Moto:
„Bucură-te, Cruce, uşa tainelor!” („Imnul Acatist al Sfintei Cruci”)
Acum aproape două mii de ani, Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi
fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care
lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14); „Căci
cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18)
În „Vechiul Testament” ni se relatează că toiagul lui Moise a despicat Marea
Roşie lovind în semnul Crucii şi înecând carele lui Faraon şi oastea egipteană.
Crucea a fost preînchipuită prin pomul vieţii din mijlocul raiului. Crucea este
catargul corăbiei bisericeşti pe marea acestei vieţi. De aceea Crucea trasează
un adevărat itinerariu duhovnicesc în viaţa creştinului de la cristelniţă până
la mormânt. Încă de la cufundarea în apa Sfinţită la Slujba Botezului, aceasta
se însemnează de către preot în chipul Crucii, rostind cuvintele: „să se
zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice!”
pentru „ca să nu se ascundă în acesta ce se botează vreun duh viclean” (din
„Molitfelnic”). Apoi, la Slujba Înmormântării, la căpătâiul mormântului se
aşează Sfânta Cruce de către preot rostind cuvintele: „Se pecetluieşte
mormântul acesta până la a doua venire a Domnului Dumnezeului Mântuitorului
nostru Iisus Hristos cu semnul Sfintei Cruci în Numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh!”, adică în semnul crucii în numele Sfintei Treimi.
Iarăşi, Crucea stă pe pieptul credinciosului, pe turla bisericilor, în
răspântii la Troiţe precum şi oriunde altundeva doreşte creştinul să o așeze.
Chiar şi în etnografie şi folclor găsim rolul crucii materiale cu putere
spiritualizată. Odată sfinţită, Crucea devine armă de temut împotriva
diavolului: „Doamne armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă!” (Slujba
„Sfântului Maslu”).
Sensul spiritual al Crucii trece, cu temei scripturistic şi dogmatic, la sensul
real din viaţa creştinului. Crucea Lui Hristos este uşa vieţii celei veşnice.
Este Crucea înroşită cu Sângele Lui Hristos care a golit iadul; este pomul de
care noi permanent trebuie să ne atârnăm nădejdea credinţei noastre: „Căci
cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Matei 16, 24) – adică crucea
noastră alăturată şi altoită în Crucea Lui Hristos; „Eu sunt viţa, voi sunteţi
mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci
fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15, 5) Profanarea Crucii Lui Hristos
aduce depărtarea de Dumnezeu şi pierderea mântuirii. De aceea şi Apostolul
Pavel a întărit în Epistolele sale: „Nu-mi este a mă lăuda decât în Crucea
Domnului” (Galateni 6, 14); şi iarăşi „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră ” (I Corinteni
15, 14) Tocmai de aceea Crucea este cheia Învierii Lui Hristos: pentru că
a ţinut loc de lemn de altar de Biserică. Prin lemn a venit căderea, tot prin
lemn a venit ridicarea.
În viaţa de zi cu zi, Crucea este – după voia Celui Preaînalt – rânduită după
har şi taină fiecăruia în parte, după cum despre rai spune Hristos: „În casa
Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc
loc” (Ioan 14, 2). De pildă, cea mai răspândită este crucea suferinţei în
boală, în necazuri, în primejdii, şi în multe alte încercări venite în viaţă
fie de la lume, fie de la trup, fie de la diavol. Salvarea o aflăm după
credinţa noastră, după puterea cu care iubim, nădăjduim şi credem întru
răbdare.
O altă cruce este cea a familiei, pe care o duc cei căsătoriţi, este crucea
vieţii conjugale, care are ca temelie strădania şi nevoinţa unei vieţi
cumpătate, care asigură trăinicia şi longevitatea vieţii de familie, precum şi
roadele acesteia – adică naşterea de fii, creşterea şi educarea lor în
sprijinul părinţilor şi folosul societăţii, formarea lor ca moştenitori ai
împărăţiei cerurilor şi ai comuniunii cu aproapele.
Unora le este dată crucea fecioriei şi a văduviei, adevărată floare a Bisericii
- smerenia, virtutea cea mai plăcută Lui Dumnezeu, prin care Duhul Sfânt
odihneşte în sufletul curat, inocent, neprihănit, înălţat la Dumnezeu prin
aripile postului şi rugăciunii, precum şi prin neîncetata lucrare
duhovnicească a minţii.
Alţii iau asupra lor de bunăvoie crucea călugăriei sau a vieţii monahale, care
de altfel a şi dat Bisericii poate pe cei mai mari Sfinţi ai ei; nu degeaba
sociologii au supranumit monahismul „armata de geniu a Bisericii”, „chivotul
Duhului Sfânt”. Pe această cale au mers marii corifei spirituali Antonie şi
Pahomie şi cei asemenea lor, vorbitori cu îngerii şi prieteni de aproape ai Lui
Dumnezeu, care ne-au lăsat moştenire zestrea nevoinţelor şi luptelor lor,
agonisită în tezaurul vechilor rânduieli de mântuire primite chiar de la
îngeri. Aceştia sunt oamenii care trăiesc încă din viaţa aceasta zorile zilei a
opta, a vieţii celei veşnice, în slava lui Dumnezeu: „Aceasta este ziua pe care
a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (din „Psalmi” în
„Slujba de Înviere”).
Toate aceste cruci se sfinţesc prin curgerea sângelui duhovnicesc al jertfirii
de sine şi al răbdării fără de care nu putem să ne altoim în marea Cruce a
Învierii Lui Hristos. Profanarea acestora nu duce decât la dezastrul pe care, din
păcate, îl vedem distrugând umanitatea zilelor noastre: defăimarea şi necurăţia
tind să distrugă crucea văduviei şi a fecioriei, pe care o poartă cei „fameni
pentru Dumnezeu” (Matei 19, 12) – unii din proprie voinţă, alţii de la
Dumnezeu, alţii aleşi fiind pentru aceasta încă din pântecele mamelor: „Că
sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care
oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi,
pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Matei 19, 12)
divorţul, concubinajul, căsătoria „de probă” duc la distrugerea familiei, ca
celulă vitală a societăţii, terfelind astfel morala socială creştină şi legea
bunului simţ. În acest fel viaţa de familie şi căsătoria se pierd în ceaţa
păcatului, autorii şi responsabilii pentru aceasta crezând că astfel L-au
anihilat pe Dumnezeu. Crucea călugăriei este hulită prin ridiculizarea şi
desconsiderarea monahismului de către necredincioşi, prezentându-l ca pe ceva
lipsit de sens şi de noimă, mai degrabă ca pe o tagmă plină de abateri şi
sfârtecată de căderi de la legea fermă a sfinţeniei, sau şi mai bine pe
considerentul că Dumnezeu nici nu mai există ori, în orice caz, nu mai
lucrează. Mare înşelare în mintea contemporană a omului secularizat şi răcit
duhovniceşte prin săvârşirea neîncetată a păcatului ! De altfel nu e de mirare
că jertfa dispare sau îşi pierde puterea atunci când dragostea creştină se va
răci, când ironia şi băşcălia vor avea rol de model în viaţa cotidiană, - căci
atunci nici Crucea nu mai are prestigiul ei (fie el de valoare spirituală sau
materială) în faţa necredincioşilor. Jertfa va lipsi iar Dumnezeu Îşi va
retrage harul de la oameni, creştinii se vor denatura sufleteşte, devenind
adevăraţi duşmani ai Crucii Lui Hristos dar şi proprii duşmani ai sufletelor
lor, despre care Apostolul Pavel vesteşte: „pentru cei ce pier este nebunie”.
(Galateni 6, 14)
Cel dintâi semn că un creştin este adevărat creştin iar nu închinător de rutină
(altfel spus că vrea să creadă şi să poarte puterea Crucii Lui Hristos) este
atunci când se însemnează corect cu semnul crucii pe frunte, la piept şi de la
umărul drept la umărul stâng, aşa cum stă scris în cartea „Deuteronom”. Căci
închinarea în grabă şi incorectă dovedeşte fără îndoială lipsă de respect faţă
de Crucea Lui Hristos: „Bucură-te Sfântă Cruce, Păzitoare a creştinilor!”
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu