Pescuirea de oameni - talant şi lucrare pentru Dumnezeu

„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins.” (Lc. 5, 5)

„După cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Lc. 5, 5)

„Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.” (Mt. 25, 14)

„Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui.” (Mt. 25, 15)

„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă,

peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21)

„Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?” (Mt. 25, 26)

„Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua!” (Mt. 25, 29)

„Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară!” (Mt. 25, 30)

„Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând:

Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8)

„A zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” (Lc. 5, 10)

Problema chemării lăuntrice la mântuirea în Hristos reprezintă preocuparea de căpătâi a oricărui creştin botezat în Numele Sfintei Treimi şi altoit în trunchiul viei-Hristos: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). De-a lungul veacurilor creştine toţi sfinţii, teologi cu viaţa şi cu ştiinţa şi trăitori ai tainei îndumnezeirii firii omeneşti, au experiat întâlnirea cu Hristos Cel înviat în mod mistic sau duhovnicesc. Evident, vorbirea despre Dumnezeu nu este unul şi acelaşi lucru cu trăirea în Dumnezeu; experienţele spirituale ale marilor mistici ai Bisericii au demonstrat aceasta pe tot parcursul istoriei creştinătăţii. Anume că - cel care L-a întâlnit pe Dumnezeu fie şi numai o singură dată, nu-L va mai putea uita niciodată: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49, 15). Poate tocmai din acest motiv a şi rostit Mântuitorul Iisus Hristos aceste cuvinte: „cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor, iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 19).

Ca drept dovadă că Sfânta Evanghelie consemnează limpede răspunsul Stăpânului la osteneala slujitorului: „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu!” (In. 12, 26). Iar ca şi cuvânt de răsplătire auzim un îndemn de laudă şi de apreciere: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău!” (Mt. 25, 21). Oare poate fi o izbândă mai mare ca aceasta – ca bucuria mântuirii să o faci părtaşă chiar izvorului din care ea provine, şi anume la bucuria Domnului Dumnezeu? Scris este: „aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 7). Dacă pentru un păcătos întors de la minciună la adevăr şi scos de la întuneric la lumină saltă cerul de bucurie, oare cu cât mai mult fi-va slăvită odihna dreptului plăcut lui Dumnezeu? „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 6).

„Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). Sfinţii Părinţi ne învaţă că o singură floare din Rai este mai scumpă decât toate bogăţiile pământului. Şi totuşi noi, oamenii, pământeşti şi stricăcioşi fiind, în loc să fim extaziaţi de puterea făcătoare de minuni a rugăciunii către Dumnezeu sau uimiţi înaintea moaştelor sfinţilor plini de darurile sau harismele Duhului Sfânt, ne trezim extaziaţi privind cu poftă nesăţioasă strălucirea înşelătoare a lucrurilor materiale, făcute de mâini omeneşti – care nu au nici viaţă nici veşnicie, ci sunt pieritoare; ba chiar valoarea lor însăşi nu stă nicidecum neapărat în utilitatea lor, ci este dată tot de inteligenţa minţii geniale a omului care le-a născocit. Dar dacă Dumnezeu n-ar fi dăruit El Însuşi această inteligenţă şi inventivitate şi putere copilului Său, omul, ele nici măcar nu ar fi existat! La unele ca acestea glasului Regelui Prooroc Solomon exclamă: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Eccl. 1, 2). Iată glasul Domnului: „O, omule! Nu ţi-am dat ştiinţă şi tehnică pentru ca să fugi de Mine, ci ţi le-am dat pe toate în stăpânire tocmai pentru ca să Mă poţi cunoaşte şi să te apropii mai uşor de Mine şi de Cer…”.

Pentru a pune în cumpăna judecăţii din conştiinţa de sine a omului aspectul material-pământesc şi pe cel nematerial-duhovnicesc al vieţii, Fiul lui Dumnezeu rosteşte următoarea întrebare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26), continuând apoi cu îndemnul la chibzuinţă şi înţelepciune: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură!” (Mt. 6, 20). Pentru toate aceste bogăţii ale lumii (doar de Dumnezeu ştiute şi cunoscute) Sfânta Evanghelie reprezintă cea mai puternică mărturie cu privire la necunoaşterea de către om a tainelor lui Dumnezeu.

Şi astăzi, după douăzeci de veacuri de luptă îndârjită împotriva păcatului, Biserica lui Hristos scoate în apărarea sufletului omenesc toate armele duhovniceşti şi resursele spirituale posibile: în primul rând Euharistia, Jertfa liturgică, iar apoi catehizarea prin intermediul seminariilor şi al facultăţilor teologice, afirmarea existenţei lui Dumnezeu în sufletele copiilor prin munca profesorilor de religie, dar şi mijloacele moderne de comunicare în masă cu scopul de a face auzit în societate glasul Bisericii şi voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Dar lupta acerbă cu păcatul se dă mai ales prin sfinţiţii slujitori şi duhovnici, care au datoria şi menirea de a face auzit în lume (prin predica de la amvonul bisericii şi prin conferinţele de la catedra şcolii) răsunetul de trâmbiţă al glasului Scripturilor. În acest sens cuvântul preotului trebuie să evoce profetic strigătul din veac al Arhanghelului la ceasul înfricoşătoarei răzvrătiri a îngerilor: „Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!” (Sfânta Liturghie) căci chiar dangătului clopotului din turlă nu este altceva decât glasul Bisericii biruitoare a Sfinţilor din Cer, care umplu văzduhul cu lauda lor heruvimică şi serafimică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Is. 6, 3). Dar dacă ne imaginăm că totul ar fi perfect în viaţa noastră, atunci ne izbim de cuvintele Mântuitorului care ne avertizează categoric: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt. 20, 22).

Ca drept dovadă că şi azi, la început de veac şi de mileniu (deja al treilea de la Hristos), atunci când sunt întrebaţi de ce sunt ortodocşi, creştinii noştri nu sunt în stare să răspundă clar şi teologic ci, precum neştiutorii de carte, afirmă cu seninătate: „pentru că aşa a dat Dumnezeu!” sau „pentru că aşa am văzut la părinţii noştri!” ori „pentru că m-a dojenit cutare să am grijă de suflet să nu ajung în iad, pentru că nu-i bine ce fac!”. La o astfel de ignoranţă amorfă, de cele mai multe ori li se dă un răspuns direct pe măsura nepăsării, a lenei şi a necunoaşterii lor de Dumnezeu: „Ei, ce – s-a întors vreodată cineva de pe lumea cealaltă ca să ne spună ce-i acolo? Nu ştie nimeni dacă dincolo de mormânt mai e ceva; aici şi acum sunt şi Raiul şi iadul!”. Pentru unii ca aceştia Sfintele Scripturi vestesc: „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16). Aşa se face că nepăsătorii moderni ai contemporaneităţii, prinşi în mreaja încâlcită şi sufocantă a agoniselii materiale deşarte, au în faţă două căi lungi, pustii şi lipsite de indicator: omul merge unde vrea ! Cea dintâi este cea de la urechi la inimă – pentru a voi şi a simţi nevoia de chemare la lucrarea cuvântului lui Dumnezeu (şi care constă de fapt în pătrunderea în adâncimile tainelor lucrării Lui în lume); cea de a doua cale este cea de la inimă la faptă: pentru că mulţi aud cuvântul lui Dumnezeu, le sună plăcut în urechi, li se pare că este frumos şi că dă îndemn la curaj şi la voinţă – dar nu chiar atât încât să-l împlineşti practic, cu fapta, cu aplicare directă şi imediată în viaţa ta personală. Iar aceasta pentru că nici nu simţi nevoia de a te implica în ascultarea de voia lui Dumnezeu şi nici nu ai acea sensibilitate lăuntrică a inimii care să te apropie de El pentru a conlucra cu Dânsul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).

La un moment dat Mântuitorul Hristos ne dezvăluie măsura ignoranţei mulţimilor cu privire la cunoaşterea dogmei Sfintei Treimi, zicând: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27) – desemnând prin aceasta pe omul sfinţit prin credinţă. În cazul Sfinţilor Apostoli, mărturia cu privire la ei provine chiar din gura Mântuitorului: „de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10). Iată, aşadar, noua autoritate a Bisericii lui Iisus Hristos: apostolia. Astfel, Biserica este „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” (Simbolul Credinţei), „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15) şi dumnezeiască, „câştigată cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28); va fi întemeiată după Înălţarea cu trupul la Cer a lui Iisus, la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, atunci  când apostolii „s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2, 4). Prin aceasta Biserica devine forul spiritual suprem al istoriei, cu autoritate profetică, apostolică, şi evanghelică: „Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut” (Mc. 3, 14-19). Pe lângă faptul că i-a numit „apostoli” şi „pescari de oameni”, i-a mai numit şi ucenici: „zis-a Domnul către ucenicii Săi” (Lc. 17, 1).

Această noţiune de „ucenicie” în viaţa duhovnicească face trimitere nemijlocită la prietenie şi bunătate, la apropiere şi cunoaştere, la conlucrare şi descoperire: „căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27). Dintr-o asemenea stare încep să rodească darurile sau talanţii, care se regăsesc în toţi oamenii pământului (indiferent de neam, de cultură sau de pregătire intelectuală). Iar talantul poate fi material (ţinând de cultura şi educaţia lumească) sau spiritual, de natură sacramentală duhovnicească. În cazul acesta vorbim de harisme, care sunt o manifestare a Duhului Sfânt prezent în inima omului, în trupul şi în sufletul lui: „ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă !” (In. 10, 10). „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22): iată, la prima vedere un mod gratuit de a dărui; numai că, la o analiză mai atentă, se dă pentru că: „sunteţi ucenicii Mei” (In. 13, 35) şi „apostoli ai lui Hristos” (I Tes. 2, 6). Mai mult, tot prin lucrare dumnezeiască, face apostolilor un dar de pricepere unic în lume şi în istorie: „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45); pe lângă faptul că deja le rânduise să vadă cu proprii lor ochi toate minunile şi tămăduirile din anii de activitate mesianică, zicându-le: „Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi!” (Lc. 10, 23). Este evident faptul că posibilitatea de a contempla, ca martori oculari şi trăitori direct implicaţi, tainele dumnezeieşti – nu a fost dată oricui. De altfel câţi dintre fii oamenilor nu şi-ar fi dorit să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, vorbind, dormind, lăcrimând, săvârşind minuni sau rugându-Se Tatălui Celui care-L adeverea la Iordan şi pe Tabor, şi-L preamărea la Răstignire, Înviere şi Înălţare. De aceea ne spune Scriptura despre apostoli că „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 52-53).

Poate că într-adevăr nu au depus prea mari eforturi pentru dobândirea unor asemenea daruri, dar Dumnezeu avea să îngăduie asupra lor destule ispite şi încercări. În acest sens, spaima, frica îndurată de ei la răstignirea Domnului, ne-a arătat tuturor că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8), iar asta nu pentru a desconsidera harul sau lucrarea Duhului Sfânt, ci pentru a scoate în evidenţă faptul că osteneala în via lui Hristos sau pe ogorul Domnului nu e după daruri, ci e după credinţă. În învăţăturile Sale Hristos afirmă nu doar o dată: „şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa!” (Mt. 21, 21). Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu cei din pilda talanţilor: cel cu cinci şi cel cu doi talanţi s-au ostenit şi i-au înmulţit, aducând prin osteneala lor alţi cinci, respectiv doi talanţi, făcând aceasta din convingere şi cu bună ştiinţă, fără să mai pună lucrul la îndoială, în balanţa minţii omeneşti căzute: „Dar dacă voi pierde? Dacă nu-mi iese?”, ci au trecut la treabă după vorba din bătrâni care zice că „cine nu riscă nu câştigă”. E drept că în cazul lor nu era implicat nici un risc, ci, ca nişte neguţători experimentaţi în lucrul cu talanţii, au ştiut să-i lucreze; tot un proverb din popor zice că „acolo unde pune omul voinţa, pune şi Dumnezeu mila”.

Aşa au mers ei cu Dumnezeu şi au câştigat, căci scris este: „cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Lc. 11, 23). Precum de altfel a păţit cel cu un singur talant. Situaţia lui ridică o problemă delicată între valoare şi non-valoare. În general se zice că e bine să ştii că ştii dar că nu e rău nici când nu ştii că ştii. Aici se remarcă talantul în timpul lucrării şi se cunosc roadele, după un alt cuvânt al Evangheliei: „au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută” (Mc. 4, 8) de boabe, din pilda spicului care a rodit în ţarină. În schimb, pentru cel cu un singur talant, pe care l-a îngropat, s-a împlinit cuvântul: „E bine să ştii că nu ştii, nu este bine când nu ştii că nu ştii şi e foarte rău atunci când nu vrei să ştii că nu ştii”. De altfel aşa au apărut şi s-au format sectele: „vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29).

Într-o situaţie asemănătoare se află şi cei care zic că lucrarea spirituală e prea grea: „nu merge, nu fac faţă şi nici nu văd roadele”. Dar „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Roada aceasta  reprezintă împlinirea formării duhovniceşti a „pescarului de oameni”. O pregătire bună, o bună cunoaştere şi o lucrare eficientă presupun râvnă, înseamnă trăire şi experienţă, nu lene, laxitate şi lucru de mântuială. Scrie Apostolul: „Nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Ef. 6, 6).

Ce vede Iisus? „A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele” (Lc. 5, 2) - cum e firesc, ca pescar verifici mrejele, coşi găurile, repari ochiurile de plasă rupte pentru ca să nu scape peştii prin ele. Ce spune Cartea Regulei Pastorale a Sfântului Grigorie Dialogul? „Pentru fiecare suflet în parte altfel de crâsnic să foloseşti pentru ca să-l pescuieşti în corabia mântuirii şi să-l aduci la Hristos”. Cu texte scoase de la naftalină, cu predici de factură post-mortem şi cu vorbe moarte nu vom pescui niciodată peşti vii, însufleţiţi. Cuvântul prinde viaţă în omul plin de viaţă. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Iar glasul Evangheliei strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (In. 7, 37).

O pescuire devine minunată şi aduce rod mult de peşti mari şi mici numai atunci când cel ce aruncă mreaja lucrează în apele dreptei credinţe. Adică după o pregătire aparte şi o trăire specială. Duhul Sfânt este Cel ce îndeamnă, luminează şi descoperă căile potrivite şi modalităţile corecte de a pescui – atât sufletul mare (cu un viitor poate plin de talanţi), cât şi sufletul mai mic – pentru ca toţi „la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Cuvântul ucenicului truditor din greu – „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Lc. 5, 5) se explică într-un chip duhovnicesc prin cuvântul Învăţătorului: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. 6, 23). Acest cuvânt de altfel descoperă cumva starea jalnică a omului prins sub puterea Legii Vechi în noaptea grea a păcatului. Pentru că noaptea propriu-zisă nu reprezintă o răutate ci o stare de lucruri firească: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Fac. 1, 5). Dar atâta timp cât peştii nu au reacţionat la mişcarea volocului şi astfel n-au ajuns în mreje – fie că în plasă era vreo spărtură, fie nada era deja prea cunoscută. Doar zic unii credincioşi: „asta ştiu”, „asta cunosc”, „asta am mai auzit”; dar nu zic: „nimic nu fac din toate câte ştiu”! Vedem că pescarul, deşi caută să-şi justifice cumva nepriceperea sau neputinţa vădită în practicarea meşteşugului prinderii peştilor, totuşi, la cuvântul Luminii (adică la porunca Învăţătorului) răspunde: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” (Lc. 5, 5).

În acest moment, spre deosebire de Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Ioan consemnează un cuvânt-cheie al Mântuitorului: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei !” (In. 21, 6). Aceasta înseamnă că învăţătura de credinţă trebuie să fie neapărat sfântă, profetică, apostolică şi neapărat dreaptă – adică ortodoxă. Este singura care poate prinde „mulţime mare de peşte, încât să li se rupă mrejele” (Lc. 5, 6). Mrejele rupte care trebuiau cârpite – „dregându-şi mrejele” (Mt. 4, 21) – reprezintă propovăduirea Vestirii celei bune altor neamuri, prin cărturari învăţaţi, misionari şi mărturisitori, simbolizând cumva şi faptul că apostolii se vor răspândi pretutindeni pe marea lumii acesteia şi îi vor amuţi ca pe nişte peşti fără de glas pe ritorii păgâni cei mult-vorbitori, întorcându-i la lumina lui Hristos-„Lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc. 2, 32), umplând totodată corabia Bisericii plutitoare pe marea vieţii cu mulţimea peştilor prinşi cu undiţa Sfântului Botez, gata parcă să o scufunde sub greutatea lor. Aşa i-am văzut de-a lungul veacurilor pe adevăraţii creştini: dând năvală la Adevăr şi fiind gata să moară pentru Hristos: „cei ce au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41) iar „cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). În acest eveniment cu adevărat profetic al pescuirii minunate putem descoperi prevestirea mulţimii martirilor din primele trei veacuri creştine, de până la anul 313 al Edictului de la Mediolanum dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru oprirea persecutării creştinilor.

Atunci când vânturile furtunoase şi valurile învolburate se năpustiseră asupra corabiei încât toţi credeau că stă gata să se scufunde – „El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci ! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare” (Mc. 4, 39). Şi iată că de atunci şi până astăzi, prin fiecare licăr şi susur tainic din liniştea rugăciunii săvârşite la ceas de noapte, pătrundem cu mintea mrejele Scripturilor, paginile „Filocaliei” şi ale „Vieţilor de Sfinţi”, descoperind în ele câte o şoaptă divină de suflet ziditoare, numai bună de agăţat în undiţa cuvântului propovăduirii. Şi astfel, încetişor şi grijuliu, sub privirea blândă din icoană a Mântuitorului Hristos, cu vâsla linguriţei de împărtăşire, mai momeşti în mreaja tainelor mântuirii, pentru împărăţia cerurilor, câte un peştişor mai mare sau mai mic, în apele dulci ale Botezului, cu undiţa Pocăinţei, scăldat şi curăţit fiind prin lacrimi luminătoare de suflet şi de conştiinţă. Aici doar vrednicia înmulţirii talanţilor îşi poate spune cuvântul, unii pescari aducând cinci, alţii doi peşti sau „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Mt. 13, 23). Precum zice Evanghelia, aceştia umplu împărăţia lui Dumnezeu cu sufletele drepţilor. Iar Dreptul Judecător rosteşte: „vrednic este lucrătorul de plata sa!” (Lc. 10, 7). Aceasta este tot o lucrare a Mântuitorului Hristos, căci El dă curaj atât pescarilor de oameni cât şi neguţătorilor de talanţi: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10).

Aşadar: şi apa şi peştii, şi mreaja şi corabia au existat şi vor exista cât va fi lumea. Nu înseamnă însă că, dacă cineva şi le însuşeşte, gata el a şi devenit pescar. Dumnezeu Îşi alege pescarii Săi indiferent de voinţa lumii şi de legile ei: „şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13). La fel ca şi în slujirea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii, în fiinţa cărora tot Hristos trimite Duhul, iar „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8). Nu scrie nicăieri că trecând prin rânduiala hirotoniei, numindu-te cleric şi dispunând în voie de locaş, de altar, de veşminte şi de odoare – ai şi devenit făcător de minuni iar Dumnezeu stă la dispoziţia ta. Dintre nenumăraţii făcători de minuni ai Bisericii, foarte puţini au fost hirotoniţi. Ca dovadă că ajungi să săvârşeşti minuni nu dacă ai hirotonia neapărat, ci dacă ai credinţa. Ca şi cleric săvârşeşti cele sfinte după rânduială, iar credinţa îţi verifică lucrarea. Un singur suflet dacă ai ajutat să se mântuiască, mila Domnului îţi va acoperi mulţime de păcate. Căci, ca păstor sufletesc al unei comunităţi de credinţă – oare câte şanse nu ai ca să-ţi faci loc în Cer, printre sfinţi, ajutând la mântuirea miilor de suflete încredinţate ţie de către Duhul Sfânt tocmai pentru ca să lucrezi împreună cu Hristos la mântuirea lor? În această privinţă, aproape totul stă la îndemâna pescarului care dispune de tezaurul tradiţiei mai-marilor săi străbuni: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Ev. 13, 7). Oare cât peşte nu s-a prins până la tine suflete al meu? Câtă trudă s-a depus şi câte mreje s-au folosit pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi pescui în corabie, pe mare, cu undiţa cuvântului şi cu potirul credinţei ! Iar cel mai mare dar este astăzi la mreajă, momeala sfântă a Trupului şi Sângelui lui Hristos, de care peştii se apropie şi la care dau năvală ca să mănânce, ca să crească şi să trăiască.

Trebuie însă ca pescarul să aibă grijă din când în când să verifice şi soiul peştilor – dacă nu cumva, prinzând gustul cărnii şi al sângelui, devin peşti răpitori. Există şi din aceia care nu trebuie a fi primiţi la hrana sfântă: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Mt. 7, 6); „să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!” (I Cor. 11, 28-29). În asemenea cazuri talantul pescarului va lucra nu numai prin undiţa cuvântului şi mrejele rugăciunii, ci va tocmi toate câte sunt de cuviinţă pentru ca tradiţia vie a pescuitului să nu piardă peştii buni şi să rămână doar cu peşti răpitori, cei care sunt din alte ape: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta” (In. 10, 16). Pentru că talantul păstorului de suflet este la fel ca şi talantul pescarului, la fel ca şi cel al vierului, la fel ca şi cel al semănătorului, la fel ca talantul stăpânului viei care a plătit câte un dinar tuturor lucrătorilor de peste zi, indiferent de răstimpul lucrat. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efes. 4, 11). Nu toţi avem acelaşi dar şi aceeaşi lucrare, căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41). La fel se întâmplă şi în strădania de mântuire a lumii prin păstori: „cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10, 12), în vreme ce „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale!” (In. 10, 11).

Aşa şi astăzi: nu vom da socoteală cu privire la câţi creştini am botezat, am cununat sau am înmormântat; aceasta este slujba Bisericii. Şi nici nu contează câţi oameni vin la biserică. Nu mulţimea oamenilor dă valoarea lucrării preoţeşti, căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22, 14). Ci cu toţii vom fi întrebaţi, ca mame şi ca taţi, câţi copii am crescut în dragoste de Dumnezeu, câţi am salvat din patimi, din păcate, din droguri şi din vicii – precum zice Sfânta Evanghelie: „în pieţele şi uliţele cetăţii” (In. 14, 21), „la drumuri şi la garduri” (In. 14, 23). Acolo este chemarea pescarului de oameni, nu în lacuri artificiale şi în bălţi sălbatice, pline de apele tulburi ale necredinţei, ale necunoştinţei şi ale nepăsării proprii locurilor în care se crede că nu este Dumnezeu.

Aici s-a speriat cel cu un singur talant, de l-a îngropat în pământ. Un astfel de gest are nenumărate semnificaţii. În primul rând nepăsarea păstorească şi poate neîncrederea în noi înşine şi în darul lui Dumnezeu (se ştie că harul se dă pe măsura darului de jertfă). Apoi, uneori, propria noastră neglijenţă faţă de îndatoririle sufleteşti. Apoi lenea, nepăsarea şi uitarea – cei trei uriaşi omorâtori ai sufletului. Apoi, mai grav, necredinţa – atât a „pescarului de oameni” contemporan, cât şi a „peştilor” înzestraţi cu raţiune şi chemaţi în mrejele mântuirii, care îi face de multe ori (atât pe unii cât şi pe alţii !) să limiteze puterea Euharistiei la chipul văzut al pâinii şi al vinului. Zis-a Domnul: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi!” (Mc. 8, 18). Dar celor aleşi, Hristos le spune deschis: „Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 17). La rândul nostru şi noi auzim cuvintele lui Hristos, aşa cum au fost scrise întocmai în Sfânta Evanghelie, pe când cei din vremea Vechiului Legământ prooroceau prin Duhul Sfânt, nevăzând Cuvântul Întrupat - „pe Carele noi astăzi văzându-L, pre Fecioara o fericim!” (Irmos).

Iată şi o altă viziune asupra celor care nu se pot mântui nici pe ei şi nici pe alţii: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25, 24). Aici putem descoperi formalismul găunos şi ritualismul bolnăvicios al unor manifestări aşa-zis ortodoxe, atunci când exagerarea şi lipsa de măsură distrug sufletele sau le vatămă şi le smintesc, astfel pierzându-le definitiv: „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. 18, 7) şi „vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget!” (Lc. 11, 46). Din astfel de lucruri putem uşor observa deosebirile care apar pe fondul diferenţelor de credinţă. De aceea, zis-a Domnul: „mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare!” (Mc. 9, 42). Cuvântul lui Hristos ne aduce aminte de binele făcut de El omului cu duh necurat care locuia în mormintele din ţinutul Gadarenilor: făpturile necuvântătoare, porcii, n-au putut suporta prezenţa duhurilor necurate în ei şi s-au aruncat în mare; în schimb, fapt foarte interesant şi semnificativ, omul – „zidire de mare preţ” (Părintele Arsenie Boca), făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), iată că poate sta mult şi bine, nestingherit de nimic, cu legiuni de duhuri necurate în el, fără să caute izbăvirea de ele; ci, mai degrabă se leapădă de Hristos decât de patimi: „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să iasă din hotarele lor” (Mt. 8, 34). Dar ce vedem? – atât smintitul, cât şi smintitorul … nu au nici o treabă! Cel smintit merge tot înainte, iscodind din sminteală în sminteală, până când se vinde diavolului cu totul, uitând că are suflet şi că vine vremea Înfricoşătoarei Judecăţi la care va trebui să răspundă pentru toate faptele, vorbele şi gândurile – ba chiar până şi pentru intenţiile sale; iar smintitorul stă liniştit pe temeiul socotelii că oricum toată lumea e la fel: alte vremuri, alţi oameni; alte timpuri, alte idei; trebuie să fii în rând cu lumea, nu poţi ieşi din tipare! Prin tot felul de tertipuri şi subterfugii speculativ-juridice, omul îşi ascunde de fapt patimile, neputinţele, obişnuinţele şi plăcerile păcătoase. Şi chiar dacă ar avea o şansă de mântuire (cât de mare sau de mică, nu ştim!) totuşi nu o foloseşte în nici un fel ! Pentru că cel mai convenabil mod de a vieţui constă tocmai în a te complace în slăbiciuni şi laşităţi, autovictimizându-te: „şi aşa nu am nici o putere, oricum sunt pierdut!”. Asta înseamnă să îngropi până şi ultima fărâmă de rost cu care şi pentru care te-ai născut. Răspunsul Stăpânului răsună cu glas ca de tunet: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am vânturat?” (Mt. 25, 26); „Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi!” (Mt. 25, 28) pentru că „cei ce viclenesc - de tot vor pieri!” (Ps. 36, 9). Iar „pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară!” (Mt. 25, 30), „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30). „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. 25, 45): „Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget!” (Lc. 11, 46).