„Nu
este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema,
pentru toate neamurile?»” (Mc. 11, 17)
pentru toate neamurile?»” (Mc. 11, 17)
Motto: „Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de
vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au
deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a
certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte.” (Lc. 8,
23-24) „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune
şi harul Lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Lc. 2, 40)
Din mulţimea nenumărată a rugăciunilor Bisericii şi din multitudinea
feluritelor forme de expresie a înălţării sufletului omului la Dumnezeu, dintre
toate slujbele de laudă, de cerere şi de mulţumire aduse Atotţiitorului,
sfinţii aflaţi pe cea mai înaltă treaptă de vieţuire în credinţă – pustnicii –
au ales ca şi răsuflare duhovnicească neîncetată a inimii lor (lipită întocmai
de ritmul răsuflării trupeşti) strigătul „Doamne miluieşte !” (Mt. 17,
15) din Evanghelie. Dar nu doar că şi l-au însuşit, ci mai mult, l-au
interiorizat şi adâncit în necuprinsul simţirii duhovnicești prin efortul
(împlinit prin trezvie fără repaus) de curăţire a minţii de orice gând şi a
inimii de orice cuget, revărsând deodată cu lacrimile de durere şi cuvinte de
suspin: „miluieşte-ne” (Mt. 9, 27), „izbăveşte-ne” (In. 12, 27), „iartă-ne”
(Lc. 14, 18), „mântuieşte-ne” (Mt. 8, 25). De cele mai multe ori, rugăciunea de
obşte a Bisericii a fost preluată şi asumată de monahi în chip de cerere de
ajutor făcută în nume personal, neapărat necesară în planul nevoinţei
individuale: „Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. Ia
aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el!” (Ps. 68, 20-21) striga oarecând
Psalmistul către Domnul Dumnezeu, pătruns de fiorul smereniei: „Răcnit-am din
suspinarea inimii mele.” (Ps. 37, 8).
O altă categorie aparte de rugăciuni bisericeşti au luat fiinţă ca răspuns al
sufletului omenesc în contextul împrejurărilor concrete ale vieţii, ca efect
direct şi nemijlocit al stării duhovniceşti proprii fiecărui nevoitor în parte.
Aşa au apărut şi s-au format (căpătând consacrare mai ales în şi prin mediile
monahale) o serie întreagă de expresii cuvântătoare numite „plânsuri” sau
„plângeri”: de la plânsul pătruns de căinţă pentru păcatele săvârşite până la
plânsul duhovnicesc ca simţire radioasă a bucuriei împăcării cu Dumnezeu din
convingerea că am dobândit mila Lui care covârşeşte mulţimea fărădelegilor
noastre. Acest fel de rugăciune se poate numi „umilicioasă” sau
„de-umilinţă-aducătoare”; într-un fel Îl convingi pe Dumnezeu în starea de
umilinţă, în altfel vorbeşti cu El în rugăciunea de laudă; atât una cât şi
cealaltă vor aduce liniştea minţii şi pacea inimii dar nu pot fi dobândite de
toți nevoitorii în aceeaşi măsură.
Cercetând cu atenţie conţinutul tezaurului patristic şi literar al sfintei
tradiţii ortodoxe de cântări înălţate spre slava Lui Dumnezeu, vom contempla cu
uimire înălţimea tainei şi puterii vederii Lui Dumnezeu căpătând expresie
inegalabilă , de pildă în opera Sfântului Simeon Noul Teolog – „Imnele iubirii
dumnezeieşti”. Sau, dacă ar fi să ne amintim de Sfântul Efrem Sirul (cel care a
scris trei tomuri voluminoase de „Cuvinte de pocăinţă” alături de o mulţime de
alte rugăciuni umilicioase, de zdrobire a inimii împietrite de păcat) vom
descoperi aşa-numitele „Plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul” orânduite după
fiecare zi a săptămânii în parte. Sau, şi mai simplu, urmărind pravila
obişnuită a oricărui creştin simplu, evlavios şi râvnitor, vom găsi în
acest context aceleaşi rugăciuni „de înduioşare” a inimii şi de
„înduplecare” a minţii: „Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus
Hristos”, „Canonul de rugăciune către toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii”,
„Canonul de rugăciune către Sfântul Înger Păzitor al vieţii omului” –
toate rugăciuni cu un pronunţat caracter eshatologic, care-l conduc pe om
la pocăinţă şi îndreptare pentru a reuşi nu atât să priceapă cât să simtă cât
de adâncă este taina vieţii şi a morţii! Iar ca o cunună la toate acestea,
pentru a intensifica puterea chemării milei Lui Dumnezeu asupra sufletului,
imnografii Bisericii au multiplicat – am spune, la nesfârşit... – invocarea cea
plină de durere dar şi de nădejde: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!”
(„Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”). Dar de ce oare toate
acestea? De ce şi de unde atâta stăruinţă asupra faptului că nu există pocăinţă
fără lacrimi şi fără umilinţă?
Dacă ar fi să judecăm prin prisma concepţiilor lumeşti, starea de
umilinţă este socotită categoric o stare de degradare, de înjosire, de alterare
a demnităţii umane. Faptul că ai fost să spunem criticat, judecat, bârfit,
propus public ca tip negativ sau clevetit în mass-media, pentru unii deja
reprezintă o asemenea degradare, încât aceasta să însemne chiar şi sfârşitul
vieţii lor, dintr-o deznădejde care îi împinge până la sinucidere – ca pentru a
demonstra ostentativ societăţii că nu au mai putut face faţă unei asemenea apăsări
din partea lumii. Dar dacă mintea ar avea încrucişare cu Dumnezeu în raţiuni şi
cugetări duhovniceşti, ţi-ai aduce de îndată aminte de cuvintele Lui Hristos:
„Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15,20) şi „Nu este
sluga mai mare decât stăpânul.” (In. 13, 16). Oare umilinţa adusă asupra
Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos pe drumul Crucii prin pătimire de spini,
de trestie, de oţet şi fiere, de înveşmântare în hlamidă mincinoasă, de
scuipări şi batjocoriri, de bice şi loviri – să fi fost uşoară între cohortele
soldaţilor romani dezlănţuite de furia şi invidia fariseilor şi cărturarilor
care L-au răstignit din ură? În viața omului simplu la cuget, curat la inimă şi
nevinovat în lăuntrul sufletului său, cu adevărat credincios, putem vedea ca în
oglindă puterea acestei măsuri de răbdare a Lui Iisus nemaiîntâlnite vreodată
în sânul umanităţii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).
Cine ar fi putut rosti astfel de cuvinte în afară de Dumnezeu Însuşi?
Pe de altă parte se cuvine să precizăm faptul că „umilinţă” şi „smerenie” nu
înseamnă de fapt unul şi acelaşi lucru – precum nici „vorba smerită” nu este
totuna cu „smerita cugetare”. Când ne referim la smerenie, nuanţele sunt atât
de flexibile şi înşiruite într-un spectru atât de larg încât toate „Patericele”
din lume nu cred că ar putea epuiza prezentarea şi exemplificarea felurilor de
smerenie posibile. În scrierile despre vieţile şi experienţele Sfinţilor vom
întâlni deseori folosită expresia de „adâncă smerenie”, fiind vorba cu alte
cuvinte despre o mai mare sporire a sufletului în simţirea tainică a prezenţei
şi lucrării Domnului Dumnezeu în lume; am putea spune că este vorba despre o
vedere mistică a Lui Dumnezeu, de o iluminare adică, chiar de vederea
duhovnicească ce culminează în uimire şi extaz. Mult prea uşor ne „jucăm”
astăzi cu aceste cuvinte de rostirea cărora buzele noastre păcătoase ar trebui
să se ruşineze cu temere şi cu sfială. Smerenia este cununa de pietre scumpe a
Dumnezeirii Adevărului-Hristos Care a venit în lume şi l-a biruit pe diavol şi
a călcat moartea cea veşnică: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit
cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29); şi tot în Sfânta
Scriptură scrie: „cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Mt. 23, 12)
În vremea noastră, din lucrarea diavolului (prin cei trei mari uriaşi
pierzători ai sufletului omenesc – trândăvia, nepăsarea şi neştiinţa), din
ignorarea şi dispreţuirea sfintelor porunci ale Lui Dumnezeu prin lepădarea
gândului la moarte, îndemnul la smerenie a devenit cu totul de neînţeles şi lipsit
de orice relevanţă sau putere de convingere. Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns
la cunoaşterea de Dumnezeu? Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la vederea
propriilor păcate ? Cum să te smereşti dacă nu vrei şi nu te străduieşti să
simţi şi să trăieşti în Duhul Adevărului: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la
mine !” (Ps. 50, 12), „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul
dreptăţii!” (Ps. 142, 10), lipsit fiind de harul credinţei de la Duhul Sfânt şi
de fiorul temerii de Dumnezeu precum spune şi Iisus, Fiul lui Sirah: „Începutul
înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sir. 1, 14) sau, precum zice şi vorba
din bătrâni: „Cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău” (Părintele Cleopa
Ilie). Dacă vom încerca să cercetăm înţelesurile expresiei de „smerită-cugetare”
vom observa că aceasta reprezintă opusul părerii-de-sine, potrivnicul înălţării
minţii, varianta alternativă la bizuinţa-pe-sine, precum spunea şi Sfântul
Apostol Pavel: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu
putem să scoatem ceva din ea afară” (I Tim. 6, 7), „Căci în har sunteţi
mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul Lui Dumnezeu; nu
din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2, 8-9), înţelegând astfel şi
cele ce Sfântul Apostol le scria corintenilor: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca
măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor. 4, 13). Iar dintre Proorocii cei
din veac răsună tânguitor şi glasul Regelui David: „Iar eu sunt vierme şi nu
om” (Ps. 21, 6). La rândul lor, avându-şi gândul la lucrarea smeritei cugetări
duhovniceşti, Sfinţii Părinţi ai Bisericii rosteau unii către alţii un îndemn
cu valoare de proverb pentru viaţa spirituală: „Nevoieşte-te şi lucrează ca şi
cum ai trăi o mie de ani, dar roagă-te şi priveghează ca şi cum ai muri mâine!”.
Cu alte cuvinte, smerita cugetare este acea lucrare a minţii care
cultivă virtutea smereniei în mod sistematic, ca şi exerciţiu ascetic interior
de disciplinare, ordonare şi selectare a gândurilor. Dar pentru sfinţi,
smerenia pe care au luat-o de bunăvoie asupra lor nu a avut niciodată vreun
capăt la care ei să se oprească în lupta pentru mântuire, drept pentru care au
înaintat din ce în ce mai adânc pe calea nevoinţelor, sporind evlavia prin
înmulţirea lacrimilor, dobândind în acest fel umilinţa – înţeleasă şi trăită ca
un adevărat „abis de smerenie”.
Despre această stare de umilinţă, învăţătura filocalică are sute sau poate mii
de pagini scrise însă nu atât cu cerneală, cât cu lacrimile sfinţilor care au
plâns mai mult păcatele lumii decât pe cele ale lor: „nimeni din cei vii nu-i
drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2), „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, în
balanţă toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61, 9), „Nimicnicie vor fi anii
lor” (Ps. 89, 5). Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi faptul că starea
de umilinţă are o caracteristică aparte şi anume ea poate fi publică. Dintr-un
anumit punct de vedere smerenia poate fi înţeleasă şi ca un act de dreptate
prin respectarea poruncilor Lui Dumnezeu; în acest sens ea este o taină a
fiecărui suflet în parte; nu poţi distinge prea uşor un om cu adevărat smerit
de un simplu om obişnuit (care are şi bune şi mai puţin bune); ceea ce te poate
ajuta să-i deosebeşti este tocmai cercetarea faptelor lor; pentru că doar
virtutea smereniei poate aduce sufletul în stare de pace, de
mulţumire, de corectitudine, de prietenie; cel smerit e grabnic săritor în
ajutor, e blând şi răbdător; iată, acestea sunt caracteristici sufleteşti care
definesc smerenia; precum şi cuvântul bun, purtarea cumpătată, grăirea măsurată,
absenţa oricăror vorbe uşuratice sau putrede – tot atâtea semne care ne arată
că acel om nu vrea să-L piardă pe Dumnezeu din mintea şi din inima Lui. Pildă
în această privinţă îl avem pe Sfântul Prooroc Moise, văzătorul-de-Dumnezeu,
mahnit de poporul cârtitor care – deşi ieşise în chip minunat din Egipt, totuşi
se temea că Faraon cu oastea sa îi va ajunge şi îi va omorî pe toţi (Ieş. 14,
10-13): Moise şi-a îndreptat tăcut privirea către cer aşteptând semn de la
Dumnezeu. Şi glas s-a auzit: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15) Aşteptând
încrezător porunca divină, Moise îşi intensifica rugăciunea lăuntrica într-o
profundă stare de umilinţă pentru păcatul poporului care cârtea la adresa
Domnului Dumnezeu cu nemulţumire şi neruşinare – asta după ce văzuseră plăgile
lui Faraon!... „Atunci a zis Domnul către Moise: Moise, ridică-ţi toiagul şi-ţi
întinde mâna asupra mării şi desparte-o!” (Ieş. 14, 16). În acest context,
putem deduce din cuvântul Apostolului – „Datori suntem noi cei tari să purtăm
slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) – că una dintre lucrările
smeritei cugetări este tocmai această suportare şi îndurare cu răbdare, cu calm
şi cu blândeţe a slăbiciunilor şi neputinţelor celor de lângă noi. Propriu-zis,
smerenia cea plină de umilinţă este o lucrare duhovnicească ce nu are nimic de
a face cu mentalitatea şi cu vocabularul pietist. În ascetica şi mistica
Bisericii Ortodoxe, virtutea umilinţei înţeleasă ca adânc de smerenie s-a
manifestat „cu putere şi cu slavă multă” mai ales în cazul unei pleiade aparte
de sfinţi nevoitori cunoscuţi îndeobşte sub numele de „cei
nebuni-pentru-Hristos”; anume acei ostaşi duhovniceşti ce au luat asupra lor de
bunăvoie crucea unei „nebunii” care nu e din lumea aceasta: să flămânzeşti ziua
şi noaptea, să dormi prin peşteri sălbatice sau colibe improvizate ori prin
cine ştie ce ascunzişuri nebănuite, să umbli gol complet sau doar înfăşurat în
zdrenţe - şi toate acestea pentru ca astfel să rabzi ocara şi dispreţul
celorlalţi doar pentru că îţi păstrezi intactă libertatea de a sluji neîncetat
Lui Hristos Dumnezeu pe această cale, în special, prin rugăciunea neîncetată a
inimii. Literatura de specialitate abundă de relatări despre astfel de vajnici
ostaşi ai Duhului Sfânt, precum: Sfântul Simeon din Emesa (sec. VI), Sfânta Isidora
din Egipt (sec. VI), Sfântul Andrei din Constantinopol (sec. X), Sfântul Isidor
din Rostov (sec. XV), Sfântul Vasile din Moscova (sec. XVI), Sfântul Teofil din
pustia Kitaev (sec. XIX), Sfântul Toma din Siria şi Sfânta Xenia din
Sankt-Petesburg - iar lista cu numele acestor mari trăitori ai misterului
îndumnezeirii firii omeneşti prin purtarea cu deplin curaj a Crucii ar putea
continua mult şi bine. Pentru a înţelege miezul acestei harisme speciale care
este nebunia-pentru-Hristos (asumată şi trăită ca cea mai înaltă formă de
umilinţă duhovnicească) , trebuie să ne amintim de uimirea Sfîntului Antonie
cel Mare atunci când Dumnezeu i-a descoperit măsura sporirii duhovniceşti a
curelarului din Alexandria şi a soţiei lui (precum şi cea a oierului sau cimpoierului
pomeniţi în alte locuri din „Vieţile Sfinţilor”) – toţi aceştia nefiind monahi
totuşi duceau viaţă duhovnicească pentru Dumnezeu la o înălţime asemănătoare
pustnicilor. Astfel de exemple nu vor putea fi înţelese niciodată de cei care
văd în Dumnezeu doar pe Cel Care i-a creat şi Care prin aceasta
dator este să le satisfacă cererile şi pretenţiile de natură economică şi
administrativă şi să le dea cu dinadinsul deplină sănătate şi belşug de
prosperitate.
Treptele nevoinţei sunt pe măsura străduinţei fiecăruia în lucrarea postului şi
rugăciunii. Să nu uităm însă că nici viaţa lumească, plină de încercări şi
marcată deopotrivă atât de oportunităţi cât şi de privaţiuni, nu este lipsită
de propriile ei umilinţe – unele dintre acestea având chiar un impact deosebit
de dur asupra sufletului: un eşec, o nenorocire, o pagubă, un accident, un
dezastru sau o catastrofă, o hotărâre greşită în viaţă – toate acestea de multe
ori asemănându-ne Sfântului şi Dreptului Iov cel mult-pătimitor întru adevărata
cunoaştere de sine. Astfel de lucruri nu ar trebui prea iute trecute cu
vederea, pentru că sunt pedagogice, precum zice Scriptura: „adunaţi-vă comori
în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu
le fură” (Mt. 6, 20). Această formă de nevoinţă (nebunia-pentru-Dumnezeu) deşi
de multe ori văzută ca împinsă la extrem de ochii celor neiscusiţi, reprezintă
una dintre căile de vieţuire care a dăruit cerurilor multe stele strălucitoare
înălţate pe bolta duhovnicească a Bisericii. Fără astfel de valori umane
de netăgăduit, Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie nu ar mai fi avut nici o
relevanţă în sânul societăţii contemporane – şi aşa confuză şi mult distanţată
de cuvântul Lui Dumnezeu. Tocmai de aceea fugind de umilinţă, neînţelegându-i
sensul şi rostul, ajungem să ne izbim de adevărul proverbului bătrânesc: „când
nu te smereşti tu, te smereşte viaţa”. În zadar fugi de umilinţă toată viaţa,
pentru că la urmă tot te găseşte Dumnezeu atunci când trebuie să ţi-o
arate ca s-o guşti. Nu degeaba Sfântul Ioan Iacob Hozevitul viersuieşte în
poeziile sale (adunate în volumul „Hrană duhovnicească”): „Căci din apa
umilinţei au băut în viaţă sfinţii”. Aşadar starea de umilinţă plină de harul
smereniei este apogeul apropierii omului de Dumnezeu din propria sa dragoste şi
dorire, necondiţionat, neobligat şi neconstrâns: „unde sunt doi sau trei,
adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Şi
tocmai de aceea „Vieţile Sfinţilor” sunt pline de asemenea ecranizări literare
duhovniceşti despre sfinţi văzuţi de ochii lumii doar ca nişte simplii trăitori
prin obşti de călugări sau prin pustietăţi (ori chiar şi în lume – dacă ar fi
să ne amintim fie şi numai de acea femeie care slujea într-un han încălţată cu
pantofi plini de cuie pentru a se împotrivi pornirilor plăcerilor trupeşti,
muncind ca să-şi crească cei trei copii ai ei feriţi de nelegiuirile lumii)...
cu cât adânc al inimii putem şi noi să exclamăm odată cu Psalmistul: „Minunate
sunt lucrurile Tale, Doamne” (Ps. 138, 14), „toate întru înţelepciune le-ai
făcut” (Ps. 103, 25) „şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor
Tale!” („Sfinţirea cea Mare a apei”).
Rădăcina ultimă a acestei umilinţe fără seamăn este de fapt îndelungă răbdarea
Lui Dumnezeu pentru păcatele nemăsurate ale oamenilor, izvorâtă din
nemărginirea iubirii şi doririi Lui de a ne mântui. În sufletul nostru, această
mult-binecuvântată stare de umilinţă nu poate să se ivească decât din multa
rugăciune îndelungată prin înmulţirea psalmilor şi prin stăruirea în săvârşirea
necontenită a pravilei personale: „Împărătesei Celei alese mai înainte de veci
Îi serbăm noi cu credinţă şi cu umilinţă Acoperământul Ei cel
întru-tot-luminos” (Icosul I al „Acatistului Acoperământului Maicii Domnului”).
Degeaba ne-am imagina că ar fi nevoie de vreo tehnică inginerească anume pentru
a ajunge la această treaptă duhovnicească; mintea şi inima sunt singurele
ancore sufleteşti care se pot înfinge adânc în Dumnezeu pentru ca sufletul să
primească liniştea şi pacea de la Duhul Sfânt. Să nu uităm că cei mai mulţi
dintre noi adresăm rugăciuni Lui Dumnezeu în mod negustoresc – „dă-mi”,
„fă-mi”, „vreau”, „îmi trebuie” şi „aş mai vrea” şi „am văzut şi aceea” şi
„vreau şi cealaltă” – totul ca la supermarket sau ca la târgul de oferte. O fi
şi acesta un chip al rugăciunii... dar sigur nu-i dintre cele ce Îl
mulţumesc pe Dumnezeu. Poate ar fi cazul să ne amintim de cuvintele Lui Hristos
din predica de pe munte: „cine este omul acela între voi care, de-i va cere fiul
său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe?”
(Mt. 7, 9-10), „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi
primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 24), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că
aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 32), „Nu ştiţi ce cereţi” (Mt. 20, 22), „Când vă
rugaţi, ziceţi «Tatăl nostru»” (Lc. 11, 2). Ca să nu mai vorbim de faptul
că în realitate rugăciunea ar trebui să facă parte integrantă din viaţa şi
fiinţa noastră: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17)
Un alt aspect care ţine de delicateţea cuvenită săvârşirii rugăciunii, este cel
care se referă la poziţia necesară trupului aflat în rugă pentru a aduce
umilinţa: fie în genunchi, fie în picioare, cu faţa la pământ sau cu mâinile
ridicate, îmbrăcat cu sac şi acoperit de cenuşă precum ninivitenii sau cu
cămaşa sfâşiată ca şi Iov oarecând. Pentru vremea noastră, în condiţiile de
progres tehnologic urban agresiv realizat în societatea contemporană, cel mai
curat am putea să ne rugăm în timpul nopţii, în intimitatea căminului familial
sau între zidurile chiliei ori cel mai bine în biserică, la rugăciunea de
obşte. Ce ar mai trebui ştiut (şi s-a pierdut din vedere) este şi faptul că
rugăciunile cele mai plăcute Lui Dumnezeu sunt cele făcute la lumina candelei sau
a lumânărilor, în faţa Icoanei, în mireasmă de tămâie şi înveşmântat
cuviincios (cum ar fi capul acoperit pentru femei, ca semn de respect
faţă de Maica Domnului şi faţă de Sfinţii din Icoane), în linişte profundă, în
tăcere adâncă sau chiar şi în şoaptă, cu evlavie, cu răbdare , cu luare-aminte,
îngrijindu-ne anume să nu ne lăsăm deranjaţi şi tulburaţi de preocupări
lumeşti în timpul rugăciunii pentru ca să o putem duce la bun sfârşit, oricât ar
dura – fie o jumătate de oră, fie un ceas întreg sau chiar şi jumătate din
noapte, până când neputinţa firii trupeşti şi nevoia de odihnă îl face pe
nevoitor să pogoare cu mintea de la cele cereşti la cele pământeşti. Aşadar, la
rugăciune „toată grija cea lumească să o lepădăm” (Heruvicul). Aşa ne vom aduce
aminte să cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre, neînfruntat, în pace,
şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată” de la Hristos – fără frică, fără
spaimă, fără teamă dar cu fiască şi sfântă sfială, că am putea pierde nădejdea
mântuirii prin neglijenţă sau prin nepăsare. De aceea este nevoie de atenţie,
pentru ca să nu ni se despartă mintea de Dumnezeu, ci pentru a rămâne pururea
cu El precum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi
şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Ef. 5, 19) şi „şi aşa pururea cu
Domnul vom fi!” (I Tes. 4, 17).
În rugăciunile de umilinţă putem găsi elemente care să ne familiarizeze din
timp pentru vremea întâlnirii cu Hristos Cel Înviat, pentru ca să nu mai
reacţionăm anarhic şi îngroziţi la semnalul morţii, aşa precum fiarele
sălbatice ţinute în captivitate, speriate şi hăituite. În „Pateric” ni se
povesteşte despre un sfânt părinte care aflat pe patul de moarte râdea din
toată inima, văzându-i pe ucenicii săi deopotrivă de speriaţi şi de uimiţi de
veselia pe care el o simţea la sfârşitul vieţii sale. În loc să le ofere
cuvinte testamentare şi maxime duhovniceşti de întărire, bătrânul le-a
răspuns: „râdeam pentru că vă temeți toți de moarte și am mai râs pentru că nu
sunteți gata. Am râs pentru că de la osteneală merg la odihna”. Zice
Scriptura: „Nu plângeţi după mort şi nu-l bociţi” (Ier. 22, 10) căci „precum în
Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia!” (I Cor. 15, 22). Sfârşitul
nostru îşi află cununa tot prin cuvântul Scripturii: „Adu-ţi aminte de cele mai
de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă şi rămâi întru
porunci” (Sir. 28, 6). De-a pururea cugetarea la moarte ne fereşte de rău
pentru că teama de a-L nu supăra pe Dumnezeu este începutul iubirii desăvârşite
pentru El.
De aceea, aceste rugăciuni de smerită cugetare cuprinsă în volumul de faţă nu
sunt propuse rugătorilor pentru ca aceştia să înceapă să stoarcă
nenumărate ştergare de lacrămi, nici nu au intenţia de a stârni un „curent al
elitei plângăcioase”. Nu ne dorim defel o Ortodoxie lacrimogenă, pietistă,
ridicolă şi izolată de realitate, ruptă de bunăstarea şi de progresul
tehnico-ştiinţific proprii veacului nostru. Aceste rugăciuni urmăresc să
formeze creştini ponderaţi, cu inimă caldă, neîmpietrită, atentă la tot ceea ce
înseamnă hazard, şoc, surplus de avuție provenit din lăcomie şi avariţie,
libertinaj greşit înţeles şi rău asumat, miraj seducător şi mincinos, dar
depăşit fără agitaţie, printr-o gândire înţeleaptă, în stare să deosebească sacrul
de profan şi binele de rău. Oare cum ne stă atunci când ne trezim că ne apucă
spaima de cipul biometric încorporat în paşaport sau în cartea de identitate
sau în permisul de conducere auto – toate acestea fiind simple făcături de
mâini omeneşti, lăsate tot prin îngăduinţa Lui Dumnezeu („Au nu se vând două
vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui
vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi!”- Mt. 10, 29-30) dar
în schimb minimalizăm şi ignorăm total pericolul social şi primejdia morală a
libertinajului generalizat din toate domeniile, care tinde să distrugă până şi
cele mai curate minţi şi calde inimi de prunci, atentând virulent la fecioria
inocenţei proprie sufletului de copil, ca să nu mai pomenim de efectele
desfrâului generalizat al plăcerilor trupeşti devenit o adevărată industrie în
societatea contemporană globalizantă-zisă creştină -, împinsă la extrem pe
scară planetară şi proiectată intenţionat parcă pentru distrugerea familiei ca
şi piatră de temelie a societăţii umane. Lipsa de rugăciune este cel mai
periculos cip pentru ortodocşi, lipsa de post, lipsa de spovedanie, de
împărtăşanie, de comuniune cu Duhul Sfânt în lucrare - iar noi ne plângem că
decădem şi că Dumnezeu nu ne ascultă! ... Opriţi haosul cu rugăciunea!, înapoi
la poarta Raiului!, fuga la filele Sfintelor Scripturi!, să primim iarăşi ca
mântuitoare învăţătura relevată a Lui Iisus Hristos despre împărăţia Lui
Dumnezeu: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (In. 18, 36)
Abia atunci când vom îngenunchea din nou la picioarele Lui Hristos-Prunc în
braţele Preacuratei Sale Maici, pururea-Fecioara Maria, vom avea mai puţine
încercări, mai puţină tristeţe şi mai multă bucurie. Abia atunci când vom cere
din nou ajutorul Sfinţilor Îngeri păzitori nu vom mai cădea prea uşor la vreme
de ispită. Când ne vom aminti că omul este „umbră” (Ps. 38, 9), „vis” (Iov. 20,
8), „nor uşor” (Is. 19, 1), „ca pânza de păianjen” (Ps. 38, 15), „ca iarba
zilele lui, ca floarea câmpului” (Ps. 102, 15) şi astfel ne vom gândi şi la
moarte, o vom primi ca pe o trecere necesară intrării în veșnicie, nu ca pe
ceva groaznic: ,,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când
cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă
roadă.” (In. 12, 24). Să învăţăm umilinţa duhovnicească nu ca pe o jignire, ca
pe o degradare faţă de cei din jur, ci să vedem în ea acea cale de a ne apropia
atât de mult de Dumnezeu încât să ne unim cu El şi astfel să-L cunoaştem cu
adevărat, rugându-L să ne primească iarăşi ca pe nişte fii ai Săi iubiţi,
dornici de mântuire: „şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom.
14, 8). Dar cel mai important este să primim de la Dumnezeu răspunsul: „Bine,
slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău!” (Mt. 25, 21);
iar pentru a putea înainta pe drumul mântuirii , avem nevoie de cuvântul
Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33) căci „fericiţi
sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc. 11, 28).
Rugăciunea este lucrarea tuturor creştinilor râvnitori, osârduitori pe ogorul
mântuirii sufletului, cu nădejdea că prin ea va creşte numărul celor cu
adevărat iubitori de Hristos, aşa precum la începuturile sale „Biserica sporea
prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9, 31) atunci când „cei ce au primit
cuvântul lui Petru s-au botezat şi s-au adăugat ca la trei mii de suflete”
(Fapte 2, 41). „Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule curăţeşte-mă
pe mine, păcătosul! Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr
am greşit, Doamne, iartă-mă!” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu