Mântuirea – un gând ce frământă pe fiecare

 

„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?!

Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?!” (Mc. 8,36-37)

„Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13)

„Tu eşti Cel Ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele!” (Ps. 21,9)

„Ca toţi să fie una!” (In. 17,21)

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5,48)

„Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Mt. 12,35)

„Cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28)

„Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5)

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14,23)

„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel năimit şi cel care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind - lasă oile şi fuge;

iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10,11-12)

„Nu este sfânt precum Tu Doamne Dumnezeul meu, Cel Ce ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale!” (Irmos Cântarea a 3-a, Slujba Parastasului)

Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc viaţa de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să uite de moarte. Şi totuşi, oricât s-ar înfrupta din bunătăţile vieţii pământeşti, orice bine şi-ar construi ei aici, în această lume, prin propriile eforturi, undeva, în adâncul sufletului, persistă (asemeni unui licăr aprins în bezna nopţii) un gând legat de sfârşitul inevitabil al tuturor acestora. Un gând care stârneşte o nelinişte plină de întrebări: „Ce voi face eu, oare, dacă mă voi întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu - de Care m-am lepădat, de Care n-am vrut să ştiu, Căruia I-am negat vehement existenţa, voii Căruia nu m-am supus şi pe Care L-am dispreţuit şi batjocorit în fel şi chip?!...” „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine” (Ps. 41,6-8); „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi! De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, căiţi-vă!” (Ps. 4,4).

Din acest motiv, unii pornesc la drum, îndreptându-şi paşii spre locuri în care au auzit că vieţuiesc oameni de-ai lui Dumnezeu, prin care şi de la care să afle un răspuns sigur, limpede şi precis la întrebarea care-i frământă. Şi să verifice în ce măsură acest răspuns corespunde cu propriile lor păreri, convingeri şi învăţături la care au aderat şi pe care le-au susţinut de-a lungul vieţii. Numai că într-o astfel de situaţie se adevereşte vorba de demult care spune: „Câte capete, atâtea judecăţi!”. Şi astfel îi auzim pe creştini făcând afirmaţii care de care mai bizare, adesea contradictorii şi ilogice – ceea ce vădeşte ceaţa confuziei care persistă de cele mai multe ori în lăuntrul lor. Pentru că ignoră Sfintele Scripturi, preferând mai degrabă alte „oferte”, „variante”, „oportunităţi”, „ocazii” şi „posibilităţi” care îi atrag, promiţându-le soluţia sigură de a se întâlni cu Dumnezeu şi a-şi rezolva în acest fel toate problemele. N-are nici o importanţă pentru ei că astfel de căi nu au, de fapt, nici o legătură cu Duhul Sfânt al Adevărului, cu Duhul Domnului Dumnezeu, câtă vreme îi interesează doar rezolvarea problemelor pământeşti trecătoare şi nu îi preocupă deloc pregătirea sufletului pentru trecerea în veşnicie… Pe unii ca aceştia Sfântul Apostol Pavel îi avertizează categoric: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). Iar Sfântul Proroc David îi vesteşte neîncetat despre întristarea adâncă ce va pune stăpânire pe sufletele tuturor celor ce se abat de la calea cea dreaptă, ca osândă meritată pentru mulţimea păcatelor lor: „Râuri de lacrimi s-au coborât din ochii mei pentru că n-am păzit Legea Ta…” (Ps. 118,136); „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4), „Omul cu deşertăciunea se aseamănă: zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143,4).

Nu puţini sunt cei botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Nu puţini sunt şi cei ce se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi din Scumpul Sânge ale lui Hristos. Şi totuşi, nu puţini sunt şi cei dintre aceştia care ajung pentru totdeauna în adâncul iadului - dar nu din voia Domnului Dumnezeu Care i-a făcut ca să se bucure de Rai, ci din voia diavolului, pe care au împlinit-o prin propriile lor păcate săvârşite de-a lungul vieţii. Căci, deşi Biserica lui Hristos este şcoala care de două mii de ani predă omenirii lecţia de mântuire, totuşi la examenul de absolvire a cursului vieţii puţini sunt cei care promovează, din pricina absenţelor repetate acumulate de-a lungul vremii: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea!” (In. 15,22); şi au păcat tocmai pentru că au desconsiderat cele ce ne-a îndemnat Iisus Hristos, Lumina lumii: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul! Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge…” (In. 12,35). Teoretic, cu toţii ştim cele ce Apostolul ne-a învăţat că sunt de trebuinţă pentru mântuire: „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Cor. 13,13). Practic, însă, ajungem mereu la aceeaşi concluzie – pe care tot marele Pavel a formulat-o: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19); adică tot atâtea lucruri şi fapte care nu Îl bucură deloc pe Sfântul Dumnezeu.

Cu toţii ştim că (de la naştere începând) pentru a creşte şi a se forma, omul parcurge anumite etape ale devenirii sale: pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, vârsta cărunteţii şi cea a bătrâneţii – zisă şi a înţelepciunii sau a desăvârşirii duhovniceşti. Desigur, asupra acestui aspect ne atrage atenţia marele Solomon că „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe, iar vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Sol. 4,9). Vârstele vieţii reprezintă, de fapt, treptele urcuşului spiritual, moral, intelectual şi cultural – care în viaţă ar trebui să fie dorit şi căutat mai mult decât cel social, profesional, politic şi economic. Pentru că, deşi psihologia contemporană de vârf (în legătură directă cu ştiinţele pedagogice moderne) a conturat în laborator – prin metode proprii şi procedee sofisticate profund analizate şi îndelung experimentate – profilul-model al individualităţii umane superioare, totuşi realitatea socială prezintă mult prea puţine reuşite şi mult prea multe eşecuri, astfel încât specialiştii în educaţie se găsesc în mare dificultate. De altfel, Hristos Mântuitorul ne-a spus deschis: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5) căci „cine nu adună cu Mine – risipeşte!” (Mt. 12,30).

          Fără nici o îndoială, ceea ce sfinţeşte copilăria omului este simţirea tainică a iubirii materne. Această sfinţire se întruchipează în virtuţile lucrătoare dobândite prin discreţia elegantă a îngrijirii pline de tandreţe primite de-a lungul „celor şapte ani de acasă”. E un proces meticulos şi care trebuie îndeplinit cu maximum de atenţie, întrucât cuprinde în el germenii tuturor aptitudinilor, mentalităţilor şi opţiunilor omului de mai târziu; se aseamănă întrucâtva procesului descris în referatul biblic despre creaţia văzută: „Pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1,2). Fiecare prunc este un bulgăre-de-pământ însufleţit asupra căruia „se poartă” sufletul mamei cu căldura dragostei din el, precum oarecând şi  „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) cu voinţa Cuvântului Său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit!” (Ps. 32,9). Tot astfel mama hrăneşte viaţa pruncului cu laptele sânilor ei, cu căldura braţelor ei, cu lacrimile ochilor ei, cu lumina minţii ei, cu răsuflarea inimii ei, cu toate cele ce în sufletul ei întruchipează binele propriului ei copil. Aşa se cultivă în grădina familiei omul de mâine al societăţii şi creştinul de viitor al Bisericii. Blândeţea sau asprimea vorbelor şi a gesturilor, pacea tonului calm sau tulburarea vocii răstite, mângâierea mâinii sau usturimea vergii – toate îşi lasă urmele. Însemnarea pruncului gângurind în leagăn cu semnul crucii, rugăciunea din zori şi povestea de seară, veghea necontenită la căpătâiul lui în somnul nopţii şi duioşia îngrijirii lui în joaca zilei, lacrima şi zâmbetul – toate participă la devenirea lui ca om, pentru că toate îi ajung la suflet. Acestea sunt armele (pe cât de discrete, pe atât de eficiente) cu care mamele dobândesc izbânda efortului de a dărui noi valori umanităţii, fii ai lui Dumnezeu după har şi stâlpi de nădejde ai societăţii. „Daţi-mi mame bune – şi vă voi da duhovnici buni!” spunea cândva Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.

        Acesta este motivul care explică eşecul încercărilor repetate ale ştiinţei şi tehnicii de a-L „prinde” şi cuprinde pe Cel de Sus. Tot aşa cum eşuează şi psihologul şi sociologul şi asistentul social (care socotesc că stăpânesc îndeajuns lucrările sufletului omenesc) în strădaniile lor de a se agăţa de firul acela nevăzut ce leagă tainic sufletul de cuvânt, şi prin care să-i poată forma, corecta şi coordona social pe toţi orfanii lumii, pe cei abandonaţi de mame şi de taţi - şi astfel lipsiţi de harul sfânt al „celor şapte ani de acasă”. Pentru că viaţa omului, sufletul şi trupul lui, sunt doar în mâna lui Dumnezeu. Nu degeaba stă scris: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49,15). Şi nu întâmplător Domnul Hristos Însuşi a rostit aceste cuvinte: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8,21).

               Prin urmare, oricâte invenţii s-ar mai face şi oricât ar înainta progresul ştiinţei pe pământ, întreitul temei al existenţei, cultivării şi dezvoltării oricăror valori va fi mereu unul şi acelaşi: „prunc-mamă-educaţie”. Iar acesta, la rândul său, poate avea puteri de viaţă şi de răspândire în lume precum lumina în sfeşnic (Lc. 8,16) doar prin înrădăcinarea sa adâncă în unimea treimii „credinţă-Dumnezeu-rugăciune”. Căci nici desăvârşire nu va fi vreodată fără educaţie. Familia este modelul propriu şi mediul propice al valorilor autentic creştine. Şi de aceea Biserica luptă împotriva oricăror tentative tendenţioase de a înlocui lucrurile sănătoase ale vieţii cu surogate inventate de minţile bolnave. Doar pruncul crescut pe temelia trainică a educaţiei familiale creştine, hrănit cu harul dreptei credinţe şi adăpat cu apa cea vie a rugăciunii va deveni tânărul frumos şi omul destoinic al lumii de mâine; căci altfel, aşa apar cerşetorul de la colţul străzii, infractorul juvenil, delicventul incorigibil, criminalul odios, ori pătimaşul tulburat de propriile sale înfrângeri în lupta cu poftele păcatului. Toate produsele nedorite rezultate în urma unui proces tehnologic pot fi reciclate sau refabricate. Omul, însă, nu poate fi supus acestui procedeu automat de transformare. Lui îi este cu putinţă  restaurarea doar cu Dumnezeu şi numai în Dumnezeu - însă dacă are şi voinţă spre aceasta, adică dorinţa de a căuta calea către Atotţiitorul. Scris este: „Oricine voieşte să vină după Mine - să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mc. 8,34). Problema grea este aceasta: cum să ridici un om căzut în păcat atât de adânc încât păcatul i-a intrat deja în fire (despre această „luptă în fire cu păcatul” a scris foarte elocvent, de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa, „Războiul nevăzut”). Pentru că orice cădere îşi are şi ea treptele ei, legate de gradul de necredinţă, de nepăsare, de dezinteres faţă de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, de lipsa de experienţă duhovnicească, ba chiar şi de lene şi de rea-voinţă.

            De aici - nimic nou pentru lume! Toate relele şi fărădelegile care s-au săvârşit şi se mai săvârşesc încă sunt rezultatele directe ale absenţei harului lui Dumnezeu din sufletele lipsite de credinţă. Căci necredinţa este începutul tuturor relelor: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3); şi de aceea „cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău”. Nu întâmplător scria Sfântul Vasile cel Mare că doar gândul la moarte (adică grija pentru răspunsul înaintea lui Dumnezeu la Tronul Său de judecată) te poate salva de mânia Dreptului Judecător: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă” (Sir. 28,6), iar Sfântul Macarie cel Mare întăreşte: „Aminteşte-ţi de cele de pe urmă ale tale – şi în veac nu vei greşi!”. Din nefericire, cei mai mulţi oameni îşi consumă tinereţea şi îşi epuizează puterile maturităţii trăind haotic, în neorânduială totală. Uitând că viaţa este iute trecătoare, omul săvârşeşte păcate peste păcate,  înfruptându-se cu nesaţ din toate plăcerile, motivând că trebuie să-şi trăiască viaţa şi că nu se poate stăpâni. Şi de aceea marele David se ruga: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni, Doamne!” (Ps. 24,7). Au fost cazuri când s-a ajuns prin păcat chiar până şi în pragul morţii: „Nu mă lua la jumătatea zilelor mele!” (Ps. 101,25) – este ruga Psalmistului pe care ar trebui să o adresăm toţi Celui Care ne-a încredinţat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6,37), căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci vreau ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa - şi să fie viu!”(Iez. 33,11).

               Este evident că atunci când omul şovăie să primească harul sfinţeniei lui Dumnezeu, în sufletul său se dă o luptă crâncenă între bine şi rău. Chiar şi cel ce se numeşte pe sine „ateu” resimte nevoia de a se elibera de apăsarea nihilismului. Tocmai pentru că nu poate fi sigur de corectitudinea convingerilor sale. În care persistă însă din vanitate şi orgoliu, găsindu-şi pretexte superficiale: fie „rigiditatea” canoanelor bisericeşti, fie „greutatea” obligaţiilor de cult, fie osteneala „exagerată” a slujbelor, fie „neprincipialitatea” comportamentului clerical – şi multe altele de acest fel, care ridică un zid în jurul sufletului său, ca nu cumva să pătrundă în el tainic harul Duhului … Ca şi cum (dacă nu ar fi existat toate aceste „motive”) bietul om ar fi rupt pragul bisericilor cu grăbirea sa spre nevoinţă din dor de pocăinţă! „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16,29), căci „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci … nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16,31).

             De cele mai multe ori, comportamentul rece şi sec faţă de Dumnezeu este însoţit de o totală lipsă de respect faţă de semeni, chiar faţă şi de cei mai apropiaţi. Dispreţul faţă de cele spirituale este atitudinea pe care o adoptă infantilismul minţii afectate de mulţimea frustrărilor acumulate. Altfel spus, ca să poţi ieşi din anonimat, să pari că eşti altceva decât ceea ce eşti de fapt, - începi să huleşti, să batjocoreşti, să arunci cu piatra (precum s-ar zice) în Dumnezeu … Despre Care oricum nu ştii mare lucru, sau chiar nimic; numai că doar în acest mod poţi părea „interesant” în faţa marelui public. Să susţii „Eu sunt ateu!” e ca şi cum ai zice „De fapt, mi-e lene să cred - şi de-aia nici nu-mi dau interesul!...”. Despre unii ca aceştia Psalmistul vesteşte categoric: „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată şi  nici păcătoşii în sfatul celor drepţi!” (Ps. 1,5), „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8). Sunt cei cărora le-a fost rezervat, din timp, iadul,  „cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie!” (Iuda 1,13). Comportamentul lor este acelaşi cu al unui sportiv care ar refuza să intre în concurs sub pretext că n-are concurent pe măsură. Dar fără să participi nu ai cum să fii notat sau să te califici. La fel şi aici – dacă nici măcar n-ai încercat să fii creştin (oricât de slabă ţi-ar fi fost lucrarea duhovnicească), nu stă Dumnezeu în tine. Nu este de vină El că fugi tu de Dânsul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. 13,1); în vreme ce ruga celor cuprinşi de căinţă pentru păcatele făcute, mărturiseşte cu durere: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!” (Ps. 118,176). Căci celor lipsiţi de conştiinţă şi bunăvoinţă nu li se acordă mântuirea: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (I Cor. 6,9-10). Dovadă stă răspunsul Domnului Dumnezeu pentru unii ca aceştia: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12).

            Aşadar: ce să facem totuşi pentru ca să ne mântuim? Un călugăr în pustie se ruga zilnic aşa: „Doamne, eu ca un om am greşit - Tu ca un Dumnezeu iartă-mă!”. Iar un altul adăuga: „Doamne, fie că vreau, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă!”. Cel dintâi imperativ al mântuirii este asumarea credinţei drepte, sănătoase, întemeiate statornic pe învăţătura divină revelată prin Sfânta Tradiţie şi prin Sfânta Scriptură, formulate şi dogmatizate în actele Sfintelor Sinoade ecumenice (cele a-toată-lumea), apărate şi tâlcuite în chip luminat în scrierile Sfinţilor Părinţi - ai lumii mari dascăli şi povăţuitori. Chiar dacă nu toţi creştinii excelează în dobândirea de cunoştinţe teologice, totuşi au permanent la îndemână, în bisericile de enorie şi în mănăstiri, slujbele, catehezele şi predicile necesare agonisirii unei cunoaşteri adecvate a credinţei ortodoxe. Îndemnul apostolic este scurt şi limpede: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce sunt în Hristos Iisus!”(II Tim. 1,13).

            Al doilea mare imperativ al mântuirii este împărtăşirea din harul dumnezeiesc ce se comunică omului prin Sfintele Taine săvârşite în şi de către Biserică: întreita afundare în apa sfinţită la Botez, pecetluirea cu darul Sfântului Duh prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, eliberarea sufletului din robia păcatelor prin Spovedanie, tămăduirea atât a sufletului de patimi cât şi a trupului de boli prin ungerea cu untdelemnul cel sfinţit, sfinţirea dragostei în Taina Cununiei – toate acestea fiind posibile prin lucrarea şi puterea Sfintei Preoţii transmise prin hirotonie în neîntreruptă succesiune apostolică de la o generaţie la alta. Acestea aduc mântuirea în viaţa omului pătruns de taina credinţei celei de-viaţă-făcătoare. Şi de aceea Sfântul Apostol Petru se adresează ferm păstorilor de suflete: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu!” (I Pt. 5,2), iar marele Pavel întăreşte: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său!” (FA 20,28).

               Al treilea mare imperativ al mântuirii ţine de conştiinţa personală a fiecărui creştin în parte. Ortodoxia este credinţa Bisericii, a obştii credincioşilor din toate timpurile şi din toate locurile; mântuirea, însă, se însuşeşte subiectiv, de către fiecare dintre noi. De aceea vesteşte Hristos: „Iată, vin curând; iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!”(Apoc. 22,12), „pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup - ori bine, ori rău!” (II Cor. 5,10). Desigur, pentru a ne mântui avem la dispoziţie locaşul de cult al Bisericii, căci „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Mt. 21,13), dar şi căminul nostru familial se cuvine să fie tot o biserică, un sfânt locaş în care Dumnezeu revarsă harul Său peste cei ce locuiesc în el. Căci Evanghelia a mântuit casa lui Zaheu vameşul – „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”(Lc. 19,9), precum şi  „casa lui Petru” (Mt. 8,14), „casa lui Simon Leprosul” (Mt. 26,6), „casa lui Iona” (Mc. 1,29), „casa lui Levi”(Mc. 2,15), „casa lui Iair”(Lc. 8,41), „casa slujitorului regesc” (In. 4,53), „casa lui Anania” (FA 9,10), „casa lui Iuda” (FA 9,11), „casa lui Corneliu” (FA 10,24), „casa lui Simon tăbăcarul” (FA 10,32), „casa Mariei, mama lui Ioan cel numit Marcu” (FA 12,12), „casa temnicerului” (FA 16,32), „casa lui Iason” (FA 17,5), „casa lui Titus Iustus”(FA 18,7), „casa lui Filip binevestitorul” (FA 21,8),  - şi toţi ceilalţi pe care cu evlavie îi aminteşte Sfântul Apostol Pavel în „Epistolele” sale: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, şi Biserica din casa lor” (Rom. 16,3-15).

               Aşa şi noi trebuie să ne facem casa biserică – Biserica cea vie a familiei: părinţi ortodocşi şi fii ortodocşi. Căci semnele credinţei cu adevărat lucrătoare pot fi lesne descoperite din fapte: o troiţă la poartă, icoane sfinte pe pereţi, o candelă aprinsă, cărţi de rugăciune pe raftul bibliotecii („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Acatistierul” şi celelalte fiind mijloacele văzute ale rugăciunii făcute tainic în singurătatea nopţilor), o Sfeştanie făcută acasă, un Maslu săvârşit în familie, bucăţica de anafură şi sticluţa cu agheasmă (pentru sfinţirea sufletului şi a trupului în fiecare zori de zi), prezenţa duhovnicului în familie (cu rostul de a veghea viaţa spirituală a acesteia), lectura cărţilor sfinte precum „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele”, postirea (după puterea fiecăruia şi după povaţa părintelui duhovnicesc) în zilele de miercuri şi vineri precum şi în perioadele mai lungi orânduite de Biserică; dar mai ales practicarea virtuţilor creştineşti: pacea familiei, faptele de milostenie sufletească şi trupească, dragostea faţă de semeni, buna înţelegere cu vecinii, purtarea cuvenită a slujbelor şi rugăciunilor orânduite de Biserică din grijă pentru starea sufletelor celor adormiţi cu trupul – toate acestea ne unesc deplin şi definitiv cu Dumnezeu.

               Cheia tuturor izbânzilor duhovniceşti rămâne, desigur, permanenta unire cu Dumnezeu Cel-veşnic-viu în Taina Sfintei Euharistii. Pentru că Taina Sfintei Liturghii este singura care are puterea de a aduce pacea în lume şi armonia între Cer şi pământ, între îngeri şi oameni, şi între oameni laolaltă. În Biserica slavei Sfintei Treimi, creştinii sunt practic în familie, căci toţi sunt fraţi în fapte şi credinţă. Aceeaşi Evanghelie îi adună la apa cea vie a credinţei, acelaşi Potir îi strânge la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Celui Înviat, Care îi leagă duhovniceşte unii de alţii - şi pe toţi laolaltă de Cer: „Sfintele, sfinţilor!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur); „ca toţi să fie una” (In. 17,21), căci „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el!” (In. 6,56), „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16) - „Eu am venit ca viaţă să aibă - şi din belşug să aibă!” (In. 10,10).

             Aceasta este calea unirii cu Dumnezeu în viaţa de aici şi a înveşnicirii acestei uniri în viaţa de dincolo. Nu e prea mare efortul necesar ca să devii, să fii şi să rămâi om. Omul din afară este oglinda celui din lăuntru: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt. 7,16-17). „Vorba sună, fapta tună!” spunea deseori părintele Iachint al Putnei. Şi atunci, se mai cuvine oare ca cei botezaţi în Numele lui Dumnezeu să se teamă de diavol şi de slugile lui, sau să mai alerge  după lucrările lui – precum ocultismul, magia, farmecele prosteşti şi vrăjitoriile penibile, câtă vreme Domnul Hristos ne-a îndemnat: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!” (Mc. 11,24)?! Doar şi Maica Domnului ne-a povăţuit simplu şi la obiect: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). De ce să te mai temi de fleacuri şi de nimicuri, când toate ale tale s-au curăţit şi s-au sfinţit prin harul Duhului Sfânt, când propriul tău trup şi propriul tău suflet au devenit tron al slavei lui Hristos Cel Înviat: „Înfierbântatu-s-a inima mea în lăuntrul meu iar în cugetul meu se va aprinde foc!” (Ps. 38,4), „ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26,8). Dacă vom păstra toată viaţa rânduiala mărturisirii păcatelor şi împărtăşirii cu Sfintele Taine, precum şi neîncetata rugăciune şi postirea cea  după putere, atunci şi Dumnezeu va fi mereu cu noi: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt.28,20), „unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). Căci ce e greu în a fi credincios? Doar postul nu te costă nimic, rugăciunea se face gratuit, Sfânta Liturghie se săvârşeşte în dar, harul lui Dumnezeu vine oricând îl chemăm şi dorim să-l aflăm: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. 50,12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. 142,10); „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33,8). Câtă frumuseţe şi sfântă simplitate păstrează Ortodoxia în inepuizabila ei bogăţie harismatică! Şi cât de accesibil şi de aproape este Dumnezeu când Îl cauţi şi Îl doreşti - fie la Biserică, în Sfântul Potir, fie în sufletul tău, în sfânta rugăciune, fie în faptele cele bune şi în virtuţile iubirii, păcii, bucuriei şi bunătăţii care ne readuc asemănarea cu Domnul Dumnezeu: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33,1), „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul!” (Ps. 102, 22).

       Aşadar, mântuirea ne aşteaptă pe fiecare cu răbdare, simplă, smerită şi sfioasă, ca să fie îmbrăţişată de orice creştin dornic de  Rai, de Cer, de Dumnezeu: „căci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Efes. 2,19). Rugăciunea  deschide calea către mântuire, iar smerenia, omenia şi bunătatea sunt prietenele cele mai bune ale mântuirii. Căci fapta cea bună şi milostenia sunt cele care o fac pe dulcea mântuire să-I zică Celui Sfânt: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In. 17,15),  „Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul” (In. 17,17), „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii!” (In. 17,24).

       Iar răspunsul divin vine din Evanghelia Iubirii: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt. 25,43), „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40). „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu!” (Lc. 12,8).

„Dreptul din credinţă va fi viu” (Rom. 1,17), „căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor. 5,7); „cel ce va crede şi se va boteza – acela se va mântui!” (Mr. 16,16). „Necredinţa călcătorului de Lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Ps. 35,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc. 16,17-18).

         „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Cor. 9,7). „În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi Legea Ta în lăuntrul inimii mele!” (Ps. 39,11), „ochii Mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine; cel ce umbla pe cale fără prihană, acela Îmi slujea!” (Ps. 100,8). „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (In. 17,3).

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni