Bolile şi vindecarea lor

            

         

De-a lungul miilor de ani de cruntă pătimire  în neamul omenesc, Sfinţii Părinţi ai Bisericii n-au încetat niciodată a aminti tuturor că vindecarea oricăror boli, patimi sau suferinţe nu se poate afla decât numai în dragostea şi milostivirea Lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale.

           Dintre nenumăratele daruri pe care Ziditorul cerului şi al pământului le-a revărsat din preaplinul vistieriilor adâncului iubirii Sale nemărginite asupra omului, cel mai sfânt - şi, prin aceasta, cel care ar trebui preţuit cel mai mult - este sănătatea. Fără nici cea mai mică îndoială, echilibrul desăvârşit dintre puterile trupului şi cele ale sufletului pe care îl reprezintă starea de sănătate, descoperă ochiului vigilent prezenţa fină, discretă (dar deloc lipsită prin aceasta de eficienţă şi valoare) a harului dumnezeiesc, a binecuvântării şi bunăvoinţei Celui Atotputernic. Pe parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică, Iisus Fiului Lui Dumnezeu a adeverit prin mulţimea minunilor preaslăvite şi a tămăduirilor nemaiîntâlnite până atunci pe care le-a săvârşit că este şi rămâne Unicul Doctor al trupului şi al sufletului deopotrivă, Doctorul Cel Mare: „Crezi tu că pot Eu face aceasta?” (Ioan 11, 26). Tot ceea ce a fost consemnat de către Sfinţii Apostoli în cuprinsul celor patru Sfinte Evanghelii are o profundă relevanţă în acest sens. Asemeni unei „Enciclopedii Medicale” sau unui „Atlas al patologiilor psihosomatice”, ne sunt prezentate toate bolile timpului aceluia, în toată complexitatea şi cruzimea lor, tocmai pentru a putea înţelege că la rădăcina lor stă pricina căderii noastre duhovniceşti. Cauza oricărei boli care roade necruţător făptura umană este păcatul acesteia. De altfel, şi în ansamblul vieţii terestre, la scară planetară, urmarea căderii omului primordial din starea de har originar în cea de biologic stricăcios şi muritor, a fost faptul că recunoaşterea de către omul căzut a valorilor spirituale ale propriei sale existenţe în Univers  s-a limitat şi s-a opacizat într-o măsură direct proporţională cu îndepărtarea sa de Creatorul său. Harul sfânt a mai strălucit de atunci în lume doar prin adevăraţii nevoitori. Căderea în timpul istoric din starea paradisiacă originară a atras după sine nesfârşitul cortegiu nefast al tuturor relelor, chinurilor şi pătimirilor care au lovit neîncetat în cele  ce s-au numit ulterior „afectele firii omeneşti”: foamea şi setea, vulnerabilitatea la ger şi arşiţă, oboseala, boala şi îmbătrânirea - toate acestea nefiind decât cele mai mici şi nevinovate suferinţe, în comparaţie cu cele care au vătămat sufletul omenesc, cum ar fi:ura, răutatea, lăcomia, zgârcenia, zavistia, invidia, pizma şi multe altele asemenea lor, care ucid omenescul din noi precum oarecând mândria a făcut din înger demon iar neascultarea a golit omul de har şi l-a umplut de patimi.

               Cu alte cuvinte, rătăcirea căii celei drepte şi abaterea de la adevăr este consecinţa imediată a întunecării minţii şi a pervertirii vederii duhovniceşti la o viziune trupească, secularizată, înrâurită demonic, asupra rostului suprem al existenţei. Dovadă stă răspunsul Mântuitorului la cererea a doi dintre ucenicii Săi: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Marcu 10, 39) De altfel, atunci când Iisus Hristos era confruntat cu o situaţie-limită, de boală incurabilă a vreunei persoane, de fiecare dată diagnostica cu precizie dumnezeiască substratul duhovnicesc implicat. Orbiri, infirmităţi trupeşti, demonizări, hemoragii, cangrenări, gârboviri, epilepsii şi paralizii - toate acestea sunt prezentate asemeni unui inventar monstruos şi înfricoşător al bolilor care devastau poporul de rând, toate având însă motivaţii de fond în plan duhovnicesc: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 8, 11) „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21) - deci nevoinţă şi curăţire sufletească; „Mare e credinţa ta! - şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28) - deci de trăire în Dumnezeu este nevoie; „Iertate îţi sunt păcatele, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8) - deci dezlegarea păcatelor nespovedite era cauza suferinţei; „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3) - deci minune de preamărire a lucrării Lui Dumnezeu în lume prin credinţă; „Au lăsat-o frigurile şi slujea Lui” (Marcu 1, 31) - deci a sluji Lui Dumnezeu cu viaţa, cu trăirea; şi exemplele de acest fel ar putea continua. Dumnezeu este Cel Care ne dăruieşte starea de sănătate ca stare de armonie între toate puterile trupeşti şi sufleteşti.

            Vedem aşadar din toate aceste pilde de viaţă relatate în Sfintele Evanghelii că rătăcirea de la calea Lui Dumnezeu şi pierderea luminii pe care o aduce cunoaşterea Lui Hristos sunt legate deopotrivă şi de boli ale sufletului, nu doar ale trupului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24); „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14);  „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12); „Ce ai cu noi Iisuse?” (Luca 8, 28) „şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.” (Luca 8, 31)

         Ca răspuns la toate acestea (şi la multe altele asemenea lor) Mântuitorul afirmă limpede: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37) „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 17). „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31) căci „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21). Rezultă destul de evident aşadar, că sufletul care boleşte este ucis duhovniceşte de  uitare, de necredinţă şi de lene - cei trei uriaşi omorâtori de suflet, după cum îi numesc Sfinţii Părinţi. Există însă şi patimi ale minţii - mai ales cea  chinuită de înălţare, de mândrie, de fălire cu raţiunea şi înalta „teologhisire”, căci prin mândrie rătăcirea duce la înşelare duhovnicească, la orbire sufletească şi până la pierderea dreptei credinţe, adică la erezie, adică la pierderea Duhului Sfânt şi întunecarea minţii prin necunoaşterea Scripturilor: „Vă rătăciţi neştiind scripturile” (Matei 22, 29); „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10, 1); „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10, 27); „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7); „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10); „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54) - iată, acesta este Medicamentul Suprem! Credinţa curată şi adevărată, rugăciunea curată şi adevărată, trupul curăţit prin înfrânare şi suflet virtuos prin nevoinţă. Aceasta este  fericirea de a cunoaşte calea: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni