Motto:
„Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc!” (Ioan 21, 17)
„O,
femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (Matei 15, 28)
La o
primă vedere, pentru toți căutătorii de mântuire ai zilelor noastre, legătura
cu Dumnezeu poate fi foarte ușor realizată. Un adevărat creștin știe că această
legătură, însă, nu se poate realiza decât pe calea bimilenară (bătătorită deja
de pașii moșilor și strămoșilor de demult) a învățăturilor Sfintei Scripturi:
„acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17,
21); lucru imposibil fără o credință reală, statornică și vie – singura care Îl
poate face pe Dumnezeu să caute la rugăciunea noastră: „Credeţi că pot să fac
Eu aceasta?” (Matei 9, 28). Cu alte cuvinte, motivul decisiv pentru care
Dumnezeu caută la inima omului este tocmai inima însăși – în care nu există
întuneric, nu există răutate, nu există patimă: „ştergeţi de dinaintea ochilor
Mei răutăţile din sufletele voastre, lăsaţi-vă de răutăţi!” (Isaia 1, 16); de
altfel, Domnul a spus-o: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate
ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate ce este
rău” (Luca 6, 45).
Dacă
luăm de-a gata toată oferta spirituală contemporană, fără o analiză de
profunzime, tot ceea ce vedem pare credință, iar tot ceea ce ne pare credință
promite mântuire. În realitate, Ortodoxia începe numai dinaintea ușilor
bisericii, din pridvorul care prilejuiește curățirea de păcatul strămoșesc prin
săvârșirea în el a Rânduielii catehumenatului, adică a rugăciunilor de lepădare
a toată lucrarea răutății. Cristelnița Botezului este pântecele Bisericii, iar
îndumnezeirea făpturii prin energiile necreate ale Duhului Sfânt stă tocmai în
unirea cu Hristos: „Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați
îmbrăcat!” (Galateni 3, 27). El Însuși a zis: „de nu se va naște cineva din apă
și din Duh, nu va putea să intre în împărăția Lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). O
afirmație ca aceasta a fost ceva tulburător până și pentru apostoli atunci când
au înțeles fermitatea cu care Dumnezeu cere acest lucru de la noi, oameni
pământești care ne închipuim că chiar Îl iubim. O fermitate izvorâtă din
adevărul celor rostite, din miezul cuvintelor dumnezeiești ale Lui Hristos,
confruntat permanent cu atitudinea refractară a poporului care nu a înțeles
niciodată la justa ei valoare rolul și lucrarea credinței. Ca prim temei de
neclintit atât pentru interiorul cât și pentru exteriorul viețuirii noastre
creștinești, stă povața: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este
cel ce Mă iubește.” (Ioan 14, 21). Aceasta este dovada iubirii supreme:
neclintirea în respectarea și împlinirea poruncilor dumnezeiești. Ne-am
obișnuit să-L căutăm pe Dumnezeu în formalismul ritualist al rânduielilor de
tipic, uitând însă că Domnul Hristos Însuși i-a mustrat pe farisei cu asprime:
„Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că voi curățiți partea din afară a
paharului și a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire și de
neînfrânare.” (Matei 23, 25). Evanghelia Noului Testament evidențiază în tot
cuprinsul ei piatra de poticnire a necurăției din lăuntrul inimii omului pentru
sufletul care sălășluiește în trup precum licoarea în pahar: „Că din inimă ies:
gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase,
defăimări.” (Matei 15, 19). Inima în care nu este Dumnezeu are tot acest izvor
de răutate și devine început a-toată-răutatea. În convorbirea cu tânărul bogat,
Iisus descoperă un aspirant sincer la viața cea veșnică și la înălțimea stării
de a fi asemenea Domnului prin lepădarea de sine, plin de credincioșia păzirii
poruncilor, plin de dorința sinceră de a cunoaște adevărul – inspirată de
Persoana Domnului Hristos și de înalta Sa învățătură mesianică, recunoscându-i
atât calitățile oratorice (numindu-L „Învățătorule bun”, Matei 19: 16), cât și
greutatea sfaturilor înțelepte care reformau din temelie decadența iudaică a
rânduielilor și obiceiurilor Vechiului Legământ, care Îi adresează întrebări
capitale – legate de problema eliberării din robia păcatului pentru a afla
răspunsurile mult dorite chiar din gura „Bunului Învățător” – despre Care
vestea minunilor și a puterii de pătrundere a slovelor Legii celei Vechi
(păstrate în scrierile Proorocului Moise) și de împlinire a cuvintelor
proorocilor de demult – se răspândise deja: „Cum ştie acesta carte fără să fi
învăţat?“ (Ioan 7, 15). … Mirare de care aveau să aibă parte până și Sfinții
Ucenici și Apostoli Luca și Cleopa atunci când un „străin oarecare” „începând
de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a tâlcuit din toate Scripturile cele
despre El.” (Luca 24, 27) – „dar nu L-au cunoscut pe El”. Tânărul bogat a dat
glas întrebării universale, pricină de meditație mai ales pentru noi, cei
trăitori în vremuri fără un reper clar și fără valori bine dimensionate: „ce să
fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17). Oare ce trebuie să facem?
Răspunsul este dat în Sfânta Scriptură: „păziți poruncile Mele” și veți
cunoaște că „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Levitic 18, 30). Păzirea
poruncilor este prima treaptă; treapta a doua a acestui urcuș pe calea
mântuirii este urmarea Lui Hristos: „du-te, vindeți averile […] și vino de-Mi
urmează Mie” (Matei 19, 21). Aici lucrurile însă se complică tocmai pentru
faptul că prea puțini sunt cei ce pot face acest lucru cu adevărat greu de
împlinit. Atât de cutremurătoare și de categorică a fost chemarea, încât
descoperim în ea deopotrivă planul pământesc cât și dimensiunea spirituală:
„tânărul a plecat întristat” (Matei 19, 22). Atins în fariseismul implicit al
faptelor săvârșite la vedere (adică tocmai în ceea ce el credea suficient
pentru mântuire) tânărul se descoperă a fi formalistul de serviciu care străbate
toată istoria Vechiului Testament: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca
ceilalţi oameni […] postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate
câte câştig.” (Luca 18, 11-12) - și nu sunt în rând cu cei care calcă Legea sau
nu-și fac datoria față de ea. Dar iată că dimensiunea spirituală a nevoințelor
este cea care face legătura între formă și fond, între contur și conținut: „cu
greu va intra un bogat în împărăția cerurilor.” (Matei 19, 23) – adică cel
bogat în fapte și lucrări, toate făcute însă la vedere, prin
trâmbițare-de-sine, „de ochii lumii” (pentru că „dă bine la imagine”) și
lipsite de substanța morală, fără de care toată osteneala formalistă ajunge să
sufere o comparație plină de ironie: „Și vă mai spun: Mai lesne e să treacă o cămilă
prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” (Matei
19, 24); ceea ce încă o dată îi pune în mare încurcătură pe ucenici și
apostoli, tulburându-i cu întrebarea plină de grijă și de temere: „Atunci, cine
poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25), iar răspunsul divin limpezește
lucrurile o dată pentru totdeauna: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu
putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18, 27).
În fața
spectacolului lumii, Domnul Hristos a confirmat că „strâmtă este poarta și îngust
este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află.” (Matei 7, 14).
Femeia cananeeancă (părtașă unei vieți – prin însăși rânduiala ei – lipsite de
orice ritual legal conform normei iudaice, adânc înrădăcinată însă în nădejdea
de mântuire și convinsă că numai credința de neclintit are puterea să dezlege
suferința) iată că nu se dă nicidecum izgonită de la fața Lui Hristos, „Fiul
lui David”, în ciuda durității vorbelor adresate de Mântuitorul. Iar răsplata
statorniciei din inima, din mintea, din tot sufletul ei este tocmai izgonirea
demonului chinuitor de la fiica ei: „Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul
acela.” (Matei 15, 28). Pe de altă parte, vameșul care s-a suit la Templu,
păcătos știindu-se și smerit fiind, „s-a coborât mai îndreptățit la casa sa”
(Luca 18, 14) – „îndreptat” tocmai prin faptul că și-a conștientizat starea
lăuntrică, cercetând adâncul sufletului, propria sa conștiință, și înțelegând
că împărăția Lui Dumnezeu nu este la dispoziția oricui, așa cu credea de fapt
celălalt – fariseul proțăpit trufaș înaintea Sfântului Altar și rugându-se cu
glas mare tocmai pentru a fi auzit de ceilalți, - câte și cum face el și
ce stare de corectitudine există în sufletul lui ! Dacă luminătorul sufletului
este mintea, precum „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22) - oare nu
avea el atâta înțelepciune cât să-și recunoască viclenia și fățărnicia în care
se îmbrăcase prin autosuficiența și mulțumirea de sine? „Vai vouă, cărturari și
farisei fățarnici!” (Matei 23, 13): acesta este verdictul hotărât de
Hristos în vremea aceea (dar și după aceea…) pentru a-i trezi pe unii ca
aceștia la realitate, pentru ca să cunoască cât de departe sunt de Adevăr. Oare
degeaba i-a mustrat atât de aspru și de ironic prin cuvinte precum „călăuze
oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila”? (Matei 23, 24) De altfel,
le-a și arătat calea cea dreaptă pe care se cuvine să fie împlinită lucrarea
mântuirii: „Iar când postiți, nu fiți posomorâți ca fățarnicii” (Matei 6, 16),
„Tu însă, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața” (Matei 6, 17). „Vai
vouă” (Isaia 1,24) celor care vă smoliți fețele când postiți și vă rugați „prin
sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6, 2); – „Amin
zic: și-au luat plata lor” (Matei 6, 5).
Au fost
multe (și dezastruoase!) ieșirile din firescul normalității în tot acel popor
chemat la îndreptare, iar urmările falsității comportamentului sufletesc și ale
fățărniciei religiozității de suprafață au dus până la lepădare de credință și
sinucidere. Petru Apostolul dorea tot timpul să fie trup și suflet pentru
Hristos și să facă orice pentru a-I fi bine-plăcut: „Doamne, cu Tine sunt gata
să merg şi-n temniţă şi la moarte” (Luca 22, 33), dar răspunsul Celui ce
cunoaște inima și cugetul omului a fost: „mai înainte de a cânta cocoşul, tu de
trei ori te vei fi lepădat de Mine” (Matei 26, 34). Într-adevăr, Sfânta
Scriptură confirmă plânsul și căința lui Petru și sinceritatea sufletului său
atunci când „a plâns cu amar” (Matei 26, 75), fiind iarăși chemat la apostolie
de către Domnul Hristos după Învierea Sa din morți: „Paște oile Mele!” (Ioan
21, 17) – îndemn care a întărit credința Apostolului cu nădejde și cu
dragoste, adeverite și împlinite prin curajul sfârșitului martiric al vieții
sale duse pentru Dumnezeu. Atât Sinaxarul Bisericii Universale, cât și
„Patericele” de pretutindeni sunt pline de numele celor care au ales viața
veșnică în Hristos, fără a-și mai cântări (și auto-aprecia în stil narcisist)
calitățile trupești și sufletești, precum vedem pe unii dintre creștini socotind
că Biserica nu este vrednică de unii ca ei – prea valoroși pentru a sluji cu
sfințenie credinței, Bisericii, Lui Hristos – uitând însă adierea de cânt a
Duhului Sfânt: „Omul, ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului, așa va
înflori.” (Psalmul 102, 15).
Pe de
altă parte, păcatele urii, vicleniei, fățărniciei distrug credința sănătoasă și
ne strivesc inima sub povara invidiei și a fiicelor acesteia, care nu suportă
nicidecum binele aproapelui: „Şi văzând ucenicii, au murmurat: „Pentru ce
risipa aceasta?, că mirul acesta se putea vinde scump, iar
banii să se dea săracilor“ (Matei 26, 8-9). Zgârcenia și lăcomia, pline de
otrava zavistiei, se ascund de fapt sub masca milosteniei ca virtute
sufletească. Unde a dus „venirea în fire” după săvârșirea răului – s-a văzut
cel mai bine în cazul lui Iuda Iscarioteanul („aruncând arginţii în templu, a
plecat de acolo; şi ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27, 5)) care a pierdut
toată nădejdea, credința și curajul răspunderii propriilor fapte, zicând
„Greşit-am vânzând sânge nevinovat.” (Matei 27, 4-5). Din păcate, protagonistul
acestei istorii tragice a reușit să câștige adepți până în zilele noastre, în
care creștinii au o credință simplistă și nestatornică, lipsită de temeiul
jertfirii de sine și al convingerii nezdruncinate că tot ceea ce ne încearcă
este tocmai plata cuvenită pentru superficialitatea și păcatele noastre, din
îngăduința Lui Dumnezeu, spre dojenire și îndreptare. Oare nu cumva toată fala
și luxul unui trai deșănțat, marcat de laxitatea morală a tuturor plăcerilor de
orice fel din care ne înfruptăm fără jenă sau căință, tot acest cumul al
dorințelor nesănătoase stârnite dintr-o imaginație neînfrânată care ne împinge
la patimi cu caracter inuman – oare nu cumva toate acestea zilnic Îl supără pe
Dumnezeu? Iată, suntem pe acest pământ miliarde de suflete – fiecare gândind în
felul lui, fiecare crezând că el are dreptate, că faptele lui sunt corecte, că
închinarea lui este cea mai primită, că el deține dreptatea, că el e singurul
care niciodată nu greșește - și că doar cei din jur sunt întotdeauna de vină!
La unele ca acestea, Dumnezeu răspunde cu un singur cuvânt: „Duhul Meu nu va
rămâne pururea în oamenii aceștia” (Facere 6, 3). Pentru a ne ajuta să
înțelegem ce vrea Hristos de la vameșul nostru suflet și de la fariseul nostru
trup, Sfântul Apostol Pavel scrie: „iar dacă cineva ia parte la luptele
atletice, nu e încununat dacă nu s-a luptat după legile acestora.” (II Tim 2,
5), „dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus
Hristos” (Galateni 6, 14), căci „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este
Cel ce trăiește în mine.” (Galateni 2, 20). Și iarăși: „Nu ştiţi oare că
nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici stricaţii de tot
felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici
beţivii, nici batjocoritorii sau hrăpitorii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu.” (I Cor 6, 9-10) așa încât „în ea niciodată nimic întinat nu va
intra.” (Apocalipsa 21, 27).
„Cel ce
are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 15)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu