„Învăţătorule,
toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins.” (Lc. 5, 5)
„După
cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Lc. 5, 5)
„Un om,
plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.” (Mt. 25,
14)
„Unuia
i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui.”
(Mt. 25, 15)
„Bine,
slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă,
peste
multe te voi pune!” (Mt. 25, 21)
„Slugă
vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am
împrăştiat?” (Mt. 25, 26)
„Căci
tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i
se va lua!” (Mt. 25, 29)
„Iar pe
sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară!” (Mt. 25, 30)
„Iar
Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând:
Ieşi de
la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8)
„A zis
Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” (Lc.
5, 10)
Problema
chemării lăuntrice la mântuirea în Hristos reprezintă preocuparea de căpătâi a
oricărui creştin botezat în Numele Sfintei Treimi şi altoit în trunchiul
viei-Hristos: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). De-a lungul
veacurilor creştine toţi sfinţii, teologi cu viaţa şi cu ştiinţa şi trăitori ai
tainei îndumnezeirii firii omeneşti, au experiat întâlnirea cu Hristos Cel
înviat în mod mistic sau duhovnicesc. Evident, vorbirea despre Dumnezeu nu este
unul şi acelaşi lucru cu trăirea în Dumnezeu; experienţele spirituale ale
marilor mistici ai Bisericii au demonstrat aceasta pe tot parcursul istoriei
creştinătăţii. Anume că - cel care L-a întâlnit pe Dumnezeu fie şi numai o
singură dată, nu-L va mai putea uita niciodată: „Oare femeia uită pe pruncul ei
şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi
uita pe tine!” (Is. 49, 15). Poate tocmai din acest motiv a şi rostit
Mântuitorul Iisus Hristos aceste cuvinte: „cel ce va strica una din aceste
porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în
împărăţia cerurilor, iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema
în împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 19).
Ca drept
dovadă că Sfânta Evanghelie consemnează limpede răspunsul Stăpânului la
osteneala slujitorului: „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu!” (In. 12,
26). Iar ca şi cuvânt de răsplătire auzim un îndemn de laudă şi de apreciere:
„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste
multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău!” (Mt. 25, 21). Oare poate
fi o izbândă mai mare ca aceasta – ca bucuria mântuirii să o faci părtaşă chiar
izvorului din care ea provine, şi anume la bucuria Domnului Dumnezeu? Scris
este: „aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se
pocăieşte” (Lc. 15, 7). Dacă pentru un păcătos întors de la minciună la adevăr
şi scos de la întuneric la lumină saltă cerul de bucurie, oare cu cât mai mult
fi-va slăvită odihna dreptului plăcut lui Dumnezeu? „Scumpă este înaintea
Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 6).
„Ce-i va
folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?
Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). Sfinţii Părinţi
ne învaţă că o singură floare din Rai este mai scumpă decât toate bogăţiile
pământului. Şi totuşi noi, oamenii, pământeşti şi stricăcioşi fiind, în loc să
fim extaziaţi de puterea făcătoare de minuni a rugăciunii către Dumnezeu sau
uimiţi înaintea moaştelor sfinţilor plini de darurile sau harismele Duhului
Sfânt, ne trezim extaziaţi privind cu poftă nesăţioasă strălucirea înşelătoare
a lucrurilor materiale, făcute de mâini omeneşti – care nu au nici viaţă nici
veşnicie, ci sunt pieritoare; ba chiar valoarea lor însăşi nu stă nicidecum
neapărat în utilitatea lor, ci este dată tot de inteligenţa minţii geniale a
omului care le-a născocit. Dar dacă Dumnezeu n-ar fi dăruit El Însuşi această
inteligenţă şi inventivitate şi putere copilului Său, omul, ele nici măcar nu
ar fi existat! La unele ca acestea glasului Regelui Prooroc Solomon exclamă:
„deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Eccl. 1, 2). Iată
glasul Domnului: „O, omule! Nu ţi-am dat ştiinţă şi tehnică pentru ca să fugi
de Mine, ci ţi le-am dat pe toate în stăpânire tocmai pentru ca să Mă poţi cunoaşte
şi să te apropii mai uşor de Mine şi de Cer…”.
Pentru a
pune în cumpăna judecăţii din conştiinţa de sine a omului aspectul
material-pământesc şi pe cel nematerial-duhovnicesc al vieţii, Fiul lui
Dumnezeu rosteşte următoarea întrebare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb
pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26), continuând apoi cu îndemnul la chibzuinţă
şi înţelepciune: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică,
unde furii nu le sapă şi nu le fură!” (Mt. 6, 20). Pentru toate aceste bogăţii
ale lumii (doar de Dumnezeu ştiute şi cunoscute) Sfânta Evanghelie reprezintă
cea mai puternică mărturie cu privire la necunoaşterea de către om a tainelor
lui Dumnezeu.
Şi
astăzi, după douăzeci de veacuri de luptă îndârjită împotriva păcatului,
Biserica lui Hristos scoate în apărarea sufletului omenesc toate armele
duhovniceşti şi resursele spirituale posibile: în primul rând Euharistia,
Jertfa liturgică, iar apoi catehizarea prin intermediul seminariilor şi al
facultăţilor teologice, afirmarea existenţei lui Dumnezeu în sufletele copiilor
prin munca profesorilor de religie, dar şi mijloacele moderne de comunicare în
masă cu scopul de a face auzit în societate glasul Bisericii şi voia cea sfântă
a lui Dumnezeu. Dar lupta acerbă cu păcatul se dă mai ales prin sfinţiţii
slujitori şi duhovnici, care au datoria şi menirea de a face auzit în lume
(prin predica de la amvonul bisericii şi prin conferinţele de la catedra
şcolii) răsunetul de trâmbiţă al glasului Scripturilor. În acest sens cuvântul
preotului trebuie să evoce profetic strigătul din veac al Arhanghelului la
ceasul înfricoşătoarei răzvrătiri a îngerilor: „Să stăm bine! Să stăm cu frică!
Să luăm aminte!” (Sfânta Liturghie) căci chiar dangătului clopotului din turlă
nu este altceva decât glasul Bisericii biruitoare a Sfinţilor din Cer, care
umplu văzduhul cu lauda lor heruvimică şi serafimică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Is. 6, 3). Dar dacă ne
imaginăm că totul ar fi perfect în viaţa noastră, atunci ne izbim de cuvintele
Mântuitorului care ne avertizează categoric: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt. 20,
22).
Ca drept
dovadă că şi azi, la început de veac şi de mileniu (deja al treilea de la
Hristos), atunci când sunt întrebaţi de ce sunt ortodocşi, creştinii noştri nu
sunt în stare să răspundă clar şi teologic ci, precum neştiutorii de carte,
afirmă cu seninătate: „pentru că aşa a dat Dumnezeu!” sau „pentru că aşa am
văzut la părinţii noştri!” ori „pentru că m-a dojenit cutare să am grijă de
suflet să nu ajung în iad, pentru că nu-i bine ce fac!”. La o astfel de
ignoranţă amorfă, de cele mai multe ori li se dă un răspuns direct pe măsura
nepăsării, a lenei şi a necunoaşterii lor de Dumnezeu: „Ei, ce – s-a întors
vreodată cineva de pe lumea cealaltă ca să ne spună ce-i acolo? Nu ştie nimeni
dacă dincolo de mormânt mai e ceva; aici şi acum sunt şi Raiul şi iadul!”.
Pentru unii ca aceştia Sfintele Scripturi vestesc: „ochii lor erau ţinuţi ca să
nu-L cunoască” (Lc. 24,16). Aşa se face că nepăsătorii moderni ai
contemporaneităţii, prinşi în mreaja încâlcită şi sufocantă a agoniselii
materiale deşarte, au în faţă două căi lungi, pustii şi lipsite de indicator:
omul merge unde vrea ! Cea dintâi este cea de la urechi la inimă – pentru a voi
şi a simţi nevoia de chemare la lucrarea cuvântului lui Dumnezeu (şi care
constă de fapt în pătrunderea în adâncimile tainelor lucrării Lui în lume); cea
de a doua cale este cea de la inimă la faptă: pentru că mulţi aud cuvântul lui
Dumnezeu, le sună plăcut în urechi, li se pare că este frumos şi că dă îndemn
la curaj şi la voinţă – dar nu chiar atât încât să-l împlineşti practic, cu
fapta, cu aplicare directă şi imediată în viaţa ta personală. Iar aceasta pentru
că nici nu simţi nevoia de a te implica în ascultarea de voia lui Dumnezeu şi
nici nu ai acea sensibilitate lăuntrică a inimii care să te apropie de El
pentru a conlucra cu Dânsul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi
Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).
La un
moment dat Mântuitorul Hristos ne dezvăluie măsura ignoranţei mulţimilor cu
privire la cunoaşterea dogmei Sfintei Treimi, zicând: „Nimeni nu cunoaşte pe
Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul
şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27) – desemnând prin aceasta
pe omul sfinţit prin credinţă. În cazul Sfinţilor Apostoli, mărturia cu privire
la ei provine chiar din gura Mântuitorului: „de acum înainte vei fi pescar de
oameni” (Lc. 5, 10). Iată, aşadar, noua autoritate a Bisericii lui Iisus
Hristos: apostolia. Astfel, Biserica este „una, sfântă, sobornicească şi
apostolească” (Simbolul Credinţei), „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,
15) şi dumnezeiască, „câştigată cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28); va fi
întemeiată după Înălţarea cu trupul la Cer a lui Iisus, la Pogorârea Duhului
Sfânt în ziua Cincizecimii, atunci când apostolii „s-au umplut toţi de
Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2, 4). Prin
aceasta Biserica devine forul spiritual suprem al istoriei, cu autoritate
profetică, apostolică, şi evanghelică: „Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe
care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi
să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei
doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacov al lui Zevedeu şi
pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii
tunetului şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi
pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, şi pe Iuda
Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut” (Mc. 3, 14-19). Pe lângă faptul că i-a
numit „apostoli” şi „pescari de oameni”, i-a mai numit şi ucenici: „zis-a
Domnul către ucenicii Săi” (Lc. 17, 1).
Această
noţiune de „ucenicie” în viaţa duhovnicească face trimitere nemijlocită la
prietenie şi bunătate, la apropiere şi cunoaştere, la conlucrare şi
descoperire: „căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27). Dintr-o asemenea
stare încep să rodească darurile sau talanţii, care se regăsesc în toţi oamenii
pământului (indiferent de neam, de cultură sau de pregătire intelectuală). Iar
talantul poate fi material (ţinând de cultura şi educaţia lumească) sau
spiritual, de natură sacramentală duhovnicească. În cazul acesta vorbim de
harisme, care sunt o manifestare a Duhului Sfânt prezent în inima omului, în
trupul şi în sufletul lui: „ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă !” (In. 10,
10). „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22): iată, la prima vedere un mod gratuit de a
dărui; numai că, la o analiză mai atentă, se dă pentru că: „sunteţi ucenicii
Mei” (In. 13, 35) şi „apostoli ai lui Hristos” (I Tes. 2, 6). Mai mult, tot
prin lucrare dumnezeiască, face apostolilor un dar de pricepere unic în lume şi
în istorie: „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45); pe
lângă faptul că deja le rânduise să vadă cu proprii lor ochi toate minunile şi
tămăduirile din anii de activitate mesianică, zicându-le: „Fericiţi sunt ochii
care văd cele ce vedeţi voi!” (Lc. 10, 23). Este evident faptul că
posibilitatea de a contempla, ca martori oculari şi trăitori direct implicaţi,
tainele dumnezeieşti – nu a fost dată oricui. De altfel câţi dintre fii
oamenilor nu şi-ar fi dorit să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului,
vorbind, dormind, lăcrimând, săvârşind minuni sau rugându-Se Tatălui Celui
care-L adeverea la Iordan şi pe Tabor, şi-L preamărea la Răstignire, Înviere şi
Înălţare. De aceea ne spune Scriptura despre apostoli că „s-au întors în
Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi
binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 52-53).
Poate că
într-adevăr nu au depus prea mari eforturi pentru dobândirea unor asemenea
daruri, dar Dumnezeu avea să îngăduie asupra lor destule ispite şi încercări.
În acest sens, spaima, frica îndurată de ei la răstignirea Domnului, ne-a
arătat tuturor că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni „Ieşi de la mine, Doamne,
că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8), iar asta nu pentru a desconsidera harul sau
lucrarea Duhului Sfânt, ci pentru a scoate în evidenţă faptul că osteneala în
via lui Hristos sau pe ogorul Domnului nu e după daruri, ci e după credinţă. În
învăţăturile Sale Hristos afirmă nu doar o dată: „şi muntelui acestuia de veţi
zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa!” (Mt. 21, 21). Aşa s-au
petrecut lucrurile şi cu cei din pilda talanţilor: cel cu cinci şi cel cu doi
talanţi s-au ostenit şi i-au înmulţit, aducând prin osteneala lor alţi cinci,
respectiv doi talanţi, făcând aceasta din convingere şi cu bună ştiinţă, fără
să mai pună lucrul la îndoială, în balanţa minţii omeneşti căzute: „Dar dacă
voi pierde? Dacă nu-mi iese?”, ci au trecut la treabă după vorba din bătrâni
care zice că „cine nu riscă nu câştigă”. E drept că în cazul lor nu era
implicat nici un risc, ci, ca nişte neguţători experimentaţi în lucrul cu
talanţii, au ştiut să-i lucreze; tot un proverb din popor zice că „acolo unde
pune omul voinţa, pune şi Dumnezeu mila”.
Aşa au
mers ei cu Dumnezeu şi au câştigat, căci scris este: „cel ce nu adună cu Mine
risipeşte” (Lc. 11, 23). Precum de altfel a păţit cel cu un singur talant.
Situaţia lui ridică o problemă delicată între valoare şi non-valoare. În
general se zice că e bine să ştii că ştii dar că nu e rău nici când nu ştii că
ştii. Aici se remarcă talantul în timpul lucrării şi se cunosc roadele, după un
alt cuvânt al Evangheliei: „au dat roade şi au adus: una treizeci, alta
şaizeci, alta o sută” (Mc. 4, 8) de boabe, din pilda spicului care a rodit în ţarină.
În schimb, pentru cel cu un singur talant, pe care l-a îngropat, s-a împlinit
cuvântul: „E bine să ştii că nu ştii, nu este bine când nu ştii că nu ştii şi e
foarte rău atunci când nu vrei să ştii că nu ştii”. De altfel aşa au apărut şi
s-au format sectele: „vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29).
Într-o
situaţie asemănătoare se află şi cei care zic că lucrarea spirituală e prea
grea: „nu merge, nu fac faţă şi nici nu văd roadele”. Dar „roada Duhului este
dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Roada aceasta
reprezintă împlinirea formării duhovniceşti a „pescarului de oameni”. O
pregătire bună, o bună cunoaştere şi o lucrare eficientă presupun râvnă, înseamnă
trăire şi experienţă, nu lene, laxitate şi lucru de mântuială. Scrie Apostolul:
„Nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă
oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Ef.
6, 6).
Ce vede
Iisus? „A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele,
spălau mrejele” (Lc. 5, 2) - cum e firesc, ca pescar verifici mrejele, coşi
găurile, repari ochiurile de plasă rupte pentru ca să nu scape peştii prin ele.
Ce spune Cartea Regulei Pastorale a Sfântului Grigorie Dialogul?
„Pentru fiecare suflet în parte altfel de crâsnic să foloseşti pentru ca să-l
pescuieşti în corabia mântuirii şi să-l aduci la Hristos”. Cu texte scoase de
la naftalină, cu predici de factură post-mortem şi cu vorbe moarte nu vom
pescui niciodată peşti vii, însufleţiţi. Cuvântul prinde viaţă în omul plin de
viaţă. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte
în mine” (Gal. 2, 20). Iar glasul Evangheliei strigă: „Dacă însetează cineva,
să vină la Mine şi să bea!” (In. 7, 37).
O
pescuire devine minunată şi aduce rod mult de peşti mari şi mici numai atunci
când cel ce aruncă mreaja lucrează în apele dreptei credinţe. Adică după o
pregătire aparte şi o trăire specială. Duhul Sfânt este Cel ce îndeamnă,
luminează şi descoperă căile potrivite şi modalităţile corecte de a pescui –
atât sufletul mare (cu un viitor poate plin de talanţi), cât şi sufletul mai
mic – pentru ca toţi „la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Cuvântul
ucenicului truditor din greu – „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am
prins” (Lc. 5, 5) se explică într-un chip duhovnicesc prin cuvântul
Învăţătorului: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu
cât mai mult!” (Mt. 6, 23). Acest cuvânt de altfel descoperă cumva starea
jalnică a omului prins sub puterea Legii Vechi în noaptea grea a păcatului.
Pentru că noaptea propriu-zisă nu reprezintă o răutate ci o stare de lucruri
firească: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Fac.
1, 5). Dar atâta timp cât peştii nu au reacţionat la mişcarea volocului şi
astfel n-au ajuns în mreje – fie că în plasă era vreo spărtură, fie nada era
deja prea cunoscută. Doar zic unii credincioşi: „asta ştiu”, „asta cunosc”,
„asta am mai auzit”; dar nu zic: „nimic nu fac din toate câte ştiu”! Vedem că
pescarul, deşi caută să-şi justifice cumva nepriceperea sau neputinţa vădită în
practicarea meşteşugului prinderii peştilor, totuşi, la cuvântul Luminii (adică
la porunca Învăţătorului) răspunde: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele!”
(Lc. 5, 5).
În acest
moment, spre deosebire de Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Ioan
consemnează un cuvânt-cheie al Mântuitorului: „Aruncaţi mreaja în partea
dreaptă a corăbiei !” (In. 21, 6). Aceasta înseamnă că învăţătura de credinţă
trebuie să fie neapărat sfântă, profetică, apostolică şi neapărat dreaptă –
adică ortodoxă. Este singura care poate prinde „mulţime mare de peşte, încât să
li se rupă mrejele” (Lc. 5, 6). Mrejele rupte care trebuiau cârpite – „dregându-şi
mrejele” (Mt. 4, 21) – reprezintă propovăduirea Vestirii celei bune altor
neamuri, prin cărturari învăţaţi, misionari şi mărturisitori, simbolizând cumva
şi faptul că apostolii se vor răspândi pretutindeni pe marea lumii acesteia şi
îi vor amuţi ca pe nişte peşti fără de glas pe ritorii păgâni cei
mult-vorbitori, întorcându-i la lumina lui Hristos-„Lumină spre descoperirea
neamurilor” (Lc. 2, 32), umplând totodată corabia Bisericii plutitoare pe marea
vieţii cu mulţimea peştilor prinşi cu undiţa Sfântului Botez, gata parcă să o
scufunde sub greutatea lor. Aşa i-am văzut de-a lungul veacurilor pe adevăraţii
creştini: dând năvală la Adevăr şi fiind gata să moară pentru Hristos: „cei ce
au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la
trei mii de suflete” (Fapte 2, 41) iar „cei ce auziseră cuvântul au crezut şi
numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). În
acest eveniment cu adevărat profetic al pescuirii minunate putem descoperi
prevestirea mulţimii martirilor din primele trei veacuri creştine, de până la
anul 313 al Edictului de la Mediolanum dat de Sfântul Împărat
Constantin cel Mare pentru oprirea persecutării creştinilor.
Atunci
când vânturile furtunoase şi valurile învolburate se năpustiseră asupra
corabiei încât toţi credeau că stă gata să se scufunde – „El, sculându-Se, a
certat vântul şi a poruncit mării: Taci ! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi
s-a făcut linişte mare” (Mc. 4, 39). Şi iată că de atunci şi până astăzi, prin
fiecare licăr şi susur tainic din liniştea rugăciunii săvârşite la ceas de
noapte, pătrundem cu mintea mrejele Scripturilor, paginile „Filocaliei” şi ale
„Vieţilor de Sfinţi”, descoperind în ele câte o şoaptă divină de suflet
ziditoare, numai bună de agăţat în undiţa cuvântului propovăduirii. Şi astfel,
încetişor şi grijuliu, sub privirea blândă din icoană a Mântuitorului Hristos,
cu vâsla linguriţei de împărtăşire, mai momeşti în mreaja tainelor mântuirii,
pentru împărăţia cerurilor, câte un peştişor mai mare sau mai mic, în apele
dulci ale Botezului, cu undiţa Pocăinţei, scăldat şi curăţit fiind prin lacrimi
luminătoare de suflet şi de conştiinţă. Aici doar vrednicia înmulţirii
talanţilor îşi poate spune cuvântul, unii pescari aducând cinci, alţii doi
peşti sau „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Mt. 13, 23). Precum
zice Evanghelia, aceştia umplu împărăţia lui Dumnezeu cu sufletele drepţilor.
Iar Dreptul Judecător rosteşte: „vrednic este lucrătorul de plata sa!” (Lc. 10,
7). Aceasta este tot o lucrare a Mântuitorului Hristos, căci El dă curaj atât
pescarilor de oameni cât şi neguţătorilor de talanţi: „Nu te teme; de acum
înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10).
Aşadar:
şi apa şi peştii, şi mreaja şi corabia au existat şi vor exista cât va fi
lumea. Nu înseamnă însă că, dacă cineva şi le însuşeşte, gata el a şi devenit
pescar. Dumnezeu Îşi alege pescarii Săi indiferent de voinţa lumii şi de legile
ei: „şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13).
La fel ca şi în slujirea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii, în fiinţa
cărora tot Hristos trimite Duhul, iar „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8). Nu
scrie nicăieri că trecând prin rânduiala hirotoniei, numindu-te cleric şi
dispunând în voie de locaş, de altar, de veşminte şi de odoare – ai şi devenit
făcător de minuni iar Dumnezeu stă la dispoziţia ta. Dintre nenumăraţii
făcători de minuni ai Bisericii, foarte puţini au fost hirotoniţi. Ca dovadă că
ajungi să săvârşeşti minuni nu dacă ai hirotonia neapărat, ci dacă ai credinţa.
Ca şi cleric săvârşeşti cele sfinte după rânduială, iar credinţa îţi verifică
lucrarea. Un singur suflet dacă ai ajutat să se mântuiască, mila Domnului îţi
va acoperi mulţime de păcate. Căci, ca păstor sufletesc al unei comunităţi de
credinţă – oare câte şanse nu ai ca să-ţi faci loc în Cer, printre sfinţi,
ajutând la mântuirea miilor de suflete încredinţate ţie de către Duhul Sfânt
tocmai pentru ca să lucrezi împreună cu Hristos la mântuirea lor? În această
privinţă, aproape totul stă la îndemâna pescarului care dispune de tezaurul
tradiţiei mai-marilor săi străbuni: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri,
care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au
încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Ev. 13, 7). Oare cât peşte nu s-a prins
până la tine suflete al meu? Câtă trudă s-a depus şi câte mreje s-au folosit
pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi pescui în corabie, pe mare, cu undiţa
cuvântului şi cu potirul credinţei ! Iar cel mai mare dar este astăzi la
mreajă, momeala sfântă a Trupului şi Sângelui lui Hristos, de care peştii se
apropie şi la care dau năvală ca să mănânce, ca să crească şi să trăiască.
Trebuie
însă ca pescarul să aibă grijă din când în când să verifice şi soiul peştilor –
dacă nu cumva, prinzând gustul cărnii şi al sângelui, devin peşti răpitori.
Există şi din aceia care nu trebuie a fi primiţi la hrana sfântă: „Nu daţi cele
sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca
nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Mt.
7, 6); „să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea
din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind Trupul Domnului!” (I Cor. 11, 28-29). În asemenea cazuri talantul
pescarului va lucra nu numai prin undiţa cuvântului şi mrejele rugăciunii, ci
va tocmi toate câte sunt de cuviinţă pentru ca tradiţia vie a pescuitului să nu
piardă peştii buni şi să rămână doar cu peşti răpitori, cei care sunt din alte
ape: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta” (In. 10, 16). Pentru că
talantul păstorului de suflet este la fel ca şi talantul pescarului, la fel ca
şi cel al vierului, la fel ca şi cel al semănătorului, la fel ca talantul
stăpânului viei care a plătit câte un dinar tuturor lucrătorilor de peste zi,
indiferent de răstimpul lucrat. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „El a dat pe unii
apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi
învăţători” (Efes. 4, 11). Nu toţi avem acelaşi dar şi aceeaşi lucrare, căci „stea
de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41). La fel se întâmplă şi în
strădania de mântuire a lumii prin păstori: „cel plătit, care nu este păstor,
şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; iar
lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10, 12), în vreme ce „Păstorul cel bun
îşi pune sufletul pentru oile sale!” (In. 10, 11).
Aşa şi
astăzi: nu vom da socoteală cu privire la câţi creştini am botezat, am cununat
sau am înmormântat; aceasta este slujba Bisericii. Şi nici nu contează câţi
oameni vin la biserică. Nu mulţimea oamenilor dă valoarea lucrării preoţeşti,
căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22, 14). Ci cu toţii vom fi
întrebaţi, ca mame şi ca taţi, câţi copii am crescut în dragoste de Dumnezeu,
câţi am salvat din patimi, din păcate, din droguri şi din vicii – precum zice
Sfânta Evanghelie: „în pieţele şi uliţele cetăţii” (In. 14, 21), „la drumuri şi
la garduri” (In. 14, 23). Acolo este chemarea pescarului de oameni, nu în
lacuri artificiale şi în bălţi sălbatice, pline de apele tulburi ale
necredinţei, ale necunoştinţei şi ale nepăsării proprii locurilor în care se
crede că nu este Dumnezeu.
Aici s-a
speriat cel cu un singur talant, de l-a îngropat în pământ. Un astfel de gest
are nenumărate semnificaţii. În primul rând nepăsarea păstorească şi poate
neîncrederea în noi înşine şi în darul lui Dumnezeu (se ştie că harul se dă pe
măsura darului de jertfă). Apoi, uneori, propria noastră neglijenţă faţă de
îndatoririle sufleteşti. Apoi lenea, nepăsarea şi uitarea – cei trei uriaşi
omorâtori ai sufletului. Apoi, mai grav, necredinţa – atât a „pescarului de
oameni” contemporan, cât şi a „peştilor” înzestraţi cu raţiune şi chemaţi în
mrejele mântuirii, care îi face de multe ori (atât pe unii cât şi pe alţii !) să
limiteze puterea Euharistiei la chipul văzut al pâinii şi al vinului. Zis-a
Domnul: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi!” (Mc. 8, 18). Dar
celor aleşi, Hristos le spune deschis: „Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să
vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au
auzit” (Mt. 13, 17). La rândul nostru şi noi auzim cuvintele lui Hristos, aşa
cum au fost scrise întocmai în Sfânta Evanghelie, pe când cei din vremea
Vechiului Legământ prooroceau prin Duhul Sfânt, nevăzând Cuvântul Întrupat -
„pe Carele noi astăzi văzându-L, pre Fecioara o fericim!” (Irmos).
Iată şi
o altă viziune asupra celor care nu se pot mântui nici pe ei şi nici pe alţii:
„Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni
de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25, 24). Aici putem descoperi formalismul găunos
şi ritualismul bolnăvicios al unor manifestări aşa-zis ortodoxe, atunci când
exagerarea şi lipsa de măsură distrug sufletele sau le vatămă şi le smintesc,
astfel pierzându-le definitiv: „vai omului aceluia prin care vine sminteala!”
(Mt. 18, 7) şi „vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu
sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget!”
(Lc. 11, 46). Din astfel de lucruri putem uşor observa deosebirile care apar pe
fondul diferenţelor de credinţă. De aceea, zis-a Domnul: „mai bine i-ar fi lui
dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare!” (Mc. 9,
42). Cuvântul lui Hristos ne aduce aminte de binele făcut de El omului cu duh
necurat care locuia în mormintele din ţinutul Gadarenilor: făpturile
necuvântătoare, porcii, n-au putut suporta prezenţa duhurilor necurate în ei şi
s-au aruncat în mare; în schimb, fapt foarte interesant şi semnificativ, omul –
„zidire de mare preţ” (Părintele Arsenie Boca), făcut „după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), iată că poate sta mult şi bine,
nestingherit de nimic, cu legiuni de duhuri necurate în el, fără să caute
izbăvirea de ele; ci, mai degrabă se leapădă de Hristos decât de patimi: „toată
cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să iasă din
hotarele lor” (Mt. 8, 34). Dar ce vedem? – atât smintitul, cât şi smintitorul …
nu au nici o treabă! Cel smintit merge tot înainte, iscodind din sminteală în
sminteală, până când se vinde diavolului cu totul, uitând că are suflet şi că
vine vremea Înfricoşătoarei Judecăţi la care va trebui să răspundă pentru toate
faptele, vorbele şi gândurile – ba chiar până şi pentru intenţiile sale; iar smintitorul
stă liniştit pe temeiul socotelii că oricum toată lumea e la fel: alte vremuri,
alţi oameni; alte timpuri, alte idei; trebuie să fii în rând cu lumea, nu poţi
ieşi din tipare! Prin tot felul de tertipuri şi subterfugii
speculativ-juridice, omul îşi ascunde de fapt patimile, neputinţele,
obişnuinţele şi plăcerile păcătoase. Şi chiar dacă ar avea o şansă de mântuire
(cât de mare sau de mică, nu ştim!) totuşi nu o foloseşte în nici un fel !
Pentru că cel mai convenabil mod de a vieţui constă tocmai în a te complace în
slăbiciuni şi laşităţi, autovictimizându-te: „şi aşa nu am nici o putere,
oricum sunt pierdut!”. Asta înseamnă să îngropi până şi ultima fărâmă de rost
cu care şi pentru care te-ai născut. Răspunsul Stăpânului răsună cu glas ca de
tunet: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun
de unde n-am vânturat?” (Mt. 25, 26); „Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l
celui ce are zece talanţi!” (Mt. 25, 28) pentru că „cei ce viclenesc - de tot
vor pieri!” (Ps. 36, 9). Iar „pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul
cel mai din afară!” (Mt. 25, 30), „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” (Mt. 25, 30). „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici,
nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. 25, 45): „Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege!
Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile
nici măcar cu un deget!” (Lc. 11, 46).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu