„Nimeni,
aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic,
ca aceia
care intră să vadă lumina.” (Lc. 11, 33)
„Întoarce-te
în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!
Şi a
plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Lc. 8, 39)
„Ce ai
cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt?
Te jur pe
Dumnezeu să nu mă chinuieşti!” (Mc. 5, 7)
„Şi-L
rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc” (Lc. 8, 31)
„Dacă nu
ascultă de Moise şi de prooroci,
nu vor
crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi!” (Lc. 16, 31)
„Că
oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide!”
(Lc. 11, 10)
Sfintele
Evanghelii tratează problema demonizării într-o manieră foarte atentă, ca pe o
problemă de maximă prioritate în activitatea Mântuitorului Iisus Hristos Care
„nu a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol” (Slujba Botezului).
Iniţial, atunci când au fost create de Dumnezeu prin cuvânt, duhurile netrupeşti
au fost toate bune şi frumoase, de aceea numindu-se şi îngeri sfinţi. O parte
dintre aceste duhuri, însă, au ales să nu se mai supună Creatorului lor şi să
nu-L mai asculte, ci să se răzvrătească împotriva stăpânirii Acestuia,
transformându-se astfel, prin căderea lor din Cer, în duhuri rele şi urâte,
numite demoni sau diavoli. Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa (afirmată
limpede în Sfânta Scriptură prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de
toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut” - Fac. 2, 2) a făcut ca aceste duhuri
rele să nu fie osândite la desfiinţare, ci să fie ţinute şi pe mai departe, cu
îngăduinţă, de Cel Atotţiitor şi Atotmilostiv, în speranţa revenirii lor la
bunătate. Pentru că, de fiecare dată când a creat tot ceea ce a creat prin
cuvântul Său, Dumnezeu a făcut-o din iubire, dând o valoare unică existenţei
celor create: „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, - erau bune
foarte!” (Fac. 1, 31). Aşadar, Dumnezeu nu a creat răul, nu a făcut nimic rău.
Toate cele zidite de El alcătuiesc dintru început întregul armonios al
creaţiei: „toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25).
Ceea ce
trebuie să înţelegem este că îngerii care au ales cu propria lor voinţă să nu
mai asculte de Dumnezeu, să nu I se mai supună şi să nu mai slujească
împlinirii voii Lui celei sfinte, L-au alungat de la ei, s-au lipsit de harul
Său, golindu-se astfel de bunătate şi urmând lui Lucifer, cel dintâi dintre ei
care s-a răzvrătit asupra Domnului: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare,
fecior al dimineţii!” (Is. 14, 14) - „coada lui a târât a treia parte din
stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ!” (Apoc. 12, 4). Astfel au ajuns
aceşti îngeri să existe sub forma preschimbată şi pervertită de demoni sau
draci, duhuri mereu potrivnice şi vrăjmaşe faţă de propriul lor Creator –
Dumnezeu. Sfânta Tradiţie afirmă că „Nu vom sluji Ţie!” este veşnica lor
exprimare de duhuri lucrătoare şi luptătoare împotriva Domnului Dumnezeu.
Tocmai de aceea Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, îi va îndemna la
trezvie pe fiii oamenilor cu cuvintele: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu
intraţi în ispită!” (Mt. 26, 41). Un îndemn de care aparent Adam nu ar fi avut
nevoie. Pentru că petrecea cumva în braţele lui Dumnezeu. Era copilul Lui,
creat de El. Şi nu trebuia decât să-I păzească porunca, să nu calce ascultarea
faţă de Părintele Ceresc şi Ziditorul său. Menirea lui de „înger trupesc” era
aceea de a se îndumnezei prin contemplarea celor duhovniceşti în chip
nepătimaş, pentru a dobândi în mod neschimbabil, deplin şi definitiv asemănarea
cu Dumnezeu. Abia după aceea putea să pătrundă în firea lucrurilor materiale,
fără să se vatăme sufleteşte. Acest lucru îl afirmă Sfântul Maxim
Mărturisitorul: rolul lui Adam şi al Evei era acela de a deprinde contemplaţia
şi a dobândi desăvârşirea prin ea.
Dar iată
că începătorul răutăţii, diavolul, vine asupra lui Adam într-un moment în care
acesta nu era pregătit să se confrunte cu ispita mândriei altfel decat prin
ascultare. Omul cel dintâi zidit era asemenea unui prunc inocent. Dar, sub
influenţa neascultării şi a mândriei diavolului, iată că pentru Adam şi Eva,
atât una cât şi cealaltă au fost o adevărată otravă demonică. Prin care s-a
produs o întunecare, chiar o alterare, o opacizare a minţii, o stare ciudată,
inexplicabilă: „s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu
printre pomii Raiului” (Fac. 3, 8). Frica este cel dintâi semn că omul se află
sub influenţa răului, a diavolului. Zis-a Psalmistul: „s-au temut de frică
acolo unde nu era frică!” (Ps. 13, 5). Umbra demonului a acoperit astfel
puterea raţională a omului, lucru care L-a întristat şi îngrijorat pe Dumnezeu.
Şi de aceea a pus pază la Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva Adam mâncând iarăşi
din el să devină înveşnicit în rău: „a pus heruvimi şi sabie de flacără
vâlvâitoare ca să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24). Această
cădere a omului în ispita „îndumnezeirii” pe calea arătată de sfatul viclean al
diavolului (uitând cu desăvârşire că Dumnezeu era aproape, lângă el) i-a
slăbănogit voinţa într-un mod aproape catastrofal. A fost un fel de îngâmfare
specifică celui sătul, care le are pe toate de-a gata, fără a face nici un
efort pentru a le dobândi. Astfel că bietul om a uitat cu totul de drepturile
sale primite de la Dumnezeu (căci primise stăpânire ca a îngerilor şi petrecere
ca a arhanghelilor, fiind auzitor nemijlocit al glasului divin şi ocrotit
permanent de către Cel Preaînalt). S-a lăcomit prin privirea frumuseţii, în loc
să petreacă întru simţirea duhovnicească şi contemplarea inteligibilă a ei. A
căzut astfel într-o stare de existenţă grosier materialnică, prin umplerea
simţurilor firii de gustul plăcerii: „frumos era la vedere şi bun era la
mâncare rodul ce m-a omorât !...” (Octoihul Mare). De acum, cu stomacul plin şi
cu sufletul răvăşit, văzându-se alungat din Rai, Adam simte fiorul morţii şi
realizează lucrarea diavolului care l-a aruncat din braţele lui Dumnezeu din
pricina propriei sale imprudenţe şi a lenevirii voinţei şi a uitării de
Dumnezeu. Adam ajunge sclavul patimilor şi, în acelaşi timp, robul păcatului,
zăcând de acum permanent sub influenţa diavolului.
Aceasta
este cea mai fină formă de demonizare, ba chiar începutul demonizării înseşi:
călcarea voii lui Dumnezeu prin neascultarea poruncilor Lui din lipsă de
smerenie. Despărţirea omului prin liberul său arbitru de Dumnezeul cel Viu, îl
face pe om mai degrabă asemănător cu diavolul. Dovadă că, atunci când Dumnezeu
îi oferă şansa iertării prin mărturisirea greşelii săvârşite, Adam alege
aşa-zisa justificare sau îndreptăţire-de-sine prin dezvinovăţirea proprie şi
învinovăţirea celuilalt: „femeia pe care mi-ai dat-o pentru ca să
fie cu mine - aceea mi-a dat din pom iar eu am mâncat!” (Fac. 3, 12); iar Eva,
la rândul ei: „şarpele m-a amăgit iar eu am mâncat !” (Fac. 3, 13). Altfel spus
- „Tu, Doamne n-ai ştiut cum să faci bine şi bune cele zidite de Tine !”.
Astfel înţelegem că răul este de fapt lipsa binelui. Adam a ajuns cu sufletul
rănit de către diavol prin faptul că i-a primit sfatul viclean, care l-a
transformat în rob al patimii şi în sclav al păcatului: „Adevărul vă va face
liberi” (In. 8, 32) pentru că „oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului
!” (In. 8, 34).
De-a
lungul istoriei, diavolul a rămas duşmanul de moarte al omului. Pentru că nu
poate concepe nicidecum posibilitatea iertării de către Dumnezeu a căderii
omului în păcatul neascultării. Cum să poată fi iertat omul de păcat fără ca să
i se distrugă definitiv şi iremediabil chipul, câtă vreme el, Lucifer, s-a
transformat din înger luminos (de o frumuseţe deosebită) în duh întunecat şi
înfiorător, a cărui vedere provoacă spaime de moarte şi temeri îngrozitoare? În
schimb, omului i s-a dat şansa de restaurare prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu,
Cuvântul din veci al Tatălui, Care prin întruparea Sa l-a readus pe om la
cinstea cea dintâi. Căci Crucea şi Învierea lui Hristos sunt etape ale
restaurării firii umane şi ale îndumnezeirii omului după har prin lucrarea
Duhului Sfânt: „Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 3-4). Omului i s-a dat făgăduinţa
răscumpărării şi nădejdea mântuirii. Dar diavolului nu i s-a mai dat nici o
şansă. Zace pentru vecii vecilor sub pedeapsa despre care mărturiseşte şi
marele Vasile în Molitfele sale: „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor a
aruncat din Cer pe căpetenia îngerilor, care din trufie şi-a încordat grumazul
oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare; iar pe îngerii cei
împreună cu dânsul potrivnici, care s-au făcut diavoli, i-a aruncat în
întunericul cel adânc al iadului”.
Prin
urmare, diavolul a apărut ca diavol (şi există ca atare) prin lipsa lui de
ascultare faţă de Dumnezeu. Prin mândria, înălţarea-de-sine, trufia şi răutatea
cu care a răspuns şi răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Şi de aceea omul va fi
pururea pândit de demon cu o ură neîmpăcată. Pentru că el, deşi cu trup, a fost
socotit mai în măsură să petreacă în preajma lui Dumnezeu: „sunteţi împreună
cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19). Şi pentru că
omenirea este chemată să plinească locurile îngerilor căzuţi din Cer cu
sufletele drepţilor sălăşluiţi în slava lui Dumnezeu: „plini-va căderi; va
zdrobi capetele multora pe pământ !” (Ps. 109, 6).
De-a
lungul Vechiului Testament vedem efectele sau rezultatele lucrării diavolului
mai ales prin smintelile manifestate în rândul popoarelor păgâne idolatre, care
s-au făcut piatră de poticnire şi pricină de cădere chiar şi poporului ales.
Iată-l, de pildă, lângă vrăjitorii lui Faraon care vor să dovedească faptul că
Moise face semne şi minuni tot cu puterea vrăjitoriei. Numai că Moise,
văzătorul de Dumnezeu, arată lucrarea Domnului Savaot prin aceea că vesteşte de
mai înainte cele zece plăgi trimise de către Dumnezeu peste Egipt pentru ca
Faraonul să dea libertate poporului Israel pentru venirea în pământul
făgăduinţei.
La fel,
îl recunoaştem ca prezent în chip nevăzut pe cel viclean prin ispitirea regelui
Saul de a recurge la serviciile vrăjitoarei din Endor. Apoi prin atacurile
făţişe şi repetate asupra persoanelor umane, a căror suferinţă a stârnit
profunda compasiune a lui Iisus, Care a început să-i vindece: „Doamne,
miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Mt. 17, 15) „iar Iisus
l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela”
(Mt. 17, 18); „o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând:
Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon”
(Mt. 15, 22) „Iar Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după
cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Mt. 15, 28); „în
ţinutul Gadarenilor L-au întâmpinat doi demonizaţi” (Mt. 8, 28) din care
„demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci !
Iar El le-a zis: Duceţi-vă!” (Mt. 8, 31-32); „au ajuns cu corabia în ţinutul
Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat
un bărbat din cetate, care avea demon” (Lc. 8, 26-27) şi „ieşind demonii din
om, au intrat în porci” (Lc. 8, 33). Apoi „El S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena,
din care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9)…. Şi exemple ar mai fi încă multe!
Nu degeaba stă scris: „multe alte lucruri a făcut Iisus care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, socot că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar
fi scris!” (In. 21, 25).
Un lucru
este cert şi clar: diavolul atacă mai întâi partea raţională a omului. Îi atacă
psihicul. Îi atacă sufletul. Încearcă să chinuiască zidirea lui Dumnezeu anume
pentru ca să-L ofenseze.
Toată
lumea se întreabă care este cauza şi începutul demonizării. Dacă vom citi
Cartea lui Iov cel mult-răbdător, cel drept şi plăcut lui Dumnezeu, vom găsi în
ea scris faptul că satana se plângea lui Dumnezeu că nu se poate atinge de Iov
pentru că acesta era îngrădit de darul Domnului: „N-ai făcut Tu gard în jurul
lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile,
şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui iar turmele lui au umplut pământul?”
(Iov 1, 10). Apoi Dumnezeu, îngăduind hula diavolească la adresa lui Iov („ia
întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va
blestema în faţă!” – Iov 1, 11), îi permite vrăjmaşului să se atingă de toate
cele ale lui Iov: „Iată, îl dau pe mâna ta, numai de sufletul lui nu te atinge
!” (Iov 2, 6).
E
limpede, aşadar: credinţa este pavăza omului cu adevărat temător de Dumnezeu: „dreptul
din credinţă va fi viu!” (Evr. 10, 38). Cauza demonizării este lipsa credinţei
omului, iar aceasta se produce din îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru mulţimea
păcatelor şi a multor altor lucruri neplăcute Domnului, pe care omul le
săvârşeşte. Saul simţea că se linişteşte din chinurile pe care i le făcea duhul
rău când îl năvălea, doar atunci când tânărul David îi cânta din psaltire
rugăciunile sale către Domnul: „a doua zi s-a întâmplat de a căzut duhul cel
rău de la Dumnezeu asupra lui Saul şi acesta se îndrăcea în casa sa, iar David
cânta cu mâna sa pe strune, ca şi în alte zile” (I Reg. 18, 10). Atacul demonic
asupra sufletului său îl face pe om să se manifeste altfel decât şi-ar dori.
Într-o astfel de situaţie, gândurile, vorbele, mişcările sale, toate suferă o
anumită dedublare, ca şi cum prin ele s-ar manifesta altcineva, care îl conduce
în chip nevăzut din interior. Şi astfel se produc tot felul de manifestări, una
mai ciudată decât alta, dar toate dominate de teamă şi chiar de agresivitate.
Cauzele demonizării nu sunt neapărat de natură psihopatologică, cu manifestări
virulente sau violente. Se poate vorbi de o boală a sufletului lăsat la mâna
satanei: „fiica mea este rău chinuită de demon!” (Mt. 15, 22). Sfânta
Evanghelie ne prezintă numeroase astfel de manifestări, cu totul improprii
firii umane: „L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de
multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin
morminte” (Lc. 8, 27). Izolarea, fuga de lume şi de semeni, vădesc o stare
ciudată, anormală.
Începutul
acestor manifestări n-a fost bine definit ca moment temporal. În memoria
relatărilor martorilor oculari s-a păstrat faptul că „de mulţi ani îl stăpânea”
(Lc. 8, 29). Prima încercare de reabilitare (în urma interpretării acestor
manifestări de către vracii vremii ca simptome de boală mentală) s-a
concretizat în legarea cu lanţuri şi obezi şi în păzirea celui bolnav: „era
legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l” (Lc. 8, 29). Numai că trecerea dincolo
de limitele firescului uman a dovedit că era o lucrare demonică: şi fuga în
pustiu, şi izolarea, şi sfărâmarea obezilor şi ruperea lanţurilor: „el,
sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie” (Lc. 8, 29). Practic nu poate
cineva să rupă un lanţ sau nişte cătuşe ferecate fără să-şi rupă carnea şi
pielea, fără să-şi frângă sau chiar să-şi zdrobească oasele. Este evidentă aici
lucrarea duhului drăcesc, care sfărâma lanţurile şi obezile pentru a-l împinge
pe om la suicid şi pentru ca astfel să câştige cât mai repede şi pentru
totdeauna sufletul celui chinuit. În cazul fiului lunatic putem distinge şi mai
uşor dorinţa diavolului de distrugere a fiinţei umane: „pătimeşte rău, căci
adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15). Iar cauza demonizării este
dată tot de necredinţă şi îndărătnicie: „O, neam necredincios şi îndărătnic,
până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi ?” (Mt. 17, 17).
Păzirea
de demoni se face prin voinţa directă şi proprie a omului: „acest neam de
demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21). Cauza pentru
care diavolul nu se lasă izgonit de slujitorii lui Iisus este tot păcatul
şovăirii şi al îndoielii în credinţă: „pentru puţina voastră credinţă!” (Mt.
17, 20). Abaterile conştiente şi repetate de la Legea lui Dumnezeu atentează
permanent la lucrarea Duhului Sfânt în lume: „călăuze oarbe care strecuraţi
ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23, 24) „pe din afară vă arătaţi drepţi
oamenilor; în lăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt.
23, 28). Dar abaterea de la adevăr îl duce pe om în întunericul lipsirii de
orice fel de înţelegere. Şi de aceea zis-a Domnul: „Ia seama deci ca lumina din
tine să nu fie întuneric !” (Lc. 11, 35); „umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă
prindă întunericul !” (In. 12, 35). În cazul femeii gârbove pe care o chinuia
un duh de neputinţă şi de care nu putea nicidecum să se izbăvească prin cei ce
slujeau Domnului la Templul din Ierusalim, eliberarea ei de către Iisus a fost
una pedagogică: „Cade-se, oare, a vindeca sâmbăta?” (Mt. 12, 10).
Odată
înţeles motivul pentru care Dumnezeu îngăduie o asemenea luptă asupra
sufletului omenesc şi o asemenea chinuire din partea diavolului, ar fi cazul să
înţelegem că există şi o serie de factori exteriori care stau la obârşia
acestei suferinţe şi cumplite chinuiri. Prezenţa diavolului în viaţa omului
înseamnă neîndoielnic lipsa harului lui Dumnezeu – care poate fi dobândit prin
lucrarea duhovnicească a faptelor bune. Lipsa harului Duhului Sfânt din om face
loc şi dă posibilitate lucrării duhului rău şi viclean. Şi de aceea se ruga
Sfântul Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al
grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert – depărtează-l
de la mine!”. Dar de ce oare atâtea duhuri rele la un singur om ? Pentru că –
zice Psalmistul: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine dintru înălţime !” (Ps.
55, 2), iar Apostolul: „însuşi satana se preface în înger al luminii!” (II Cor.
11, 14) – şi astfel poate amăgi, înşela şi ispiti pe oameni. Pentru că nu a
fost corect şi sincer niciodată, nici măcar faţă de Dumnezeu. Ba chiar L-a
discreditat pe Dumnezeu faţă de Adam: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi
roade din orice pom din Rai?” (Fac. 3, 1); „nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie
că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 4-5). Apoi, în ţinutul
gherghesenilor, din nou nesincer şi perfid, diavolul se preface ca fiind supus.
Nici vorbă ! Scopul lui viclean era să facă în aşa fel încât să-L irite pe
Iisus şi să-L facă să acţioneze din mândrie: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui
Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Lc. 8, 28). Pentru ca, în
auzul celor din jur, să stârnească măcar un scandal, dacă nu chiar o
controversă. Acest lucru se va vădi limpede ceva mai târziu, la judecata lui
Iisus: „S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu!” (In. 19, 7). Voia să lase
impresia cumva că, chipurile, s-ar teme. Dar Iisus nu Se lasă prins într-o
asemenea capcană. Ci-i schimbă ideea şi-l somează să-şi dezvăluie identitatea.
Astfel descoperă public ceata din care se trăgea, pentru ca să i se ştie
lucrarea şi răutatea: „care-ţi este numele?” (Lc. 8, 30). Iar răspunsul a fost:
„Legiune!” (Lc. 8, 30). Avea, bietul om, în el - o herghelie de demoni… O
legiune întreagă se lupta să distrugă zidirea lui Dumnezeu. Aşa-zisa rugăminte
de a nu fi trimişi în adânc e tot un fals grosolan; demonii ştiau prea bine că
pe pământ au de la Dumnezeu îngăduinţa să-i chinuie pe unii oameni. Desigur că
un astfel de lucru nu avea nici o legătură cu ascultarea de Iisus. Ei erau
ieşiţi demult din ascultarea faţă de Dumnezeu. Numai că voiau să pară asemenea
unui supus care îşi recunoaşte stăpânul. Iisus le răspunde însă cu o fină
ironie, neacordând nici o atenţie celor spuse de ei. De altfel, El spusese
ucenicilor Săi cu glas mare: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer!”
(Lc. 10, 18). Ştia prea bine că nu mai e nici o legătură între Dumnezeu şi
demoni, pentru că aceştia au propria lor organizare şi propriul lor sălaş –
iadul; complet în afara voii lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu nu a fost ca ei să
fie diavoli, ci îngeri. Iar „trocul” pe care demonii îl propun (să iasă din
firea raţional-cuvântătoare, sensibilă şi trupească, a omului, pentru a intra
în firea necuvântătoare a dobitoacelor, în porci) arată evident îngustimea
minţii diavolului. Pentru că Dumnezeu nu a creat animalele pentru batjocura
diavolului, ci pentru ajutorul omului: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă
fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele
ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e
viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară!” (Fac. 9, 3-5).
Odată
intraţi demonii în porci, prin aceasta Iisus dă o lecţie de logică întregii
umanităţi (şi inclusiv mentalităţii vremii): pe de o parte arată cât de mult
urăşte satana zidirea lui Dumnezeu – ar distruge totul într-o clipă; iar pe de
altă parte, arată şi cât de respingătoare este firea celor necuvântătoare faţă
de diavol. Nu-l suportă în sinea lor. Nu-l tolerează. Porcii fug de satana. Îi
simt prezenţa şi nu o suportă. Se aruncă în mare. Nu suportă ca diavolul să se
sălăşluiască în ei. În schimb, omul… făptură vie, înzestrată cu raţiune, cu
simţire şi cuvânt (deci şi cu puterea de a se izbăvi de duhul rău), nu se
sinchiseşte nicidecum de prezenţa lui în viaţa sa. Ci îi face voia. Îl ascultă.
Îi împlineşte cu fapta şoaptele pe care i le insuflă în minte prin gânduri,
făcându-se hrănitorul lui cu patimi şi păcate. Omul se poate izbăvi de diavol
prin apropierea de Dumnezeu, prin convorbirea cu Dumnezeu şi prin unirea cu
Dumnezeu. Adică prin rugăciunea de laudă şi de mulţumire şi prin dorinţa de a
fi cu El: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este cel care Mă
iubeşte !” (In. 14, 21); unul ca acesta dă răspunsul cuvenit dorinţei celei mai
mari a Părintelui Ceresc: „Dă-mi, fiule, inima ta ca să-mi fac locaş în ea!”.
Oare ce
a ajuns lumea contemporană dacă nu o Gadara de după săvârşirea minunii
izgonirii demonilor? Căci şi azi, ca şi atunci, oamenii vor să vadă ce minuni
le-ar mai putea săvârşi Iisus, ce le-ar mai putea oferi Biserica prin slujbele
ei pentru ca să-i satisfacă; în caz contrar (dacă li se pare lor că le aduce
„ghinioane”, „eşecuri” şi „ispite”), iute îşi doresc ca Iisus să plece din
ţinutul, din casa şi din familia lor… „De când am început rugăciunile mai rău
îmi merge !” – auzim rostindu-se din ce în ce mai des de către aşa-zişii
credincioşi. Diavolul repetă lucrarea din Gadara. Precum acolo le-a înecat
oamenilor porcii, provocându-le o însemnată pagubă economică, la fel şi astăzi
le „construieşte ghinioane” - tocmai pentru a-i depărta de Biserică. Şi acum,
la fel ca şi atunci, oamenii repetă cererea consemnată în Evanghelie: „au
început să-L roage să Se ducă din hotarele lor” (Mc. 5, 17). Avem ştiinţă cât
încape - şi aplicaţii ştiinţifice fără număr. Avem progres. Avem cultură. Avem
democraţie. Suntem liberi. Nimeni nu ne stă împotrivă. Drepturile omului sunt
nelimitate. Totul este permis! Prin vot şi hotărâre a majorităţii se aprobă tot
ce ne convine şi se abrogă tot ce nu ne convine. Numai că, după înecarea
porcilor, diavolul şi duhurile lui par să bântuie pământul întreg, pentru a
intra de-a valma în oamenii pe care îi găseşte disponibili, de la cel mic până
la cel mare. În dorinţa lui de distrugere în masă atacă totul: de la inocenţa
pruncilor şi puritatea fecioriei tinerilor (prin cuvinte de ocară şi ruşine
într-o societate aşa-zis „culturalizată”) până la strâmbarea dreptei credinţe
şi ruperea în secte şi grupări demonice de tot felul, care târăsc sufletele nu
doar la rătăcire, ci şi la îndrăcire. De aceea lumea de astăzi se aseamănă din
ce în ce mai mult cetăţii Babilonului de demult: precum atunci trufia oamenilor
vroia să ridice turn până la cer, aşa şi acum oamenii schimonosiţi de răutate
şi de păcate, cu minţile încurcate precum limbile de odinioară, ajung să facă
orice - numai voia lui Dumnezeu, nu! „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să
amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul!” (Fac. 11, 7).
Iar singurul rezultat al necredinţei omenirii este necontenita ei măcinare în
stres şi dezbinări – o neînţelegere generală între persoane.
Ateismul
însuşi este o formă de îndrăcire. Şi diavolul este ateu. Contestă lucrarea lui
Dumnezeu. Dracul o face din mândrie – ateul din prostie. În vremea noastră
desfrânarea este o „virtute” pentru cei ce nu-şi mai stăpânesc pornirile şi
imaginaţia. Aceştia găsesc inclusiv argumente medicale pentru ceea ce ei
consideră a fi o „necesitate fiziologică vitală”, ca şi pentru orice modalitate
de satisfacere a ei – numai prin Taina Cununiei, nu! Apoi omuciderile,
necurăţiile, destrăbălările – toate sunt recomandate din plin în vremurile
moderne pe care le trăim. Doar avem nevoie de schimbare! Se cuvine ca Dumnezeu
să înţeleagă, totuşi, că umanitatea străbate secolul ştiinţei şi al
descoperirilor epocale. Până şi mulţimile armelor de tot felul (chimice,
biologice, psihotronice, convenţionale) sunt o necesitate pentru apărarea
Planetei! Dumnezeu nu o mai poate apăra: e prea tehnologizată şi prea
intelectualizată pentru El!... Numai că, în epoca bombelor atomice şi a
sateliţilor de spionaj, satana pândeşte declanşarea haosului pe pământ. Haosul
biologic – prin cei bolnavi trupeşte. Haosul psihologic – prin cei bolnavi
mintal. Haosul social – prin hoardele de hoţi, de tâlhari, de boschetari şi de
amărâţi care cerşesc în Numele Unui Dumnezeu total necunoscut de către ei –
fără a şti nici măcar un cuvânt din rugăciunea „Tatăl nostru”… Astfel de
lucruri arată că diavolul câştigă adepţi în toate straturile sociale, pentru că
vrea ca tot ceea ce mişcă şi suflă sub soare să ajungă sub tirania lui. Deviza
celor de demult - „Nimic fără Dumnezeu!”, cunoaşte la cei de astăzi un revers
pervers: „Totul cu satana!” – toţi şi toate pentru diavol. Stresul cumplit al
microbului satanic al urii dintre oameni, frica zilei de mâine, nesiguranţa şi
îngrijorarea – sunt tot atâtea arme diavoleşti care vor să-l îndepărteze
complet pe om de Dumnezeu, să-l despartă de Izvorul existenţei lui.
Împărăţia
lui Dumnezeu este pentru noi, cei de azi, ceva cu totul nesemnificativ. Iar
toată opera de mântuire a lumii săvârşită de Iisus nu mai contează. Nu mai
valorează, pentru că nu ne mai interesează. În ochii noştri moderni,
propovăduirea scripturistică este complet depăşită în raport cu propaganda
ştiinţifică. La toate acestea răspunde Înţelepciunea lui Dumnezeu cel Veşnic
viu: „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca
un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5, 8). „Privegheaţi şi vă rugaţi ca
să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26, 41). „Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi
inima de ea!” (Ps. 61, 10) pentru că „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe
grâu” (Lc. 22, 31). Şi astfel „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci
mincinoşi care vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească (de va fi cu
putinţă) chiar şi pe cei aleşi!” (Mt. 24, 24). „Cel ce nu este cu Mine este
împotriva Mea; iar cel ce nu adună cu Mine – risipeşte!” (Lc. 11, 23). Căci
„ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va
pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16, 26).
„Au
venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi
întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus” (Lc. 8, 35). „Iisus însă
i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie
Dumnezeu” (Lc. 8, 38-39); „şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse
Iisus” (Lc. 8, 39).
„Cerul
şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mc. 13, 31). Aşa că
„cel ce are urechi de auzit - să audă!” (Mt. 13, 43).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu