Motto:
„Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei
lumi.” (In. 11, 9)
„Lazăr,
prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (In. 11, 11)
„Doamne,
dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (In.11, 21)
„Nu
ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11, 40)
Domnul nostru Iisus Hristos, Începătorul vieţii şi Biruitorul morţii, în zi de
sâmbătă l-a înviat pe Lazăr cel mort deja de patru zile. De aceea, primirea Sa
triumfală în Ierusalim a fost făcută de popor ca pentru un făcător de minuni.
Vestea despre învierea lui Lazăr se întinsese pretutindeni, astfel încât „toată
cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?” (Mt. 21, 10). Tocmai de
aceea, iată, fără să vrea, oamenii din popor au adus slavă nu unui împărat
pământesc, ci Însuși Împăratului cerului și al pământului: „Osana! Binecuvântat
este Cel Ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In. 12, 13).
Mai mult, acest lucru a fost de natură să înteţească furia fariseilor şi
cărturarilor care deja îl pândeau pe Iisus la tot pasul pentru a-L prinde în
cuvânt, dându-L pe mâna arhiereilor Ana şi Caiafa şi a mai-marilor poporului
spre ceea ce avea să fie catalogat ulterior, în conştiinţa posterităţii, drept
un fals proces, o crimă instrumentată juridic şi politic împotriva unui
nevinovat devenit incomod pentru mai-marii vremii: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L
!” (In. 18, 31), „eu nu găsesc în El nici o vină!” (In. 18, 38). Aici Scriptura
consemnează şi interesul celor implicați în lucrarea fărădelegii pentru
privilegiile comodităţii, - adică, o moarte sufletească mai înainte de moartea
trupească: „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată
frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!”
(Mt. 23, 27). Totodată se poate lesne observa şi dezinteresul total faţă de
împlinirea Legii Sfinte a Vechiului Legământ: „ne este mai de folos să moară un
om pentru popor, decât să piară tot neamul!” (In. 11, 50). Trimiterea de la Ana
la Caiafa n-a fost decât un pretext pentru scopul ultim - al răstignirii pe
Cruce; iar drumul până la Pilat a dezvăluit tot servilismul poporului iudeu
faţă de stăpânirea romană a Cezarului din interese politice şi economice: „Nu
avem împărat decât numai pe Cezarul!” (In.19, 15). Pilat însuşi a înţeles
intrigile şi decăderea morală a poporului, drept pentru care şi-a „spălat”
mâinile de Sângele Celui Drept, pentru că-L ştia pe Iisus nevinovat; Iisus
Însuşi l-a întrebat pe cel ce Îl lovise: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este
rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (In. 18, 23).
Problema
aceasta va rămâne subiect de controversă de-a lungul secolelor pentru multe
minţi şi neamuri: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din
Israel!” (Lc. 2, 34). Cuvintele lui Iisus: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu
lucrez” (In. 5, 17) confirmă modul unitar de lucrare în sânul Treimii la
mântuirea lumii. Cuvintele Scripturii: „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău
pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească pe Tine!” (In. 17, 1) constituie semnul
aceluiaşi mesaj biblic: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In.10, 30).
Împărăţia lui Dumnezeu în care avea Iisus (prin învierea Sa din morţi) să-l
readucă pe omul căzut, trebuia arătată lumii întregi. Această Împărăţie a
fost adeverită faptic în cursul celor trei ani şi jumătate de activitate
publică. Tristeţea lui Iisus începe însă încă de când cei doi frați și ucenici,
Iacob şi Ioan, au pretins pentru ei înșiși cele două locuri - de-a stânga şi
de-a dreapta Lui. Iisus le răspunde printr-un cuvânt cald şi blând, arătând
adevărata valoare a urcuşului duhovnicesc spre învierea sufletului: „Dar între
voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi
căpetenia ca acela care slujeşte.” (Lc. 22, 26).
De
asemenea, la intrarea în Ierusalim, Iisus era tot trist, fără să ia aminte la
cântarea triumfală a poporului; ştia în inima Lui că nu venise ziua aceea în
care omenirea să priceapă că lucrarea şi activitatea Lui nu sunt din lumea
aceasta: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). În
mentalitatea poporului, El era de la Dumnezeu, iar cei care-L aclamau cei care
îi văzuseră minunile: „Și apropiindu-Se de poalele Muntelui Măslinilor, toată
mulțimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas
tare, pentru toate minunile pe care le văzuse” (Lc.19, 37). Mai ales că
învierea lui Lazăr însufleţise toată cetatea Ierusalimului; problema era că
poporul se animase doar trupeşte, dar inimile rămăseseră tot moarte şi pustii:
„Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini şi
v-aţi săturat…” (In. 6, 26). Dorinţa de a-L întrona Împărat era motivată de
ceea ce s-ar putea numi (oarecum ironic) „filantropie”: toți să aibă mâncare şi
libertate, El să le vindece bolnavii iar ei să nu ducă grijă de nimic; mai ales
că-L auziseră pe Iisus zicând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6)
(…dar nu „adevărul” cel pe placul lor, ci Adevărul Care „pătrunde până la despărţitura
sufletului şi duhului!” - Evr. 4, 12). Doar micime de suflet găsim în
partea fariseilor înfricoşaţi de atitudinea lui Iisus: „ne pui în primejdie, e
foarte periculos, vor auzi romanii că te-ai lăsat proclamat rege…”: „Învăţătorule,
ceartă-Ți ucenicii!” (Lc. 19, 39). Iisus se făcea oarecum că nu-i pricepe,
ştiind însă de împlinirea Scripturilor şi, vrând parcă să ia apărarea
poporului, le-a răspuns: „Da, dar dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga
!” (Lc. 19, 40). Dincolo de acest răspuns, Iisus vedea limpede satisfacţia
fariseilor şi cărturarilor preavicleni care ţeseau plini de veninul urii
capcana perfidă a răstignirii după dorinţa inimilor lor. Strigătul de biruință
„Osana Fiului lui David!” (Mt. 21, 9) va fi paradoxal confirmat la Cruce de
tăbliţa scrisă din ordinul lui Pilat: „Acesta este Iisus, regele iudeilor” (Mt.
27, 37) prin întărirea Duhului Sfânt: „Ce am scris, am scris!” (In. 19, 22),
fără ca măcar bietul Pilat să realizeze ce spune: „Iată Omul!” (In. 19, 5).
Răstignit pe Cruce, cu brațele deschise și întinse către Cer, Iisus Se arăta
lumii ca omul desăvârșit, Sfântul lui Dumnezeu, înzestrat chiar mai mult decât
Adam, reunind pământul cu Cerul, pe om cu Dumnezeu. Întru început, Adam a fost
creat fără păcat, dar coruptibil; Iisus era fără de păcat şi a rămas ascultător
până la moarte: „Depărtează paharul acesta de la Mine; dar fie nu ce voiesc Eu,
ci ceea ce voieşti Tu!” (Mc. 14, 36), „pentru că nu caut voia Mea, ci voia
Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30). Aici este răspunsul dat lumii căzute -
dorinţa lui Iisus de a ridica neamul omenesc din păcat: „El, Cel Care voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (I Tim.
2, 4) și „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In. 17, 3).
Prin
ascultarea desăvârşită de Tatăl, Iisus, ca om adevărat, câștigă trei mari
calităţi spirituale din Dumnezeu Cel Care Îi este Tată „mai înainte de toţi
vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul
Credinţei). Cea dintâi: puterea de a face minuni. Întreabă arhiereii şi bătrânii:
„Cu ce putere faci acestea? şi cine ţi-a dat puterea aceasta?” (Mt.21, 23) iar
Iisus le răspunde: „Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?”
(Mt. 21, 25), iar ei au zis: „Nu ştim” (Mt. 21, 27)- atunci și El le-a zis:
„Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!” (Mt. 21, 27). Apoi, a doua
lucrare, a înţelepciunii care lucrează Tainele: „Iar Copilul creştea şi Se
întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra
Lui” (Lc. 2, 40). Singur Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează
Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii!” (In. 8, 12) „şi era în
fiecare zi în templu şi învăţa” (Lc. 19, 47), încât până şi bătrânii rabini din
sinedriu se întrebau miraţi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (In.
7, 15). Mirare la care Iisus le-a răspuns: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă
duc. Voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc!” (In. 8, 14). Și tot
Iisus vădește neînţelepciunea vremii şi a ucenicilor cei „nepricepuţi şi
zăbavnici cu inima ca să creadă cele ce au spus proorocii” (Lc. 24, 25): „Nu
trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?... Și
începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate
Scripturile, cele despre El” (Lc. 24, 26-27). Iar a treia lucrare: a bunătăţii.
Aici lucrează darurile; auzim la Maica Domnului: „Bucură-te, ceea ce eşti plină
de har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1, 28). Darurile la Iisus sunt menţionate în
ceea ce El Însuşi spune: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu
inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11, 29). Aici bunătatea lui
Iisus a fost exprimată prin vindecările făcute: „Se cuvine, sâmbăta, a face
bine sau a face rău?” (Mc. 3, 4). A fost mila: „şi văzând mulţimile, I S-a
făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor”
(Mt. 9, 36); „daţi-le voi să mănânce!” (Mc. 6, 37). A fost compasiunea pentru
Marta şi Maria, căci „a lăcrimat Iisus” (In. 11,35) la moartea lui Lazăr; dar
şi mărunţimea de cuget a poporului Israel care exclama: „nimeni n-a mai văzut
una ca aceasta - un mort să învieze!” uitând de fiica lui Iair şi de fiul
văduvei din Nain - minuni petrecute doar cu puţin timp înainte, în cursul celor
trei ani şi jumătate de activitate publică. Iar în final a fost şi apogeul
iubirii, adâncul de nepătruns al milostivirii, al blândeţii nemărginite - la
baterea cuielor pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23,
34); „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (FA. 7, 60). Aici se reflectă
măsura nemaiîntâlnită care i-a impresionat atât de mult pe Apostoli, încât i-a
făcut să-I zică: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!” (In. 6, 68).
Analizând
în profunzime învierea lui Lazăr, vedem ca într-o oglindă starea poporului
evreu mort prin propria sa Lege şi îngropat de viu, ca într-un mormânt de
piatră astupat cu lespede la gura peşterii. Cererea de a lua piatra de la gura
peşterii este de fapt chemarea Noii Legi a harului, plinită şi desăvârşită prin
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Interesant este faptul că cei care
greşeau urmau a fi aruncați în „întunericul cel mai din afară” (Mt. 25, 30),
iar cei chemaţi sunt chemaţi la pocăinţă tot afară: „Lazăre, vino afară!” (In.
11, 43). Acest „afară” reprezintă tocmai lepădarea totală a omului vechi şi
înnoirea firii adamice (supuse morţii) cu harul Noului Adam, „căci, precum în
Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia!” (I Cor. 15, 22) Această
chemare la pocăință se face prin lucrarea harului, dar nu fără participarea voinţei
omenești personale. Dumnezeu nu anulează libertatea omului, a persoanei: „Dacă
vrei să fii desăvârșit, vinde toate câte ai şi le împarte săracilor - şi vei
avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie!” (Lc. 18, 22). Mirosul de
putrefacție și stricăciune se referă la strâmbarea prevederilor Legii de la o
epocă la alta, după placul muritorilor, şi amestecarea celor cereşti și sfinte
cu cele pământeşti și idolatre (căci „au schimbat slava Lui Dumnezu întru
asemănare de vițel, care mănâncă iarbă” - Ps. 105, 20), nerespectarea Legii şi
călcarea grosolană a ei. Într-un cuvânt, Iisus nu mai cerceta nimic pentru că
deja totul era vraişte: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat
legea Ta…” (Ps. 118, 126)
Cele
patru zile trecute de la moartea lui Lazăr reprezintă simbolic epocile
trecute de la Adam până la Hristos. Cea dintâi a fost timpul legii conştiinţei
- de la Adam până la Avraam. Apoi a fost vremea tăierii-împrejur - de la Avraam
până la Moise. A urmat timpul Decalogului - de la Moise până la împăraţi şi
judecători. Și, în cele din urmă, timpul profeţilor - de la împăraţi şi
judecători până la venirea lui Hristos. Ziua în care Hristos l-a înviat pe
Lazăr fusese deja mai înainte vestită de sfinţii prooroci din veac şi
consemnată în Sfintele Scripturi: „Bucură-te foarte, fiica Sionului,
veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept
şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei!” (Zah. 9, 9). Iar
faptele acestea s-au petrecut în mod real, istoric, şi nu sunt nicidecum
întâmplări povestite precum cele din basmele populare: „Cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).
Toate
minunile covârşesc hotarele firii, dar una le covârşeşte pe toate: Dumnezeiasca
Euharistie ! Minune mai presus de minune, uimire mai presus de mintea omenească
și cu neputință de cuprins în cuvinte, fiinţa pâinii şi a vinului,
Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, se prefac și devin fiinţă a Trupului şi
a Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos. Cuviosul Părinte Ilie Miniat, Episcopul
de Kalavitria, scrie că „în Sfânta Euharistie, Dumnezeu-Omul Cuvântul Își
ascunde Dumnezeirea sub forma pâinii şi a vinului, fără să Se arate Dumnezeu;
dar Își ascunde şi omenitatea, fiindcă nici om nu Se arată ci numai pâine şi
vin; Taină întru tot chipul ascunsă!”
Marea
greşeală a unora din creştini de astăzi este întoarcerea cu știință la păcate
după ce s-au unit cu Hristos prin Sfânta Euharistie. Chipul adevărat al
învierii în Hristos este prefigurat de Proorocul Moise, despre care Scriptura
ne relatează că, atunci când a coborât din vârful Muntelui Sinai tablele celor
zece porunci, - „faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ieș.
34,29) drept pentru care „şi-a acoperit faţa cu un văl” (Ieș. 34, 33) întrucât
tot poporul se înfricoşase grozav de el. Dumnezeiescul Hrisostom spune că
Euharistia străluceşte în cei înviaţi duhovnicește în Hristos, în Duh şi
Adevăr: „dracii fug şi se cutremură, se înspăimântă, fiindcă în ceasul acela în
care creştinii se împărtăşesc feţele lor strălucesc iar din gura lor foc
dumnezeiesc iese !” Iar Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Nici o stea de pe
cer nu luminează atât cât luminează un suflet de lumina darului dumnezeiesc în
ceasul în care se împărtăşește cu Hristos. Sfânta Împărtăşanie nu este altceva
decât însăși unirea noastră cu Dumnezeu. Când ne împărtăşim ne cuminecăm cu
Darul acela pe care îl are Hristos şi ca Dumnezeu şi ca om”.
În
concluzie, Euharistia hrăneşte sufletul ţinând darul cel dumnezeiesc într-însul
precum hrana ţine viaţa trupului: „Pâinea Care Se pogoară din cer este Aceea
din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare!” (In. 6, 50) Așa precum pâinea
pământească ne creşte biologic şi ne înfrumuseţează făptura, făcându-ne oameni
împliniţi și maturizați - căci „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps. 103, 17),
tot aşa şi Sfânta Euharistie creşte sufletul permanent, conducându-l într-o
stare de smerenie tot mai adâncă şi de bucurie mai duhovnicească, precum arată
Sfânta Scriptură: „Cine este sfânt, să se sfinţească încă!” (Apoc. 22, 11)
Credinţa este puterea harului care duce la săvârşirea tainelor şi minunilor în
viaţa poporului: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”
(In. 11, 40). În Nazaret Iisus n-a făcut multe minuni ca în celelalte cetăţi, (nu
pentru că nu ar fi fost stăpân şi peste locul acela sau pentru că nu putea
săvârşi minuni acolo), ci pentru că poporul nu era pregătit să primească şi să
trăiască minunile din pricina necredinţei lui: „şi n-a făcut acolo multe
minuni, din pricina necredinţei lor” (Mt. 13, 58). De aceea, chemați la
îndumnezeirea cu Sfintele Taine la Sfânta Liturghie atunci când ne împărtăşim,
Biserica îndeamnă categoric: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste
să vă apropiaţi !” Iar dacă marelui Moise pe muntele Sinai i s-a poruncit să se
descalţe („Şi Domnul a zis: «Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din
picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!»” - Ieș. 3, 5)
pentru ca să se apropie de rugul în care era Domnul, cu atât mai mult atunci
când noi ne apropiem la învierea sufletească de potirul euharistic, ni se
cuvine să ne sfiim de măreția Tainei. Doar aşa ne putem da seama de câtă
curăţie are omul nevoie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu în rugăciunile sale:
„Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din
pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). Apostolii nu numai că s-au
descălţat când au cinat cu Hristos Domnul, dar Domnul Însuşi le-a spălat
picioarele cu sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătând desăvârşita urmare a
căii Evangheliei Domnului. Iar în momentul în care sufletul se veseleşte în
Domnul, atunci poate cânta și el cu Psalmistul: „Ce voi răsplăti Domnului pentru
toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema!”
(Ps. 115, 3-4) Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine!” (Gal. 2, 20).
Fiind
curaţi şi înviaţi cu sufletul şi cu inima, vom putea auzi cereştile cuvinte
pentru sufletul nostru: „Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43) Sau vom dobândi
eliberarea de păcate și izbăvirea din moartea sufletească, ca astfel,
ridicându-ne, Hristos să zică smeritului suflet: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să
meargă!” (In. 11, 44) în căile Evangheliei, în cărările dreptăţii. Cu inima
caldă şi curată, cu Duhul Cel Sfânt în noi, să putem cânta ca oarecând din
Ierusalimul pământesc al trupului spre cel ceresc al inimii: „Învierea cea de
obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat,
Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei
purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine
eşti cuvântat, Cel Ce vii întru Numele Domnului!” (Troparul Praznicului
Floriilor).
„Îl
rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că vremea este spre seară şi s-a plecat
ziua” (Lc. 24, 29) „și a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35).
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu