„Cinei
Tale celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi
spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca
tâlharul mărturisindu-mă,
strig
Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Sfântul Ioan
Gură de Aur)
„Vă spun
că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii
vor da
socoteală în ziua Judecăţii!” (Matei 12, 36)
„Cerul
şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Matei 24, 35)
„Luaţi
aminte, poporul meu, la Legea Mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile
gurii Mele! Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ce au fost dintru
început” (Ps. 77, 1-2)
„Până
când vor spune şi vor grăi nedreptate, grăi-vor toţi cei ce lucrează
fărădelegea?” (Ps. 93, 4)
„Fericit
este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din Legea Ta îl vei învăţa pe el!” (Ps.
93, 12)
„Una am
cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta:
să
locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele!” (Ps. 26, 7)
Sfânta
Scriptură ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea Domnului
Dumnezeu. Şi tot din Scripturile cele sfinte descoperim existența îngerilor ca
făpturi de natură spirituală, reale și personale, deosebite de Dumnezeu și de
oameni, având o menire specială. Negarea existenței îngerilor înseamnă
ignorarea datelor Revelației înseși și negarea (întru nimic argumentată) a
angelofaniilor ca fapte istorice reale – tot atâtea situații excepționale concrete
în care îngerii s-au arătat oamenilor, povățuindu-i, sfătuindu-i, îndemnându-i
sau îndreptându-i.
După
scoaterea din Rai a protopărinților neamului omenesc, heruvimii păzeau drumul
spre Pomul Vieții; un înger a oprit pe Avraam de a-l junghia pe fiul său
Isaac. Iacob vede în vis îngeri ai lui Dumnezeu, suind și coborând pe o scară
între cer și pământ. Un înger al Domnului se arată lui Balaam, fiul lui Beor,
stând în mijlocul drumului și ținând o sabie ridicată în mână. De asemenea, în
cântarea pe care a adus-o Domnului la sfârșitul vieții sale, proorocul
Moise a vestit că îngerii se închină lui Dumnezeu. La rândul său, proorocul
Isaia a văzut serafimii cei cu câte șase aripi stând înaintea lui Dumnezeu și
strigând cântarea cea întreit sfântă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot,
plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. 6, 3); unul dintre serafimi a
apropiat de gura lui un cărbune luat cu cleștele de pe jertfelnic, închipuind
profetic Sfânta Euharistie. La fel, un înger al Domnului vorbește profetului
Ilie, râvnitorul dreptății divine; îngeri se arată de mai multe ori lui Daniel,
ca și proorocului Zaharia, iar Iezechiel vede heruvimii cei cu ochi mulți
asupra cărora odihnea slava Lui Dumnezeu.
În
cărțile Noului Legământ se afirmă cu și mai multă putere adevărul prezenței și
lucrărilor îngerilor în viața oamenilor. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist
Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil a anunțat arhiereului Zaharia nașterea
Înaintemergătorului Ioan din Elisabeta, soția sa: „Nu te teme, Zaharia, pentru
că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu
şi-l vei numi Ioan” (Lc 1, 13) şi „iată vei fi mut şi nu vei putea să
vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele
mele, care se vor împlini la timpul lor!” (Lc 1, 20). Același Arhanghel a
vestit Fecioarei Maria nașterea cu trupul din ea a Fiului Lui Dumnezeu, Iisus
Hristos. Un înger îl înștiințează prin vis pe Dreptul Iosif despre întruparea
cea mai presus de fire a lui Iisus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua
pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt!” (Mt
1, 20), ca și despre alte evenimente în legătură cu Pruncul dumnezeiesc – atât
plecarea din Israel, cât și întoarcerea din Egipt, la vremea masacrării celor
paisprezece mii de prunci din porunca regelui Irod. Un înger se arată
păstorilor de lângă Betleem și mulțime de îngeri din oștile cerești înalță
cântare de slavă Celui Preaînalt la Nașterea Mântuitorului. Şi tot îngerii sunt
cei care vestesc magilor prin vis vicleșugul și fățărnicia regelui Irod,
îndemnându-i să se întoarcă în țara lor pe altă cale decât cea pe care veniseră
acești înțelepți vestitori ai credinței în dumnezeirea Pruncului născut în
iesle din Fecioara, fără de sămânţă bărbătească. Îngerii vestesc femeilor
mironosițe învierea Lui Hristos din morți și tot îngerii se arată Apostolilor
în clipa înălțării lui Iisus la Cer, înștiințându-i despre a doua venire întru
slavă a Mântuitorului. Un înger îi va scoate din temniță pe Apostolii închiși
acolo din porunca arhiereului și saducheilor, un înger se va arăta sutașului
Corneliu în Cezareea, îndemnându-l să-l cheme pe Sfântul Apostol Petru pentru
a-l povățui; și tot un înger îi va vesti Sfântului Apostol Pavel cele despre
călătoria lui la Roma.
Toate
aceste lucrări minunate și mai presus de fire s-au împlinit în viața oamenilor
aleși și credincioși Dumnezeului Celui viu al Adevărului prin puterea
cuvântului de-viață-făcător: „A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră!” (Fac 1, 26), „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul
Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie” (Fac 1,
27). Astfel au luat ființă cei dintâi oameni de pe pământ, gustând din
preaplinul iubirii Lui Dumnezeu, ca și din părinteasca Lui purtare de grijă
atunci când au fost sfătuiți și povățuiți după dreptate pentru a dobândi
înveșnicirea vieții: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din
el vei muri negreşit!” (Fac 2, 16-17).
După
căderea în păcatul neascultării prin călcarea poruncii dumnezeiești, scos din
Rai și trimis să lucreze pământul din care fusese luat, omul a comunicat cu
Dumnezeu prin jertfa rugăciunii puse pe altar făcut din piatră sau pământ:
„Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din
cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac 4, 3-4).
Slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu confirmă cu putere lucrarea Acestuia în
lume: „Aşa grăieşte Domnul” (Ag 1, 7), „Aşa zice Domnul Savaot” (Ag
2, 6), „Zis-a Domnul” (Ps 109, 1) – ceea ce denotă în mod limpede
manifestarea Celui Nevăzut prin sunetul glasului Său. Astfel de slujitori au
fost Noe, Avraam, Moise și ceilalți către care Dumnezeu a vorbit direct,
îndemnându-i, povățuindu-i și descoperindu-le voia Sa cea sfântă, precum va
face și mai târziu, trimițându-Și profeții către poporul decăzut de la credința
cea adevărată și din viața cea curată, pentru a-l întoarce de la căile
păcatului ce duc spre moarte la calea cea de-viață-aducătoare a împliniri voii
Celui Sfânt. Desigur, scopul întregii lucrări divine a rămas permanent
tămăduirea firii omenești corupte, căzute în starea de stricăciune a patimilor
de-suflet-distrugătoare, și eliberarea oamenilor din lanțurile robiei
diavolului și a morții. Acest scop a motivat unicul eveniment cu adevărat nou
sub soare, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, „taina cea din veac
ascunsă și de îngeri neștiută” (Iosif Imnograful). Porunca divină este atât de
uimitoare, încât se cutremură până și îngerul care o vestește de măreția ei:
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema!” (Lc
1, 35). Iar răspunsul umanității la Vestea cea Bună a milostivirii Domnului
Dumnezeu spre ea ia chipul smereniei desăvârșite: „Iată roaba Domnului! Fie mie
după cuvântul tău!” (Lc 1, 38). Așa s-a împlinit în veac, în lume și în
istorie slujirea cuvântului dumnezeiesc prin împlinirea lui cu fapta, adică
prin transpunerea lui în viață, pentru a mulțumi astfel Celui Preaînalt.
Așa s-au
născut prin cuvânt mulțimile nenumărate de creștini, de mucenici și
mărturisitori ai dreptei credințe care au trăit pentru Hristos și au murit
pentru Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal
3, 27). Prin cuvântul lui Dumnezeu a luat ființă Evanghelia, Taina tuturor
tainelor mântuirii lumii în Iisus Hristos: „cel ce va crede şi se va boteza se
va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi!” (Mc 16, 16); „de nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (In
3, 5). Mai mult, cuvântul l-a predat Iisus sfinților Săi ucenici și Apostoli:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă!” (Mt
28, 19-20), iar apoi aceștia l-au sădit în inimile arhiereilor, preoților și
diaconilor, pentru ca să prindă viață de pe buzele lor în sânul poporului lui
Dumnezeu: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră,
ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura!” (II Tim 4, 2);
„Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie,
ci cu voie bună, după Dumnezeu!” (I Ptr 5, 2), precum și multe alte
îndemnuri care fac legătura dintre puterea cuvântului divin și om: „Chiar dacă
noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am
vestit-o - să fie anatema” (Gal 1, 8), aşa că: „Ţine dreptarul cuvintelor
sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt
în Hristos Iisus!” (II Tim 1, 13).
Din
astfel de îndemnuri și porunci de-Dumnezeu-insuflate s-a format de-a lungul
vremii tipul special de legătură spirituală între părintele duhovnicesc și fiul
duhovnicesc, născut prin harul trăirii sfinte și învățăturii despre viața dusă
în Dumnezeu. În acest sens, fundamental și elocvent rămâne cuvântul Sfântului
Apostol Pavel adresat corintenilor: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în
Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în
Iisus Hristos!” (I Cor 4, 15). Astfel, nenumăratele povețe și învățăminte
care au înflorit în lăuntrul pustiurilor lumii de-a lungul veacurilor de
nevoință a asceților care și-au închinat viața slujirii Celui Înviat, sunt tot
atâtea roade duhovnicești pline de dulceața harului dumnezeiesc lucrător în
taina cea mai presus de minte a nașterii duhovnicești, a înfierii omului prin
mila Domnului. Dovadă stă venirea unui înger din Cer la Marele Pahomie pentru
a-i preda acestuia rânduiala slujirii monahicești, al cărei scop suprem și
țintă principală este tocmai nașterea duhovnicească, prin puterea cuvântului de
folos, plin de har curățitor, luminător și de-viață-dătător (mai presus de
înțelegere și de cuprindere) a fiilor duhovnicești. Așa s-a umplut Cerul de
cetele de sfinți mărturisitori, de cuvioși și cuvioase, de temători de
Dumnezeu, de ierarhi și mucenici care au umplut sinaxarele cu pomenirea vieții
lor înalte și a faptelor minunate pe care le-au săvârșit, adică prin pilda
propriei lor viețuiri: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este
care Mă iubeşte!” (In 14, 21), deoarece „credinţa fără de fapte moartă
este” (Iac 2, 20). „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale!” scrie
Sfântul Marcu Ascetul, iar înțelepciunea bătrânilor din popor adaugă: „Vorba
sună, fapta tună!”.
Practic,
lucrarea duhovnicească de înnoire a omului învechit în patimile păcătoase şi
vinovate care îi strică întreaga fire, îmbolnăvindu-i trupul şi
întunecându-i sufletul, se săvârşeşte prin puterea ziditoare şi
de-viaţă-făcătoare a Cuvântului lui Dumnezeu exprimat în Sfintele Scripturi ale
Proorocilor şi Apostolilor Domnului, şi rostit cu valoare de canon sau
îndreptar al vieţuirii morale de către părintele duhovnicesc spre folosul
fiului duhovnicesc, devenit prin virtutea smereniei ascultării desăvârşite
adevărat vas ales al Duhului lui Dumnezeu: „credinţa voastră să nu fie în
înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu!” (I Cor 2,5). În
acest sens, se poate spune că vestirea cuvintelor lui Dumnezeu în lume de
către Sfinţii Prooroci din veac reprezintă o adevărată oglindă profetică a
Rostirii supreme şi ultime a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Întruparea Sa din
Fecioara Maria: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt
24,35).
În
drumul lor de la Ierusalim către Emaus, „ca la şaizeci de stadii” (Lc
24,13), Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa au fost însoţiţi de către Hristos Cel
Înviat, Care le-a tâlcuit din Sfintele Scripturi toate cele mai dinainte
vestite despre El: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a
tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc 24,27) –
lucrare sfântă şi pătrunzătoare care a avut ca efect deschiderea ochilor lor
sufleteşti: căci „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc 24, 16).
O astfel de cunoaştere cu totul deosebită, profund spirituală, nu se poate
dobândi doar prin slabele puteri ale intelectului prins iremediabil între limitele
unei raţiuni disjunctive (care separă), fără participarea efectivă şi decisivă
a puterilor inimii ca şi centru al întregii fiinţe umane: „au istorisit cele
petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc
24, 35). Această cunoaştere vine din Scripturi fiindcă acestea sunt cuvinte
dumnezeieşti, sunt cuvinte insuflate din Cer, sunt cuvinte care au viaţă în ele
– singurele care pot trezi conştiinţa adormită în somnul neştiinţei şi al
nepăsării: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă
veşnică; acelea sunt care mărturisesc despre Mine!” (In 5,39).
Sfânta
Scriptură nu va putea sminti vreodată vreo minte sănătoasă, pentru că ea nu
urmăreşte să stârnească dezbateri inutile şi controverse gratuite, ci doar să
descopere Adevărul existenţei lui Dumnezeu şi al puterii nemăsuratei Lui iubiri
pentru oamenii zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Şi de aceea
realitatea nu contrazice cuvintele Scripturii, şi nici cuvintele Scripturii nu
dovedesc altceva decât sensul realităţii: „atunci le-a deschis mintea ca să
priceapă Scripturile” (Lc 24, 45), anume pentru ca cele scrise în ele să
nu fie greşit interpretate sau răstălmăcite; „căci gândurile Mele nu sunt
ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre - zice Domnul!” (Is
55, 8).
Poate
tocmai acesta este motivul pentru care cel mai anevoios aspect al vieţuirii
monahale în ascultare deplină de un părinte duhovnicesc ţine de descoperirea şi
recunoaşterea voii lui Dumnezeu în cuvântul de povaţă şi de folos rostit de
bătrân către ucenicul său. Pentru că nenumăratele gânduri care străbat cu
iuţeală ameţitoare, cu vuiet mare şi cu şuier asurzitor mintea nevoitorului ,
îi sunt acestuia cea mai mare piedică şi, uneori, obstacol de netrecut în calea
către mântuire: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de
gânduri în inima voastră?” (Lc 24, 38). Şi de aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă
că trebuie să ne cercetăm permanent cugetul propriei noastre conştiinţe prin
mărturisirea neîncetată şi dezvăluirea deplină a tuturor gândurilor către un
bătrân iscusit, pentru a nu rătăci de la calea cea dreaptă; altfel: „dacă orb
pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15,14). Şi de aceea,
bine ar fi să nu uităm îndemnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc
4,23).
Pentru
orice adevărat doritor de mântuire şi sincer nevoitor pe drumul despătimirii şi
al înduhovnicirii, se ridică o întrebare capitală, de răspunsul căreia depind
toate celelate alegeri şi decizii ulterioare: „Oare duhovnicul meu doreşte
mântuirea mea? Oare am un duhovnic potrivit pentru mântuire – sau duhovnicul
meu este un înşelat şi un înşelător?!”. O vorbă din bătrâni spune că, dacă
părinţii nu ţi-i alegi, în schimb ai duhovnicul pe care îl meriţi – tocmai
pentru că tu însuţi l-ai ales. Şi de aceea, frumos ar fi ca, la începutul
nevoinţelor tale duhovniceşti, să-L rogi pe Dumnezeu să te descopere duhovnicul
tău pe tine mai înainte de a-l găsi tu pe el. Aceasta pentru că tu, fiind
lipsit de experienţa şi priceperea celor duhovniceşti (ca un începător ce eşti),
Însuşi Duhul Domnului Dumnezeu (binecuvântându-ţi dorinţa curată a inimii şi
împlinind râvna ta spre mântuire) îţi va călăuzi paşii la limanul cel bun şi
liniştit al Adevărului mântuitor şi mângâietor prin mâna
ocrotitoare a părintelui sufletesc: „nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri!” (Mt 16,17).
Valoarea
spirituală a oricărui povăţuitor duhovnicesc se poate uşor cunoaşte (şi
recunoaşte) după roadele învăţăturii şi vieţuirii sale proprii, adică după
puterea lucrării de rugăciune, a tezaurizării în mintea şi inima sa a
vistieriilor nesecate, nemincinoase şi de nepreţuit ale bogăţiilor duhovniceşti
ale harului dreptei-slăviri de Dumnezeu, şi (nu în ultimul rând) a puterii
smereniei celei făcătoare-de-minuni, întrucât tot omul se cunoaşte după fapte
precum pomul după roade: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în
haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi
cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate
pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care
nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi
veţi cunoaşte!” (Mt 7,15-20).
Neîndoielnic,
ar fi o mare greşeală să începem a face o deosebire între cuvintele Sfintelor
Scripturi, de genul „acesta are valoare, acesta n-are nici o valoare”. La fel
stau lucrurile şi cu harul mântuitor al iertării păcatelor şi dezlegării din
legăturile nedreptăţii – acesta lucrează în chip deplin prin fiecare preot
ortodox (fie el mirean sau monah, tânăr sau bătrân, cult sau mai puţin şcolit)
hirotonit canonic şi hirotesit anume spre mărturisirea păcatelor credincioşilor
de către arhiereul său. Şi de aceea, decisivă rămâne atitudinea creştinului (el
însuşi mirean sau monah, pustnic sau vieţuitor în lume) faţă de problema
propriei sale mântuiri. Ceea ce face diferenţa de la un creştin la altul ţine
tocmai de războiul nevăzut pe care diavolul şi slugile sale, demonii, îl poartă
neîncetat împotriva oricărui nevoitor spre mântuire; aceasta desigur, pe măsura
silinţei, râvnei şi nevoinţei fiecăruia, sau după măsura smereniei de a se lăsa
(ori a mândriei de a nu se lăsa) în mâna proniei divine lucrătoare în viaţa sa
prin persoana duhovnicului.
Valoarea
duhovnicească a unui slujitor al harului nu o dau, în nici un caz, pregătirea
sa şcolară , cultura generală, dexteritatea omiletică, numărul sfaturilor sau
mulţimea ucenicilor. Ci, dimpotrivă, adevărata valoare a oricărui părinte
duhovnicesc o dă calitatea creştinilor pe care îi formează şi îi păstoreşte – prin
autenticitatea trăirii lor, prin sinceritatea şi candoarea rugăciunii lor, prin
evlavia pocăinţei lor , prin încununarea lor întru răbdarea tuturor
încercărilor şi greutăţilor şi prigonirilor vieţii. „Atunci când vrei să
slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău de ispită!” spunea Sfântul Macarie
cel Mare; căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă!” (Evr 12,6) ne
învaţă Apostolul. Şi dacă aurul în foc se căleşte, tot aşa şi creştinul în
ispite: „cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele!” (In 14,24).
Aceasta
înseamnă adevărata apropiere de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al harului,
Părintele luminilor. Pentru că păstorul poate predica mulţimilor vreme
îndelungată, ore întregi – dar rezultatul să fie neaşteptat de dezamăgitor.
Atunci când a crezut că, gata, i-a convins şi i-a încredinţat de calea cea
dreaptă, tocmai atunci ajunge să constate că nepăsarea lor i-a făcut asemenea unor
pietre de neclintit din căile vieţuirii lor. Pentru că „au ochi – dar nu văd;
urechi au – dar nu aud!” (Ier 5,21) vestit-a proorocul; şi de aceea
Hristos îndeamnă ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit – să audă!” (Mt
11,15). Să nu uităm că Mântuitorul Însuşi S-a confruntat permanent cu această
împietrire de neclintit a îndărătniciei zăbovirii cu inima la cele pământeşti,
înnăbuşindu-se astfel cu totul dorul de cele cereşti: „Mă căutaţi nu pentru că
aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!” (In
6,26).
Din
păcate, cei mai mulţi creştini nu vin la biserică de dragul lui Dumnezeu, din
dor de rugăciune sau în căutarea mântuirii prin împlinirea poruncilor Domnului.
Nu dragostea de Dumnezu îi aduce pe oameni la biserică, ci teama de muncile
iadului, adică frica de diavolul; iar uneori, chiar interesul personal: „să fim
sănătoşi”, „să ne meargă bine”, „să avem spor”, „să ni se rezolve problemele”,
ba până şi ca „să ni se dezlege piedicile financiare”! Dar nu e de
datoria Bisericii lui Hristos să neglijeze slujirea Sfintelor Taine ale
îndumnezeirii oamenilor pentru ca să se ocupe de cele lumeşti! Nu ţine de
slujirea Bisericii să rezolve probleme administrative (prin harul lui
Hristos!), în loc să se dedice integral lucrării curăţitoare a pocăinţei şi
lucrării sfinţitoare a rugăciunii! Cu alte cuvinte, nu este îngăduit
slujitorilor Bisericii amestecul exagerat în probleme lumeşti
şi preocuparea excesivă cu îndeletniciri de asistenţă socială, care să ducă la
slăbirea lucrării lor duhovniceşti. Pentru că altfel, păstorii riscă să fie
priviţi de păstoriţi doar ca nişte „afacerişti” sau „administratori” – dar nu
ai visteriilor cereşti ale harului, ci de bunuri pământeşti şi de bogăţii
materiale! Iar aceasta nu neapărat pentru că preotul ar fi el atras mai degrabă
de agonisirea banilor decât de chivernisirea harului, căci de multe ori
chiar păstoriţii sunt cei care insistă într-un mod cu totul nepotrivit (fie
pentru a-şi satisface anumite ambiţii, fie pentru a-şi atinge anumite interese)
să îl împingă în direcţii cu totul altele decât cea pe care i-o dă lucrarea
duhovnicească, recurgând la tot felul de tertipuri pietiste şi „încercări de
dialog”: „Dar, părinte, trebuie căutată o cale de mijloc, trebuie lucrat
(chipurile!) cu diplomaţie, ca să fie bine pentru toată lumea!” etc. Numai că,
odată cu compromisul, începe decăderea morală şi spirituală. Negocierea
rânduielii canonului, negocierea iertării prin spovedanie şi a dezlegării la
sfânta împărtăşire, negocierea modului de rugăciune – toate acestea nu fac
decât ca voinţa căzută şi dorinţa de păcate a creştinului nepocăit (adică
neînnoit duhovniceşte) să prevaleze asupra înţelepciunii cu care păstorul ar
trebui să-şi păstorească turma întru sfinţirea oilor celor cuvântătoare. Ceea
ce duce inclusiv la o târguială în privinţa acordării binecuvântării pentru
cutare sau cutare lucrare, până ce duhovnicul ajunge un simplu instrument la
dispoziţia credinciosului, de care acesta dispune după placul său, urmând să-l
folosească la cu totul altceva decât ar trebui să fie şi să facă; adică să-l
manevreze: „O, părinte, cu acela vorbiţi – iar cu celălalt nu vorbiţi?!”, „Dar
de ce i-aţi dat ăstuia cutare canon pentru cutare păcate , iar celuilalt i-aţi
dat cu totul alt canon pentru aceleaşi păcate?!”, „Dar vai, cum adică, cu acela
puteţi vorbi – iar pe cutare nu-l puteţi primi?!”... Şi uite aşa se transformă
viaţa duhovnicească într-un fel de târg sau bâlci. Numai că, după cum nici la
târg faptul că s-au strâns mulţi oameni nu înseamnă neapărat că organizarea e
bună şi afacerile merg din plin, aşa nici la biserică numărul de credincioşi nu
dă valoare mai mare sau mai mică slujbei ori preotului care o săvârşeşte.
De multe
ori se constată că toată acea perindare de credincioşi mulţi la număr prin
curtea bisericii nu-i altceva decât fie o îmbulzeală fără rost, fie o simplă
promenadă, ca pe faleză sau la bulevard, o plimbare de „aerisire” sau
„deconectare”, iar nicidecum implicare sufletească în Taina Dumnezeieştii
Liturghii! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!” (Mt 20,16). Aşa ceva
este cu putinţă tocmai pentru că nici în viaţa de zi cu zi aceşti creştini nu
sunt implicaţi sufleteşte în lucrarea de îndreptare sau sfinţire prin pocăinţă
curată şi nevoinţă sinceră pentru mântuire. Iar unii chiar plinesc măsura
răutăţii: atunci când zăresc vreun începător neştiutor, sosit şi el acolo poate
din pricina încălzirii sufletului său cu dorul de mântuire, de cunoaştere a
adevăratului Domn şi Dumnezeu, cei învechiţi în rele (ca unii care pururea
petrec în necredinţă şi nepăsare) grăbesc spre dânsul pentru a-l sminti cu
vorbe veninoase şi viclene, cu „sfaturi binevoitoare” de „orientare în teren”,
şi prin sugestii care de care mai tulburătoare: „A, stai să vezi că nu-i chiar
aşa, stai să-ţi spun eu cum stau treburile pe aici, cam care-i adevărul de
fapt, îţi zic eu ce trebuie să faci!”, încât la scurtă vreme după aceea bietul
novice (slab şi nepregătit) ajunge, precum zice Hristos, „fiu al gheenei
îndoit” (Mt 23,15); şi de aceea, „vai omului aceluia prin care vine
sminteala!” (Mt 18 7).
Nu
degeaba spuneau Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” că la biserică pe unii îi aduce
Dumnezeu ca să se mântuiască ei înşişi şi alţii prin ei; pe alţii îi împing
lipsurile de tot felul (în nădejdea de a mai căpăta câte ceva); iar pe alţii îi
târâie acolo diavolul – pentru ca prin ei să-şi facă şi el lucrarea lui de
dezbinare, de tulburare şi de smintire a multora de pe calea cea dreaptă,
osândindu-se astfel ei înşişi, şi alţii prin ei. Şi de aceea înţelepţii bătrîni
din vechime nu se grăbeau deloc a deschide gura pentru a rosti cuvântul, ci mai
întâi cumpăneau cu zăbavă întru răbdare şi după dreptate cele ce aveau să
grăiască altora. Pentru că nici un om înţelept şi binevoitor nu dă drumul
vorbelor la întâmplare, fără a le trece mai întâi prin filtrul curăţitor şi
luminător al discernământului. Şi de aceea uneori bătrânul îi spune tânărului:
„Aşteaptă, încă nu am avut vestire de Sus!”, sau „Stai mai întâi, să-L rog pe
Dumnezeu, ca să pună El cuvânt în gura mea!”; „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să
mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu
îndrăzneală taina Evangheliei!” (Ef 6,19) strigă însuşi marele
Apostol al neamurilor. Iar Sfântul Antonie cel Mare îşi întreba ucenicii: „Aţi
împlinit cele despre care m-aţi întrebat mai înainte?”; iar dacă ei ziceau:
„Păi nu prea, că ne-a fost cam greu...”, atunci Sfântul le răspundea: „Atunci
mai întâi împliniţi-le, şi abia după aceea veniţi să vă dau un alt cuvânt!”.
Iar atunci când unul dintre monahii care veniseră după cuvânt de folos la
Sfântul Antonie a fost întrebat de acesta: „Dar tu nu ai nimic să mă întrebi?”,
monahul i-a răspuns: „De ajuns îmi este, Părinte, că te-am văzut!”. Altădată,
un alt începător, după ce a aşteptat îndelung un răspuns din partea bătrânului
căruia îi adresase o întrebare, îi zice: „Iartă-mă, Avva, dar oare am greşit că
te-am întrebat?!”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nu, frate, dar dacă tăcerea mea
nu te-a zidit, atunci vorbele mele nici atât nu o vor face!”. Şi iarăşi zicea
unul dintre călugări că, atunci când văd părinţii că nu ştiu fraţii să întrebe
despre vreun lucru de folos lor, se silesc ei pe sine de spun începutul
cuvîntului, adică ei dau pricină de vorbă , ei încep discuţia. Dar dacă nu-i
vor sili fraţii (adică de nu-i vor îndemna să vorbească în continuare despre
acel subiect), ei nu mai grăiesc pentru cuvântul acela, ca să nu se afle
ca unii care vorbesc fiind neîntrebaţi, şi astfel vorbirea lor să se socotească
deşartă, întrucât e limpede că, de fapt, pe cei tineri nu-i interesează
acestea.
Cuvântul
poate fi numit „de folos” numai atunci când ne zideşte duhovniceşte, adică
atunci când ne schimbă viaţa. Altminteri, cădem singuri sub propria noastră
osândă, ca şi sub osânda păcatului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi
găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit!” (Mt 12,37); „De n-aş
fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire
pentru păcatul lor!” (In 15,22). „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu
aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în
picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!” (Mt 7,6), „căci de cel
ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi
păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, atunci când va veni întru slava Tatălui
Său cu sfinţii îngeri!” (Mc 8,38). „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele,
dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15,8), „când se va judeca – să
iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat!” (Ps 108,6). „Vă
spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da
socoteală în ziua Judecăţii!” (Mt 12,36).
( Parintele Calistrat- Manastirea Vladiceni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu