Virtutea nerăutăţii mântuieşte

„Sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei.” (Mt. 13, 38)

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 3)

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine,

că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor!” (Mt. 19, 14)

„Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti.” (In. 6, 9)

„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. 9, 3)

„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb.

Dar cum vede el acum - noi nu ştim!” (In. 9, 20-21)

„Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii!” (In. 12, 36)

„Paşte mieluşeii Mei!” (In. 21,15)

„Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, pentru că - zic vouă: îngerii lor,

în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu!” (Mt. 18, 10)

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt. 5, 8)

„Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine - nu este vrednic de Mine!” (Mt. 10, 37)

„Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Mt. 10, 16)

„Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă unii către alţii, zicând: v-am cântat din fluier - şi n-aţi jucat;

v-am cântat de jale - şi nu v-aţi tânguit!” (Mt. 11, 16-17)

„Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară!”(Mt. 8, 12)

„Oricine va face voia lui Dumnezeu –

acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea!” (Mc. 3, 35)

Fără îndoială, forma practică de exprimare a spiritualităţii unui popor (fie creştin, fie păgân) este vrednicia sa morală. Vrednicie care presupune omenie, bunătate, onestitate, demnitate, bărbăţie, verticalitate. Şi, desigur, în primul rând – cinste. E ceea ce dă valoare profilului moral al oricărui om, al oricărei persoane umane, în societatea din care face parte.

Acest punct îl atinge Mântuitorul atunci când pronunţă cuvintele: „neam viclean şi desfrânat!” (Mt. 12, 39). Ceva mai târziu, şi Sfântul Apostol Pavel va atrage atenţia asupra însemnătăţii vieţuirii morale: „păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii!” (Rom. 2, 14). Din astfel de pricini, înţelepciunea populară a înţeles că cel mai important aspect legat de viaţa pământească ţine tocmai de strădania de a fi „om de omenie”. Iar aceasta pentru că toată mărirea cea lumească, toate dregătoriile, avuţiile şi comorile de aici sunt praf şi cenuşă în faţa veşniciei vieţii în Hristos la care am fost chemaţi cu toţii şi care va începe deplin din ceasul Înfricoşătoarei Judecăţi: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29), pentru că astfel „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor!” (Mt. 13, 43).

            Aşadar străduinţa de a fi drept şi osârdia de a fi viu pentru Dumnezeu reprezintă esenţa învăţăturii Evangheliei înseşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi!” (Mt. 26 ,41) şi a întregii propovăduiri apostolice: „Fiţi tari, neclintiţi!” (I Cor. 15, 58), „fiţi uniţi în cuget!” (II Cor. 13, 11), „fiţi buni între voi şi milostivi!” (Efes. 4, 32), „fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi!” (Tes. 5, 14), „fiţi, dar, cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni!” (I Pt. 4, 7), „fiţi treji, privegheaţi!” (I Pt. 5, 8). Sfântul Apostol Pavel  chiar compară lucrarea credinţei cu slujirea ostăşească, asemănând virtuţile cu armele de război: „Luaţi toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 13)„având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (Efes. 6, 14), „luaţi pavăza credinţei” (Efes. 6, 16), „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17). Ca orice alt lucru, şi acestea au un meşter, adică o rădăcină, un început al lor. Nu poţi să te naşti sfânt, drept sau bun doar pentru că aşa vrei tu, sau pentru că aşa ţi se cuvine ţie. O astfel de bogăţie nu poate proveni decât dintr-o zestre, anume cea a plămadei duhovniceşti din care ai fost făcut, adică a obârşiei cărnii şi sângelui din care te tragi, precum zice Psalmistul: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21, 10). Acest lucru îl mărturiseşte preotul ori de câte ori, în Slujba Sfintei Cununii, îi binecuvintează pe mire şi pe mireasă, pomenindu-i pe sfinţii strămoşi şi părinţi ai Bisericii lui Hristos: „Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebecca! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iosif şi pe Asineta! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta!” Nu degeaba şi Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe amândouă le-a blagoslovit!”, iar Isus, fiul lui Sirah, afirmă: „Binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie!” (Sir. 3, 9).

Din această perspectivă se cuvine să înţelegem cuvântul Mântuitorului: „sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei” (Mt. 13, 38), pentru că „  nu poate pom bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Şi de aceea se spune că fiii sunt oglinda părinţilor – întrucât părinţii înşişi sunt, de fapt, icoana copiilor lor. Virtutea nerăutăţii (adică a inocenţei, a desăvârşitei bunătăţi) se întemeiază pe acest avertisment al Mântuitorului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 3). Starea de pruncie este, de fapt, acea stare în care s-a aflat Adam din clipa în care l-a creat Dumnezeu şi până la căderea lui. O stare îngerească, o stare de transparenţă totală şi de iubire deplină pentru Dumnezeu, Cel care, zidindu-l pe om din ţărână cu propriile Sale mâini, a suflat asupra lui suflare de viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie !”(Fac. 2, 7).

Oare ce l-a făcut pe ucenicul lui Iisus să-I adreseze această întrebare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Mt. 18, 21), auzind apoi: „Nu zic ţie până de şapte ori - ci până de şaptezeci de ori câte şapte!” (Mt. 18, 22). Să fie, oare, răspunsul acesta o formă de nebunie, sau vreo ironie, o luare în râs a noastră de către Dumnezeu? Nu! Ci este chiar începutul mântuirii, acel ceva fără de care nimeni nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar iar acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta -  lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău - şi apoi, venind, adu darul tău!” (Mt. 5, 23-24).

Prin urmare, e cazul să fim cu toţii înţeleşi asupra acestui lucru - valabil pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile: să nu creadă cineva că, făcând răul – Dumnezeu îi va auzi şi îi va împlini rugăciunea! Abia aceasta este nebunie - şi osânda asupra lumii de aici: să socotim că Dumnezeu cugetă ca noi şi că, astfel, ne ascultă justificările lamentabil formulate după (ne)priceperea minţii noastre căzute şi întunecate: „Ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie!” (Ps. 49, 22). Nu întâmplător miezul Rugăciunii Domneşti înseşi se referă tocmai la acest lucru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” (Mt. 6, 12). Acesta pentru că, iată, dacă tu ţii minte răul altuia, atunci şi Dumnezeu îl ţine minte pe al tău; dacă tu ai ranchiună asupra cuiva – iaca, şi Dumnezeu are asupra ta! Faci tu pomenire de păcatul altuia? Atunci şi Dumnezeu îl va pomeni pe al tău! – precum ne-a şi zis prin gura proorocului Său, David: „Voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!” (Ps. 49, 22); şi precum David însuşi mărturiseşte: „Cu cel cuvios - cuvios vei fi; cu omul nevinovat - nevinovat vei fi; cu cel ales - ales vei fi; dar cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici!” (Ps. 17, 28-29).

Sigur, ar putea cineva să întrebe - cum să mai pricepem atunci învăţătura despre mântuire prin Sfânta Taină a Pocăinţei, întemeiată pe cuvântul rostit de Mântuitorul către Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ - vor fi dezlegate şi în Cer” (Mt. 18, 18). Aceasta nu înseamnă că cele ce ai spovedit s-au şters din zapisul diavolului? Şi atunci – cum să mai dai socoteală pentru ele dacă ai fost dezlegat din legăturile lor?!... Foarte simplu: aşa precum tu însuţi ţii minte toate relele pe care altul ţi le-a făcut ţie, tot aşa şi Dumnezeu ţine minte toate relele pe care tu le-ai făcut altora – şi pe care chiar tu însuţi le-ai şi mărturisit ! Nu degeaba ne-a învăţat Iisus: „iertaţi şi veţi fi iertaţi!” (Lc. 6, 37), căci „de nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre!” (Mc. 11, 26); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor!”(Mt. 7, 12) (ori binele, ori răul). Şi iarăşi: „v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi!” (In. 13, 15).

Ironia sorţii face că această doctrină revelată a creştinismului, cuvântul lui Dumnezeu către oameni, învăţătura Domnului Iisus Hristos Însuşi, ne cere încă şi mai mult de-atât: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi!” (Lc. 6, 27), „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Mt. 5, 44). Iar dacă cineva se va întreba până unde poate ajunge nerăutatea, va afla măsura tuturor măsurilor nerăutăţii în exemplul Patriarhului Avraam: acesta îl duce pe fiul său Isaac la junghiere fără a-şi pune măcar o clipă problema că Dumnezeu îi cere să-l sacrifice pe unicul său moştenitor: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” (Fac. 22, 8). Mai apoi, şi Sfântul şi Dreptul Iov cel mult-răbdător, zăcând gol şi bolnav pe grămada de gunoi, pronunţă acel cuvânt care avea să străbată miile de ani de istorie a umanităţii: „Domnul a dat - Domnul a luat! Precum a socotit Domnul, aşa s-a şi făcut - fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). La rândul său, Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan trăieşte această stare a veşnicei împărăţii a iubirii atunci când, omorât fiind cu pietre de iudei, în chinuri şi durere aflându-se, strigă către Cel Preaînalt: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). Toate acestea pentru că iubirea supremă pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, răstignit pe Cruce, ţintuit în cuie, zdrobit sub greutatea muntelui păcatelor întregii omeniri, avea să înalţe către Cer doar sfânt cuvânt de rugă de iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).

Cu adevărat nerăutatea este starea în care Adam putea să stea „la sfat” cu Dumnezeu fără să se sfiască de măreţia Lui de neînchipuit şi fără să simtă vreo frică de Acesta. Scris este: „Nu poate vedea omul faţa Mea - şi să trăiască!” (Ieş. 33, 20). Şi totuşi, iată că Adam nu a murit stând la sfat cu Dumnezeu, faţă către faţă, ci a murit tocmai atunci când nu a mai văzut faţa Domnului din pricină că, auzind paşii Lui prin Rai, s-a ascuns de El cuprins de teamă şi de ruşine! Cu puţină străduinţă, am putea desluşi în acest cuvânt revelat un tainic îndemn dumnezeiesc de a-i face pe oameni să-şi dorească încă mai mult să-L descopere pe Cel ce este însăşi viaţa lor… Spune Hristos: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul - decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni -  decât numai Fiul - şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere!” (Mt. 11, 27). Ceea ce înseamnă că, pentru a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Adam, avem nevoie de înfierea Lui; trebuie ca noi înşine să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, prin credinţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 8). Altfel, rămânem în starea celor care „au ochi şi nu văd, au urechi, dar nu aud!” (Ier. 5, 21), pentru că nu pătrund niciodată dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor: „vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29) deşi „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt!” (Ps. 81, 6).

Dar oare de ce nerăutatea se leagă de starea de pruncie, de sfânta nevinovăţie? Nici până în ziua de astăzi nu a putut încă cineva să explice de la cine ştie pruncul să sugă laptele din sânul mamei. Şi nici de unde sau din ce sau de la cine îi vine unui nou-născut priceperea, puterea de a cunoaşte lumea dimprejurul său. Ce anume îl face să se oprească din plâns şi să tacă molcom, cuibărit în braţele ocrotitoare ale mamei. Ce îl face să zâmbească fericit – şi cui. Oare ce e mai greu de aflat şi de descoperit – undele de energie care nu se văd sau sensul unor lucruri atât de vizibile – şi despre care, de fapt, nu putem spune nimic lămuritor?!...

Cine poate explica ce este inocenţa? Ce este puritatea? Ce este gingăşia? Ce este tandreţea? Ce este fecioria ca stare duhovnicească a sufletului? Sau ce este sfiala care îmbujorează chipul? Care medic celebru sau savant de renume a reuşit să explice cum anume mintea se uneşte cu inima, puterea înţelegătoare cu puterea simţitoare a sufletului – şi astfel unite, torc rugăciune, dor şi iubire, nutrind simţământul Frumosului, al Binelui, al Adevărului si al Dreptăţii? Cine poate explica cum se naşte muzica sau poezia? Sau cum iau fiinţă virtuţile în inima omului?...

Oricum ar fi, nimeni nu poate nega că în adâncul sau la rădăcina tuturor acestor lucruri stă nerăutatea. Câte pilde nu ne dau în acest sens „Vieţile Sfinţilor”, arătându-ne cum, prin credinţă dreaptă din inimă curată, ia naştere minunea! Din inima curată se arată lumii Dumnezeu. Din mintea luminată străluceşte Lumina Dumnezeirii Înseşi. Cu câtă inocenţă şi simplitate săvârşeau sfinţii minuni uimitoare, şi cu câtă naturaleţe priveau toate cele ce se petreceau sub ochii lor, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu! Este acelaşi fel sfânt şi curat de a privi lumea şi viaţa care I-a fost propriu lui Iisus pe tot parcursul întregii Sale lucrări mântuitoare pe pământ: „Dacă am vorbit rău - dovedeşte ce este rău; iar dacă am vorbit bine - de ce Mă baţi?” (In. 18, 23); „ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi! În fiecare zi şedeam în Templu şi învăţam - şi n-aţi pus mâna pe Mine!” (Mt. 26, 55). Pentru că minunile înseşi erau rodul credinţei, al ascultării desăvârşite şi al încrederii depline în faptul că Tatăl le face: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat! Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis!” (In. 11, 41-42); „Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească!” (In. 17, 1).

Iată, toate ale vieţii noastre se petrec cu repeziciunea cu care timpul trece pe lângă noi - iar noi pe lângă el. Puterea de a fi şi de a-l trăi ne-o dă rugăciunea: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33, 1). „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17) pentru că „fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu!” (Rom. 14, 12). „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală!” (Mt. 12, 36). Şi iarăşi: „Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală!” (Ps. 72, 7), şi astfel „la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui” (Sir. 11, 29). Unde este inocenţa atunci când te lăcomeşti?! Atunci când pofteşti cu mârşăvie, cu egoism şi cu trufie, ca pe toate să le consumi doar tu, hrănindu-ţi astfel „eu”-l propriu si sporindu-i vanitatea?! Unde este nerăutatea din sărutul viclean (ca cel dat lui Iisus de către Iuda vânzătorul), sau din cel pătimaş, care ascunde in el doar pofta turbată a cărnii, însemnând dezlănţuirea dobitocului din tine: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps. 48, 21); „că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta!” (Ps. 72, 22). Şi de câte astfel de manifestări ale lăcomiei fără saţ, ale poftei bolnave de plăceri nestăpânite, ale dorinţei răutăcioase de mărire, de putere şi de avere, ale mândriei de a fi numai tu pe pământ – nu e plină lumea?!... Ce să fii? Ceea ce, de fapt, nu eşti?! Şi cum să fii? Aşa cum nu poţi fi?! Doar pentru ca să te privească cei din jur aşa cum îţi doreşti tu – şi cum n-ai să reuşeşti niciodată să fii?!... Doar ne-a vestit Hristos: „care dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Mt. 6, 27).„De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri!” (Lc. 12, 3). Căci „El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El!” (Dan. 2, 22). Pentru că „nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului!” (Ps. 138, 15). „De cele ascunse ale mele - curăţeşte-mă!” (Ps. 18, 13); „oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii!” (Ps. 43, 23) şi „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie!” (Ps. 50, 7).

Suntem atât de goi, atât de ridicoli şi de lipsiţi de noimă fără Dumnezeu, încât şi după noi poate striga oricine: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9). Încotro, omule? Pe ce cale apuci? „Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire!” (Mt. 7, 13) - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14 ,6). Şi de aceea ne îndeamnă Iisus: „Umblaţi cât aveţi Lumina - ca să nu vă prindă întunericul!” (In. 12, 35); „cât aveţi Lumina - credeţi în Lumină pentru ca să fiţi fii ai Luminii!” (In. 12, 36). Căci fără Lumina Sfintei Treimi, „omul - cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143, 4). Şi totuşi, cât de simplu şi frumos ne cheamă Hristos la mântuire, şi cât de uşor poate fi practic trăită şi împlinită această chemare prin blândeţe şi smerenie, prin bunătate şi răbdare, prin  credinţă şi nerăutate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre! Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară!” (Mt. 11, 29-30). „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37), pentru că „n-am venit ca să judec lumea - ci ca să mântuiesc lumea!” (In. 12, 47). Deşi „s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec!” (Is. 6, 10). Dar „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui!” (In. 8, 29). „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?!” (Mt. 7, 11).
(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi)