Chemarea Crucii si drumurile vieţii

Motto: ,,Eu vreau ca toţi să fie una!” (Ioan 17, 21)

 

            Pentru toţi creştinii din toate timpurile şi din toate  locurile, Cinstita Cruce este Lemnul cel de viaţă dătător pe care a fost răstignit Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea oamenilor, sfinţită cu scump Sângele Său. Prin răstignirea Mântuitorului pe ea, Crucea a devenit centrul vieţii ascetice duhovniceşti, uşă a tainelor dumnezeieşti, altar de jertfă pentru Fiul Lui Dumnezeu şi totodată armă asupra diavolului.

            Crucea prinde viaţă şi devine purtătoare de Duh Sfânt pentru toţi cei ce o cinstesc cu credinţă, devine sceptrul puterii împăraţilor binecredincioşi şi armă a înţelepciunii Lui Dumnezeu plină de putere. Apostolul Pavel confirmă: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Totodată, Crucea devine scară care împacă cerul şi pământul pentru că, prin moarte şi înviere, noi pregustăm şi trăim adevărata viaţă veşnică: "nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Galateni 2, 20). Atât de mult a marcat Crucea Lui Hristos viaţa Apostolului Pavel, încât el s-a convertit în urma unei minuni petrecute pe drumul Damascului (deşi avea  deja stabilit un plan  de viitor pentru viaţă, proiectat şi elaborat prin studiu intens la şcoala învăţatului rabin Gamaliil).  Chemat la apostolie, va renunţa la orice mentalitate lumească şi va fi mesagerul de frunte al vestirii Lui Hristos Cel înviat până la sfârşitul mucenicesc (prin tăierea capului) al vieţii sale pământeşti.  Cuvintele pe care le-a auzit pe drumul către Damasc (“Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul! (F.A. 26, 14)) au  rămas pentru totdeauna legea de referinţă a Sfântului Apostol Pavel. Dacă ne gândim la faptul că lumea merge haotic, în direcţii contrare, doar după bunul ei plac şi că fiecare om în parte umblă numai pentru a-şi împlini voia sa proprie, înţelegem uşor pricina tuturor relelor, necazurilor şi încercărilor de tot felul din viaţa creştinătăţii şi a lumii întregi. Părinţii trupeşti sunt tocmai martorii neîmplinirilor pe care libertatea rău folosită le aduce în vieţile fiilor lor trupeşti, prin neajunsuri personale şi încercări din partea semenilor, ba chiar şi a prietenilor şi a casnicilor. Chemarea pe care Mântuitorul o adresează fiecărui om  pentru a-şi purta crucea proprie este temeiul afirmaţiei unor sfinţi precum Ioan Scărarul sau Isaac  Sirul care învaţă că fiecare om se naşte în lume cu darul şi cu înzestrările lui pentru a împlini o misiune divină pe pământ. Naşterea nici unui om nu constituie un hazard pentru că toţi ne naştem înaintea Lui Dumnezeu cu un scop determinat, pe care trebuie să-l ducem la bun sfârşit şi de împlinirea căruia vom da socoteală.

            După Înviere, pe lângă valoarea materială şi simbolică, Crucea a primit şi o putere  spirituală prin  aceea că ne-am botezat în Hristos şi ne-am îmbrăcat cu Hristos în Lumina Lui - ,, Câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat" (Rm. 6, 3). O fărâmă din Crucea Lui Hristos este împărţită şi nouă  pentru a arăta lumii că numai prin ea vine desăvârşirea, mântuirea şi viaţa veşnică. Aşa cum din prescura euharistică  se împărtăşeşte toată suflarea prezentă şi participantă la Sfânta Liturghie şi tot mai rămâne în Sfântul Potir şi pentru alţii, tot aşa , nesfârşirea şi nemărginirea Euharistiei este şi nemărginirea Crucii creştinătăţii în Hristos. Îmbrăcându-ne  prin Sfântul Botez cu Lumina Lui Hristos, primim o rază şi din Lumina Crucii pe care El a fost răstignit:  „mor întru Tine ca să înviez  întru Tine!” (Troparul Sfintelor Muceniţe).

            Crucea fiecărui creştin are raza  sa de lumină prin faptele vieţii personale. Folosul aproapelui şi rodul trăirii în lume constituie apogeul Judecăţii Lui Hristos: „precum aud judec” (Ioan 5, 30) “vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29). De ce oare a fost nevoit Hristos să spună în Sfânta Evanghelie: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele!” (Matei 7, 16-17)? Pentru ca să vedem că „credinţa” în umbra Crucii şi pe drumul Crucii “dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi “ (Iacov 2, 17). Şi drumul lui Adam a fost asemenea  lumii de azi. Când a fost creat, Adam a fost făcut să fie rege al creaţiei, să se îndumnezeiască, să devină asemenea Lui Dumnezeu, să fie ca un înger în trup. Aceasta a fost chemarea  vieţii adamice. Aşa şi noi, pe pământ, am fost chemaţi să fim sfinţi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48) „ca toţi să fie una “ (Ioan 17, 21). Am fost chemaţi să fim cuvioşi şi cuvioase, făpturi îngereşti, temători de Dumnezeu şi cinstitori de cele sfinte;… dar lumea nu a avut urechi de auzit şi nici minte să priceapă. Adam a ales în locul veşniciei şi sfinţeniei, moartea, durerea, suferinţa, vremelnicia, necazul, primejdia şi greutăţile. Lumea a auzit glasul Lui Dumnezeu, dar a ales libertinajul plăcerilor, satisfacerea poftelor trecătoare, saţiul cu nesaţ, binele aparent, bogăţia trecătoare şi convorbirea cu sfaturile diavolului. De aceea  cuvântul atât de cunoscut mulţimilor de exegeţi şi hermeneuţi ai Scripturilor, are greutatea lui proprie, de neclintit: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!” (Matei 22, 14) Altfel spus, noi toţi am fost chemaţi la viaţa cea dumnezeiască şi veşnică… dar puţini sunt cei care înţeleg şi simt aleasa şi nepreţuita valoare a vieţii creştine. E mult mai lesne să nu ne înfrânăm pornirile brutale şi să nu ne controlăm comportamentul inuman (asemănător celui al animalelor sălbatice) decât să  ne străduim să fim sfinţi şi duhovniceşti înaintea Lui Dumnezeu. Aşa se explică toate greşelile lumii acesteia în uriaşa  şi grozava ei rătăcire. Când ai uitat de chemarea Crucii şi  de chemarea lăuntrică la mântuire, sufletul moare, mintea se raţionalizează pământeşte, gândeşti simplist şi a-tot-explicativ prin arta justificării şi îndreptăţirii de sine. Numai că Dumnezeu râde şi spune: „ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie, mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!” (Ps. 49,22) Odată rătăcită calea cea dreaptă în viaţă (pe care noi, deşi creştini, o limităm la „soartă”, „destin”, zodiac şi ursită) - şi rostul nostru se pierde în micimea lucrurilor vieţii trecătoare şi ajungem să jucăm după şoaptele diavolului, alunecând de la „chemarea sfântă a Crucii” la viaţa de dinainte de credinţă (uneori socotind că ne-am ostenit suficient, alteori că Dumnezeu este nedrept, nemilos, că face judecăţi aspre şi nu ţine cont de condiţia noastră umană). Pentru ca să putem înţelege rostul tuturor acestor căderi şi devieri de la chemarea Crucii, trebuie să ne amintim de cât de mare a fost rătăcirea noastră prin multele si grelele necazuri şi încercări pe care  le-am trecut de-a lungul vieţii. Cugete de genul „Şi-a întors Dumnezeu faţa de la mine, nu mă mai ajută, m-a părăsit, m-a dat uitării, S-a lepădat de mine“ - reprezintă apogeul rătăcirii totale în care creştinul disperat, chinuit, necăjit, dezorientat, oricât s-ar strădui să înţeleagă ceva din greutăţile prin care trece, nu reuşeşte să le găsească nicidecum pricina în îndepărtarea (ba  chiar în lepădarea) sa de Dumnezeu; le găseşte întotdeauna o explicaţie „logică”, aparent raţională, pe seama istoriei, a cursului societăţii, a coincidenţelor sau a sorţii („aşa a fost scris să fie!”). Nicidecum, noi singuri ne lepădăm conştient de cele ce am făgăduit Lui Hristos, fugim de povara crucii proprii (asumate de bunăvoie), ne lamentăm în părerea eu-lui propriu (după placul căruia luăm greşit decizii în viaţă) şi  apoi dăm vina pe Dumnezeu pentru că nu ne ascultă şi nu ne ajută. „Când Te-am strigat, m-ai auzit Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps. 4, 1) spune Sfânta Scriptură. Iar Sfânta Evanghelie confirmă: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte!” (Matei 12, 30). Risipirea darurilor primite,  a calităţilor, a valorii noastre fizice şi intelectuale, a vieţii şi în  general a tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu nouă personal - ne transformă în fii ai întunericului: „cel ce merge în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12, 35). „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12, 35) căci „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12) şi “dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Matei 16, 24) „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (Ioan 14, 6)