Bogăția nemăsurată întunecă mintea

„Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici - Mie Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40)

„Mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele!” (Ps. 22, 7)

„Dumnezeu atât a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat

pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” (In. 3, 16)

„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte pe Cruce!” (Filip. 2, 8)

„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă

şi să-mi răcorească limba, căci rău mă chinuiesc în această văpaie!” (Lc. 16, 24)

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt. 22, 39)

„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă!” (Ps. 72, 1)

„Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne!” (Ps. 100, 1)

„Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16, 27-28)

„Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti - şi Ţie slavă înălţăm:

Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!” (Ecfonis)

Întreg cuprinsul Sfintei Scripturi este brăzdat de-a lungul şi de-a latul său de îndemnuri repetate la binefaceri şi milostenii faţă de semeni. Dar, totodată, este preamărită şi mila lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale. Din nemărginita Sa bunătate (atribut divin care dă rostul şi explică sensul creaţiei), Dumnezeu a făcut Cerul pentru îngeri, şi pe îngeri pentru Cer. Contemplăm astfel perfecţiunea armoniei dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre frumuseţea boltei înstelate („Cel ce întinzi cerul ca pe un cort” - Ps. 103, 3, „Cel ce pui norii suirea Ta” - Ps. 103, 4) şi strălucirea (nevăzută de ochii trupeşti) sfinţilor îngeri, făpturi deosebit de înzestrate de către Dumnezeu tocmai pentru a-L sluji în Cer: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. 6, 3). Slavoslovia îngerească mărturiseşte aşadar despre grija lui Dumnezeu faţă de fiecare lucru săvârşit întru înţelepciunea Sa: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” (Ps. 138, 14), „pe toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25); şi, mai adânc, încă: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” („Sfinţirea cea mare a apei”).

Meditaţia profundă asupra acestor lucruri îl face pe Psalmist să rostească cu uimire: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!” (Ps. 18, 1). Această mărturisire preamăreşte tocmai mila cea mare şi necontenita purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte!” (Fac. 1, 31). Această armonie dintre creaţie şi Creator o descoperim cântată şi în Cartea Proorocului Iov în cuvinte uimitoare: „Când am făcut luminătorii cei mari, lăudatu-M-au toți îngerii mei!” (Iov. 38, 7). Aşadar, mila vine din bunătate. Iar acest atribut propriu firii divine a fost răsădit şi în firea umană, încă din clipa creării sufletului omenesc de către Ziditorul lui. La zămislirea unei noi făpturi omeneşti se petrece o adevărată taină mai presus de minte şi de cuvânt, căci Dumnezeu săvârşeşte un lucru de necuprins în cuvinte omeneşti: unirea fără de amestecare a firii văzute cu firea cea nevăzută, lucru la care se referă şi cuvintele sfintei rugăciuni de dezlegare: „pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se dea firii celei de Tine zidite”. Într-un cuvânt, intrarea pe uşa vieţii este taina milostivirii şi a iubirii divine: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21, 10). Şi tot în Cartea Sfântului şi Dreptului Iov, conştiinţa umană, faţă în faţă cu Ziditorul ei, întreabă: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit - iar apoi Tu mă nimiceşti în întregime? Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână! Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea!” (Iov 10, 8-12). Iar Cel Preaînalt răspunde: „Spune-Mi, unde erai tu atunci? Eu pe tine, Iov, te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca pe brânză, te-am ţesut ca pe pânză, ţi-am făcut inimă şi oase - şi te-am făcut făptura Mea încă din pântecele maicii tale! Eu am zidit inima ta - şi am ştiut că nu-ţi vei pierde răbdarea!” ( Părintele Cleopa, „Despre frica de Dumnezeu”).

Iată cât adânc de bunătate se ascunde în taina iubirii divine ! De aceea este condamnabilă şi zgârcenia, şi răutatea, şi lăcomia, şi îmbuibarea, - şi orice formă de avariţie. Toate acestea sunt duşmanii de moarte ai milei trupeşti şi sufleteşti. Şi tocmai de aceea centrul de greutate al Judecăţii Universale, la a doua venire a Mântuitorului Hristos, nu va avea chipul unui concurs de memorare biblică sau de expunere exegetică a dogmelor. Ci va fi un mare test de filantropie creştină, la nivel obştesc: „Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat! Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă - şi nu Ţi-am slujit?!  El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă - întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. 25, 42-45). Iar plata unei asemenea atitudini este aspră. Căci însumează deopotrivă blestem şi uitare din partea lui Dumnezeu: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25, 12). Nu vă cunosc – pentru că nu aveţi deloc asemănarea chipului Celui care v-a creat. Acela v-a hrănit cu mană în pustie; El v-a adăpat cu apă izvorâtă din piatra lovită cu toiagul; El a hrănit „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. 14, 21) înmulţind în chip minunat cinci pâini şi doi peşti. Acela i-a vindecat pe toţi bolnavii voştri, ca şi pe soacra lui Petru, pe femeia gârbovă, pe orbul din Ierihon, pe femeia cu scurgere de sânge, pe omul cu mâna uscată, pe copilul lunatic – şi tot El i-a curăţit pe cei zece leproşi. Nu aveţi cum să fiţi voi urmaşii Aceluia căruia nu I-aţi urmat nici măcar cu una din binefacerile Sale, pentru a vă asemăna cât de puţin cu El! Deşi scris era: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt. 9, 13); iar David, Regele lui Israel, profeţise încă din vechime: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps. 50, 18).

Lucru care s-a adeverit întru totul în cazul unui biet sărac pe nume Lazăr care, plin de bube, „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). N-a avut parte nici măcar de un astfel de ospăţ modest, nu a putut gusta nici măcar fărâmiturile, pentru că nu avea acces la ele. În vremea Vechiului Legământ, cei bogaţi nu foloseau şerveţele la mesele lor, ci se ştergeau de mâncare cu bucăţile de pâine rămase de la ospăţ. În schimb, omul bogat la poarta căruia zăcea sărmanul, era cu totul nemilostiv; era adică împătimit de răutate şi zgârcenie, de ură, de lăcomie şi de îmbuibare. Unele ca acestea erau fraţii şi surorile sufletului său – într-o măsură atât de mare încât nu mai era cu cale să apară vreo urmă cât de mică de îndreptare. Pentru că din inima sa dispăruse orice fel de simţământ al milei. În schimb, toată suferinţa sărmanului Lazăr ia chipul răsplătirii cu un bine veşnic: „a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Iată ceva cu totul nou în lumea Vechiului Testament: îngerii au rolul de a separa binele de rău. De a duce sufletul omului, la moartea lui, acolo unde îi este locul după faptele pe care le-a făcut; acolo unde îl aşteaptă dreapta răsplătire: „Şi îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea, şi după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui. Cu cel cuvios, cuvios vei fi; cu omul nevinovat, nevinovat vei fi; cu cel ales, ales vei fi - iar cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici!” (Ps. 17, 27-29). Ceasul judecăţii înseamnă pentru cel drept întipărirea definitivă în fiinţa sa a chipului desăvârşitei asemănări cu „Sfântul Sfinţilor” (Dan. 9, 24); omul-icoană lucrează pentru Dumnezeu şi ca Dumnezeu.

Realitatea numită „sânul lui Avraam” se referă tocmai la acest chip al omului plin de fapte bune – bogat, dar credincios. Câte turme şi câte slugi nu a avut Avraam ? Şi câte turme şi câte slugi nu a avut Iov? Şi totuşi, iată că lepădarea lor de sinele individual (urmând îndemnului înţelept „să ai ca şi cum nu ai avea!”) i-a făcut mari înaintea Domnului Dumnezeu, dobândind atâta putere încât numele lor au rămas pentru totdeauna peceţi de modele vii şi raze de adevăr divin. Iată cum, de pildă, Sfântul şi Dreptul Iov s-a legitimat ca un adevărat supus al Domnului: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Iar atunci când prietenii săi cârteau în fel şi chip, îndemnându-l cumva să cugete de rău despre Dumnezeu din pricina pedepselor primite, bărbatul înţelept s-a ferit întru blândeţea sa de o asemenea răzvrătire a cugetului: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?!” (Iov 2 ,10). Iar blândul patriarh Avraam a venit cu toate turmele sale de la Urul Caldeii până la Hebron, prin chemare divină, necugetând nicidecum a se împotrivi în vreun fel voii Domnului. Iar răsplata ascultării lui a fost una pe măsură: „te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului - pentru că ai ascultat glasul Meu!” (Fac. 22, 17-18). Şi astfel, pentru drepţii din vremea Vechiului Legământ, s-a urzit un loc de linişte în lăuntrul iadului, numit „latura celor vii” – desemnându-i prin aceasta tocmai pe toţi cei care au păzit cu sfinţenie Legământul dintre Dumnezeu şi oameni. Şi de aceea, locul acela s-a mai numit şi „sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Aici se sălăşluiau, după moartea trupului, sufletele celor temători de Dumnezeu, drepţii şi profeţii de dinaintea de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume prin întruparea Sa. Aici S-a pogorât cu sufletul Hristos Însuşi, ca Om şi Dumnezeu, în răstimpul de 33 de ore în care a odihnit cu trupul în mormânt, propovăduind Vestea cea Bună a mântuirii la toată făptura, mai înainte de învierea Sa din morţi. Este poate cel mai frumos tablou spiritual al Legii celei Vechi şi o fereastră deschisă spre lumina Legii celei Noi, în care iubirea de aproapele a devenit norma de sfinţenie şi mântuire a Evangheliei Domnului Dumnezeu. Nu degeaba s-a scris: „cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile!” (Iac. 2, 10).

Şi cu toate acestea, găsim prezentă în sânul neamului omenesc o „Lege” nescrisă – a necredinţei: „Care Dumnezeu? Ce viaţă după moarte? De unde fapte bune şi de suflet mântuitoare? Cine a înviat vreodată din morţi ca să ne spună şi nouă ce e dincolo de groapă?!”. Din astfel de întrebări s-a şi ajuns la atâta deşănţare a poftei de viaţă: bogatul „se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit” (Lc. 16, 19). Constatăm însă că omenia dispare odată cu împietrirea simţirii şi cu semeţia cugetului şi cu trufia gândului individualist. Uitarea completă a ceea ce suntem noi, oamenii, este de fapt momentul-cheie în care în om se dă lupta dintre năravul trupului şi năzuinţa sufletului. Lazăr, omul cu sufletul viu (deşi cu trupul bolnav), bucuros s-ar fi mulţumit să se hrănească fie şi numai cu nişte simple fărâmituri: „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). Citind pilda, constatăm că, iată (deşi greu de crezut !) o casă bine păzită şi din belşug îndestulată, poate să lase totuşi până şi câinii din preajma ei lihniţi de foame, încât să ajungă să lingă chiar şi rănile unui muribund. Ceea ce înseamnă că, de fapt, măsura împietririi omeneşti sfida deja cu impertinenţă măsura răbdării dumnezeieşti. Şi nu este singurul caz de acest fel din Scripturi. Un alt bogat, atunci când a fost chemat la mântuire de Iisus (după principiul desăvârşirii  - „dacă voieşti să fii desăvârşit” - Mt. 19, 21), „a plecat întristat, căci avea multe avuţii…” (Mt. 19,22). Iar alt bogat a văzut în mâncare şi băutură centrul de greutate al veseliei sufleteşti: „voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc. 12, 19). Certarea pe care i-o adresează Hristos unuia ca acesta rămâne un îndemn social valabil pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit - ale cui vor fi?!” (Lc. 12, 20). Lipsa de comunicare cu semenii a fost pricina măririi hambarelor şi a jitniţelor; asta te face să devii o persoană avară, un om împovărat de griji inutile, din pricina lipsei de măsură în agonisirea şi chivernisirea a ceea ce Dumnezeu a dat ca mijloc de existenţă, iar nu ca scop al existenţei – bogăţia.

Iată însă că bogatul cel nemilostiv (mult mai repede decât era de aşteptat) a fost chemat la judecata lui Dumnezeu prin moartea cea trupească. Sentinţa acestei judecăţi ascunde în ea o lovitură ca de bumerang: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi-le lor!” (Mt. 7, 12) deoarece „cu măsura cu care măsuraţi vi se va şi măsura!” (Mt. 7, 2). Lazăr cel bolnav şi flămând, părăsit, lipsit şi necăjit (cazul social tipic pentru toate vremurile de până azi), primeşte răsplata şi cununa răbdării lui în suferinţă: „a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Iar bogatul (care petrecea în strălucire şi putere, în abuz şi ghiftuire) moare şi el. Cât de  interesantă e lucrarea morţii ! Nu ţine cont nici de rang, nici de funcţie şi nici de avere; te culege, nu te alege! „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat” (Lc. 16, 22). Aici apare şi dimensiunea lumească a morţii: „Vai, dragă, cât de frumos a fost la înmormântare!” – reacţie tipică omului parvenit pe seama lui Dumnezeu: „n-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de Sus!” (In. 19, 11). Unul ca acesta abuzează de funcţie, de grad şi de onoruri, prin ţinerea absurdă şi ridicolă de discursuri la marginea gropii, pline de laude adresate post-mortem, care de fapt nu mai ajută cu nimic la mântuirea sufletului! Aşa e în viaţă: în faţa morţii toţi suntem egali. Dispar complet toate diferenţele. Nu mai este nici orgoliu, nici frică de concurenţă: „Lăudaţi-l mult şi repede – până intră în cavou; oricum nu mai iese niciodată!” (- decât la Judecata de Apoi…). Dar câte inimi răsuflă uşurate! Câţi străini îşi regăsesc brusc mulţime de rude moştenitoare ale averii! Câte intrigi iau sfârşit! Câte sforării au încetat deodată! Nu mai creşte presiunea asupra nervilor. Încă un concurent neloial a fost eliminat de pe lista „prietenilor” care ne împiedică în urcuşul carierei noastre hedoniste, la care trudim toată viaţa! Însă cel care glumeşte la urmă este … Dumnezeu: „Ca o umbră trece omul - dar în zadar se tulbură!” (Ps. 38, 9); „când dobândim lumea atunci în groapă ne sălăşluim, acolo unde împreună sunt bogatul şi săracul” (Slujba înmormântării). „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). Însă „cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie - acela îl va scăpa!” (Mc. 8, 35). Iată de ce Lazăr era în sânul lui Avraam, - iar bogatul „în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc. 16, 23).

Toate Scripturile proorocilor şi apostolilor, toate scrierile Sfinţilor Părinţi ne îndeamnă necontenit la milostenie – atât trupească, cât şi sufletească. Despre cea materială Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Să asude milostenia în mâna ta!”. Pentru că fapta bună trebuie săvârşită în taină: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta!” (Mt. 6, 3); „când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6, 2). Milostenia iartă mulţime de păcate. Redeschide poarta Raiului. Acoperă greşelile. Îl îmblânzeşte pe Dumnezeu. S-a zis de demult: „Cine pe sărac ajută – pe Dumnezeu Îl împrumută!”. Sfatul bun, vorba bună, fapta bună, gândul bun, inima bună, dragostea, milostenia – toate acestea sunt lecţii de morală divină. Au rădăcină în Dumnezeu şi fac ca mântuirea să cânte de la toate marginile pământului: „păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii!” (Rom. 2, 14). Numai că necredinciosul, pe lângă faptul că persiflează Legea lui Dumnezeu, mai şi huleşte! Sfântul Apostol Pavel rosteşte categoric: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20); „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2, 20). „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15, 14).

Câtă dezamăgire pe bietul bogat: să umbli prin iad îmbrăcat în porfiră şi vison! Să te îmbraci în purpură doar pentru ca să ajungi să te sufoci de căldura flăcărilor gheenei! Să ajungi să cerşeşti o picătură de apă de la un sărăntoc umil şi murdar, plin de bube şi lins de câini!... Ceea ce contrastează în toată această schimbare de situaţie este faptul că preocuparea pentru semenii săi îl trezeşte la o gândire nouă: descoperă viaţa de dincolo de mormânt! Dar  - „cine a înviat din morţi ca să ştie ce-i acolo?”. A înviat fiica lui Iair. A înviat fiul văduvei din Nain. A înviat şi Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Şi totuşi … toate acestea nu erau de ajuns! Saducheii nu credeau nicidecum în învierea morţilor; desigur, lucrul acesta îţi permite să jertfeşti toate şi să te dedici cu totul vieţii pământeşti. Numai că… muşcătura buzelor nu mai scoate sângele durerii – ci scoate veninul urii din inima celui bogat. Cum – tocmai lui să i se întâmple una ca aceasta?! Auzi acolo: „el se mângâie, iar tu te chinuieşti!” (Lc. 16, 25). Poftim, cât tupeu în iad – să nu se ţină cont de valoarea pe care o avea omul pe pământ, în societate! Şi culmea: „peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi!” (Lc. 16, 26). Iată cum trecerea de la întuneric la lumină şi de la lumină la întuneric se face aici, pe pământ; pentru că, în lumea de dincolo, nevăzută de către noi, „fiecare va învia în rândul cetei sale” (I Cor. 15, 23).

Iată, aşadar, un ateu cuprins de fiorul consecinţelor propriei sale necredinţe: „oare ce se va întâmpla cu tata şi cu fraţii mei?”. Continuitatea ironică a sorţii (după principii de „personalitate” şi de „personalizare” a vieţii) îi va împinge pe toţi la aceeaşi desconsiderare: cu toată bogăţia – în iad! „Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16, 27-28). Dar „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele!” (Sol. 3, 1). Refuzul Părintelui Avraam la toate aceste cereri confirmă însă că oamenii şi după moarte sunt vii; şi comunică cu noi tot aşa cum comunicăm şi noi între noi – aşa şi cei răposaţi între ei: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16, 29). E grea Scriptura. Dar e salvatoare. Cum adică – poţi să citeşti (şi să te mândreşti cu) o bibliotecă uriaşă, cu sute de autori (care mai de care mai deştept) – şi nu poţi parcurge zilnic, cu ochii minţii, măcar un capitol din Scripturi?! Fals! Nepăsarea te duce la întunericul necunoştinţei. Şi întunericul necunoştinţei te târăşte în întunericul necredinţei. Iar întunericul necredinţei te aduce la lipsa de conştiinţă – şi aşa ajungi să te opreşti direct în iad! „Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc. 16, 23). Iată că ceea ce pe pământ era rânduiala firească a vieţii, în iad devine rechizitoriul aspru al acuzării: „Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” (Lc. 16, 27-28).

Aşadar, dialogul dintre cei din lumea veşniciei confirmă existenţa vieţii de după moarte. Dar câtă naivitate în mintea celui bogat: nu oricine să meargă la casa lui, ci numai Lazăr. Pentru că era uşor de ţinut minte. Doar el le străjuia poarta atunci când murea de foame pe când ei se îmbuibau, ignorându-l cu desăvârşire. Şi doar tot pe el îl aveau toţi în minte: pe sărăntocul care îi scotea din sărite atunci când dorea de fărâmiturile de la masa lor: „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). O altă sursă de suferinţă a bogatului nemilostiv era şi faptul că tatăl său suferea din plin de moartea fiului pierdut; şi nu se putea mângâia nicidecum. Dar dacă Lazăr ar fi mers să povestească, atunci ar fi fost vrednic de crezare; un altul ar fi putut fi lesne luat drept un sărăntoc venit cu texte şi scenarii anume pentru ca să obţină ceva de pomană, profitând de durerea tatălui după fiul mort.

În toată această tragedie a suferinţei cauzate de patima zgârceniei, protagonistul este omul. El singur hotărăşte de care parte a Scaunului de judecată al lui Hristos îşi află  răspunsul pentru propriul său suflet la întrebarea cu privire la ceea ce trebuie de urmat şi de făcut în viaţă. Pentru omul credincios, milostenia este poarta de lumină a sufletului către întâlnirea cu Dumnezeu. Ea este mântuirea: „Dreptul se îndură şi dă. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul!” (Ps. 36, 21-22); „toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi!” (Ps. 36, 26). Aşadar milostenia este soluţia de interpretare a Scripturii în mod practic. Dogma milei este mântuirea. Pentru că mântuirea este calea bunătăţii sufleteşti: „fericiţi sunt cei care nădăjduiesc în El!” (Is. 30, 18). „Priviţi la păsările cerului - că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe; şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte!” (Mt. 6, 26); acestea sunt cuvinte divine pline de harul nădejdii în purtarea de grijă a Atotţiitorului şi în lucrarea mâinilor Sale: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii!” (Ps. 144, 16). Cel necredincios pretinde permanent dovezi palpabile: „dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi” (Lc. 16, 30). Dar la înviere Iisus ne-a spus: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20, 29).

Forma pe care o ia bunătatea Părintelui Avraam în final este îndemnul la îndreptare printr-un avertisment cu valoare de aforism: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16, 31). Nu învierea este pricina pentru care oamenii de azi nu mai înţeleg Legea lui Dumnezeu. Omul modern vrea ca totul să fie palpabil. Totul să fie cântărit. Dar Dumnezeu, făcând sufletul omului spre nemurire, i-a dat veşnicie şi strălucire prin har, credinţă şi fapte bune – acestea trebuie păzite pentru întâlnirea cu Dumnezeu în slava Sa. Deoarece „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50). Căci „Cel ce face milostenie este Domnul, - şi El face judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate!” (Ps. 102, 6). Judecata lui Lazăr (pentru răbdare) îi aduce dreptatea Raiului. Iar judecata bogatului (pentru strâmbătate) îi aduce osânda iadului: arderea flăcărilor, chinul însetării şi lipsirea de odihnă. Nepărtăşia la credinţa şi cugetarea Părintelui Avraam îl aruncă pe bogat într-un anonimat total. Unii ca aceştia „nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16, 31). Confirmarea acestei profeţii a venit prin tăgăduirea învierii Mântuitorului Hristos Însuşi de către arhierei dimpreună cu bătrânii: „au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam” (Mt. 28, 12-13); şi „s-a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de azi” (Mt. 28, 15). Veşnicul anonimat al tuturor bogaţilor lumii se aşterne şi peste viaţa, vârsta şi averea lor: „mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor!” (Ps. 48, 11). „Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea!” (Ps. 61, 10); „faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă” (Lc. 16, 9) căci „mai fericit este a da decât a lua!” (FA 20, 35). „Milostenia are aripi mari: ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, cetele arhanghelilor şi toate puterile cele din înălţimi; nu  se  opresc  decât  la picioarele Tronului  Împărătesc” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii despre pocăinţă”). „Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului!” (Sol. 5, 15).

 

Neascultare şi demonizare, ascultare şi vindecare

„Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic,

ca aceia care intră să vadă lumina.” (Lc. 11, 33)

„Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!

Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Lc. 8, 39)

„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt?

Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti!” (Mc. 5, 7)

„Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc” (Lc. 8, 31)

„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci,

nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi!” (Lc. 16, 31)

„Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide!” (Lc. 11, 10)

Sfintele Evanghelii tratează problema demonizării într-o manieră foarte atentă, ca pe o problemă de maximă prioritate în activitatea Mântuitorului Iisus Hristos Care „nu a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol” (Slujba Botezului). Iniţial, atunci când au fost create de Dumnezeu prin cuvânt, duhurile netrupeşti au fost toate bune şi frumoase, de aceea numindu-se şi îngeri sfinţi. O parte dintre aceste duhuri, însă, au ales să nu se mai supună Creatorului lor şi să nu-L mai asculte, ci să se răzvrătească împotriva stăpânirii Acestuia, transformându-se astfel, prin căderea lor din Cer, în duhuri rele şi urâte, numite demoni sau diavoli. Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa (afirmată limpede în Sfânta Scriptură prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut” - Fac. 2, 2) a făcut ca aceste duhuri rele să nu fie osândite la desfiinţare, ci să fie ţinute şi pe mai departe, cu îngăduinţă, de Cel Atotţiitor şi Atotmilostiv, în speranţa revenirii lor la bunătate. Pentru că, de fiecare dată când a creat tot ceea ce a creat prin cuvântul Său, Dumnezeu a făcut-o din iubire, dând o valoare unică existenţei celor create: „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, - erau bune foarte!” (Fac. 1, 31). Aşadar, Dumnezeu nu a creat răul, nu a făcut nimic rău. Toate cele zidite de El alcătuiesc dintru început întregul armonios al creaţiei: „toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25).

Ceea ce trebuie să înţelegem este că îngerii care au ales cu propria lor voinţă să nu mai asculte de Dumnezeu, să nu I se mai supună şi să nu mai slujească împlinirii voii Lui celei sfinte, L-au alungat de la ei, s-au lipsit de harul Său, golindu-se astfel de bunătate şi urmând lui Lucifer, cel dintâi dintre ei care s-a răzvrătit asupra Domnului: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Is. 14, 14) - „coada lui a târât a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ!” (Apoc. 12, 4). Astfel au ajuns aceşti îngeri să existe sub forma preschimbată şi pervertită de demoni sau draci, duhuri mereu potrivnice şi vrăjmaşe faţă de propriul lor Creator – Dumnezeu. Sfânta Tradiţie afirmă că „Nu vom sluji Ţie!” este veşnica lor exprimare de duhuri lucrătoare şi luptătoare împotriva Domnului Dumnezeu. Tocmai de aceea Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, îi va îndemna la trezvie pe fiii oamenilor cu cuvintele: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26, 41). Un îndemn de care aparent Adam nu ar fi avut nevoie. Pentru că petrecea cumva în braţele lui Dumnezeu. Era copilul Lui, creat de El. Şi nu trebuia decât să-I păzească porunca, să nu calce ascultarea faţă de Părintele Ceresc şi Ziditorul său. Menirea lui de „înger trupesc” era aceea de a se îndumnezei prin contemplarea celor duhovniceşti în chip nepătimaş, pentru a dobândi în mod neschimbabil, deplin şi definitiv asemănarea cu Dumnezeu. Abia după aceea putea să pătrundă în firea lucrurilor materiale, fără să se vatăme sufleteşte. Acest lucru îl afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul: rolul lui Adam şi al Evei era acela de a deprinde contemplaţia şi a dobândi desăvârşirea prin ea.

Dar iată că începătorul răutăţii, diavolul, vine asupra lui Adam într-un moment în care acesta nu era pregătit să se confrunte cu ispita mândriei altfel decat prin ascultare. Omul cel dintâi zidit era asemenea unui prunc inocent. Dar, sub influenţa neascultării şi a mândriei diavolului, iată că pentru Adam şi Eva, atât una cât şi cealaltă au fost o adevărată otravă demonică. Prin care s-a produs o întunecare, chiar o alterare, o opacizare a minţii, o stare ciudată, inexplicabilă: „s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Fac. 3, 8). Frica este cel dintâi semn că omul se află sub influenţa răului, a diavolului. Zis-a Psalmistul: „s-au temut de frică acolo unde nu era frică!” (Ps. 13, 5). Umbra demonului a acoperit astfel puterea raţională a omului, lucru care L-a întristat şi îngrijorat pe Dumnezeu. Şi de aceea a pus pază la Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva Adam mâncând iarăşi din el să devină înveşnicit în rău: „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare ca să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24). Această cădere a omului în ispita „îndumnezeirii” pe calea arătată de sfatul viclean al diavolului (uitând cu desăvârşire că Dumnezeu era aproape, lângă el) i-a slăbănogit voinţa într-un mod aproape catastrofal. A fost un fel de îngâmfare specifică celui sătul, care le are pe toate de-a gata, fără a face nici un efort pentru a le dobândi. Astfel că bietul om a uitat cu totul de drepturile sale primite de la Dumnezeu (căci primise stăpânire ca a îngerilor şi petrecere ca a arhanghelilor, fiind auzitor nemijlocit al glasului divin şi ocrotit permanent de către Cel Preaînalt). S-a lăcomit prin privirea frumuseţii, în loc să petreacă întru simţirea duhovnicească şi contemplarea inteligibilă a ei. A căzut astfel într-o stare de existenţă grosier materialnică, prin umplerea simţurilor firii de gustul plăcerii: „frumos era la vedere şi bun era la mâncare rodul ce m-a omorât !...” (Octoihul Mare). De acum, cu stomacul plin şi cu sufletul răvăşit, văzându-se alungat din Rai, Adam simte fiorul morţii şi realizează lucrarea diavolului care l-a aruncat din braţele lui Dumnezeu din pricina propriei sale imprudenţe şi a lenevirii voinţei şi a uitării de Dumnezeu. Adam ajunge sclavul patimilor şi, în acelaşi timp, robul păcatului, zăcând de acum permanent sub influenţa diavolului.

Aceasta este cea mai fină formă de demonizare, ba chiar începutul demonizării înseşi: călcarea voii lui Dumnezeu prin neascultarea poruncilor Lui din lipsă de smerenie. Despărţirea omului prin liberul său arbitru de Dumnezeul cel Viu, îl face pe om mai degrabă asemănător cu diavolul. Dovadă că, atunci când Dumnezeu îi oferă şansa iertării prin mărturisirea greşelii săvârşite, Adam alege aşa-zisa justificare sau îndreptăţire-de-sine prin dezvinovăţirea proprie şi învinovăţirea celuilalt: „femeia pe  care mi-ai dat-o pentru ca să fie cu mine - aceea mi-a dat din pom iar eu am mâncat!” (Fac. 3, 12); iar Eva, la rândul ei: „şarpele m-a amăgit iar eu am mâncat !” (Fac. 3, 13). Altfel spus - „Tu, Doamne n-ai ştiut cum să faci bine şi bune cele zidite de Tine !”. Astfel înţelegem că răul este de fapt lipsa binelui. Adam a ajuns cu sufletul rănit de către diavol prin faptul că i-a primit sfatul viclean, care l-a transformat în rob al patimii şi în sclav al păcatului: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32) pentru că „oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului !” (In. 8, 34).

De-a lungul istoriei, diavolul a rămas duşmanul de moarte al omului. Pentru că nu poate concepe nicidecum posibilitatea iertării de către Dumnezeu a căderii omului în păcatul neascultării. Cum să poată fi iertat omul de păcat fără ca să i se distrugă definitiv şi iremediabil chipul, câtă vreme el, Lucifer, s-a transformat din înger luminos (de o frumuseţe deosebită) în duh întunecat şi înfiorător, a cărui vedere provoacă spaime de moarte şi temeri îngrozitoare? În schimb, omului i s-a dat şansa de restaurare prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul din veci al Tatălui, Care prin întruparea Sa l-a readus pe om la cinstea cea dintâi. Căci Crucea şi Învierea lui Hristos sunt etape ale restaurării firii umane şi ale îndumnezeirii omului după har prin lucrarea Duhului Sfânt: „Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 3-4). Omului i s-a dat făgăduinţa răscumpărării şi nădejdea mântuirii. Dar diavolului nu i s-a mai dat nici o şansă. Zace pentru vecii vecilor sub pedeapsa despre care mărturiseşte şi marele Vasile în Molitfele sale: „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor a aruncat din Cer pe căpetenia îngerilor, care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare; iar pe îngerii cei împreună cu dânsul potrivnici, care s-au făcut diavoli, i-a aruncat în întunericul cel adânc al iadului”.

Prin urmare, diavolul a apărut ca diavol (şi există ca atare) prin lipsa lui de ascultare faţă de Dumnezeu. Prin mândria, înălţarea-de-sine, trufia şi răutatea cu care a răspuns şi răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Şi de aceea omul va fi pururea pândit de demon cu o ură neîmpăcată. Pentru că el, deşi cu trup, a fost socotit mai în măsură să petreacă în preajma lui Dumnezeu: „sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19). Şi pentru că omenirea este chemată să plinească locurile îngerilor căzuţi din Cer cu sufletele drepţilor sălăşluiţi în slava lui Dumnezeu: „plini-va căderi; va zdrobi capetele multora pe pământ !” (Ps. 109, 6).

De-a lungul Vechiului Testament vedem efectele sau rezultatele lucrării diavolului mai ales prin smintelile manifestate în rândul popoarelor păgâne idolatre, care s-au făcut piatră de poticnire şi pricină de cădere chiar şi poporului ales. Iată-l, de pildă, lângă vrăjitorii lui Faraon care vor să dovedească faptul că Moise face semne şi minuni tot cu puterea vrăjitoriei. Numai că Moise, văzătorul de Dumnezeu, arată lucrarea Domnului Savaot prin aceea că vesteşte de mai înainte cele zece plăgi trimise de către Dumnezeu peste Egipt pentru ca Faraonul să dea libertate poporului Israel pentru venirea în pământul făgăduinţei.

La fel, îl recunoaştem ca prezent în chip nevăzut pe cel viclean prin ispitirea regelui Saul de a recurge la serviciile vrăjitoarei din Endor. Apoi prin atacurile făţişe şi repetate asupra persoanelor umane, a căror suferinţă a stârnit profunda compasiune a lui Iisus, Care a început să-i vindece: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Mt. 17, 15) „iar Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela” (Mt. 17, 18); „o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22) „Iar Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Mt. 15, 28); „în ţinutul Gadarenilor L-au întâmpinat doi demonizaţi” (Mt. 8, 28) din care „demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci ! Iar El le-a zis: Duceţi-vă!” (Mt. 8, 31-32); „au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon” (Lc. 8, 26-27) şi „ieşind demonii din om, au intrat în porci” (Lc. 8, 33). Apoi „El S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9)…. Şi exemple ar mai fi încă multe! Nu degeaba stă scris: „multe alte lucruri a făcut Iisus care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, socot că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!” (In. 21, 25).

Un lucru este cert şi clar: diavolul atacă mai întâi partea raţională a omului. Îi atacă psihicul. Îi atacă sufletul. Încearcă să chinuiască zidirea lui Dumnezeu anume pentru ca să-L ofenseze.

Toată lumea se întreabă care este cauza şi începutul demonizării. Dacă vom citi Cartea lui Iov cel mult-răbdător, cel drept şi plăcut lui Dumnezeu, vom găsi în ea scris faptul că satana se plângea lui Dumnezeu că nu se poate atinge de Iov pentru că acesta era îngrădit de darul Domnului: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile, şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui iar turmele lui au umplut pământul?” (Iov 1, 10). Apoi Dumnezeu, îngăduind hula diavolească la adresa lui Iov („ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!” – Iov 1, 11), îi permite vrăjmaşului să se atingă de toate cele ale lui Iov: „Iată, îl dau pe mâna ta, numai de sufletul lui nu te atinge !” (Iov 2, 6).

E limpede, aşadar: credinţa este pavăza omului cu adevărat temător de Dumnezeu: „dreptul din credinţă va fi viu!” (Evr. 10, 38). Cauza demonizării este lipsa credinţei omului, iar aceasta se produce din îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru mulţimea păcatelor şi a multor altor lucruri neplăcute Domnului, pe care omul le săvârşeşte. Saul simţea că se linişteşte din chinurile pe care i le făcea duhul rău când îl năvălea, doar atunci când tânărul David îi cânta din psaltire rugăciunile sale către Domnul: „a doua zi s-a întâmplat de a căzut duhul cel rău de la Dumnezeu asupra lui Saul şi acesta se îndrăcea în casa sa, iar David cânta cu mâna sa pe strune, ca şi în alte zile” (I Reg. 18, 10). Atacul demonic asupra sufletului său îl face pe om să se manifeste altfel decât şi-ar dori. Într-o astfel de situaţie, gândurile, vorbele, mişcările sale, toate suferă o anumită dedublare, ca şi cum prin ele s-ar manifesta altcineva, care îl conduce în chip nevăzut din interior. Şi astfel se produc tot felul de manifestări, una mai ciudată decât alta, dar toate dominate de teamă şi chiar de agresivitate. Cauzele demonizării nu sunt neapărat de natură psihopatologică, cu manifestări virulente sau violente. Se poate vorbi de o boală a sufletului lăsat la mâna satanei: „fiica mea este rău chinuită de demon!” (Mt. 15, 22). Sfânta Evanghelie ne prezintă numeroase astfel de manifestări, cu totul improprii firii umane: „L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Lc. 8, 27). Izolarea, fuga de lume şi de semeni, vădesc o stare ciudată, anormală.

Începutul acestor manifestări n-a fost bine definit ca moment temporal. În memoria relatărilor martorilor oculari s-a păstrat faptul că „de mulţi ani îl stăpânea” (Lc. 8, 29). Prima încercare de reabilitare (în urma interpretării acestor manifestări de către vracii vremii ca simptome de boală mentală) s-a concretizat în legarea cu lanţuri şi obezi şi în păzirea celui bolnav: „era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l” (Lc. 8, 29). Numai că trecerea dincolo de limitele firescului uman a dovedit că era o lucrare demonică: şi fuga în pustiu, şi izolarea, şi sfărâmarea obezilor şi ruperea lanţurilor: „el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie” (Lc. 8, 29). Practic nu poate cineva să rupă un lanţ sau nişte cătuşe ferecate fără să-şi rupă carnea şi pielea, fără să-şi frângă sau chiar să-şi zdrobească oasele. Este evidentă aici lucrarea duhului drăcesc, care sfărâma lanţurile şi obezile pentru a-l împinge pe om la suicid şi pentru ca astfel să câştige cât mai repede şi pentru totdeauna sufletul celui chinuit. În cazul fiului lunatic putem distinge şi mai uşor dorinţa diavolului de distrugere a fiinţei umane: „pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15). Iar cauza demonizării este dată tot de necredinţă şi îndărătnicie: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi ?” (Mt. 17, 17).

Păzirea de demoni se face prin voinţa directă şi proprie a omului: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21). Cauza pentru care diavolul nu se lasă izgonit de slujitorii lui Iisus este tot păcatul şovăirii şi al îndoielii în credinţă: „pentru puţina voastră credinţă!” (Mt. 17, 20). Abaterile conştiente şi repetate de la Legea lui Dumnezeu atentează permanent la lucrarea Duhului Sfânt în lume: „călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23, 24) „pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor; în lăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 28). Dar abaterea de la adevăr îl duce pe om în întunericul lipsirii de orice fel de înţelegere. Şi de aceea zis-a Domnul: „Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric !” (Lc. 11, 35); „umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul !” (In. 12, 35). În cazul femeii gârbove pe care o chinuia un duh de neputinţă şi de care nu putea nicidecum să se izbăvească prin cei ce slujeau Domnului la Templul din Ierusalim, eliberarea ei de către Iisus a fost una pedagogică: „Cade-se, oare, a vindeca sâmbăta?” (Mt. 12, 10).

Odată înţeles motivul pentru care Dumnezeu îngăduie o asemenea luptă asupra sufletului omenesc şi o asemenea chinuire din partea diavolului, ar fi cazul să înţelegem că există şi o serie de factori exteriori care stau la obârşia acestei suferinţe şi cumplite chinuiri. Prezenţa diavolului în viaţa omului înseamnă neîndoielnic lipsa harului lui Dumnezeu – care poate fi dobândit prin lucrarea duhovnicească a faptelor bune. Lipsa harului Duhului Sfânt din om face loc şi dă posibilitate lucrării duhului rău şi viclean. Şi de aceea se ruga Sfântul Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert – depărtează-l de la mine!”. Dar de ce oare atâtea duhuri rele la un singur om ? Pentru că – zice Psalmistul: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine dintru înălţime !” (Ps. 55, 2), iar Apostolul: „însuşi satana se preface în înger al luminii!” (II Cor. 11, 14) – şi astfel poate amăgi, înşela şi ispiti pe oameni. Pentru că nu a fost corect şi sincer niciodată, nici măcar faţă de Dumnezeu. Ba chiar L-a discreditat pe Dumnezeu faţă de Adam: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?” (Fac. 3, 1); „nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 4-5). Apoi, în ţinutul gherghesenilor, din nou nesincer şi perfid, diavolul se preface ca fiind supus. Nici vorbă ! Scopul lui viclean era să facă în aşa fel încât să-L irite pe Iisus şi să-L facă să acţioneze din mândrie: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Lc. 8, 28). Pentru ca, în auzul celor din jur, să stârnească măcar un scandal, dacă nu chiar o controversă. Acest lucru se va vădi limpede ceva mai târziu, la judecata lui Iisus: „S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu!” (In. 19, 7). Voia să lase impresia cumva că, chipurile, s-ar teme. Dar Iisus nu Se lasă prins într-o asemenea capcană. Ci-i schimbă ideea şi-l somează să-şi dezvăluie identitatea. Astfel descoperă public ceata din care se trăgea, pentru ca să i se ştie lucrarea şi răutatea: „care-ţi este numele?” (Lc. 8, 30). Iar răspunsul a fost: „Legiune!” (Lc. 8, 30). Avea, bietul om, în el - o herghelie de demoni… O legiune întreagă se lupta să distrugă zidirea lui Dumnezeu. Aşa-zisa rugăminte de a nu fi trimişi în adânc e tot un fals grosolan; demonii ştiau prea bine că pe pământ au de la Dumnezeu îngăduinţa să-i chinuie pe unii oameni. Desigur că un astfel de lucru nu avea nici o legătură cu ascultarea de Iisus. Ei erau ieşiţi demult din ascultarea faţă de Dumnezeu. Numai că voiau să pară asemenea unui supus care îşi recunoaşte stăpânul. Iisus le răspunde însă cu o fină ironie, neacordând nici o atenţie celor spuse de ei. De altfel, El spusese ucenicilor Săi cu glas mare: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer!” (Lc. 10, 18). Ştia prea bine că nu mai e nici o legătură între Dumnezeu şi demoni, pentru că aceştia au propria lor organizare şi propriul lor sălaş – iadul; complet în afara voii lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu nu a fost ca ei să fie diavoli, ci îngeri. Iar „trocul” pe care demonii îl propun (să iasă din firea raţional-cuvântătoare, sensibilă şi trupească, a omului, pentru a intra în firea necuvântătoare a dobitoacelor, în porci) arată evident îngustimea minţii diavolului. Pentru că Dumnezeu nu a creat animalele pentru batjocura diavolului, ci pentru ajutorul omului: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară!” (Fac. 9, 3-5).

Odată intraţi demonii în porci, prin aceasta Iisus dă o lecţie de logică întregii umanităţi (şi inclusiv mentalităţii vremii): pe de o parte arată cât de mult urăşte satana zidirea lui Dumnezeu – ar distruge totul într-o clipă; iar pe de altă parte, arată şi cât de respingătoare este firea celor necuvântătoare faţă de diavol. Nu-l suportă în sinea lor. Nu-l tolerează. Porcii fug de satana. Îi simt prezenţa şi nu o suportă. Se aruncă în mare. Nu suportă ca diavolul să se sălăşluiască în ei. În schimb, omul… făptură vie, înzestrată cu raţiune, cu simţire şi cuvânt (deci şi cu puterea de a se izbăvi de duhul rău), nu se sinchiseşte nicidecum de prezenţa lui în viaţa sa. Ci îi face voia. Îl ascultă. Îi împlineşte cu fapta şoaptele pe care i le insuflă în minte prin gânduri, făcându-se hrănitorul lui cu patimi şi păcate. Omul se poate izbăvi de diavol prin apropierea de Dumnezeu, prin convorbirea cu Dumnezeu şi prin unirea cu Dumnezeu. Adică prin rugăciunea de laudă şi de mulţumire şi prin dorinţa de a fi cu El: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este cel care Mă iubeşte !” (In. 14, 21); unul ca acesta dă răspunsul cuvenit dorinţei celei mai mari a Părintelui Ceresc: „Dă-mi, fiule, inima ta ca să-mi fac locaş în ea!”.

Oare ce a ajuns lumea contemporană dacă nu o Gadara de după săvârşirea minunii izgonirii demonilor? Căci şi azi, ca şi atunci, oamenii vor să vadă ce minuni le-ar mai putea săvârşi Iisus, ce le-ar mai putea oferi Biserica prin slujbele ei pentru ca să-i satisfacă; în caz contrar (dacă li se pare lor că le aduce „ghinioane”, „eşecuri” şi „ispite”), iute îşi doresc ca Iisus să plece din ţinutul, din casa şi din familia lor… „De când am început rugăciunile mai rău îmi merge !” – auzim rostindu-se din ce în ce mai des de către aşa-zişii credincioşi. Diavolul repetă lucrarea din Gadara. Precum acolo le-a înecat oamenilor porcii, provocându-le o însemnată pagubă economică, la fel şi astăzi le „construieşte ghinioane” - tocmai pentru a-i depărta de Biserică. Şi acum, la fel ca şi atunci, oamenii repetă cererea consemnată în Evanghelie: „au început să-L roage să Se ducă din hotarele lor” (Mc. 5, 17). Avem ştiinţă cât încape - şi aplicaţii ştiinţifice fără număr. Avem progres. Avem cultură. Avem democraţie. Suntem liberi. Nimeni nu ne stă împotrivă. Drepturile omului sunt nelimitate. Totul este permis! Prin vot şi hotărâre a majorităţii se aprobă tot ce ne convine şi se abrogă tot ce nu ne convine. Numai că, după înecarea porcilor, diavolul şi duhurile lui par să bântuie pământul întreg, pentru a intra de-a valma în oamenii pe care îi găseşte disponibili, de la cel mic până la cel mare. În dorinţa lui de distrugere în masă atacă totul: de la inocenţa pruncilor şi puritatea fecioriei tinerilor (prin cuvinte de ocară şi ruşine într-o societate aşa-zis „culturalizată”) până la strâmbarea dreptei credinţe şi ruperea în secte şi grupări demonice de tot felul, care târăsc sufletele nu doar la rătăcire, ci şi la îndrăcire. De aceea lumea de astăzi se aseamănă din ce în ce mai mult cetăţii Babilonului de demult: precum atunci trufia oamenilor vroia să ridice turn până la cer, aşa şi acum oamenii schimonosiţi de răutate şi de păcate, cu minţile încurcate precum limbile de odinioară, ajung să facă orice - numai voia lui Dumnezeu, nu! „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul!” (Fac. 11, 7). Iar singurul rezultat al necredinţei omenirii este necontenita ei măcinare în stres şi dezbinări – o neînţelegere generală între persoane.

Ateismul însuşi este o formă de îndrăcire. Şi diavolul este ateu. Contestă lucrarea lui Dumnezeu. Dracul o face din mândrie – ateul din prostie. În vremea noastră desfrânarea este o „virtute” pentru cei ce nu-şi mai stăpânesc pornirile şi imaginaţia. Aceştia găsesc inclusiv argumente medicale pentru ceea ce ei consideră a fi o „necesitate fiziologică vitală”, ca şi pentru orice modalitate de satisfacere a ei – numai prin Taina Cununiei, nu! Apoi omuciderile, necurăţiile, destrăbălările – toate sunt recomandate din plin în vremurile moderne pe care le trăim. Doar avem nevoie de schimbare! Se cuvine ca Dumnezeu să înţeleagă, totuşi, că umanitatea străbate secolul ştiinţei şi al descoperirilor epocale. Până şi mulţimile armelor de tot felul (chimice, biologice, psihotronice, convenţionale) sunt o necesitate pentru apărarea Planetei! Dumnezeu nu o mai poate apăra: e prea tehnologizată şi prea intelectualizată pentru El!... Numai că, în epoca bombelor atomice şi a sateliţilor de spionaj, satana pândeşte declanşarea haosului pe pământ. Haosul biologic – prin cei bolnavi trupeşte. Haosul psihologic – prin cei bolnavi mintal. Haosul social – prin hoardele de hoţi, de tâlhari, de boschetari şi de amărâţi care cerşesc în Numele Unui Dumnezeu total necunoscut de către ei – fără a şti nici măcar un cuvânt din rugăciunea „Tatăl nostru”… Astfel de lucruri arată că diavolul câştigă adepţi în toate straturile sociale, pentru că vrea ca tot ceea ce mişcă şi suflă sub soare să ajungă sub tirania lui. Deviza celor de demult - „Nimic fără Dumnezeu!”, cunoaşte la cei de astăzi un revers pervers: „Totul cu satana!” – toţi şi toate pentru diavol. Stresul cumplit al microbului satanic al urii dintre oameni, frica zilei de mâine, nesiguranţa şi îngrijorarea – sunt tot atâtea arme diavoleşti care vor să-l îndepărteze complet pe om de Dumnezeu, să-l despartă de Izvorul existenţei lui.

Împărăţia lui Dumnezeu este pentru noi, cei de azi, ceva cu totul nesemnificativ. Iar toată opera de mântuire a lumii săvârşită de Iisus nu mai contează. Nu mai valorează, pentru că nu ne mai interesează. În ochii noştri moderni, propovăduirea scripturistică este complet depăşită în raport cu propaganda ştiinţifică. La toate acestea răspunde Înţelepciunea lui Dumnezeu cel Veşnic viu: „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5, 8). „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26, 41). „Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea!” (Ps. 61, 10) pentru că „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31). Şi astfel „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească (de va fi cu putinţă) chiar şi pe cei aleşi!” (Mt. 24, 24). „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; iar cel ce nu adună cu Mine – risipeşte!” (Lc. 11, 23). Căci „ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16, 26).

„Au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus” (Lc. 8, 35). „Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Lc. 8, 38-39); „şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Lc. 8, 39).

                  „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mc. 13, 31). Aşa că „cel ce are urechi de auzit - să audă!” (Mt. 13, 43).

  https://www.youtube.com/watch?v=TpTEB87BnrA&list=PLumUxPRrQx3JKpUDAmLzPRfHgJbhxSVLo