vineri, 17 octombrie 2014

Învierea duhovnicească a sufletului prin dumnezeiasca rugăciune



„Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema,
pentru toate neamurile?»” (Mc. 11, 17)

        Motto: „Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte.” (Lc. 8, 23-24) „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul Lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Lc. 2, 40)



            Din mulţimea nenumărată a rugăciunilor Bisericii şi din multitudinea feluritelor forme de expresie a înălţării sufletului omului la Dumnezeu, dintre toate slujbele de laudă, de cerere şi de mulţumire  aduse Atotţiitorului, sfinţii aflaţi pe cea mai înaltă treaptă de vieţuire în credinţă – pustnicii – au ales ca şi răsuflare duhovnicească neîncetată a inimii lor (lipită întocmai de ritmul răsuflării trupeşti) strigătul „Doamne  miluieşte !” (Mt. 17, 15) din Evanghelie. Dar nu doar că şi l-au însuşit, ci mai mult, l-au interiorizat şi adâncit în necuprinsul simţirii duhovnicești prin efortul (împlinit prin trezvie fără repaus) de curăţire a minţii de orice gând şi a inimii de orice cuget, revărsând deodată cu lacrimile de durere şi cuvinte de suspin: „miluieşte-ne” (Mt. 9, 27), „izbăveşte-ne” (In. 12, 27), „iartă-ne” (Lc. 14, 18), „mântuieşte-ne” (Mt. 8, 25). De cele mai multe ori, rugăciunea de obşte a Bisericii a fost preluată şi asumată de monahi în chip de cerere de ajutor făcută în nume personal, neapărat necesară în planul nevoinţei individuale: „Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el!” (Ps. 68, 20-21) striga oarecând Psalmistul către Domnul Dumnezeu, pătruns de fiorul smereniei: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele.” (Ps. 37, 8).

            O altă categorie aparte de rugăciuni bisericeşti au luat fiinţă ca răspuns al sufletului omenesc în contextul împrejurărilor concrete ale vieţii, ca efect direct şi nemijlocit al stării duhovniceşti proprii fiecărui nevoitor în parte. Aşa au apărut şi s-au format (căpătând consacrare mai ales în şi prin mediile monahale) o serie întreagă de expresii cuvântătoare numite „plânsuri” sau „plângeri”: de la plânsul pătruns de căinţă pentru păcatele săvârşite până la plânsul duhovnicesc ca simţire radioasă a bucuriei împăcării cu Dumnezeu din convingerea că am dobândit mila Lui care covârşeşte mulţimea fărădelegilor noastre. Acest fel de rugăciune se poate numi „umilicioasă” sau „de-umilinţă-aducătoare”; într-un fel Îl convingi pe Dumnezeu în starea de umilinţă, în altfel vorbeşti cu El în rugăciunea de laudă; atât una cât şi cealaltă vor aduce liniştea minţii şi pacea inimii dar nu pot fi dobândite de toți nevoitorii în aceeaşi măsură.

            Cercetând cu atenţie conţinutul tezaurului patristic şi literar al sfintei tradiţii ortodoxe de cântări înălţate spre slava Lui Dumnezeu, vom contempla cu uimire înălţimea tainei şi puterii vederii Lui Dumnezeu căpătând expresie inegalabilă , de pildă în opera Sfântului Simeon Noul Teolog – „Imnele iubirii dumnezeieşti”. Sau, dacă ar fi să ne amintim de Sfântul Efrem Sirul (cel care a scris trei tomuri voluminoase de „Cuvinte de pocăinţă” alături de o mulţime de alte rugăciuni umilicioase, de zdrobire a inimii împietrite de păcat) vom descoperi aşa-numitele „Plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul” orânduite după fiecare zi a săptămânii în parte. Sau,  şi mai simplu, urmărind pravila obişnuită  a oricărui creştin simplu, evlavios şi râvnitor, vom găsi în acest context aceleaşi rugăciuni „de înduioşare” a inimii  şi de „înduplecare” a minţii: „Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos”, „Canonul de rugăciune către toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii”, „Canonul de rugăciune către Sfântul Înger Păzitor al vieţii omului” – toate  rugăciuni cu un pronunţat caracter eshatologic, care-l conduc pe om la pocăinţă şi îndreptare pentru a reuşi nu atât să priceapă cât să simtă cât de adâncă este taina vieţii şi a morţii! Iar ca o cunună la toate acestea, pentru a intensifica puterea chemării milei Lui Dumnezeu asupra sufletului, imnografii Bisericii au multiplicat – am spune, la nesfârşit... – invocarea cea plină de durere dar şi de nădejde: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!” („Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”). Dar de ce oare toate acestea? De ce şi de unde atâta stăruinţă asupra faptului că nu există pocăinţă fără lacrimi şi fără umilinţă?

            Dacă ar fi să judecăm prin prisma concepţiilor lumeşti, starea de  umilinţă este socotită categoric o stare de degradare, de înjosire, de alterare a demnităţii umane. Faptul că ai fost să spunem criticat, judecat, bârfit, propus public ca tip negativ sau clevetit în mass-media, pentru unii deja reprezintă o asemenea degradare, încât aceasta să însemne chiar şi sfârşitul vieţii lor, dintr-o deznădejde care îi împinge până la sinucidere – ca pentru a demonstra ostentativ societăţii că nu au mai putut face faţă unei asemenea apăsări din partea lumii. Dar dacă mintea ar avea încrucişare cu Dumnezeu în raţiuni şi cugetări duhovniceşti, ţi-ai aduce de îndată aminte de cuvintele Lui Hristos: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15,20) şi „Nu este sluga mai mare decât stăpânul.” (In. 13, 16). Oare umilinţa adusă asupra Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos pe drumul Crucii prin pătimire de spini, de trestie, de oţet şi fiere, de înveşmântare în hlamidă mincinoasă, de scuipări şi batjocoriri, de bice şi loviri – să fi fost uşoară între cohortele soldaţilor  romani dezlănţuite de furia şi invidia fariseilor şi cărturarilor care L-au răstignit din ură? În viața omului simplu la cuget, curat la inimă şi nevinovat în lăuntrul sufletului său, cu adevărat credincios, putem vedea ca în oglindă puterea acestei măsuri de  răbdare a Lui Iisus nemaiîntâlnite vreodată în sânul umanităţii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34). Cine ar fi putut rosti astfel de cuvinte în afară de Dumnezeu Însuşi?

            Pe de altă parte se cuvine să precizăm faptul că „umilinţă” şi „smerenie” nu înseamnă de fapt unul şi acelaşi lucru – precum nici „vorba smerită” nu este totuna cu „smerita cugetare”. Când ne referim la smerenie, nuanţele sunt atât de flexibile şi înşiruite într-un spectru atât de larg încât toate „Patericele” din lume nu cred că ar putea epuiza prezentarea şi exemplificarea felurilor de smerenie posibile. În scrierile despre vieţile şi experienţele Sfinţilor vom întâlni deseori folosită expresia de „adâncă smerenie”, fiind vorba cu alte cuvinte despre o mai mare sporire a sufletului în simţirea tainică a prezenţei şi lucrării Domnului Dumnezeu în lume; am putea spune că este vorba despre o vedere mistică a Lui Dumnezeu, de o iluminare adică, chiar de vederea duhovnicească ce culminează în uimire şi extaz. Mult prea uşor ne „jucăm” astăzi cu aceste cuvinte de rostirea cărora buzele noastre păcătoase ar trebui să se ruşineze cu temere şi cu sfială. Smerenia este cununa de pietre scumpe a Dumnezeirii Adevărului-Hristos Care a venit în lume şi l-a biruit pe diavol şi a călcat moartea cea veşnică: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29); şi tot în Sfânta Scriptură scrie: „cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Mt. 23, 12)

            În vremea noastră, din lucrarea diavolului (prin cei trei mari uriaşi pierzători ai sufletului omenesc – trândăvia, nepăsarea şi neştiinţa), din ignorarea şi dispreţuirea sfintelor porunci ale Lui Dumnezeu prin lepădarea gândului la moarte, îndemnul la smerenie a devenit cu totul de neînţeles şi lipsit de orice relevanţă sau putere de convingere. Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la cunoaşterea de Dumnezeu? Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la vederea propriilor păcate ? Cum să te smereşti dacă nu vrei şi nu te străduieşti să simţi şi să trăieşti în Duhul Adevărului: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12), „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. 142, 10), lipsit fiind de harul credinţei de la Duhul Sfânt şi de fiorul temerii de Dumnezeu precum spune şi Iisus, Fiul lui Sirah: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sir. 1, 14) sau, precum zice şi vorba din bătrâni: „Cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău” (Părintele Cleopa Ilie). Dacă vom încerca să cercetăm înţelesurile expresiei de „smerită-cugetare” vom observa că aceasta reprezintă opusul părerii-de-sine, potrivnicul înălţării minţii, varianta alternativă la bizuinţa-pe-sine, precum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară” (I Tim. 6, 7), „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul Lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef.  2, 8-9), înţelegând astfel şi cele ce Sfântul Apostol le scria corintenilor: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor.  4, 13). Iar dintre Proorocii cei din veac răsună tânguitor şi glasul Regelui David: „Iar eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6). La rândul lor, avându-şi gândul la lucrarea smeritei cugetări duhovniceşti, Sfinţii Părinţi ai Bisericii rosteau unii către alţii un îndemn cu valoare de proverb pentru viaţa spirituală: „Nevoieşte-te şi lucrează ca şi cum ai trăi o mie de ani, dar roagă-te şi priveghează ca şi cum ai muri mâine!”. Cu alte cuvinte, smerita cugetare  este acea  lucrare a minţii care cultivă virtutea smereniei în mod sistematic, ca şi exerciţiu ascetic interior de disciplinare, ordonare şi selectare a gândurilor. Dar pentru sfinţi, smerenia pe care au luat-o de bunăvoie asupra lor nu a avut niciodată vreun capăt la care ei să se oprească în lupta pentru mântuire, drept pentru care au înaintat din ce în ce mai adânc pe calea nevoinţelor, sporind evlavia prin înmulţirea lacrimilor, dobândind în acest fel umilinţa – înţeleasă şi trăită ca un adevărat „abis de smerenie”.

            Despre această stare de umilinţă, învăţătura filocalică are sute sau poate mii de pagini scrise însă nu atât cu cerneală, cât cu lacrimile sfinţilor care au plâns mai mult păcatele lumii decât pe cele ale lor: „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2), „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, în balanţă toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61, 9), „Nimicnicie vor fi anii lor” (Ps. 89, 5). Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi faptul că starea de umilinţă are o caracteristică aparte şi anume ea poate fi publică. Dintr-un anumit punct de vedere smerenia poate fi înţeleasă şi ca un act de dreptate prin respectarea poruncilor Lui Dumnezeu; în acest sens ea este o taină a fiecărui suflet în parte; nu poţi distinge prea uşor un om cu adevărat smerit de un simplu om obişnuit (care are şi bune şi mai puţin bune); ceea ce te poate ajuta să-i deosebeşti este tocmai cercetarea faptelor lor; pentru că doar virtutea smereniei poate  aduce  sufletul în stare de pace, de  mulţumire, de corectitudine, de prietenie; cel smerit e grabnic săritor în ajutor, e blând şi răbdător; iată, acestea sunt caracteristici sufleteşti care definesc smerenia; precum şi cuvântul bun, purtarea cumpătată, grăirea măsurată, absenţa oricăror vorbe uşuratice sau putrede – tot atâtea semne care ne arată că acel om nu vrea să-L piardă pe Dumnezeu din mintea şi din inima Lui. Pildă în această privinţă îl avem pe Sfântul Prooroc Moise, văzătorul-de-Dumnezeu, mahnit de poporul cârtitor care – deşi ieşise în chip minunat din Egipt, totuşi se temea că Faraon cu oastea sa îi va ajunge şi îi va omorî pe toţi (Ieş. 14, 10-13): Moise şi-a îndreptat tăcut privirea către cer aşteptând semn de la Dumnezeu. Şi glas s-a auzit: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15) Aşteptând încrezător porunca divină, Moise îşi intensifica rugăciunea lăuntrica într-o profundă stare de umilinţă pentru păcatul poporului care cârtea la adresa Domnului Dumnezeu cu nemulţumire şi neruşinare – asta după ce văzuseră plăgile lui Faraon!... „Atunci a zis Domnul către Moise: Moise, ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi desparte-o!” (Ieş. 14, 16). În acest context, putem deduce din cuvântul Apostolului – „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) – că una dintre lucrările smeritei cugetări este tocmai această suportare şi îndurare cu răbdare, cu calm şi cu blândeţe a slăbiciunilor şi neputinţelor celor de lângă noi. Propriu-zis, smerenia cea plină de umilinţă este o lucrare duhovnicească ce nu are nimic de a face cu mentalitatea şi cu vocabularul pietist. În ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, virtutea umilinţei înţeleasă ca adânc de smerenie s-a manifestat „cu putere şi cu slavă multă” mai ales în cazul unei pleiade aparte de sfinţi nevoitori cunoscuţi îndeobşte sub numele de „cei nebuni-pentru-Hristos”; anume acei ostaşi duhovniceşti ce au luat asupra lor de bunăvoie crucea unei „nebunii” care nu e din lumea aceasta: să flămânzeşti ziua şi noaptea, să dormi prin peşteri sălbatice sau colibe improvizate ori prin cine ştie ce ascunzişuri nebănuite, să umbli gol complet sau doar înfăşurat în zdrenţe - şi toate acestea pentru ca astfel să rabzi ocara şi dispreţul celorlalţi doar pentru că îţi păstrezi intactă libertatea de a sluji neîncetat Lui Hristos Dumnezeu pe această cale, în special, prin rugăciunea neîncetată a inimii. Literatura de specialitate abundă de relatări despre astfel de vajnici ostaşi ai Duhului Sfânt, precum: Sfântul Simeon din Emesa (sec. VI), Sfânta Isidora din Egipt (sec. VI), Sfântul Andrei din Constantinopol (sec. X), Sfântul Isidor din Rostov (sec. XV), Sfântul Vasile din Moscova (sec. XVI), Sfântul Teofil din pustia Kitaev (sec. XIX), Sfântul Toma din Siria şi Sfânta Xenia din Sankt-Petesburg - iar lista cu numele acestor mari trăitori ai misterului îndumnezeirii firii omeneşti prin purtarea cu deplin curaj a Crucii ar putea continua mult şi bine. Pentru a înţelege miezul acestei harisme speciale care este nebunia-pentru-Hristos (asumată şi trăită ca cea mai înaltă formă de umilinţă duhovnicească) , trebuie să ne amintim de uimirea Sfîntului Antonie cel Mare atunci când Dumnezeu i-a descoperit măsura sporirii duhovniceşti a curelarului din Alexandria şi a soţiei lui (precum şi cea a oierului sau cimpoierului pomeniţi în alte locuri din „Vieţile Sfinţilor”) – toţi aceştia nefiind monahi totuşi duceau viaţă duhovnicească pentru Dumnezeu la o înălţime asemănătoare pustnicilor. Astfel de exemple nu vor putea fi înţelese niciodată de cei care văd în Dumnezeu doar pe  Cel Care i-a creat şi Care  prin aceasta dator este să le satisfacă cererile  şi pretenţiile de natură economică şi administrativă şi să le dea cu dinadinsul deplină sănătate şi belşug de prosperitate.

            Treptele nevoinţei sunt pe măsura străduinţei fiecăruia în lucrarea postului şi rugăciunii. Să nu uităm însă că nici viaţa lumească, plină de încercări şi marcată deopotrivă atât de oportunităţi cât şi de privaţiuni, nu este lipsită de propriile ei umilinţe – unele dintre acestea având chiar un impact deosebit de dur asupra sufletului: un eşec, o nenorocire, o pagubă, un accident, un dezastru sau o catastrofă, o hotărâre greşită în viaţă – toate acestea de multe ori asemănându-ne Sfântului şi Dreptului Iov cel mult-pătimitor întru adevărata cunoaştere de sine. Astfel de lucruri nu ar trebui prea iute trecute cu vederea, pentru că sunt pedagogice, precum zice Scriptura: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Această formă de nevoinţă (nebunia-pentru-Dumnezeu) deşi de multe ori văzută ca împinsă la extrem de ochii celor neiscusiţi, reprezintă una dintre căile de vieţuire care a dăruit cerurilor multe stele strălucitoare înălţate pe bolta duhovnicească a Bisericii. Fără astfel  de valori umane de netăgăduit, Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie nu ar mai fi avut nici o relevanţă în sânul societăţii contemporane – şi aşa confuză şi mult distanţată de cuvântul Lui Dumnezeu. Tocmai de aceea fugind de umilinţă, neînţelegându-i sensul şi rostul, ajungem să ne izbim de adevărul proverbului bătrânesc: „când nu te smereşti tu, te smereşte viaţa”. În zadar fugi de umilinţă toată viaţa, pentru că la urmă tot te găseşte Dumnezeu atunci când  trebuie să ţi-o arate ca s-o guşti. Nu degeaba Sfântul Ioan Iacob Hozevitul viersuieşte în poeziile sale (adunate în volumul „Hrană duhovnicească”): „Căci din apa umilinţei au băut în viaţă sfinţii”. Aşadar starea de umilinţă plină de harul smereniei este apogeul apropierii omului de Dumnezeu din propria sa dragoste şi dorire, necondiţionat, neobligat şi neconstrâns: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Şi tocmai de aceea „Vieţile Sfinţilor” sunt pline de asemenea ecranizări literare duhovniceşti despre sfinţi văzuţi de ochii lumii doar ca nişte simplii trăitori prin obşti de călugări sau prin pustietăţi (ori chiar şi în lume – dacă ar fi să ne amintim fie şi numai de acea femeie care slujea într-un han încălţată cu pantofi plini de cuie pentru a se împotrivi pornirilor plăcerilor trupeşti, muncind ca să-şi crească cei trei copii ai ei feriţi de nelegiuirile lumii)... cu cât adânc al inimii putem şi noi să exclamăm odată cu Psalmistul: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne” (Ps. 138, 14), „toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25) „şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” („Sfinţirea cea Mare a apei”).

            Rădăcina ultimă a acestei umilinţe fără seamăn este de fapt îndelungă răbdarea Lui Dumnezeu pentru păcatele nemăsurate  ale oamenilor, izvorâtă din nemărginirea iubirii şi doririi Lui de a ne mântui. În sufletul nostru, această mult-binecuvântată stare de umilinţă nu poate să se ivească decât din multa rugăciune îndelungată prin înmulţirea psalmilor şi prin stăruirea în săvârşirea necontenită a pravilei personale: „Împărătesei Celei alese mai înainte de veci Îi serbăm noi cu credinţă şi cu umilinţă Acoperământul Ei cel întru-tot-luminos” (Icosul I al „Acatistului Acoperământului Maicii Domnului”). Degeaba ne-am imagina că ar fi nevoie de vreo tehnică inginerească anume pentru a ajunge  la această treaptă duhovnicească; mintea şi inima sunt singurele ancore sufleteşti care se pot înfinge adânc în Dumnezeu pentru ca sufletul să primească liniştea şi pacea de la Duhul Sfânt. Să nu uităm că cei mai mulţi dintre noi adresăm rugăciuni Lui Dumnezeu în mod negustoresc – „dă-mi”, „fă-mi”, „vreau”, „îmi trebuie” şi „aş mai vrea” şi „am văzut şi aceea” şi „vreau şi cealaltă” – totul ca la supermarket sau ca la târgul de oferte. O fi şi acesta un chip al rugăciunii... dar sigur nu-i dintre cele ce Îl  mulţumesc pe Dumnezeu. Poate ar fi cazul să ne amintim de cuvintele Lui Hristos din predica de pe munte: „cine este omul acela între voi care, de-i va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe?” (Mt. 7, 9-10),  „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 24), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 32), „Nu ştiţi ce cereţi” (Mt. 20, 22), „Când vă rugaţi, ziceţi «Tatăl nostru»” (Lc. 11, 2). Ca să  nu mai vorbim de faptul că în realitate rugăciunea ar trebui să facă parte integrantă din viaţa şi fiinţa noastră: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17)

            Un alt aspect care ţine de delicateţea cuvenită săvârşirii rugăciunii, este cel care se referă la poziţia necesară trupului aflat în rugă pentru a aduce umilinţa: fie în genunchi, fie în picioare, cu faţa la pământ sau cu mâinile ridicate, îmbrăcat cu sac şi acoperit de cenuşă precum ninivitenii sau cu cămaşa sfâşiată ca şi Iov oarecând. Pentru vremea noastră, în condiţiile de progres tehnologic urban agresiv realizat în societatea contemporană, cel mai curat am putea să ne rugăm în timpul nopţii, în intimitatea căminului familial sau între zidurile chiliei ori cel mai bine în biserică, la rugăciunea de obşte. Ce ar mai trebui ştiut (şi s-a pierdut din vedere) este şi faptul că rugăciunile cele mai plăcute Lui Dumnezeu sunt cele făcute la lumina candelei sau a lumânărilor, în faţa Icoanei, în mireasmă de tămâie  şi înveşmântat cuviincios (cum ar fi capul acoperit pentru femei,  ca semn de respect faţă de Maica Domnului şi faţă de Sfinţii din Icoane), în linişte profundă, în tăcere adâncă sau chiar şi în şoaptă, cu evlavie, cu răbdare , cu luare-aminte, îngrijindu-ne anume să  nu ne lăsăm deranjaţi şi tulburaţi de preocupări lumeşti în timpul rugăciunii pentru ca să o putem duce la bun sfârşit, oricât ar dura – fie o jumătate de oră, fie un ceas întreg sau chiar şi jumătate din noapte, până când neputinţa firii trupeşti şi nevoia de odihnă îl face pe nevoitor să pogoare cu mintea de la cele cereşti la cele pământeşti. Aşadar, la rugăciune „toată grija cea lumească să o lepădăm” (Heruvicul). Aşa ne vom aduce aminte să cerem  „sfârşit creştinesc vieţii noastre, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată” de la Hristos – fără frică, fără spaimă, fără teamă dar cu fiască şi sfântă sfială, că am putea pierde nădejdea mântuirii prin neglijenţă sau prin nepăsare. De aceea este nevoie de atenţie, pentru ca să nu ni se despartă mintea de Dumnezeu, ci pentru a rămâne pururea cu El precum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Ef. 5, 19) şi „şi aşa pururea cu Domnul vom fi!” (I Tes. 4, 17).

            În rugăciunile de umilinţă putem găsi elemente care să ne familiarizeze din timp pentru vremea întâlnirii cu Hristos Cel Înviat, pentru ca să  nu mai reacţionăm anarhic şi îngroziţi la semnalul morţii, aşa precum fiarele sălbatice ţinute în captivitate, speriate şi hăituite. În „Pateric” ni se povesteşte despre un sfânt părinte care aflat pe patul de moarte râdea din toată inima, văzându-i pe ucenicii săi deopotrivă de speriaţi şi de uimiţi de veselia pe care el o simţea la sfârşitul vieţii sale. În loc să le ofere cuvinte testamentare  şi maxime duhovniceşti de întărire, bătrânul le-a răspuns: „râdeam pentru că vă temeți toți de moarte și am mai râs pentru că nu sunteți gata. Am râs pentru că de la osteneală merg la odihna”. Zice  Scriptura: „Nu plângeţi după mort şi nu-l bociţi” (Ier. 22, 10) căci „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia!” (I Cor. 15, 22). Sfârşitul nostru îşi află cununa tot prin cuvântul Scripturii: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă şi rămâi întru porunci” (Sir. 28, 6). De-a pururea cugetarea la moarte ne fereşte de rău pentru că teama de a-L nu supăra pe Dumnezeu este începutul iubirii desăvârşite pentru El.

            De aceea, aceste rugăciuni de smerită cugetare cuprinsă în volumul de faţă nu sunt propuse rugătorilor pentru ca aceştia să înceapă să  stoarcă nenumărate ştergare de lacrămi, nici nu au intenţia de a stârni un „curent al elitei plângăcioase”. Nu ne dorim defel o Ortodoxie lacrimogenă, pietistă, ridicolă şi izolată de realitate, ruptă de bunăstarea şi de progresul tehnico-ştiinţific proprii veacului nostru. Aceste rugăciuni urmăresc să formeze creştini ponderaţi, cu inimă caldă, neîmpietrită, atentă la tot ceea ce înseamnă hazard, şoc, surplus de avuție provenit din lăcomie şi avariţie, libertinaj greşit înţeles şi rău asumat, miraj seducător şi mincinos, dar depăşit fără agitaţie, printr-o gândire înţeleaptă, în stare să deosebească sacrul de profan şi binele de rău. Oare cum ne stă atunci când ne trezim că ne apucă spaima de cipul biometric încorporat în paşaport sau în cartea de identitate sau în permisul de conducere auto – toate acestea fiind simple făcături de mâini omeneşti, lăsate tot prin îngăduinţa Lui Dumnezeu („Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi!”- Mt. 10, 29-30) dar în schimb minimalizăm şi ignorăm total pericolul social şi primejdia morală a libertinajului generalizat din toate domeniile, care tinde să distrugă până şi cele mai curate minţi şi calde inimi de prunci, atentând virulent la fecioria inocenţei proprie sufletului de copil, ca să nu mai pomenim de efectele desfrâului generalizat al plăcerilor trupeşti devenit o adevărată industrie în societatea contemporană globalizantă-zisă creştină -, împinsă la extrem pe scară planetară şi proiectată intenţionat parcă pentru distrugerea familiei ca şi piatră de temelie a societăţii umane. Lipsa de rugăciune este cel mai periculos cip pentru ortodocşi, lipsa de post, lipsa de spovedanie, de împărtăşanie, de comuniune cu Duhul Sfânt în lucrare - iar noi ne plângem că decădem şi că Dumnezeu nu ne ascultă! ... Opriţi haosul cu rugăciunea!, înapoi la poarta Raiului!, fuga la filele Sfintelor Scripturi!, să primim iarăşi ca mântuitoare învăţătura relevată a Lui Iisus Hristos despre împărăţia Lui Dumnezeu: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (In. 18, 36)

            Abia atunci când vom îngenunchea din nou la picioarele Lui Hristos-Prunc în braţele Preacuratei Sale Maici, pururea-Fecioara Maria, vom avea mai puţine încercări, mai puţină tristeţe şi mai multă bucurie. Abia atunci când vom cere din nou ajutorul Sfinţilor Îngeri păzitori nu vom mai cădea prea uşor la vreme de ispită. Când ne vom aminti că omul este „umbră” (Ps. 38, 9), „vis” (Iov. 20, 8), „nor uşor” (Is. 19, 1), „ca pânza de păianjen” (Ps. 38, 15), „ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului” (Ps. 102, 15) şi astfel ne vom gândi şi la moarte, o vom primi ca pe o trecere necesară intrării în veșnicie, nu ca pe ceva groaznic: ,,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (In. 12, 24). Să învăţăm umilinţa duhovnicească nu ca pe o jignire, ca pe o degradare faţă de cei din jur, ci să vedem în ea acea cale de a ne apropia atât de mult de Dumnezeu încât să ne unim cu El şi astfel să-L cunoaştem cu adevărat, rugându-L să ne primească iarăşi ca pe nişte fii ai Săi iubiţi, dornici de mântuire: „şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Dar cel mai important este să primim de la Dumnezeu răspunsul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău!” (Mt. 25, 21); iar pentru a putea înainta pe drumul mântuirii , avem nevoie de cuvântul Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33) căci „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc. 11, 28).

            Rugăciunea este lucrarea tuturor creştinilor râvnitori, osârduitori pe ogorul mântuirii sufletului, cu nădejdea că prin ea va creşte numărul celor cu adevărat iubitori de Hristos, aşa precum la începuturile sale „Biserica sporea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9, 31) atunci când „cei ce au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41). „Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu