facerea de rău, vorbirea de rău şi celelalte asemenea lor – toate avându-şi începătura în satan, vrăjmaşul neîmpăcat al Celui Preaînalt, „balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana” (Apoc. 12, 9), „căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8, 44), „stăpânitorul acestei lumi” (In. 14, 30). Aceasta pentru că forma cea dintâi a vrăjmăşiei a fost cea duhovnicească, a îngerilor faţă de Creatorul şi Stăpânul lor, abia apoi manifestându-se şi în lumea oamenilor sub forma războiului nevăzut cu duhurile răutăţii, precum exclamă copleşit Psalmistul: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime!” (Ps. 55, 2); iar Apostolul precizează cu fermitate: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6,12). Cu alte cuvinte, viaţa noastră de zi cu zi, a tuturor pământenilor, este marcată decisiv de lupta pe care diavolul şi slugile sale o poartă împotriva oamenilor, atât în chip văzut cât şi nevăzut, frământând întreaga umanitate cu necontenite şi perfide îndemnuri nelegiuite şi viclene la patimi de ruşine şi ocară.

De aceea Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai creştinătăţii, asceţi experimentaţi şi luptători neînfricaţi pentru mântuire, ne învaţă că omul se confruntă în viaţa sa cu o întreită luptă neîncetată – de la diavol, de la lume dar şi de la propriul trup. Căci prin trup se manifestă cel mai mult pornirile păcătoase şi pătimaşe ale desfrâului şi lăcomiei, culminate din nefericire prin mândria cea înşelătoare şi lucrătoare de vrăjmăşie, prin sporirea iubirii-de-sine, a părerii-de-sine şi a nălucitoarelor ifose de impresii cu privire la propria noastră persoană (că „cine sunt eu!”), apărute din dobândirea vreunei puteri lumeşti sau a unei poziţii sociale privilegiate. Situaţie cu privire la care înţelepciunea din bătrâni afirmă fără putinţă de tăgadă că „puterea îl schimbă pe om”. Despre unul ca acesta însă Sfânta Evanghelie nu pronunţă cuvinte prea măgulitoare. Atunci când: „sluga, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte, şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor!” (Mt. 24, 48-51).

Pentru a ne opri însă şi asupra prezenţei dureroase şi de neacceptat a vrăjmăşiei în viaţa de obşte a creştinilor, vom preciza categoric faptul că aceasta nu se explică decât prin necredinţa hulitoare - atât la adresa iubirii lui Dumnezeu pentru om, cât şi a învăţăturilor Lui mântuitoare. Un adevărat creştin ortodox, un adevărat trăitor în Hristos, nu are vrăjmaşi printre oameni. Aceasta pentru că Hristos a venit să plinească Legea, să o desăvârşească: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc!” (Mt 5, 17). Vrăjmăşia ca stare de spirit între creştini este de fapt rezultatul direct al lucrării diavolului în lume, lucrare care poate fi numită „arta justificării”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă tot ceea ce vedem că se întâmplă între creştini, între noi şi în jurul nostru, toate răutăţile dintre oameni. Când îi asculţi pe oameni şi afli despre relele lor, pricepi pe loc că, de fapt, ei nu numai că nu cred în Dumnezeu, ci (mulţi dintre dânşii) sunt adevărate slugi ale diavolului. Căruia îi fac jocul sub pretextul şi cu pretenţia … „adevărului”! Auziţi: „Cine – ăla? N-are dreptate! Nu-i adevărat! Stai să-ţi zic eu care-i adevărul, că ştiu eu mai bine!”… Care „adevăr”?! Izvorât de unde? Şi revelat cum? - Foarte simplu: prin mâncarea din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului mai înainte de vreme şi prin neascultare de porunca lui Dumnezeu. Există un singur adevăr, Adevărul-Hristos, pentru toată suflarea omenească de pe pământ: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6). Şi ce ne spune Adevărul-Hristos? „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul ! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul ! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei - dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35). Şi iarăşi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc!” (Mt. 5, 44). Acesta este singurul Adevăr în Ortodoxie: Dumnezeu este iubire iar creştinismul este religia iubirii. „Când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului” (II Tim. 2, 5).

Dar ce fac astăzi aşa-zişii „păstrători ai tradiţiei” ortodoxe şi pretinşii „purtători-de-adevăr”?! Practică favoritismul, făptuiesc discriminări nelegiuite şi comit nedreptăţi cu duiumul – toate sub masca pretinsului „adevăr absolut”! Nu degeaba se tânguieşte David: „Tot omul este mincinos!” (Ps. 115, 2), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13, 3), „mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61, 9). Şi totuşi, ca o concluzie încurajatoare, încheie: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118, 126). De aceea „Petru şi apostolii” (Fapte 5, 29) vor striga (cu răsunet ca de tunet peste veacurile întunecate ale necredinţei) trufaşilor din vremea lor: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni!” (Fapte 5, 29).

Tocmai această „artă” demonică a justificării sau îndreptăţirii-de-sine o ţinteşte Mântuitorul Hristos atunci când îi întreabă pe fariseii ipocriţi şi pe cărturarii cârtitori: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Mt. 9, 4) – căci ei, văzând faptele minunate şi auzind cuvintele sfinte ale lui Iisus, totuşi nu pricepeau nicidecum lucrarea Duhului Dumnezeiesc: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” (Lc. 7, 49). Ba, mai mult, vor rămâne întru totul surprinşi atunci când Hristos le va răspunde şi le va vădi cele ascunse ale lor: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune; pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Lc. 6, 45). Precum pomul se cunoaşte după roade, aşa şi omul se cunoaşte după fapte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune!” (Mt. 7, 16-18). „Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău!” (Lev. 19, 15).

Tocmai acesta este îndemnul divin prin care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, doreşte să demoleze uriaşa piramidă tiranică a fărădelegilor nepotismului de clan, practicat de aproape toţi mai-marii şi puternicii vremurilor tulburi – precum se îndătinase până şi la Templul lui Dumnezeu din Ierusalim. Ceea ce L-a făcut de altfel pe Iisus (atunci când bătrânii iudeilor I-l recomandau pe sutaşul roman: „Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” - Lc 7, 4-5) să le arate tuturor celor de faţă adevărata valoare, lăuntrică, a omului (iar nu cea părelnică, exterioară, dată de conjunctură sau de interese), hotărând chiar un lucru - pentru mulţi de-a dreptul inacceptabil şi scandalos: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” (Lc. 7, 9). Aşa se explică, în creştinism, de ce omul purtător de Dumnezeu, plin de harul Duhului Sfânt (omul teofor sau pnevmatofor) nu va nedreptăţi niciodată pe cineva, nu va face vreodată strâmbătate cuiva, indiferent de situaţie. Pentru că Domnul Dumnezeu Însuşi este arătat în Scripturi ca Cel care „păzeşte pe cei străini; pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde!” (Ps. 145, 9).

Atunci când Pilat şi-a etalat înaintea Fiului lui Dumnezeu puterea cu care se mândrea, Hristos l-a cuminţit pe loc: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus!” (In. 19, 11). Altfel spus – omule, oricine ai fi tu, nu te-ai născut în funcţie ! N-ai ieşit din pântecele mamei tale cu nici un sceptru de putere; iar dacă ai dobândit aşa ceva – e pentru că aceasta ţi s-a rânduit de Sus! De aceea hula adusă de către Pilat Celui Preaînalt („Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?” - In 19, 10), a fost pe loc apostrofată de Iisus. Adevărul nu e obiect de joacă în lume pentru nimeni. Poate că uneori ni se pare a fi fost biruit de minciună – dar, în realitate, nu va putea fi distrus vreodată. Şi nici soarta vreunui om muritor nu poate fi decisă sau doborâtă de vreun alt muritor. Firul vieţii noastre (pentru fiecare dintre noi) stă doar în mâna Domnului Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu adevărul le va lumina pe toate. Vestita-a Psalmistul: „Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor!” (Ps. 124, 3). Cu alte cuvinte, dacă eu sunt corect faţă de Legea Domnului şi Îl urmez pe calea cea dreaptă („Legea Ta cugetarea mea este” - Ps 118, 77), atunci şi „Dumnezeu îmi va arăta înfrângerea duşmanilor mei!” (Ps. 58, 10-11). Obiceiul de a „împlini” dreptatea cu strâmbătate a fost de-a lungul timpului tot o dâră băloasă a diavolului şi a lucrării lui în lume; tot slugile satanei răspândesc nedreptatea pe pământ; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îşi îndemna ucenicul şi fiul cel duhovnicesc: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase (pe care le-ai auzit de la mine) cu credincioşie, şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus!” (II Tim. 1, 13). „Cuvintele” la care se referă marele Apostol sunt învăţăturile rostite de  gura Mântuitorului Hristos Însuşi: „Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu; ce e mai mult decât acestea - de la cel rău este!” (Mt. 5, 37). Pentru că „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11,14), Învăţătorul şi Mântuitorul lumii ne îndeamnă la trezvie şi priveghere neîncetată întru luminarea minţii cu harul priceperii tâlcului adânc al tuturor celor ce se întâmplă, mai ales în vremurile de apoi: „Când veţi vedea urâciunea pustiirii (care s-a vestit prin Daniel proorocul) stând în locul cel sfânt […] să ştiţi că sfârşitul este aproape, la uşi” (Mt. 24, 14-33). Sfârşitul lumii va veni tocmai pentru că se va sfârşi supunerea oamenilor faţă de Legea divină şi iubirea lor pentru Adevăr. De aceea David Proorocul rosteşte tare şi răspicat: „Atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11, 8).

             Oare noi, oamenii, chiar avem nevoie de mii de ani pentru ca să ne dăm seama că, de fapt, ne facem singuri rău, unii altora, după cum ne poartă minţile noastre întunecate şi inimile noastre necurate?! (lucru pentru care – culmea! – dăm vina tot pe Bunul Dumnezeu!). Mare înşelare contemporană… Dar „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. 2, 4), zicând: „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49).

Oare de aceea sărmanul Adam cel de demult a reprimit binele suprem, viaţa veşnică, mântuirea şi eliberarea din temniţa diavolului prin jertfa lui Hristos pe Cruce, abia după cinci milenii şi jumătate de la căderea sa?... Desigur, e firesc ca nouă să nu ne pese de Sângele lui Hristos, de vreme ce n-a curs din noi; dacă nu ne-a durut nimic – cum să simţim şi să pricepem taina? Dar scris este: „împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei!” (Mt. 21, 43). În aceste condiţii, e de la sine înţeles ca Dumnezeu să-l întrebe pe omul păcătos: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?” (Ps. 49, 17); „Ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie! Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!” (Ps 49, 22).

Din toate acestea deducem că, de fapt şi de drept, nu avem vrăjmaşi pe pământ. Nu avem voie să avem! Atunci când ne dă târcoale vreun gând potrivnic la adresa cuiva, se cuvine să-l respingem categoric şi fără întârziere. Sigur, influenţe şi insinuări de tot felul apar mereu (de pildă, prin replici devenite deja simple stereotipii ale bârfelii şi clevetirii dintre oameni, precum o „baladă” a „adevărului” care ne sluţeşte: „A, nu ştii tu, dragă, cine-i acela; habar n-ai ce-i poate capul; stai să-ţi spun eu cum stă treaba: fereşte-te de ăsta, nu te înşira cu el, evită-l cu dinadinsul, fugi de el cât poţi !” - şi aşa mai departe…). Pentru unii ca aceştia Scripturile Sfinte nu folosesc cuvinte şi expresii prea blânde, ci dimpotrivă, ca unor ticăloşi plini de putregaiul urât mirositor al patimilor netămăduite şi al neputinţelor nedezvăluite, le adresează replici usturătoare: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt. 7, 3); „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Mt. 7, 1); „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura!” (Mc. 4, 24); „Pentru ce Mă chemaţi: «Doamne, Doamne!» - dar nu faceţi ceea ce vă spun?!” (Lc. 6, 46).

De altfel, întreaga literatură patristică abundă de mulţimea cazurilor consemnate cu privire la experierea dureroasă a înşelării de către asceţii şi nevoitorii dedicaţi trup şi suflet luptei necruţătoare cu patimile şi cu duhurile răutăţii. Din când în când Duhul Sfânt revărsa din belşug harul Său peste robii lui Hristos care îşi petreceau viaţa nu la vederea oamenilor, ci neştiuţi, ascunşi prin pustietăţi. Uneori, unii dintre ei, văzându-se părtaşi la asemenea întâmplări minunate, sufereau ceea ce se numeşte „căderea angelică” sau „căderea în sus” (Mitropolitul Antonie Plămădeală), prin înălţarea-de-sine în propriul cuget cu privire la măsura duhovnicească la care ar fi ajuns. Şi atunci primeau de la Dumnezeu câte un răspuns care demola pe loc întregul eşafodaj (cu aspect de cavou) al părerii-de-sine. Doar Dumnezeu şi vameşul din noi (conştiinţa cea neadormită) pot reaşeza sufletul pe temelia adevărului atunci când smerita-cugetare ne aduce pe treapta adevăratei măsuri la care ne aflăm, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă orb pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15,14); „nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Mt. 7, 18), „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 16) căci „din prisosul inimii grăieşte gura” (Lc. 6, 45). Nu îţi trebuie cine ştie ce harismă de înainte-vedere sau vreun discernământ special pentru ca să recunoşti incompetenţa plină de trufie cocoţată pe scaunele celor puternici în funcţii de răspundere. Omul bun şi temător de Dumnezeu nu va face vreodată vreo tulburare sau vreun rău cuiva, ci va împlini întotdeauna şi întocmai îndemnul Psalmistului: „Caută pacea şi o urmează pe ea!” (Ps. 33, 13), pentru că „fericiţi sunt făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” (Mt. 5, 9). Iar „roada Duhului este dragoste, bucurie, pace” (Gal. 5, 22), pe când „sufletul tulburat este tronul diavolului” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Aşadar, e limpede şi neîndoielnic faptul că un adevărat fiu al Ortodoxiei nu va avea alt vrăjmaş decât numai pe diavolul – pe cel care a insuflat cu viclenie plină de otravă „arta justificării” (a îndreptăţirii-de-sine) atât lui Adam („femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine - aceea mi-a dat din pom şi am mâncat!” - Fac. 3, 12), cât şi Evei („şarpele m-a amăgit iar eu am mâncat” - Fac. 3, 13). De atunci încoace crimele şi mârşăviile s-au succedat pe parcursul istoriei omenirii „de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, cel ucis între templu şi altar” (Mt. 23, 35). Iată, Cain şi Abel erau doar ei pe toată întinderea pământului; de ce a trebuit să se ajungă la ucidere? Simplu: pentru a scoate în evidenţă ceea ce astăzi numim cu mândrie „personalitate” şi „superioritate”. Într-adevăr, putem deveni „personalităţi” în două moduri. Pe unul ni-l arată Cain, zavistnicul ucigaş de frate. Pe celălalt ni-l arată Pavel: „Sfinţii vor judeca lumea!” (I Cor. 6, 2) pentru că „Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt. 16, 27); dar „nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (Lc. 10, 20). Pentru un astfel de final fericit, însă, Hristos nu i-a trimis în lume pe creştini ca să ducă războaie sau să adopte comportament duplicitar (pretins „diplomatic”), plini fiind de ţesăturile intrigilor răutăţii tuturor favoritismelor. Biserica este ţinută şi apărată de către Dumnezeu. Nu o ţin oamenii şi nici faptele lor. Zis-a Domnul: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Lc. 12, 32). Salvarea vine de Sus, nu de jos. Când a început lucrarea de mântuire a lumii, întreaga Sa activitate mesianică publică, Hristos nu a început prin forţă, ci prin smerenie, într-o tăcere desăvârşită: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit” (Mt. 4, 1-2). Ce poate să însemne această flămânzire a Mântuitorului? Ce altceva decât dorul de a insufla cât mai multora cuminţenia smereniei şi înfrânarea postului? Aceasta este adevărata lucrare (tainică, nevăzută, duhovnicească) de combatere a oricăror meşteşugiri diavoleşti.  Nu cea lăudată cu surle şi cu trâmbiţe în văzul şi auzul lumii. Nici o cronică din vechime nu ne relatează despre oameni (ajunşi pentru asta celebri la vremea lor) care să se fi retras pentru a flămânzi şi a înseta în cine ştie ce vârfuri de munte, timp de patruzeci de zile, dorind ca astfel să mântuiască lumea. Nu există asemenea documente! Nimeni nu ne povesteşte despre persoane preocupate de astfel de lucruri ieşite din comun, doar de dragul de a figura şi numele lor în „Cartea Recordurilor”. În schimb, Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre Fiul Lui Dumnezeu, devenit şi Fiul Omului, care dă diavolului un răspuns perfect echilibrat, competent şi pertinent – răspunsul cuvenit şi propriu oricărui om cinstit şi onest de atunci şi dintotdeauna. Nu admite în nici un fel, cu nici un chip şi sub nici o formă, corupţia duhovnicească atât de prezentă în zilele noastre: „I-a zis diavolul: Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta! Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!»” (Lc. 4, 6-8). Ceea ce înseamnă că îţi vei face permanent duşmani, în orice împrejurare de viaţă, pentru că (orice ai face) oricum societatea te va judeca după felul ei de a fi şi după legile pe care singură şi le-a hotărât. De aceea te-a şi avertizat Hristos că lumea  te va duşmăni pentru că nu faci voia ei: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (In. 15, 19). Aici sensul cuvântului de „lume”, în plan spiritual, cuprinde la un loc suma tuturor putinţelor şi neputinţelor care alcătuiesc întregul uman, cu bunele şi cu relele lui, cu necazuri şi cu bucurii, cu suferinţe şi cu veselii, şi cu tot ceea ce formează viaţa omului pe pământ. La aceasta se referă şi apostolii Lui Hristos atunci când scriu că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce! - Filip. 2, 8) ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Este evident aşadar că Dumnezeu, Binele Absolut, nu a venit să împlinească un act de dreptate şi să aducă mântuirea doar pentru anumite categorii de oameni, ci pentru toţi la fel. Astfel, nu a legat pe nimeni la ochi pentru ca să nu-I poată vedea şi cunoaşte minunile. Nu a astupat urechile nimănui pentru ca să nu poată asculta cuvântul Său mântuitor. N-a oprit pe nimeni de la nunta Fiului Său, de la Cina cea împărătească, de la ospăţul Crucii Fiului Său. Numai că, timpul trecând, va veni şi Ziua Judecăţii (numită în limba greacă – „Ziua Crizei”), când El Se va ocupa personal de separarea celor buni de cei răi, după cum Însuşi o spune: „Oricine voieşte să vină după Mine - să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mc. 8, 34) pentru că „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos - şi Fiul Omului Se va ruşina de el atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8, 38). De aceea putem spune că şansele sunt egale şi aceleaşi pentru toţi oamenii de pe pământ. Ei înşişi, prin propriile lor fapte şi alegeri, vor hotărî dacă vor deveni „cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2, 19) sau „duşmani ai Crucii lui Hristos” (Filip. 3, 18) care vor auzi cuvintele: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12), „duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor!” (Mt. 25, 41).

Aşa se vor limpezi toate cele dintre oameni: cine este prietenul şi cine este duşmanul Domnului. Nu pe criterii false şi nici prin favoruri personale, ci pe criteriul sfintei smerenii a Fiului lui Dumnezeu: „a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Mt. 20, 23). Prin urmare „datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1). „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos!” (Gal. 6, 2). „Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5, 26). Deci „de-ţi va greşi ţie fratele tău - mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur; iar de te va asculta, iată, ai câştigat pe fratele tău. Dar dacă nu te va asculta - ia cu tine încă unul sau doi, pentru ca din gurile a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Iar de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii. Dar dacă nu va asculta nici de Biserică - atunci să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş!” (Mt. 18, 15-17). Dar chiar şi aici, măsura statornicită de către Dreptul Judecător, Mântuitorul oamenilor,  este categorică: „Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte!” (Mt. 18, 21-22). „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4, 26) căci „ajunge zilei răutatea ei !” (Mt. 6, 34).

Aşadar, care este măsura iertării? Ne-o descoperă tot Sfânta Scriptură, arătând condiţiile iertării pe măsura înţelegerii greşelii săvârşite: „ieşind afară, Petru a plâns cu amar” (Lc. 22, 62) - „Doamne, Tu ştii toate; Tu ştii că Te iubesc!” (In. 21,17). Nu prea e validă aşa-zisa pocăinţă (atât de dragă nouă, ortodocşilor!) manifestată nonşalant, cu zâmbetul pe buze, sfidând cu o grimasă ironică şi nepăsătoare suferinţa pe care o provocăm celui de lângă noi: „Nu-i convine de mine? N-are decât să tacă şi să înghită!” ... Ca să nu mai vorbim despre greşelile faţă de  Legea Lui Dumnezeu, cu privire la care însuşi Sfântul Apostol Pavel dă mărturie: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8). Pentru că avertismentul Fiului Lui Dumnezeu nu lasă loc de dubiu: „celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului - i se va ierta; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt -  nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie!” (Mt. 12, 32). Spune Sfântul Pavel: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te !” (Tit. 3, 10). Nu scrie să-l urăşti. Pentru că oricum Hristos este iarăşi  ferm atunci când spune: „Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6, 2). Deci: „nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor! Căci cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător al ei” (Iac. 4, 11). Nici măcar „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22). Pentru că atitudinea divină este lipsită de orice echivoc: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui!” (Apoc. 22, 11-12). Cu atât mai mult nu avem cum să hotărâm noi soarta (de mântuire sau de osândire) a semenilor noştri, pentru că totul este în mâna Lui Dumnezeu: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (I Cor. 6, 9-10).

În concluzie, adevăratul creştin are un număr mic de duşmani (însă nu mici!) cu care trebuie să lupte: diavolul şi duhurile care îl slujesc şi-i fac voia, pe de o parte – iar pe de altă parte, toţi cei care i se împotrivesc făţiş în calea mântuirii: „duşmanii omului (vor fi) casnicii lui!” (Mt. 10, 36); „cu oamenii care fac fărădelege - nu mă voi însoţi cu aleşii lor!” (Ps. 140, 4). Iar ca potrivnici permanenţi şi nedespărţiţi: propriul său trup şi lumea dimprejurul său. Trupul - pentru că poate ucide sufletul: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne!” (Ps. 141, 7). Iar lumea, cu toate ademenirile ei înşelătoare şi amăgitoare: „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire - şi mulţi sunt cei care o află…” (Mt. 7, 13). Pentru că nu suntem chemaţi nici să urâm, nici să judecăm, să dăm sentinţe sau să rezolvăm noi probleme în locul lui Dumnezeu. El are propriul Său „target”, necunoscut nouă: „Aceasta este voia Celui care M-a trimis: ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în Ziua cea de Apoi!” (In. 6, 39). Nu îi ştim noi pe aceştia - şi tocmai de aceea nu avem voie să începem secerişul mai înainte de vremea potrivită, ori să ne apucăm de smuls neghinele - pentru ca nu cumva să rupem şi spice bune. Scopul Lui Dumnezeu este acesta: „Cine are urechi de auzit - să audă!” (Mt. 13, 9). Adică, până la vremea secerişului din urmă, neghinele (ascultând de glasul lui Dumnezeu) să poată şi ele cumva deveni spice – în ciuda diavolului pierzător de suflete. În aceasta constă marea bunătate a Lui Dumnezeu şi a acelora ce se aseamănă cu El: iubirea faţă de toată făptura. Să faci bine tuturor precum a făcut şi face Dumnezeu. Să împrumuţi pe toată lumea precum dăruieşte Dumnezeu – pentru că doar necredincioşii iau dobândă (dar şi ei vor da socoteală de toate cele bune pe care le-au primit şi pentru care ar fi trebuit să mulţumească la rândul lor tot cu fapte bune … şi n-au făcut-o !). Dacă facem un bine - tot pentru noi şi pentru mântuirea sufletului nostru îl facem; nu degeaba strigă Proorocul: „Fereşte-te de rău şi fă binele! Caută pacea şi o urmează pe ea!” (Ps. 33, 13). Tocmai pentru ca să te poţi asemăna cu Dumnezeu şi să te numeri şi tu printre fiii Celui Preaînalt. Că doar „El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Lc. 6, 35).

Aici e punctul în care se încheie legământul omului cu Dumnezeu: „Cinei Tale celei de Taină astăzi Fiul Lui Dumnezeu părtaş mă primeşte. Pentru că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda. Ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Rugăciunile Împărtăşirii). Şi oare cum s-ar putea înţelege acest lucru mai bine decât ca  atunci  când ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Lui Hristos, ca să ne fie spre curăţire, sfinţire şi îndumnezeire? Numai că, din păcate, crezându-ne şi noi „fii ai Celui Preaînalt”, de prea multe ori ajungem să ne vădim a fi asemenea lui Iuda vânzătorul: cu Sfânta Împărtăşanie încă pe buze, iată-ne deodată plini de ură şi de venin, făţarnici, gata de a pune la punct pe oricine ar cuteza să ne deranjeze - fie şi numai cu o privire, doar pentru simplul fapt că noi suntem „altfel” decât cei de rând, noi suntem „sfinţi”, ne împărtăşim mai des decât alţii, aproape zilnic câteodată - şi deci suntem deja „cineva”! Şi de-acum … ochii privesc cu dispreţ către cei ce nu cunosc faptul că (mai nou, şi în Ortodoxia românească!) poţi lua la felul trei, ca supliment alimentar, … Sfântă Euharistie zilnică! Să ne fie cu iertare, dar dacă ar fi să ne amintim de viaţa Sfântului Marcu de la muntele Fracesc din Etiopia, cel în vârstă de o sută treizeci de ani (dintre care nouăzeci şi cinci i-a petrecut în desăvârşită însingurare) care mânca zilnic hrana  adusă din Cer (câte o pâine şi câte un peşte) de către îngerul Domnului şi binecuvântată de Dumnezeu Însuşi, vom descoperi că, în ceasul mutării sfântului din lumea aceasta „s-a auzit un glas din cer, zicînd: Aduceţi-Mi vasul cel ales din pustie. Aduceţi-Mi pe lucrătorul dreptăţii, pe creştinul cel desăvîrşit şi pe credinciosul rob. Vino, Marcu ! Vino, de te odihneşte în lumina bucuriei şi în duhovniceasca viaţă!”. Chiar sub ochii Cuviosului Serapion  Pustnicul Marcu mutase muntele în mare la o distanţă de mai bine de doi kilometri numai cu cuvântul, ba chiar poruncindu-i apoi să revină la locul său! Iar Sfânta Maria Egipteanca (cea care, după patruzeci şi şapte de ani de viaţă pustnicească, atunci când s-a rugat înaintea Sfântului Zosima, s-a înălţat de la pământ aproape jumătate de metru, şi care trecea Iordanul ca pe uscat), a primit Sfânta Împărtăşanie abia la sfârşitul vieţii ei, atunci când  era deja desăvârşit sfinţită! E adevărat, poate că la prima vedere am fi tentaţi să observăm rapid imoralitatea tinereţii Sfintei Maria Egipteanca; dar, dacă o punem în balanţă cu dezmăţul generalizat din vremea noastră, vom descoperi că, dacă Sfânta Maria Egipteanca s-a sfinţit chiar din clipa în care a trăit acea minune înaintea Icoanei Maicii Domnului la Ierusalim, în schimb noi, cei de azi, degeaba mai privim la icoane... Nu s-ar fi învrednicit ea de o asemenea lucrare de taină dacă în lăuntrul ei nu ar fi avut deja trează conştiinţa propriei sale păcătoşenii şi, desigur, părerea de rău adâncă şi căinţa amară a inimii! Ce o mâna să se închine totuşi la Crucea lui Hristos (în ciuda opreliştii resimţite) dacă nu dorul de Dumnezeu – mai mult decât o mânase pofta păcatului? Tocmai această conştiinţă şi căinţă ne lipsesc astăzi! Iar Sfânta Maria din Egipt nu este singura care s-a împărtăşit abia la sfârşitul vieţii ei.

Aşa se face că putem deveni vrăjmaşi şi potrivnici ai lui Dumnezeu şi prin abuzul de „evlavie”, nu doar prin fapta rea în sine. E bună evlavia, dar n-are nici un folos dacă se reduce doar la faptele exterioare şi nu zămisleşte în inimă căinţa sinceră şi cutremurătoare, izbăvitoare de poftele şi năravurile păcătoase. Pocăinţa este acea stare a sufletului care atrage mila Domnului din dragostea Lui nemăsurată faţă de oameni. Inima curată Îl vede şi Îl simte pe Dumnezeu. Pocăinţa pentru păcate nu-i nici o modă de fason, nu-i nici vreun brand comercial. E nevoie să sporeşti orele de rugăciune, măsurile de post şi formele de nevoinţă dar, mai ales, să duci lupta cu propriile trăsături de caracter ca să ajungi ceea ce într-adevăr trebuie să fii iar nu ceea ce ţi se pare că eşti ! Înşelarea din înfumurare a pavat dintotdeauna drumul către iad cu intenţii bune. Căinţa adâncă (numită în Scripturi şi socotită chiar ca o adevărată „zdrobire a inimii”) este miezul îmbrăcării omului din mila Domnului în harul Sfintei Taine a Pocăinţei (numită şi a Spovedaniei sau Mărturisirii). Iar acest lucru este mai intim sufletului chiar şi decât viaţa trupului. Pentru că viaţa trupului ştii că o ai – dar nu ştii pentru câtă vreme, pentru că poţi muri în fiecare clipă: „Nimeni nu e curat de întinăciune, chiar daca viaţa lui ar fi de o singură zi” (Iov 14, 4). Dar harul pocăinţei nu ştii de fapt dacă şi când îl ai, pentru că nu ştii nici când îl poţi pierde: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!” (I Cor. 10,12); „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26,41).

Aşadar, mersul la Biserică şi participarea la sfintele slujbe nu sunt nici vreun obicei de formă, nici vreo practică la modă, tocmai pentru că acestea implică responsabilitate. Iar aceasta nu înseamnă obişnuinţă de rutină, ci datorie sfântă. Aşa că te poţi trezi duşman al lui Dumnezeu chiar frecventând sfântul locaş, aşa precum a păţit fariseul din pilda vameşului: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri - sau ca şi acest vameş!” (Lc. 18, 11). Ba, mai mult, devii direct răspunzător dacă nu pui conştiinţa în lucrarea de cercetare amănunţită a sufletului: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). În această privinţă, Sfântul Simeon al Tesalonicului ne povăţuieşte ca fiecare dintre noi să ne pregătim corespunzător pentru a ne împărtăşi o dată la patruzeci de zile – desigur, fără a săvârşi păcate opritoare ! Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne învaţă că trăim în mod real şi în mai multe chipuri (sau pe mai multe căi) întâlnirea cu Hristos Cel Înviat: cu linguriţa (prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului); prin „rugăciunea gânditoare a inimii” (Sfântul Vasile cel Mare); „prin împlinirea poruncilor lui Hristos” (Sfântul Maxim Mărturisitorul); prin auz - „prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu” (Sfântul Apostol Pavel); prin miride - „prin scoaterea părticelelor pentru cei vii şi pentru cei adormiţi la Sfânta Proscomidie” (Părintele Cleopa Ilie).

„Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17) strigă Apostolul. Pentru că, dacă nu facem aşa, ci transformăm totul (prin superficialitatea şi puţinătatea credincioşiei noastre) în obiceiuri, deprinderi şi fasoane, ne vom număra şi noi cu cei despre care tot Sfântul Apostol Pavel  spune că (din pricina şi pe măsura slăbirii credinţei celei sănătoase) „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4, 3-4).

Iată deci cum poţi intra în conflict cu Dumnezeu tocmai prin „Sfintele Sfinţilor”, atunci când reduci importanţa Sfintei Euharistii la statutul unui antibiotic oarecare, pastilă care trebuie luată la un anumit interval orar de-a lungul săptămânii. Aceasta în ciuda faptului că auzim zilnic afirmată (şi proclamată solemn, în cadrul liturgic) valoarea inestimabilă a Sfintei Împărtăşanii, fiind astfel permanent îndemnaţi să o preţuim corespunzător: „Drepţi! Primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, cereştile, nemuritoarele, de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine – cu vrednicie să mulţumim Domnului !”. Tocmai pentru că Cele Sfinte sunt pentru cei sfinţi („Sfintele – sfinţilor!”) iar nu pentru câini sau porci: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!” (Mt. 7, 6). Se ascunde aici, de fapt, un aspect esenţial din taina iubirii: abuzul şi îndrăzneala izgonesc sfiala şi sfinţenia; din rob iertat şi miluit ajungi să te pretinzi „stăpân” şi „despot” peste inefabilul sfinţeniei dumnezeieşti, hotărând arogant, cu de la sine putere, ce e bun şi ce e rău: „Cine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înălţa!” (Mt. 23, 12) „căci ridicându-mă eu, m-ai surpat…” (Ps. 101, 11).
 De aceea Sfântul Isaac Sirul scrie că celor mândri, care nu iau aminte la Legea Domnului Dumnezeu cu trezvie, El le va rândui trecerea prin încercări grozave şi ispite cumplite din partea duhurilor rele care vor urmări să-i împingă până la deznădejde şi apostazie. Pildă vie şi edificatoare ne stă înainte chipul autentic monahal al Sfântului Siluan Athonitul, cel care, după ce vorbea cu Dumnezeu din Icoană faţă către faţă, trăia apoi clipele de groază ale simţământului „părăsirii lui de către Dumnezeu” (după cuvântul ucenicului său, Arhimandritul Sofronie Saharov), fiind confruntat necruţător cu asaltul demonilor care îl împingeau până la negarea chiar a existenţei lui Dumnezeu. O asemenea luptă încrâncenată cu diavolul l-a făcut până şi pe duhovnicul viteazului ostaş al lui Hristos, Părintele Anatolie, să se minuneze de stările de o înălţime ameţitoare la care ajunsese sufletul tânărului călugăr simplu şi smerit, care dobândise harul Duhului Sfânt doar printr-o vieţuire continuă de aspră nevoinţă (muncind din greu ca salahor la moara Vechiului Russikon) - iar nicidecum râvnind zilnic la Euharistie! Aceasta pentru că Apostolul neamurilor vestise de mai înainte: „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit!” (I Cor. 11, 29-30).

Prin urmare, ni se cuvine şi nouă să fim cu luare aminte la voia Sfântului Dumnezeu, rugându-L neîncetat să ne descopere care este calea cea mai sigură, mai simplă şi mai scurtă pentru mântuirea noastră. Abia atunci nu vom mai fi mânaţi la biserică de teama de Dumnezeu, de frica de oameni sau de spaima chinurilor iadului. Ci vom merge la Sfânta Liturghie doar din dor de Dumnezeu şi din dorinţa sinceră de mântuire. Iar faptele noastre vor fi după măsura credinţei noastre:  „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre” (Mc. 11, 25-26). „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă. Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit” (Filip. 2, 12-16). „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia” (Filip. 2, 3). „Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi aceasta să gândim; şi dacă gândiţi ceva în alt fel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceea. Dar de acolo unde am ajuns, să urmăm acelaşi dreptar, să gândim la fel. Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi. Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti”(Filip. 3, 15-19).

„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi!” (Gal. 5, 14-15). „Faptele trupului sunt cunoscute. Şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora” (Gal. 5, 19-21) - „cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 21) pentru că „stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50).

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Mt. 11, 29). „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, Numele cel Sfânt al Lui!” (Ps. 102, 1).