sâmbătă, 4 aprilie 2015

Învierea cea de obşte. De la Ierusalimul pământesc la Ierusalimul ceresc al inimii




Motto: „Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi.” (In. 11, 9)
„Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (In. 11, 11)
„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (In.11, 21)
„Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11, 40)

 


       Domnul nostru Iisus Hristos, Începătorul vieţii şi Biruitorul morţii, în zi de sâmbătă l-a înviat pe Lazăr cel mort deja de patru zile. De aceea, primirea Sa triumfală în Ierusalim a fost făcută de popor ca pentru un făcător de minuni. Vestea despre învierea lui Lazăr se întinsese pretutindeni, astfel încât „toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?” (Mt. 21, 10). Tocmai de aceea, iată, fără să vrea, oamenii din popor au adus slavă nu unui împărat pământesc, ci Însuși Împăratului cerului și al pământului: „Osana! Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In. 12, 13). Mai mult, acest lucru a fost de natură să înteţească furia fariseilor şi cărturarilor care deja îl pândeau pe Iisus la tot pasul pentru a-L prinde în cuvânt, dându-L pe mâna arhiereilor Ana şi Caiafa şi a mai-marilor poporului spre ceea ce avea să fie catalogat ulterior, în conştiinţa posterităţii, drept un fals proces, o crimă instrumentată juridic şi politic împotriva unui nevinovat devenit incomod pentru mai-marii vremii: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L !” (In. 18, 31), „eu nu găsesc în El nici o vină!” (In. 18, 38). Aici Scriptura consemnează şi interesul celor implicați în lucrarea fărădelegii pentru privilegiile comodităţii, - adică, o moarte sufletească mai înainte de moartea trupească: „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!” (Mt. 23, 27). Totodată se poate lesne observa şi dezinteresul total faţă de împlinirea Legii Sfinte a Vechiului Legământ: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul!” (In. 11, 50). Trimiterea de la Ana la Caiafa n-a fost decât un pretext pentru scopul ultim - al răstignirii pe Cruce; iar drumul până la Pilat a dezvăluit tot servilismul poporului iudeu faţă de stăpânirea romană a Cezarului din interese politice şi economice: „Nu avem împărat decât numai pe Cezarul!” (In.19, 15). Pilat însuşi a înţeles intrigile şi decăderea morală a poporului, drept pentru care şi-a „spălat” mâinile de Sângele Celui Drept, pentru că-L ştia pe Iisus nevinovat; Iisus Însuşi l-a întrebat pe cel ce Îl lovise: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (In. 18, 23).
Problema aceasta va rămâne subiect de controversă de-a lungul secolelor pentru multe minţi şi neamuri: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!” (Lc. 2, 34). Cuvintele lui Iisus: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. 5, 17) confirmă modul unitar de lucrare în sânul Treimii la mântuirea lumii. Cuvintele Scripturii: „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească pe Tine!” (In. 17, 1) constituie semnul aceluiaşi mesaj biblic: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In.10, 30). Împărăţia lui Dumnezeu în care avea Iisus (prin învierea Sa din morţi) să-l readucă pe omul căzut,  trebuia arătată lumii întregi. Această Împărăţie a fost adeverită faptic în cursul celor trei ani şi jumătate de activitate publică. Tristeţea lui Iisus începe însă încă de când cei doi frați și ucenici, Iacob şi Ioan, au pretins pentru ei înșiși cele două locuri - de-a stânga şi de-a dreapta Lui. Iisus le răspunde printr-un cuvânt cald şi blând, arătând adevărata valoare a urcuşului duhovnicesc spre învierea sufletului: „Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte.” (Lc. 22, 26).
De asemenea, la intrarea în Ierusalim, Iisus era tot trist, fără să ia aminte la cântarea triumfală a poporului; ştia în inima Lui că nu venise ziua aceea în care omenirea să priceapă că lucrarea şi activitatea Lui nu sunt din lumea aceasta: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). În mentalitatea poporului, El era de la Dumnezeu, iar cei care-L aclamau cei care îi văzuseră minunile: „Și apropiindu-Se de poalele Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse” (Lc.19, 37). Mai ales că învierea lui Lazăr însufleţise toată cetatea Ierusalimului; problema era că poporul se animase doar trupeşte, dar inimile rămăseseră tot moarte şi pustii: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini şi v-aţi săturat…” (In. 6, 26). Dorinţa de a-L întrona Împărat era motivată de ceea ce s-ar putea numi (oarecum ironic) „filantropie”: toți să aibă mâncare şi libertate, El să le vindece bolnavii iar ei să nu ducă grijă de nimic; mai ales că-L auziseră pe Iisus zicând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6) (…dar nu „adevărul” cel pe placul lor, ci Adevărul Care „pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului!” - Evr. 4, 12). Doar  micime de suflet găsim în partea fariseilor înfricoşaţi de atitudinea lui Iisus: „ne pui în primejdie, e foarte periculos, vor auzi romanii că te-ai lăsat proclamat rege…”: „Învăţătorule, ceartă-Ți ucenicii!” (Lc. 19, 39). Iisus se făcea oarecum că nu-i pricepe, ştiind însă de împlinirea Scripturilor şi, vrând parcă să ia apărarea poporului, le-a răspuns: „Da, dar dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga !” (Lc. 19, 40). Dincolo de acest răspuns, Iisus vedea limpede satisfacţia fariseilor şi cărturarilor preavicleni care ţeseau plini de veninul urii capcana perfidă a răstignirii după dorinţa inimilor lor. Strigătul de biruință „Osana Fiului lui David!” (Mt. 21, 9) va fi paradoxal confirmat la Cruce de tăbliţa scrisă din ordinul lui Pilat: „Acesta este Iisus, regele iudeilor” (Mt. 27, 37) prin întărirea Duhului Sfânt: „Ce am scris, am scris!” (In. 19, 22), fără ca măcar bietul Pilat să realizeze ce spune: „Iată Omul!” (In. 19, 5). Răstignit pe Cruce, cu brațele deschise și întinse către Cer, Iisus Se arăta lumii ca omul desăvârșit, Sfântul lui Dumnezeu, înzestrat chiar mai mult decât Adam, reunind pământul cu Cerul, pe om cu Dumnezeu. Întru început, Adam a fost creat fără păcat, dar coruptibil; Iisus era fără de păcat şi a rămas ascultător până la moarte: „Depărtează paharul acesta de la Mine; dar fie nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu!” (Mc. 14, 36), „pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30). Aici este răspunsul dat lumii căzute - dorinţa lui Iisus de a ridica neamul omenesc din păcat: „El, Cel Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (I Tim. 2, 4) și „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In. 17, 3).


Prin ascultarea desăvârşită de Tatăl, Iisus, ca om adevărat, câștigă  trei mari calităţi spirituale din Dumnezeu Cel Care Îi este Tată „mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei). Cea dintâi: puterea de a face minuni. Întreabă arhiereii şi bătrânii: „Cu ce putere faci acestea? şi cine ţi-a dat puterea aceasta?” (Mt.21, 23) iar Iisus le răspunde: „Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?” (Mt. 21, 25), iar ei au zis: „Nu ştim” (Mt. 21, 27)- atunci și El le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!” (Mt. 21, 27). Apoi, a doua lucrare, a înţelepciunii care lucrează Tainele: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40). Singur Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii!” (In. 8, 12) „şi era în fiecare zi în templu şi învăţa” (Lc. 19, 47), încât până şi bătrânii rabini din sinedriu se întrebau miraţi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (In. 7, 15). Mirare la care Iisus le-a răspuns: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc!” (In. 8, 14). Și tot Iisus vădește neînţelepciunea vremii şi a ucenicilor cei „nepricepuţi şi zăbavnici cu inima ca să creadă cele ce au spus proorocii” (Lc. 24, 25): „Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?... Și începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc. 24, 26-27). Iar a treia lucrare: a bunătăţii. Aici lucrează darurile; auzim la Maica Domnului: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1, 28). Darurile la Iisus sunt menţionate în ceea ce El Însuşi spune: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11, 29). Aici bunătatea lui Iisus a fost exprimată prin vindecările făcute: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău?” (Mc. 3, 4). A fost mila: „şi văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36); „daţi-le voi să mănânce!” (Mc. 6, 37). A fost compasiunea pentru Marta şi Maria, căci „a lăcrimat Iisus” (In. 11,35) la moartea lui Lazăr; dar şi mărunţimea de cuget a poporului Israel care exclama: „nimeni n-a mai văzut una ca aceasta - un mort să învieze!” uitând de fiica lui Iair şi de fiul văduvei din Nain - minuni petrecute doar cu puţin timp înainte, în cursul celor trei ani şi jumătate de activitate publică. Iar în final a fost şi apogeul iubirii, adâncul de nepătruns al milostivirii, al blândeţii nemărginite - la baterea cuielor pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34); „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (FA. 7, 60). Aici se reflectă măsura nemaiîntâlnită care i-a impresionat atât de mult pe Apostoli, încât i-a făcut să-I zică: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!” (In. 6, 68).
Analizând în profunzime învierea lui Lazăr, vedem ca într-o oglindă starea poporului evreu mort prin propria sa Lege şi îngropat de viu, ca într-un mormânt de piatră astupat cu lespede la gura peşterii. Cererea de a lua piatra de la gura peşterii este de fapt chemarea Noii Legi a harului, plinită şi desăvârşită prin Iisus Hristos, Fiul  lui Dumnezeu. Interesant este faptul că cei care greşeau urmau a fi aruncați în „întunericul cel mai din afară” (Mt. 25, 30), iar cei chemaţi sunt chemaţi la pocăinţă tot afară: „Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43). Acest „afară” reprezintă tocmai lepădarea totală a omului vechi şi înnoirea firii adamice (supuse morţii) cu harul Noului Adam, „căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia!” (I Cor. 15, 22)  Această chemare la pocăință se face prin lucrarea harului, dar nu fără participarea voinţei omenești personale. Dumnezeu nu anulează libertatea omului, a persoanei: „Dacă vrei să fii desăvârșit, vinde toate câte ai şi le împarte săracilor - şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie!” (Lc. 18, 22). Mirosul de putrefacție și stricăciune se referă la strâmbarea prevederilor Legii de la o epocă la alta, după placul muritorilor, şi amestecarea celor cereşti și sfinte cu cele pământeşti și idolatre (căci  „au schimbat slava Lui Dumnezu întru asemănare de vițel, care mănâncă iarbă” - Ps. 105, 20), nerespectarea Legii şi călcarea grosolană a ei. Într-un cuvânt, Iisus nu mai cerceta nimic pentru că deja totul era vraişte: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta…” (Ps. 118, 126)
Cele patru zile trecute de la moartea lui Lazăr reprezintă simbolic  epocile trecute de la Adam până la Hristos. Cea dintâi a fost timpul legii conştiinţei - de la Adam până la Avraam. Apoi a fost vremea tăierii-împrejur - de la Avraam până la Moise. A urmat timpul Decalogului - de la Moise până la împăraţi şi judecători. Și, în cele din urmă, timpul profeţilor - de la împăraţi şi judecători până la venirea lui Hristos. Ziua în care Hristos l-a înviat pe Lazăr fusese deja mai înainte vestită de sfinţii prooroci din veac şi consemnată în Sfintele Scripturi: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei!” (Zah. 9, 9). Iar faptele acestea s-au petrecut în mod real, istoric, şi nu sunt nicidecum întâmplări povestite precum cele din basmele populare: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).
Toate minunile covârşesc hotarele firii, dar una le covârşeşte pe toate: Dumnezeiasca Euharistie ! Minune mai presus de minune, uimire mai presus de mintea omenească și cu neputință de cuprins în cuvinte,  fiinţa pâinii şi a vinului, Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, se prefac și devin fiinţă a Trupului şi a Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos. Cuviosul Părinte Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria, scrie că „în Sfânta Euharistie, Dumnezeu-Omul Cuvântul Își ascunde Dumnezeirea sub forma pâinii şi a vinului, fără să Se arate Dumnezeu; dar Își ascunde şi omenitatea, fiindcă nici om nu Se arată ci numai pâine şi vin; Taină întru tot chipul ascunsă!”
Marea greşeală a unora din creştini de astăzi este întoarcerea cu știință la păcate după ce s-au unit cu Hristos prin Sfânta Euharistie. Chipul adevărat al învierii în Hristos este prefigurat de Proorocul Moise, despre care Scriptura ne relatează că, atunci când a coborât din vârful Muntelui Sinai tablele celor zece porunci, - „faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ieș. 34,29) drept pentru care „şi-a acoperit faţa cu un văl” (Ieș. 34, 33) întrucât tot poporul se înfricoşase grozav de el. Dumnezeiescul Hrisostom spune că Euharistia străluceşte în cei înviaţi duhovnicește în Hristos, în Duh şi Adevăr: „dracii fug şi se cutremură, se înspăimântă, fiindcă în ceasul acela în care creştinii se împărtăşesc feţele lor strălucesc iar din gura lor foc dumnezeiesc iese !” Iar Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Nici o stea de pe cer nu luminează atât cât luminează un suflet de lumina darului dumnezeiesc în ceasul în care se împărtăşește cu Hristos. Sfânta Împărtăşanie nu este altceva decât însăși unirea noastră cu Dumnezeu. Când ne împărtăşim ne cuminecăm cu Darul acela pe care îl are Hristos şi ca Dumnezeu şi ca om”.
În concluzie, Euharistia hrăneşte sufletul ţinând darul cel dumnezeiesc într-însul precum hrana ţine viaţa trupului: „Pâinea Care Se pogoară din cer este Aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare!” (In. 6, 50) Așa precum pâinea pământească ne creşte biologic şi ne înfrumuseţează făptura, făcându-ne oameni împliniţi și maturizați - căci „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps. 103, 17), tot aşa şi Sfânta Euharistie creşte sufletul permanent, conducându-l într-o stare de smerenie tot mai adâncă şi de bucurie mai duhovnicească, precum arată Sfânta Scriptură: „Cine este sfânt, să se sfinţească încă!” (Apoc. 22, 11) Credinţa este puterea harului care duce la săvârşirea tainelor şi minunilor în viaţa poporului: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11, 40). În Nazaret Iisus n-a făcut multe minuni ca în celelalte cetăţi, (nu pentru că nu ar fi fost stăpân şi peste locul acela sau pentru că nu putea săvârşi minuni acolo), ci pentru că poporul nu era pregătit să primească şi să trăiască minunile din pricina necredinţei lui: „şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor” (Mt. 13, 58). De aceea, chemați la îndumnezeirea cu Sfintele Taine la Sfânta Liturghie atunci când ne împărtăşim, Biserica îndeamnă categoric: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi !” Iar dacă marelui Moise pe muntele Sinai i s-a poruncit să se descalţe („Şi Domnul a zis: «Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!»” - Ieș. 3, 5) pentru ca să se apropie de rugul în care era Domnul, cu atât mai mult atunci când noi ne apropiem la învierea sufletească de potirul euharistic, ni se cuvine să ne sfiim de măreția Tainei. Doar aşa ne putem da seama de câtă curăţie are omul nevoie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu în rugăciunile sale: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). Apostolii nu numai că s-au descălţat când au cinat cu Hristos Domnul, dar Domnul Însuşi le-a spălat picioarele cu sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătând desăvârşita urmare a căii Evangheliei Domnului. Iar în momentul în care sufletul se veseleşte în Domnul, atunci poate cânta și el cu Psalmistul: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema!” (Ps. 115, 3-4) Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2, 20).  
Fiind curaţi şi înviaţi cu sufletul şi cu inima, vom putea auzi cereştile cuvinte pentru sufletul nostru: „Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43) Sau vom dobândi eliberarea de păcate și izbăvirea din moartea sufletească, ca astfel, ridicându-ne, Hristos să zică smeritului suflet: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” (In. 11, 44) în căile Evangheliei, în cărările dreptăţii. Cu inima caldă şi curată, cu Duhul Cel Sfânt în noi, să putem cânta ca oarecând din Ierusalimul pământesc al trupului spre cel ceresc al inimii: „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel Ce vii întru Numele Domnului!” (Troparul Praznicului Floriilor).
„Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că vremea este spre seară şi s-a plecat ziua” (Lc. 24, 29) „și a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35).
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu