„Crucii
Tale ne închinăm Stăpâne și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!”
(Troparul Praznicului)
„Doamne,
armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă!” (Tropar, Taina Sfântului
Maslu)
„Învăţătorule,
care poruncă este mai mare în Lege?” (Mt. 22, 36)
„Ce vi
se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Mt. 22, 42)
„Cel ce
crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea
viaţa,
ci mânia
lui Dumnezeu rămâne peste el.” (In. 3, 36)
„Pe
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul,
Dumnezeu
rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.” (I In. 4, 12)
„Dumnezeu
este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” (I In. 1, 5)
„Dacă
vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mt. 16, 24)
„El este
jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre,
dar nu
numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.” (I In. 2, 2)
„Cine
zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric
până acum.” (I In. 2, 9)
„Oricine
tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl;
cine
mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.” (I In. 2, 23)
Indiferent
de forma de manifestare spirituală a religiei proprii unui popor din lume,
problema supremului și a desăvârșirii a fost privită întotdeauna ca dorinţă de
bine și perfecţiune. Iar conceptul de „eliberare” sau de „odihnă” a sufletului
îl găsim prezent în mai toate doctrinele mistice elaborate și dezvoltate de-a
lungul istoriei credinţelor și ideilor religioase. Fiecare dintre acestea
prezintă propria concepţie despre divinitate, precum și idolii sau profeţii
săi, dezvoltând ritualuri și asimilând simboluri care (într-o măsură mai
mare sau mai mică) tind să umple golul sufletesc al acelor căutători ai
Adevărului care, prin naștere și educaţie, se raportează la învăţătura și
practicile tradiţiei spirituale din care face parte. Desigur, în afara
Revelaţiei Dumnezeiești, șansa omului la un oarecare echilibru spiritual ţine
mai mult de planul psihologic al săvârșirii faptelor bune și al adoptării unei conduite
morale în viaţă, decât de dimensiunea „magică” a simbolisticii ritualiste
proprii.
La
această stare de lucruri s-a ajuns din pricina sălbăticirii omului de la
ascultarea faţă de Legea Lui Dumnezeu, ceea ce a produs o adevărată involuţie
spirituală, care l-a obligat la efortul de căutare a sinelui pierdut, ajungând
astfel să-și inventeze puzderie de „protectori” închipuiţi – desigur, după
mulţimea ideilor izvodite din mintea proprie firii căzute din lumină la
întuneric și din ceresc în pământesc: „Omul în cinste fiind n-a priceput;
alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps
48,21). Într-o asemenea stare, cunoașterea Adevărului a devenit ceva trunchiat,
pervertit, preschimbat, chiar dacă a fost îmbogăţită de-a lungul vremurilor cu
mereu alte și alte forme de venerare și închinare, toate provenind în fond
dintr-una și aceeași rădăcină primordială – aceea a nevoii de a răspunde
dorului năpraznic după Absolut. Cu timpul, toate aceste forme au devenit o
„lege” în afara Legii – adică datini, obiceiuri și predanii omenești, fără nici
un temei în Sfintele Scripturi. Căpătând la un moment dat chiar și expresie
scrisă fixă și definitivă, fiecare dintre aceste credinţe și idei religioase
rămân simple produse ale fiinţei omenești înzestrate încă de la crearea ei de
către Dumnezeu cu putere cugetătoare și cuvântătoare, care, însă, oricât de
speculativ-filozofice, pragmatic-știinţifice sau estetic-artistice ar fi, nu
rezolvă nicidecum problema cunoașterii Adevărului și nici nu-i redă comuniunea
pierdută cu Dumnezeul Treimic, omul neavând parte (în interiorul acestor
tradiţii) de darul Duhului Sfânt, ca în creştinism, prin întreita
afundare a Sfântului Botez.
Dar
dorul Binelui, simţământul de iubire, cel de compasiune și de milostivire nu
lipsesc totuși din sufletul omului. Mai mult chiar, înzestrat fiind cu puterea
de a înţelege pentru a discerne, și cu voinţa de a alege, pus în faţa tabloului
Universului creat în care-și află existenţa, omul este ajutat să-și înalţe
cugetul prin toate cele văzute la Creatorul nevăzut al tuturor, indiferent de
tradiţia și practica religioasă de la care se revendică: ,,Pentru că ceea ce se
poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către oameni, fiindcă Dumnezeu
le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom 1,
20); „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”
(Ps 18, 1). În acest sens, cazul femeii canaaneence care, deşi provenind din
ţinuturi locuite de un neam păgân și idolatru, totuși „venind, s-a închinat
Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!” (Mt 15, 25), este pilduitor pentru a arăta
puterea smereniei și a nădejdii izvorâte din credinţa descoperirii Dumnezeului
Celui Viu și Adevărat: „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi,
ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău
chinuită de demon! (Mt 15, 22). Tăcerea Lui Iisus dintru început, ca și refuzul
Său aparent de mai apoi, stârnesc mărturisirea de credinţă a femeii în chipul
desăvârșitei smerite-cugetări: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din
fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” (Mt 15, 27). Iar un răspuns
ca acesta aduce după sine răspunsul Domnului Dumnezeu Însuși cu privire la
mântuirea neamurilor: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum
voieşti!” (Mt 15, 28). Cu alte cuvinte, de veţi afla credinţa în Adevăratul
Dumnezeu și vă veţi închina Crucii și Învierii Lui veţi afla izbăvirea de rele
și mântuirea din moartea cea veșnică!
În ciuda
faptului că, de-a lungul istoriei, iudeii au purtat adevărate războaie (uneori
cumplite) pentru a distruge obiceiurile idolatre și fărădelegile popoarelor
păgâne ale Canaanului, totuși, Iisus nu le-a urât și nu le-a îndepărtat, ci a dorit
ca să se îndrepte și să le răscumpere. Astfel, această femeie canaaneeancă este
tocmai exemplul reprezentativ că păgânii au acces la Hristos. Și Sfântul
Apostol Pavel confirmă lucrul acesta atunci când atrage atenţia romanilor
asupra faptului că ,,păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii” (Rm 2,
14), căci legea lor este legea firii, a omeniei din noi: ,,Omul bun, din
vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune” (Lc 6, 45). Acest cuvânt al
Mântuitorului s-a adeverit limpede în cazul sutașului cu sluga bolnavă. Pe
lângă faptul că recunoaște valoarea spirituală a învăţăturii Lui Iisus, ostașul
roman vădește în dialogul purtat cu Hristos şi o sfântă preţuire a valorii
cuvântului: ,,Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul
meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu
cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om pus sub stăpânire,
având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi
vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Lc 7, 6-8). „Nevrednicia” de care
amintește centurionul putea avea multiple chipuri: fie cugeta că poziţia sa
socială măruntă l-ar fi încriminat în relaţia cu poporul iudeu, fie și-a dat
seama că el și toţi ai săi, păgâni fiind, nu au nici un amestec cu rigorismul
Legii mozaice, fie se gândea chiar să nu-i supere pe mai-marii sinagogii, dacă
l-ar fi văzut primindu-L pe Iisus ca oaspete în casa sa, cumva uneltitor la
adresa orânduielii sociale a vremii... Oricum ar fi, simplul fapt că Îl cinstea
pe Iisus și-I preţuia învăţătura (de vreme ce apelează la El pentru ajutor)
dovedește clar că-I respectă valoarea și puterea și Îl recunoaște ca Învăţător
și Vindecător. Calitatea credinţei sale este confirmată indirect și de către
bătrânii iudeilor trimiși la Iisus ca mijlocitori pentru el: ,,Vrednic este
să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Lc
7, 4-5). Concluzia trasă de Hristos – ,,nici în Israel n-am aflat atâta
credinţă!” (Lc 7, 9) – adeverește încă o dată faptul că, iată, un roman păgân,
idolatru fiind, luminat sufletește prin credinţă, găsește calea Legii, face ale
Legii, și ajunge la înţelegerea puterii dumnezeiești, neavând Lege!
Același
dezastruos tablou uman (om pe lângă om, om contra om) al neîmplinirilor Legii
celei Vechi îl regăsim și în cazul omului căzut între tâlhari pe drumul de la
Ierusalim la Ierihon. Ni se vorbește despre o încălcare grosolană a Legii, prin
tentativă de ucidere și jaf, direct potrivnică poruncilor Decalogului: ,,Să nu
ucizi!”, ,,Să nu furi!”, ,,Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nimic din câte
are el!” (Ieş 20, 13-17). ,,Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut
între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort” (Lc 10, 30). Iată, aceasta era morala vremii! În ciuda faptului
că pe atunci nu existau mijloacele audio-vizuale moderne de promovare și
răspândire a violenţei și criminalităţii, totuși, vestea despre o asemenea
oroare s-a împrăștiat pretutindeni cu repeziciune, încât devenise subiect
predilect de discuţie în aproape toate părţile Ţării Sfinte. Nu degeaba Iisus
relatează întreaga întâmplare într-un moment critic, tot ca o pildă - tocmai
pentru un propovăduitor al Legii. Dimensiunea dramatică a problemei constă în
faptul că nici măcar slujitorii Templului și ai Legii nu au depus un minim de
efort pentru a-l salva pe cel rănit și jefuit, manifestând o incredibilă
indiferenţă faţă de cel ce se lupta cu spasmele morţii: ,,Din întâmplare un
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi
un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături…” (Lc 10, 31-32).
Aceasta era mentalitatea bolnavă a vremii: ,,nu mă priveşte, nu mă amestec!”
Iată că astfel de grave erori de procedură au pus imaginea Legii Vechi într-o
umbră care L-a făcut pe Hristos sa atragă atenţia că: ,,n-am venit să stric Legea,
ci am venit ca să o plinesc!” ( Mt. 5, 17). Trebuia găsit remediul care să
stârnească izvorul milei, al omeniei și al bunătăţii: prin Cruce, în Legea Lui
Hristos: ,,Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul ! Precum Eu v-am
iubit pe voi - aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!” (In. 13, 34). La o primă
vedere poate să nu pară cine știe ce, dar ni se cere nici mai mult nici mai puţin
decât să fim noi înșine hristoși (,,Eu am zis: «dumnezei sunteţi şi toţi fii ai
Celui Preaînalt!»” – Ps. 81, 6) gata de jertfă, plini de iubire și de dăruire
pentru a ne asemăna cu El: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca
sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi !” (In. 15, 13). Iisus
atât de mult a iubit lumea, încât S-a jertfit pe Sine Însuși pentru ea, nu a
suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol. Chin care vine tocmai din
lipsa Lui Dumnezeu de la noi, din noi și dintre noi: ,,Dacă Mă iubeşte cineva,
va păzi cuvântul Meu” (In. 14, 23).
„Un om”
(Lc. 10, 30): Mântuitorul nu menţionează nici nume, nici chip, nici ţară, nici
etnie, nici popor. Cel care-L găsește și îi acordă primul ajutor, însă, este un
samarinean (adică un reprezentant tot al unei etnii provenite din iudaism și
rezultate dintr-un amestec nelegiuit cu păgânătatea asiro-babiloniană). Acela
dovedește bunătate, milă și omenie: ,,Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o
casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a
dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi
întoarce, îţi voi da” (Lc. 10, 34-35). Prin el, se oferă o nouă formă de
educaţie morală lumii păgâne a vremii: binele făcut bine până la capăt. Dacă
tot ești implicat, atunci valoarea lucrului săvârșit trebuie să-și aibă finalul
corespunzător: mulţumirea sufletească. Absenţa binelui din ideea de moralitate
a supușilor Legii Vechi Îl face pe Iisus să pună accent în Legea Harului tocmai
pe virtutea iubirii, dându-i valoare de jertfă unică și nemaiîntâlnită, cu
trupul și cu sufletul. Temeiul este Dumnezeu Însuși, Creatorul a toată
existenţa, Căruia I se cuvine toată slava, mulţumirea, cinstea și
închinăciunea: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău! Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !”
(Mt. 22, 37-39)... Dilemă nerezolvată din păcate până astăzi, după mai bine de
două mii de ani de valuri de iubire, adevărată maree fără de sfârșit a
dragostei între făpturi, de acte de creaţie și cultură – poezii, muzică,
cântece, folclor, cărţi, acţiuni – dar toate fără temei și fără sens. Pentru
că, în cele din urmă, Sfânta Scriptură se dovedește a fi singura carte care
cuprinde temelia, adâncul, și esenţa iubirii pe pământ: ,,Dacă dragoste nu am,
nimic nu sunt !” (I Cor 13, 2). Aceasta este Epopeea dragostei sau Imnul
iubirii, ale cărui versuri au străbătut în lung și-n lat pământul prin
cuvintele inspirate ale Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă;
dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se
trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se
aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată!” (I Cor 13, 4-8).
Realitatea
înconjurătoare ne demonstrează că satana, ,,stăpânitorul lumii acesteia” (In
12, 31), a reușit să insufle duhul răutăţii, al urii, al invidiei, al
dezbinării, al uciderii, al agitaţiei și stresului, din pântecele mamei, de la
pruncul încă nenăscut, și până la bolnavul zăcând pe patul de suferinţă care se
teme să mănânce Sfânta Euharistie, hrana pentru viaţa cea de veci, ca să nu
moară!... Dragostea, izvorul vieţii, din care toate se nasc (așa precum
odinoară lumea însăși s-a ivit din dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu) este
contestată până și în locul ei cel sfânt, în religia iubirii, în creștinătate.
Ca rezultat direct al necredinţei lor, oamenii au pierdut harul sfânt al
dragostei, încă o dată împlinindu-se astfel cuvântul Dumnezeului Întrupat,
Iisus Hristos: ,,Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi
se vor urî unii pe alţii. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea
multora se va răci!” (Mt 24, 10-12).
Problema
aceasta a bulversat de altfel lumea întreagă, încă din vremurile Vechiului
Legământ. De pildă, unii dintre cărturari, semeţi aristocraţi și severi
cunoscători de literă a Legii, se văd confruntaţi cu privirea atotpătrunzătoare
a Lui Iisus, fiind astfel supuși unui test indirect sugerat în Sfânta
Evanghelie: ,,Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele
în inimile voastre?” (Mt 9, 4). Oare chiar nu aţi auzit niciodată ce înseamnă
desăvârșirea în lucrarea spirituală? Adevărat zic vouă: ,,cel ce urăşte pe
fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce,
pentru că întunericul a orbit ochii lui!” (I In 2, 11), iar ,,oricine se uită
la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui!” (Mt 5, 28). E
drept, nu prea mai era „în ton” cu cele ce deja se petreceau în vremea de
atunci a Legii, și nici „în pas” cu mersul istoriei: ,,Şi stăruind să-L
întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel
dintâi piatra asupra ei!” (In 8, 7). Un motiv de înverșunare în plus pentru
toţi fariseii ca să-L urască pe Iisus încă și mai mult pentru că le vădise
,,partea din lăuntru a paharului şi a blidului, pline de răpire şi de lăcomie”
(Mt 23, 25). Desigur, cel mai mult Iisus i-a controversat pe propovăduitorii
Legii Vechi în situaţii precum cea în care un învăţător de Lege, pretins
desăvârşit cunoscător al rânduielilor ei, nu a mai reușit să-și adune gândurile
în dialogul cu Iisus și a izbucnit retoric: ,,Şi cine este aproapele meu?” (Lc
10, 29). Sau, atunci când un altul dintre farisei, și el învăţător de lege,
și-a permis la rândul său să-L ispitească iarăși pe Iisus: ,,Învăţătorule, care
poruncă este mai mare în Lege?” (Mt 22, 36). Această expresie, „mai mare”,
vorbește despre un fel de cântar al minţii omului, obișnuită fiind să raţioneze
mereu cu măsuri materiale. În realitate, nu există porunci ,,mai mari” sau
,,mai mici”, restricţii ,,mai grele” sau „mai ușoare”; doar noi, oamenii,
adoptăm tot felul de scări valorice. În Împărăţia Lui Dumnezeu însă mergem doar
în har și lumină: ,,Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale!” (Ps
41, 9), ,,Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne;
suişuri în inima sa a pus !” (Ps 83, 6); ,,Merge-vor din putere în putere,
arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion!” (Ps 83, 8). ,,Cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt 24, 35) - şi cât de mărunte pot să
ni se pară uneori lucruri care de fapt mari sunt întru Împărăţia Lui Dumnezeu:
,,Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă
din Lege nu va trece, până ce se vor face toate!” (Mt 5, 18). Iată, de pildă,
un astfel de exemplu de lucru aparent neînsemnat, dar decisiv chiar în privinţa
supravieţuirii: ,,După aceea s-au adunat Efraimiţii şi au purces spre Ţafon şi
au zis către Ieftae: «Pentru ce te-ai dus să te baţi cu Amoniţii, iar pe noi nu
ne-ai chemat cu tine? Vom arde dar casa ta cu foc, împreună cu tine». Iar
Ieftae a zis: «Eu şi poporul meu am avut cu Amoniţii ceartă mare şi eu v-am
chemat, dar voi nu m-aţi scăpat din mâinile lor. Văzând însă că nu este nici un
izbăvitor, mi-am pus viaţa în primejdie şi m-am dus împotriva Amoniţilor şi
Domnul i-a dat în mâinile mele. De ce dar aţi venit să vă bateţi cu mine ?»
Atunci a adunat Ieftae toţi oamenii din Galaad şi s-a bătut cu Efraimiţii şi au
bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiţi, zicând: «Voi sunteţi nişte fugari din
Efraim, Galaadul însă e între Efraim şi Manase».Şi au luat Galaaditenii vadul
Iordanului de la Efraimiţi şi când vreunul din Efraimiţi zicea: «Îngăduie-mi să
trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva eşti Efraimit?» Acela
răspundea: «Nu !» Ei însă îi ziceau: «Zi: Şibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet»,
că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau şi-l junghiau acolo la vadul
Iordanului. Şi au căzut în vremea aceea din Efraimiţi patruzeci şi două de mii!”
(Jud 12, 1-6) – aşadar, pentru simplul fapt că nu puteau pronunţa sunetul „ș”
în loc de „s”!
La fel
stau lucrurile și cu întrebarea care nu ne va mântui defel pe noi, creștinii,
dacă vom mai stărui prea mult în ea: ,,Şi cine este aproapele meu?” (Lc 10,
29). Răspunsul este simplu: un om ,,căzut între tâlhari” (Lc 10, 30). Oricine
are nevoie de sprijin și de ajutor. Datoria iubirii creștine îl absolvă de
orice apartenenţă etnică sau rang social, de orice tip de caracter sau viciu,
și îi dă numele de „om” (Luca 10, 30). Un străin, un prieten, un dușman – toţi
au nevoie de ajutorul nostru și de mila Lui Dumnezeu. Oare nu ne-a îndemnat
Mântuitorul: ,,Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri!” (Lc 6, 27-28)? Dacă aștepţi plată
pentru binele făptuit, întreabă iarăşi Hristos: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă
iubesc, ce răsplată puteţi avea ? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc
pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea?
Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac” (Lc 6, 32-33).
Pentru
că poftirea fructului oprit a stat la începutul ofilirii dragostei dintre
oameni pe pământ, trebuie să amintim faptul că diavolul, îngerul căzut, este
potrivnicul planului Lui Dumnezeu de mântuire a lumii, ca unul care a crezut că
va reuși să schimbe rânduielile existenţei lumii după pofta sa, nu după voia
Domnului Dumnezeu. Iată-l mai întâi la sfat cu Eva (un fel de troc ascuns) în
urma căruia Adam se vede dezbrăcat și gol și ajunge să fie scos și izgonit de
Dumnezeu din grădina plină de lumină a Raiului. Lucifer, iniţial un fel de
căpetenie a sfinţilor îngeri, odată cu căderea din pricina trufiei, a pierdut
si lumina sfinţeniei și stăpânia ostășiei îngerești, răzvrătind și trăgând
împreună cu el mulţime de alţi îngeri în căderea din Lumina cea de Sus: ,,Cum
ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Is 14, 12).
Văzând însă în Rai o făptură nouă, plină de lumină și de frumuseţe cerească,
s-a umplut de mânie, de ură, de invidie și de zavistie, ca și de toate
celelalte odrasle ale răutăţii. Astfel încât a ticluit vicleșug pierzător de
îndată ce a auzit binecuvântarea pe care Dumnezeu a dat-o celor dintâi oameni:
,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Fac 1, 28). Atât de
mult l-a încrâncenat pe diavol această bunăvoinţă a Lui Dumnezeu faţă de om,
încât a hotărât pe loc să-i fure moștenirea dăruită - și Raiul și pământul, și
lucrarea și stăpânirea acestuia. Astfel, odată cu căderea sa în păcatul
neascultării, Adam a pierdut statutul de stăpânitor peste cele create de
Dumnezeu pe care le primise în dar în calitatea sa de rege al întregii zidiri
văzute. Răzvrătind toată creaţia, diavolul a reușit să pună pe om în divergenţă
cu Dumnezeu. A reușit să le strice relaţia frumoasă dintru început, atunci când
Adam stătea la sfat cu Dumnezeu ca între prieteni. În plus, profitând de
naivitatea și de neascultarea lui Adam și-a asumat cu de la sine putere titlul
de stăpânitor al acestui veac, al lumii căzute: „stăpânitor al întunericului
acestui veac” (Ef 6, 12) - pentru ca să guverneze o lume fără Dumnezeu. Ceea ce
pare sumbru-apocaliptic este faptul că a reușit să îndepărteze din ce în mai
multă lume de Dumnezeu, împingând-o în mocirla păcatelor, făcându-i pe oamenii
căzuţi pradă multitudinii feluritelor patimi si vicii să considere o astfel de
vieţuire ca fiind ceva normal și firesc, și nicidecum o adevărată degradare a
umanităţii – rânjindu-și sarcastic apoi izbânda înaintea Domnului Dumnezeu
Atoateziditorul...
Cel
Preaînalt însă i-a pregătit celui viclean înfrângerea la modul cel mai iscusit
cu putinţă - „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”: „Așa precum
Mi-ai îmbrăcat tu în întuneric omul creat de Mine ca zidire de lumină, învăţându-l
că așa este normal să fie –,,veţi fi ca Dumnezeu !...” (Fac 3, 5)– tot așa și
Eu, Dumnezeu, o să-ţi pregătesc ţie toată lumina de care ar fi trebuit să ai
parte, de care ar fi trebuit să te bucuri și de care de voie te-ai lepădat cu
totul, și o voi aduce pentru ca să te înfășor în ea – să văd, ce vei simţi
atunci?!...”. Şi iată: portarii iadului s-au spăimântat, alergând în
străfundurile iadului și s-au făcut ca niște morţi; peceţile s-au rupt,
porţile s-au deschis la glasul Celui Înviat: ,,Cine este acesta Împăratul
slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război!” (Ps 23, 8) se
întrebau demonii din iad, nemaivăzând vreodată atâta revărsare de lumină: „acum
toate s-au umplut de Lumină - și cerul, și pământul și cele de dedesubt!” (Canonul
Învierii). Satana a înghiţit toate acestea, iar Sfântul Apostol Pavel
ironizează și iadul și moartea: ,,Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi
este, moarte, boldul tău?” (I Cor 15, 55). Acum, umilit și rușinat întru totul
de slava Învierii, diavolul dă semne că ar vrea să se ascundă – oare cu ce scop?
Orbit de lumina Lui Hristos, ar vrea să creadă că va putea din nou să-I joace o
farsă Acestuia... Dar hotărârea s-a luat: ,,Şi a prins pe balaur, şarpele cel
vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat
în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească
neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani” (Apoc 20, 2-3). Așa încât
duhurile rele mai mare război aduc asupra oamenilor, știind câte beneficii a
adus Hristos umanităţii prin puterea celor șapte Sfinte Taine: să te sfinţești
și să te îndumnezeiești într-o clipită, să mori și să înviezi cu Hristos
totodată, să te curăţești pe loc de păcat, și să te vindeci de îndată, ba chiar
să dai simţului cărnii putere de taină încât să iasă rod feciorelnic din
împreunare trupească – iată tot atâtea minuni dumnezeiești care înfruntă
mândria diavolească, punând-o la nesfârșite cazne de strădanii blestemate în
râvna nelegiuită de a mai smulge câte un suflet din via Lui Hristos, din turma
Lui cuvântătoare, despre care Blândul Păstor zisese: ,,aceasta este voia Celui
ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci
să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi!” (In 6, 39).
Cuvântul
acesta, „mântuire”, nu este în fond altceva decât o formă mai adâncă și mai
deplină a altor cuvinte precum „eliberare”, „ușurare”, „fericire”. Această
stare de adevărată fericire este tocmai starea de a fi permanent cu Dumnezeu şi
a fi pururea ca Dumnezeu, adică întru asemănare cu El. A încercat un tertip
satana și a doua oară, cu Adam Cel de pe urmă, cu Iisus, ca și cu Adam cel
dintâi: ,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei
închina mie” (Mt 4, 8). De data aceasta, însă, Cel Ce Se întrupase ca om din
Fecioară, nu mai dorea (precum omul cel dintâi) să fie stăpânitor prin sfat
străin... De aceea și cântarea sfântă glăsuiește lin: „Rai de taină ești
Născătoare de Dumnezeu” - pentru că desăvârşit tăinuit L-a purtat pe Dumnezeu
în pântecele său Fecioara, restaurându-se astfel în integritatea ei firea
omenească prin Fiul Ei, Iisus Hristos, Dumnezeu Întrupat, astfel încât diavolul
nu a bănuit nimic... ci doar s-a trezit izbit de cuvinte dumnezeiești rostite
din gură de om: ,,Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce
iese din gura Domnului” (Deut 8, 3), învăţându-se astfel minte, sărmanul, că
doar Dumnezeu este Atotstăpânitorul: ,,Piei, satano, căci scris este: «Domnului
Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti! (Mt 4, 10) şi ,,să
nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Mt 4, 7). Cuvântul proorocului Moise
din capitolul al optulea al „Cărţii Deuteronom” preînchipuia umbrit Taina
Sfintei Euharistii, calea înveșnicirii umanităţii în cer și pe pământ. Sfânta
Liturghie este și va rămâne în veșnicie cântul iubirii dumnezeiești, permanentă
redescoperire a Jertfei Lui Dumnezeu mântuitoare a omului. Iar Sfânta Biserică
tresaltă de bucuria cerului și a pământului, a îngerilor și a oamenilor
deopotrivă: „Isaie, dănţuiește! Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu pe
Emmanuel, pe Dumnezeu și Omul!”
Atâta
noian de iubire s-a revărsat din Cer peste lume încât dragostea a fost dăruită
tuturor, și nu doar ca gând sau chip de arătare – „am văzut Lumina cea
adevărată!” – ci mai ales ca dorinţă nestăvilită de dăruire totală până la
jertfire: ,,S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe Cruce!” (Filipeni 2, 8). O moarte asumată însă nu ca un act de
răzbunare sau ca un gest demonstrativ, ci din preaplinul de iubire și de
compătimire – dar și ca zălog: ,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică!” (In 3, 16). Iată că aici dimensiunea duhovnicească a Crucii își
vădește valenţele universale, făcând posibilă trecerea umanităţii de pe pământ
la cer prin lumină: ,,Eu sunt Lumina lumii!” (In 8, 12). Vârful înfipt în
pământ reprezintă de fapt puterea de restaurare și de conservare a tot ceea ce
este viu prin lucrarea Duhului Sfânt, așa precum era la Pomul Vieţii care făcea
roade dătătoare de viaţă hrănindu-se din pământul Raiului. Crucea, Pomul Vieţii
de astăzi se hrănește: din altarul bisericii, strălucind de pe cupola acesteia;
din inima creștinului, atunci când este purtată pe pieptul său; din pacea
cimitirelor care adăpostesc trupuri ce așteaptă la umbra crucilor învierea cea
de obște (precum s-a vestit mai înainte prin proorocul Iezechiel); și se
hrănește din cuvântul și lucrarea Lui Dumnezeu împlinite cu fapta în viaţa și
trăirea fiilor Bisericii. Aceasta face ca Sfânta Cruce să primească multe nume,
unele știute și cunoscute, altele tăinuite (și descoperite doar după feluritele
lucrări și harisme ale ei).
Probabil
că nu există nimeni atât de ipocrit încât să afirme sus și tare că întreaga
creștinătate iubește din toată inima crucea smereniei; oamenii își au fiecare
felul său de a fi și întâlnim la tot pasul atitudini și atitudini... Crucea
suferinţelor trupești (sau a încercării credinţei prin boală) este una dintre
cele mai mântuitoare, pricinuitoare de cununi și aducătoare de lumină.
Anevoioasă este și crucea familiei (asumată în Hristos la adevărata ei
valoare), purtată în frica și cu toată dragostea de Dumnezeu. Crucea văduviei
aduce cu ea, uneori, numeroase încercări, și poate chiar lacrimi - unele mai
dulci, iar altele mai amare; aceasta doar Dumnezeu o știe, după lucrarea
fiecăruia în parte la mântuirea sufletului său. Crucile de pe Golgota au fost
cele care au simbolizat modul lumii de a trăi răstignirea. Iată, Crucea Lui
Hristos: lumină, viaţă, iubire, mântuire, iertare, smerenie si desăvârșire; are
ca și cuvânt de seamă: „mai mult chiar și decât dragostea” – căci lepădarea de
sine este începutul nașterii din Duh a omului nou (deplin asemănător Lui
Hristos - ,,fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al
zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci rămânând preot pururea” - Evrei 7,3), scris
fiind: ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mt 16, 24). De aceea și Sfântul Apostol Pavel
scria: ,,Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine iar eu pentru lume!”
(Gal 6, 14); ,,nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal 2, 20).
Și tot Marele Pavel spune două lucruri importante: ,,Eu voiesc ca toţi oamenii
să fie cum sunt eu însumi (adică cu Hristos și pentru Hristos ); dar
fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel” (I Cor 7,
8); și iarăși: ,,cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi
mai bine face!” (I Cor 7, 38) – adică o lasă să vieţuiască în feciorie, pentru
slujirea Lui Hristos. Această asumare „monahală” a Crucii Lui Hristos este
Golgota fiecăruia în parte pe calea mântuirii, după Lege și împlinind Legea. Și
are ca final dobândirea câștigului spiritual al asemănării cu Dumnezeu,
agonisirea mântuirii, darul Duhului Sfânt Dătătorul de viaţă, veşnica fericire:
,,Dar nu vă bucuraţi de aceasta (că duhurile vi se pleacă) ci vă bucuraţi că
numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc 10, 20); ,,Adevărat grăiesc vouă:
Nu este nimeni care şi-a lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau
copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie - şi să nu ia însutit: şi
acum, în vremea aceasta, de prigoniri, şi case şi fraţi şi surori şi mame şi
copii şi ţarine, - iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică!” (Mc 10, 29-30).
Pentru că ,,cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema în împărăţia
cerurilor!” (Mt 5, 19). Căci „ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru
sufletul său?...” (Mc 8, 37).
Purtarea
Crucii creștine este astăzi cea mai acută problemă și care necesită o
incontestabilă fineţe. Nici nu ne trece prin minte măcar că pierderea crucii și
rătăcirea drumului Crucii se poate întâmpla într-o clipeală de ochi: ,,Femeia
lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Fac 19, 26).
,,Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru
împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc 9, 62). Împărăţia Lui Dumnezeu este locul unde
,,sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2, 19).
De aceea zis-a Domnul: ,,Mulţi sunt chemaţi - dar puţini aleşi !” (Mt 22, 14).
Pentru această cruce, a sfinţeniei, doar lumina de har a Duhului Sfânt poate
alege vase vrednice de proslăvire, precum zice Apostolul: ,,Şi viaţa de acum,
în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat
pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20); ,,Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat
pe Sine pentru ea” (Ef 5, 25). Pentru că Crucea Lui Hristos are în ea hrană,
viaţă și putere, revărsând pururea lumină. Iar Sfântul Apostol Ioan ne aduce
aminte atât de îndemnul Mântuitorului: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea
pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da
vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (In 6, 27) pentru
că ,,Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui -
nu veţi avea viaţă în voi!” (In 6, 53), cât și de cuvintele Lui: ,,Eu sunt
Pâinea cea vie, care S-a pogorât din Cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu
va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul
Meu !” (In 6, 51). ,,Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin
aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5, 8).
De la
Cina cea de Taină, după căderea Lui Adam, și până la sfârșitul veacurilor,
Crucea va răsări, ca pom de viaţă dătător (precum vestește Scriptura – ,,unul
din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă!” - In
19, 34) Botez și Euharistie, Apa cea Vie și Pâinea cea Cerească. Pâinea Lui
Dumnezeu va hrăni toate popoarele pământului. Mielul Cel junghiat vine la noi
și Se întrupează în toate Sfintele Altare: ,,Eu am venit ca lumea viaţă să aibă
- şi din belşug să aibă !” (In 10, 10). Iar ca o cunună strălucitoare a
celor nouă chipuri ale fericirii din „Predica de pe Munte” a Mântuitorului, în
lumina Sfintei Cruci îl vom descoperi pe cel de al zecelea: ,,Fericiţi cei
chemaţi la cina nunţii Mielului !” (Apoc 19, 9). Așa se va împlini și dorinţa
tuturor urmașilor lui Adam – când fericirea nu va mai muri niciodată: ,,aşa
pururea vom fi cu Domnul!” (I Tes 4, 17).
Crucea
tâlharului pocăit poartă cu sine modelul omului care, după ce și-a recunoscut
păcatele, e gata să şi moară pentru Hristos, numai să nu mai păcătuiască:
,,Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!” (Lc 23, 42). Iată, deși
răstignit după dreptate pe cruce, își dă seama că are șansa vieţii veșnice și
că această șansă este tocmai taina de a fi acolo, cu Iisus. Răspunsul sosește
pe măsura zdrobirii inimii și a căinţei lui împletite cu rugăciunea simplă,
sinceră și curată: ,,Adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai !” (Lc
23, 43). „Astăzi” al Lui Dumnezeu este prezent în fiecare clipă din viaţa
noastră. Uneori avem șansa de a purta o greutate a crucii chiar peste voinţa
sau dorinţa noastră; dar, de cele mai multe ori, ea aparţine celor cu ţarini,
celor cu boi, celor cu femei: ,,Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am
nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Altul a zis: Cinci perechi de boi am
cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis şi el: Femeie
mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc 14, 18-20). Nu știm căile Domnului;
proorocul însă ne îndeamnă: ,,Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!”
(Mc 1, 3). Tot ocolind momentul întâlnirii noastre cu Hristos – nu cumva să ne
trezim că nu vom mai lua cununa cea neveştejită a mântuirii: ,,Iar când se
luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului”
(II Tim 2, 5). Iar crucea tâlharului nepocăit vădește întru sine toată impresia
acestei lumi despre ea însăși. Aici se află concentrată toată formularea zisă
știinţifică a viziunii ateiste a oamenilor despre Dumnezeu, despre cer și
pământ, despre iad și demoni. Astfel, la un trăitor luminat din vremea noastră
au venit unii dintre cei care socotesc că învăţăturile despre iad și diavol
sunt doar niște mituri biblice bune pentru cei lipsiţi de școală, de pregătire
teologică și de cultură generală, întrebându-l cine mai crede astăzi că există
draci. Iar învăţatul le-a răspuns: „Porcii mai cred în draci - că altfel nu
s-ar fi aruncat în mare!” Să nu uităm mândria fiului risipitor care, deși avea
bani, fumuri, păreri, ifose, impresii, a ajuns un biet porcar flămând care se
hrănea din mâncarea porcilor pe care-i păzea, tot mai mult flămânzind... Să nu
fim tocmai noi aceia care, hulind lucrarea Domnului Dumnezeu sau ignorând
lucrarea diavolului în lume, din lene sau din comoditate, să ne trezim luaţi de
Dumnezeu precum zice Psalmistul: ,,Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, că anii
Tăi, Doamne, sunt din neam în neam!” (Ps 101, 25); ,,Moartea păcătoşilor este
cumplită” (Ps 33, 20), ,,pierit-a pomenirea lor în sunet !” (Ps 9,6). ,,Că s-a
stins întru durere viaţa mea şi anii mei în suspinuri…” (Ps 30, 10).
Iată,
acestea sunt doar câteva aspecte ale crucii tâlhărești pe care o necinstim,
deși în fond tot cruce este. La Judecata de Apoi vom da cu toţii socoteală de
creștinescul semn aflat de strajă la mormânt, ca și de toată necinstea dovedită
pe parcursul vieţii. Crucea aceea la fel de bine putea să aparţină unui cuvios.
Nu este vinovată ea că ţine sub povara ei doar un tâlhar lipsit de minte și de
inimă: ,,Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!” (Ps 13, 1). Iar
purtarea crucii fără trezvie și fără responsabilitate este tot o fărădelege, o
călcare a Legii. Zis-a Domnul prin gura proorocului Său: ,,Pentru ce tu
istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât
învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu
el şi cu cel desfrânat partea ta puneai!” (Ps 48, 17-19). Vom fi trași la
răspundere şi pentru faptul că, deși am stat pe cruce, totuși nu avem lumina
Crucii Lui Hristos, nu avem viaţă: ,,Şi vor merge aceştia la osândă veşnică,
iar drepţii la viaţă veşnică!” (Mt 25, 46).
,,Nici
n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe” (Mt 22, 46). ,,Şezi
de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale!”
(Ps 109, 1) ,,Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a
făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I
Cor 1, 30). Pacea Duhului Sfânt va fi în noi când vom purta ,,totdeauna în trup
omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru”
(II Cor 4, 10) - ,,Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!” (I Cor 6, 20). ,,Iar mie,
să nu-mi fie a mă lăuda - decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”
(Gal 6, 14). ,, Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de
acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a
Tatălui şi a sfinţilor îngeri!” (Lc 9, 26); şi iarăşi: ,,Oricine va mărturisi
pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui
Meu Care este în ceruri!” (Mt 10, 32). „Căci cine va voi să-şi scape sufletul
îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie,
acela îl va scăpa!” (Mc 8, 35)
