Semănăturile Domnului în ţarina lumii

,,A ieşit semănătorul să semene.” (Mt. 13, 3)

,,Unele seminţe au căzut lângă drum.” (Mt. 13, 4)

,,Altele au căzut pe loc pietros.” (Mt. 13, 5)

,,Altele au căzut între spini.” (Mt. 13, 7)

,,Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod.” (Mt. 13, 8)

„Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.” (Lc. 8, 11)

,,Cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul,

îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Lc. 8, 15)

,,Cine are urechi de auzit - să audă!” (Mt. 13, 9)

            Învăţătura creştină despre Dumnezeu mărturiseşte o întreită slujire pe care Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit-o în lucrarea de mântuire a lumii: cea de Arhiereu (sau Preot), de Învăţător (sau Prooroc) şi de Împărat (sau Domn): ,,Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21, 33).

            Privind ansamblul general al învăţăturilor şi parabolelor rostite de către Iisus de-a lungul activităţii Sale mesianice, vom descoperi faptul că întreaga activitate a Mântuitorului s-a desfăşurat, pe parcursul celor trei ani şi jumătate de misiune publică, în mijlocul mulţimilor care-L ascultau, îmbulzindu-L, însetate fiind atât de cuvintele înţelepciunii pe care le rostea ca nimeni altul, cât şi de vindecarea pe care tot El o dădea bolilor şi neputinţelor lor: ,,Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!” (In. 6, 68). Transmisă în timp şi spaţiu prin Apostolii Săi, învăţătura Lui Hristos trebuia să ajungă la cunoştinţa întregii lumi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!” (Mt. 28, 19); şi iarăşi: „Paşte oile Mele!” (In. 21, 17) – este îndemnul divin adresat ucenicului Petru atunci când acesta a fost rechemat la apostolie, după învierea Învăţătorului.

            Întristat de felul în care lumea şi oamenii ei întâmpină Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos le spune ucenicilor, cu fină ironie: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea».” (Mt. 13, 13-14). Şi de aceea rosteşte El acest îndemn (ca un adevărat avertisment) la trezvie: „Cine are urechi de auzit - să audă!” (Mt. 13, 9). Pilda semănătorului este importantă mai ales prin faptul că Dumnezeu Se descoperă pe Sine  lumii prin lucrarea pe care o săvârşeşte în ea: ,,Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii” (Ps. 144, 16); ,,Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi!” (Ps. 103, 29). Iar această lucrare divină revărsată asupra lumii scoate la iveală feluritele aspecte ascunse în sânurile pământului: „lângă drum” (Mt. 13, 4), ,,loc pietros” (Mt. 13, 5), ,,între spini” (Mt. 13, 7), ,,pământ bun” (Mt. 13, 8). Acestea sunt tot atâtea tipuri de inimi umane sau categorii de stări duhovniceşti proprii sufletelor omeneşti, care primesc sau nu primesc în lăuntrul lor adevărul  şi viaţa seminţelor divine: cuvintele Sfintelor Scripturi. Scripturi care ne descoperă şi feluritele tipologii de semănători ai cuvântului dumnezeiesc: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi pe cei cu darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28). Împlinind cu fapta ceea ce învăţa cu cuvântul, Mântuitorul Hristos ne arată pilde de rodire minunată din pământuri aride asupra cărora El Însuşi va semăna cuvântul adevărului: „un sutaş” (Mt. 8, 5), „o femeie canaaneeancă” (Mt. 15, 22), ,,o femeie din Samaria”  (In. 4, 7). Unii ca aceştia nu făceau parte din aria ţarinii obişnuite: „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi. Ci, mai degrabă, mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel!” (Mt. 10, 5-6). Şi de aceea sfinţii Săi ucenici şi apostoli sunt surprinşi de faptul că Iisus îi provoacă permanent, prin ceea ce face, la deschiderea atât a minţii cât şi a inimii, făcând cunoscută „învăţătura şi puterile Sale” (Mt. 13, 54) şi celor de alt neam, deşi tot El afirmase către ei: ,,Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel!” (Mt. 15, 24). Şi de aceea mirarea apostolilor va fi cu atât mai mare cu cât Iisus va vindeca bolile şi va  săvârşi minuni şi în vieţile celor dintre neamuri, înfruntând astfel  ostilitatea fariseilor şi a saducheilor: ,,Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (In. 7, 15), ,,Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!” (Lc. 7, 49).

            Pentru săvârşirea lucrării de mântuire, Iisus Hristos Se va înălţa cu trupul la Cer, de unde Îl va trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul: ,,Dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi. Iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi!” (In. 16, 7). Pentru a putea pătrunde în miezul învăţăturii lui Iisus, trebuie reţinut faptul că  Fiul Lui Dumnezeu a vestit lumii ceea ce a primit de la Dumnezeu Tatăl: ,,Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea pronunţă porunci fundamentale, clare şi categorice, zguduind din temelii regatul iudaic şi dând sens, finalitate şi viaţă cuvintelor Legii: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc!” (Mt. 5, 17). Altfel spus, învăţăturile profeţilor şi toate proorociile lor vor fi împlinite în deplinătatea puterii lor de exprimare profetică prin săvârşirea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos în sânul umanităţii, cu fiecare eveniment şi faptă din viaţa Lui, de la Naşterea Sa din Fecioară până la Răstignirea pe Cruce şi Învierea Lui din mormânt ,,ca să se împlinească Scripturile” (Mt. 26, 56); şi iarăşi: ,,începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc. 24, 27). „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?!” (Lc. 24, 25-26). În clipa înălţării Sale cu trupul la Cer, Iisus Hristos îi lasă pe ucenici pregătiţi pentru a semăna şi ei, la rândul lor, cuvântul Lui Dumnezeu: ,,Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20, 21), ,,mergând, învăţaţi toate neamurile!” (Mt. 28, 19). ,,Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19).

            În calitate de mesageri ai Cuvântului Dumnezeiesc, ucenicii lui Iisus au deja câteva avantaje pe care nimeni altcineva nu le mai are: ,,a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13). Şi au mai primit două calităţi, pentru a fi în măsură să-L cunoască pe Iisus ca Hristos, Unsul Domnului, în Duhul Adevărului: ochii deschişi – ,,s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc. 24, 31), şi mintea deschisă: ,,atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile!” (Lc. 24, 45). Acest lucru îl subliniază Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: ,,cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4).              

Cunoaşterea Scripturilor nu este totuna  cu citirea lor, căci zis-a Domnul: ,,Vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29). Deşi pregătiţi pentru marea misiune de catehizare şi încreştinare a lumii, apostolii lui Hristos nu pornesc cu trufie de la premisa că ei sunt deţinătorii exclusivi ai cuvântului lui Dumnezeu, dar îşi evidenţiază permanent calitatea de martori ai Cuvântului şi totodată de mesageri investiţi ai Adevărului: ,,Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că noi, învăţătorii, mai mare osândă vom lua!” (Iac. 3, 1). Aceasta pentru că toţi oamenii greşim, în multe chipuri: ,,dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). E limpede că autenticitatea trăirii dă veridicitatea vorbirii. Nu putem rosti adevărul trăind în minciună. După cum nu putem nici să răspândim  minciuna, trăind în adevăr: ,,Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun. Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă - poate le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului” ( II Tim. 2, 21-25). Iar, în ceea ce îl priveşte pe semănătorul de cuvinte, tot Apostolul neamurilor pune accent pe vrednicia vieţuirii printr-o făptuire corespunzătoare, adică pe asemănarea cuvântului cu viaţa. Nu trebuie să existe o discrepanţă între faptă şi vorbă: ,,Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi” (Tit 2, 7-8); ,,acestea grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria. Nimeni să nu te dispreţuiască!” (Tit 2, 15).

De aici înainte, în Legea harului, aceasta va fi lumina Sfintelor Scripturi. Şi de aceea vom citi în Epistola către Timotei îndemnul paulinic de a săvârşi semănarea cuvântului Lui Dumnezeu neîncetat: ,,Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura!” ( II Tim 4, 2). Căci, prin puterea investirii cu harul propovăduirii Evangheliei, apostolii (şi urmaşii lor) primesc ,,cuvânt cu putere multă” (Ps. 67, 12) căci ,,Domnul M-a uns să binevestesc” (Is. 61, 1) şi tot ,,Domnul va da cuvânt celor ce vestesc cu putere multă!” (Ps. 67, 12); şi astfel ,,în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor!” (Ps. 18, 14).

            Privind în ansamblu tabloul evanghelic al semănatului de cuvinte şi învăţături (atât ogorul, cu toate caracteristicile lui, cât şi semănătorul, cu toate însuşirile sale), vom descoperi că înţelepciunea celui ce seamănă este direct implicată în recoltă: ,,deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi. Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei. Cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege (deşi eu nu sunt sub Lege), ca să dobândesc pe cei de sub Lege. Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege, (deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu) ci, având Legea lui Hristos, să dobândesc pe cei ce n-au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!” ( I Cor. 9, 19-22). În ambele sensuri  (atât în ceea ce priveşte atitudinea semănătorului, cât şi în ceea ce ţine de caracteristicile ogorului), decisivă se vădeşte a fi lucrarea Duhului Sfânt, chiar dacă uneori nu este luată în seamă de noi – fie din neatenţie, fie din uitare, din nepăsare sau din ignoranţă: ,,plugarul aşteaptă roada cea scumpă a pământului, îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia timpurie şi târzie” (Iac. 5, 7). Mâna lui Dumnezeu este cea care proniază şi împarte belşugul pe faţa pământului. Acest lucru ni-l descoperă îndemnul Mântuitorului: ,,Priviţi la păsările cerului - că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte ! Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?!” (Mt. 6, 26).  

Aşadar, în toate este lucrarea Duhului Sfânt care vine şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi ne izbăveşte de toată stricăciunea. În  perspectivă duhovnicească, pământul este inima omului care poate să primească, să înţeleagă şi să-şi însuşească cuvântul mântuitor prin trăirea simţământului de dorire de împărăţia lui Dumnezeu: ,,cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi atunci când îl aud - îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor!” (Mc. 4, 15). Prin urmare ,,credinţa este din auzire” (Rom. 10, 17) şi prin vedere. Căci cu ochii vedem minunile iar cu urechile auzim cuvintele.

Dar ce sunt cuvintele? Sunt tocmai stropii de har divin care udă pământul inimii pentru a-l face roditor. Fără ploaie pământul se usucă şi nu mai rodeşte. Aşa şi intrarea în creştinătate – se face prin roua Duhului Sfânt. Apa este elementul esenţial care îl leagă pe om de Dumnezeu: apa cea vie (care este învăţătura Evangheliei) şi apa Sfântului Botez: ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (In. 3, 5). Fără îndoială că există o similitudine profundă de lucrare între picăturile Duhului Sfânt pogorâte în chip de ,,limbi ca de foc” (FA 2, 3) peste sfinţii apostolim, în ziua Cincizecimii, şi stropii de apă revărsaţi din cer pentru a binecuvânta pământul roditor şi dătător de hrană: ,,Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor” (Ps. 103, 4), ,,Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape” (Ps. 103, 11), ,,Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul” (Ps. 103,14), ,,Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, ca să scoată pâine din pământ” (Ps. 103, 15-16)  - ,,toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme!” (Ps. 103, 28). Dacă ne amintim cuvintele Domnului – „la voi toţi perii capului sunt număraţi!” (Mt. 10, 30) şi înţelegem din aceasta că nimic nu se întâmplă fără voia Lui, vom pricepe ce anume ascunde fiecare strop de ploaie în el. Oare aceşti stropi de apă cad la întâmplare? Oare nu ştie Dumnezeu de fiecare dintre ei? Nicidecum! În fiecare picătură de apă stă un strop de viaţă, un mic dar de la Duhul Sfânt, Împăratul ceresc, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază!” (Catavasier), „Lumină şi viaţă, Viaţă şi vieţi” (Canonul cel Mare). Norii sunt hambare ale lui Dumnezeu din care se hrăneşte lumea. Norii de pe bolta cerului sunt mana cerească pe care Cel de Sus o dăruieşte pururea spre hrana pământului şi a omenirii, la tot ce mişcă şi e viu: ,,Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta!” (Ps. 103, 25). Prin şi din fiecare nor de ploaie se revarsă şuvoaie de iubire - un dar pe care Dumnezeu îl face lumii zidite din iubire (şi pe care Adam a alterat-o prin păcatul său, transformând-o dintr-una intens spiritualizată într-una grosier materializată). Se poate spune că Dumnezeu udă pământul cu stropi de ploaie tot aşa precum o mamă îşi plânge fiul mort: ,,văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” (Lc. 7, 13). Lacrimile stropilor de ploaie căzuţi pe faţa întregului pământ sunt tot atâtea binecuvântări date pământului oarecând blestemat de Creator: ,,blestemat va fi pământul pentru tine!” (Fac. 3, 17), ,,spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Fac. 3, 18). Între grădina cu pomi veşnic înfloriţi, cu pomi cu roada în pârgă şi cu pomi cu roadele depline, pe de o parte, şi maidanul sălbatic, necultivat, pe de altă parte - e o mare diferenţă!  E o lecţie pentru inima lui Adam care (sub ocrotirea Pomului Vieţii) era ca o grădină curată şi îngrijită, fiind în armonie cu Dumnezeu, iar (după cădere) a devenit pârloagă, pământ nelucrat, sălbăticit (patimile şi poftele fiind nesuferite şi ţepoase ca şi spinii şi pălămida). Dovadă că toată vremea Legii Vechi a stat sub puterea secetei aduse de însetarea de Cuvântul Lui Dumnezeu.

,,Unele seminţe au căzut lângă drum; au venit păsările şi le-au mâncat.” (Mt. 13, 4). Acestea reprezintă soarta legii conştiinţei de până la Avraam, căci depărtarea treptată de starea primordială de nevinovăţie a urmaşilor lui Adam ajunge până la moartea lor sufletească, mânaţi fiind de tot felul de pofte pătimaşe. ,,Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult; şi îndată au răsărit, căci n-aveau pământ adânc” (Mt. 13, 5): acestea se referă  la cei de la Avraam până la Moise (aflaţi sub legea tăierii-împrejur), care uită mereu de sfinţenia legământului dintre Dumnezeu şi oameni, şi se rătăcesc tot mai mult din lipsa lucrării faptelor bune şi a îndepărtării lor de Domnul Savaot. ,,Altele au căzut între spini, iar spinii au crescut şi le-au înăbuşit” (Mt. 13, 7): acestea îi vizează pe cei trăitori în răstimpul dintre primirea Legii Decalogului de către Moise pe muntele Sinai până la venirea lui Hristos, reprezentaţi de judecătorii, regii şi preoţii Vechiului Legământ, care au ocârmuit poporul, dar pe care năravurile şi obiceiurile idolatre ale popoarelor canaanite i-au robit, precum se tânguieşte Psalmistul: ,,Au jertfit lui Baal-Peor şi au mâncat jertfele morţilor!” (Ps. 105, 28) ,,Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor demonilor, au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de sânge. S-au pângărit de lucrurile lor şi s-au desfrânat cu faptele lor” (Ps. 105, 37-39) - adică s-au dedat la păcatele stricăciunii morale. Atunci când patimile se îngrămădesc laolaltă cu virtuţile, în cele din urmă păcatele vor covârşi faptele bune, otrăvindu-le cu duhoarea lor, iar omul va ajunge sălaş diavolului prin patimile sale. Căci lipsa harului sfinţeniei face ca spinii (faptele rele, necredinţa, lepădarea de Dumnezeu) să crească mai sus decât roadele (faptele bune, credinţa, trăirea în Dumnezeu), înăbuşindu-le.

Toate aceste seminţe rămase fără rod se referă, în fond, la lumea întreagă, plină de realizări culturale şi invenţii ştiinţifice, plină de idei colorate precum penele unei păsări exotice – dar care zace căzută în pânza păianjenului părerii-de-sine, zbătându-se precum o muscă prinsă în plasă, între a fi şi a nu fi ceea ce se cuvine şi ar trebui să fie: căci toţi suntem chemaţi să fim oameni serioşi, cinstiţi, oneşti, buni, blânzi şi cumsecade – aşa cum îi place Lui Dumnezeu. Poate că a fi cumva mai nepăsător te ajută să supravieţuieşti într-o lume tensionată şi foarte agitată – dar nu chiar atât de nepăsător încât să ajungi să ucizi omul lăuntric, ,, omul cel tainic al inimii” (I Ptr. 3,4) ! Este necesar să învingi viciul şi să-l eviţi în jurul tău pentru păstrarea echilibrului personal – dar nu să devii total lipsit de implicare în ceea ce te priveşte pe tine şi familia ta, în ceea ce ţine de mântuire şi de împlinirea moralei sociale. Lehamitea totală în viaţa lăuntrică, personală, te desparte de Biserică – şi, implicit, de Dumnezeu. În acest sens,  exemplul femeii canaaneence este suficient de convingător: ,,fiica mea este rău chinuită de un demon !” (Mt. 15, 22). Nu poţi sta nepăsător să priveşti cum atât familia cât şi viaţa ta întreagă se surpă din pricina aroganţei şi a trufiei propriei tale păreri-de-sine, cum că nu tu eşti acela care să te pleci în faţa preoţilor sau să te închini înaintea lui Dumnezeu! Dar ce le zice Hristos celor zece leproşi? ,,Duceţi-vă de vă arătaţi preoţilor! Şi, pe când se duceau, s-au curăţit…” (Lc. 17, 14) - aşa a intrat în inimile lor sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.

Dar cea mai mare dramă contemporană este nerodirea seminţelor intrate în urechile tinerilor. De la vârsta de 13-14 ani până la vârsta de 34-35 ani aceştia sunt în deplinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, atât în ceea ce priveşte disponibilităţile de formare interioară şi intelectuală, cât şi în activităţile de manifestare socială exterioară. Lumea căzută pradă patimilor şi poftelor nestăvilite socoate că frumuseţea se rezumă la simpla armonie dintre formele şi trăsăturile exterioare  ale trupului tânăr şi sănătos, fără a mai lua în considerare faptul că în lăuntrul trupului se găseşte sufletul – şi că, de fapt, tocmai calităţile acestuia ar trebui cultivate întru sporirea şi desăvârşirea acestei frumuseţi: fecioria şi sfiala, inocenţa şi bună-cuviinţa, credinţa şi dragostea de Dumnezeu – adică, într-un cuvânt, sfânta înţelepciune: tot atâtea însuşiri dorite de orice părinte pentru fiul sau fiica sa, pentru copii săi botezaţi în Numele Sfintei Treimi. De pildă, făcând o simplă analogie cu vieţile sfinţilor Gheorghe, Trifon, Fanurie şi Dimitrie şi ale sfintelor Varvara, Irina, Ecaterina şi Parascheva, vom vedea ce scop aveau toţi aceştia, ce sens dădeau ei vieţii şi tinereţii lor, spre deosebire de noi, cei care exagerăm aprecierea unor forme trupeşti trecătoare care, până la urmă, nu descoperă în nici un fel sensul existenţei noastre pe pământ. Căci, faţă în faţă cu Dumnezeu, ,,deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună, sunt deşertăciune!” (Ps. 61, 9), ,,suflare ce trece şi nu se mai întoarce” (Ps. 77, 44). ,,Omul: ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului - aşa va înflori” (Ps. 102, 15). Sensul vieţii omului pe pământ este cu totul altul decât cel dat de diavolul care îl minte în continuare pe om (aşa precum a făcut în Rai cu Adam prin Eva), explicându-i că poate fi ca Dumnezeu prin sine însuşi, fără Dumnezeu. Zis-a Domnul: ,,cine nu adună cu Mine – risipeşte!” (Mt. 12,30). Această risipă, această tinereţe pierdută în laboratoarele de pierzanie ale diavolului (prin tot instrumentarul complex pus în serviciul dezmăţului) în fond nu este altceva decât pagubă pentru Rai şi pentru Dumnezeu. Oare câtă umilinţă n-ar simţi sufletul unui tânăr dacă, la întâlnirea sa cu Dumnezeu, ar descoperi că Raiul este plin cu moşnegi şi babe, cu infirmi şi pătimitori de cancer, cu muribunzii de prin spitale, azile şi orfelinate – iar el nu-şi află loc, pentru că s-a ales doar cu moartea sufletească, ştiind prea bine că floarea puterii sale tinereşti a ofilit-o şi a distrus-o, fărâmiţând-o ca într-o uriaşă maşină de tocat în nebunia destrăbălărilor de tot felul, făcând pe placul societăţii măcinate de patimi potrivnice: desfrâu şi omor, ură şi bârfă, răutate, duşmănii şi multe altele asemenea acestora, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că ,,ruşine este până a le şi grăi!” (Ef. 5, 12). Ce poate fi mai semnificativ decât această junglă de spini şi bălării ţepoase crescute pe ţarina creştinătăţii ortodoxe? Tocmai acolo unde Hristos Se străduieşte din răsputeri, ca un viteaz pe câmpul de luptă, să-i restaureze pe oamenii furaţi de diavol prin acelaşi principiu mişelesc aplicat la ispitirea din Carantania: „oamenilor, vedeţi voi toate aceste bogăţii ale lumii? Închinaţi-vă mie şi ele vor fi ale voastre!”: ,,diavolul I-a arătat lui Iisus într-o clipă toate împărăţiile lumii. Şi I-a zis: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci, dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta!” (Lc. 4, 5-7)… Şi, din păcate, nu se mai găseşte nimeni care, cu avânt, cu putere, cu credinţă şi cu îndrăzneală, să strige precum Hristos: ,,Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti» !” (Lc. 4, 8). Doar câte un suflet inocent să mai scape poate din vârtejul tinereţii păcătoase... Cătă ură şi câtă patimă a strâns diavolul împotriva lui Hristos atunci când i-a smuls din ghearele morţii pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania, pe fiica femeii canaaneence, pe fiul lunatec - şi pe toţi ceilalţi pe care satana  ţinea morţiş să-i chinuiască de tineri! Şi cât de mult a iubit Hristos copiii: ,,Lăsaţi copiii, şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor!” (Mt. 19, 14); căci ,,de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 3). Şi cu câtă ură şi înverşunare pătrunde duhul răutăţii în intimitatea tinerilor pentru ca să distrugă în ei chipul Lui Dumnezeu şi să le fure asemănarea cu El, să-i nimicească sufleteşte, să-i nimicească şi trupeşte, mutilând fecioria, inocenţa, spurcând cu tot felul de păcate căile rânduite în fire de către Dumnezeu pentru unirea cu El... ,,Fugiţi de desfrânare ! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Dar cine se dedă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?!” (I Cor 6, 18-19); ,,pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu!” (Evr. 13, 4). Respectând libertatea noastră, Dumnezeu nu intervine cu sila, ci aşteaptă întoarcerea de bunăvoie, în pofida munţilor de greşeli şi păcate: ,,pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37), ,,Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33). ,,Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni Doamne!” (Ps. 24, 7) strigă Psalmistul, iar Dumnezeu răspunde: ,,N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!” (In. 12, 47).

Iar pământul cel bun este de fapt ,,inima înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Tocmai de aceea se roagă proorocul: ,,Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10). Altfel spus, arată-mi calea spre inima curată pentru ca să  Te pot vedea: ,,Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, pentru că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 8). Lucrul nemaipomenit care se petrecea în prezenţa lui Iisus este faptul că, doar la simpla vedere şi ascultare a Persoanei Mântuitorului, roadele se înmulţeau prin minune, într-un mod de neînchipuit, prin lucrarea Duhului Dumnezeiesc, precum proorocise David: ,,văile vor înmulţi grâul, vor striga şi vor cânta!” (Ps. 64, 14). De aceea auzim citindu-se în Sfânta Evanghelie că ,,alte seminţe au căzut pe pământ bun şi au dat rod” (Mt. 13, 8), precum arată: ,,una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” (Mt. 13, 8). Smerenia înmulţeşte virtutea! În vremea noastră, când Evanghelia a pătruns deja în lume şi s-a propovăduit la multe popoare ale pământului, putem zice că Biserica şi slujitorii ei sunt semănătorii cuvântului lui Dumnezeu. Arhiereii, preoţii şi diaconii, monahii  în mânăstiri şi profesorii de religie în şcoli, cărţile, ziarele, revistele, posturile bisericeşti de radio şi televiziune sunt tocmai semănătorii cuvântului lui Dumnezeu în lume, în ţarina cuminţeniei ortodoxe, în sânul poporului binecredincios, în inimile creştinilor dreptmăritori: ,,voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte!” (I Cor. 12, 27). E adevărat, astăzi (mai mult ca oricând) sămânţa cade într-un mediu ateu, dar nu ateist agresiv, ci în mediul lasciv al lenevirii faţă de cunoaşterea Lui Dumnezeu. Decât să citească Scriptura sau să spună o rugăciune, omul contemporan mai bine se declară ateu - pentru că e mai simplu, deşi din inima lui nu lipsesc licăririle din lumina adevărului şi a conştiinţei. Aici seamănă Evanghelia chemarea Domnului la veşnicie: ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Mt. 11, 28).

Deşi lupta a fost crâncenă iar fiul risipitor rănit de patimi şi mândrie pe câmpul de bătălie, totuşi el găseşte puterea să-şi adune forţele şi să strige: ,,Părinte, am greşit la Cer şi înaintea ta! Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” (Lc. 15, 18-19). Şi iată că, de atunci şi până astăzi, dinspre sfinţii din sinaxare se aude blând şoapta mântuitoare, ca o adiere a vieţii veşnice: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Şi, prin licărul sfios al candelelor şi pâlpâitul uşor al lumânărilor din sfântul locaş, vreun ales al Domnului mai şopteşte încă: „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”… Prin fumul blând de tămâie,  înaintea sfintelor icoane, mai susură uneori şoapta vreunui smerit monah îngenuncheat în rugă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”… Iar la Sfântul Potir, din vreo inimă zdrobită, cu ochii aţintiţi spre Cer, se aude tainic suspin din glas de conştiinţă: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”… Aşa trăieşte creştinătatea pe faţa a tot pământul, pe orice vreme şi în oricare ceas din zi sau din noapte, după îndemnul marelui Pavel: ,,Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17) şi al marelui David: ,,În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul!” (Ps. 102, 22). Deodată cu adierea vântului, în zori ca şi în amurg, aripile de înger înalţă la Tronul Dumnezeirii rugăciunea din inima zdrobită şi smerită: ,,Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Din astfel de seminţe simple au rodit inimi de aur şi s-au născut sfinţi şi sfinte care au presărat tot pământul cu sfinţitele lor moaşte, despre care David cântă: ,,vor tresălta oasele cele smerite!” (Ps. 50, 9). Vor tresălta de bucuria puterii mântuitoare a Domnului Dumnezeu în lume, printre oameni. Câte pământuri sterpe n-au fost udate din belşug de apa Sfintei Evanghelii? ,,Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului!” (Rom. 1, 16). Căci credinţa este calea care duce la lumina lui Hristos: ,,dreptul din credinţă va fi viu!” (Evr. 10, 38). Iar roada pământului bine arat, udat cu apa ce vie a Evangheliei lui Hristos, desţelenit prin lucrarea pocăinţei şi adăpat cu roua lacrimilor rugăciunii (căci ,,Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” – Rom. 8, 26) a revărsat harisme peste harisme, care au împodobit Biserica cu ,,vase de aur şi de argint, ca unele ce sunt spre cinste” ( II Tim. 2, 20), vase alese al Duhului Sfânt:  ,,cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). După veacuri întregi de creştinism, prin roua Duhului lui Dumnezeu, nenumărate inimi au devenit locaşuri ale Sfintei Treimi, precum Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva, pe care astăzi Biserica o cinsteşte cântând: „Întru tine Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea, ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru acesta şi cu îngerii împreună se bucură, Sfântă Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău!” (Tropar).

Iar faţă de cei ce au sufletul fie pietriş, cu loc uscat, cu spini sau pălămidă, Sfântul Apostol Pavel apără Biserica şi cuvântul Evangheliei: ,,Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni! Şi au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor! De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci! Amin! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii…” (Rom 1, 21-26). ,,Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, ca să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă: aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei înşişi acestea, ci le mai şi încuviinţează celor care le fac!” (Rom. 1, 28-32). Şi tot Apostolul Pavel, referindu-se la sămânţa cuvântului evanghelic, scrie: ,,E drept că unii vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele” (Filip. 1, 15-17).

După ce va răbda până la capăt,  din dorinţa de a-i mântui şi pe ei (şi pentru care Biserica însăşi cere „sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”), Dumnezeu va zice unora ca aceştia: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt. 25, 41), ,,nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25, 12).