Mântuirea – un gând ce frământă pe fiecare

 

„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?!

Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?!” (Mc. 8,36-37)

„Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13)

„Tu eşti Cel Ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele!” (Ps. 21,9)

„Ca toţi să fie una!” (In. 17,21)

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5,48)

„Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Mt. 12,35)

„Cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28)

„Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5)

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14,23)

„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel năimit şi cel care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind - lasă oile şi fuge;

iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10,11-12)

„Nu este sfânt precum Tu Doamne Dumnezeul meu, Cel Ce ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale!” (Irmos Cântarea a 3-a, Slujba Parastasului)

Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc viaţa de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să uite de moarte. Şi totuşi, oricât s-ar înfrupta din bunătăţile vieţii pământeşti, orice bine şi-ar construi ei aici, în această lume, prin propriile eforturi, undeva, în adâncul sufletului, persistă (asemeni unui licăr aprins în bezna nopţii) un gând legat de sfârşitul inevitabil al tuturor acestora. Un gând care stârneşte o nelinişte plină de întrebări: „Ce voi face eu, oare, dacă mă voi întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu - de Care m-am lepădat, de Care n-am vrut să ştiu, Căruia I-am negat vehement existenţa, voii Căruia nu m-am supus şi pe Care L-am dispreţuit şi batjocorit în fel şi chip?!...” „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine” (Ps. 41,6-8); „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi! De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, căiţi-vă!” (Ps. 4,4).

Din acest motiv, unii pornesc la drum, îndreptându-şi paşii spre locuri în care au auzit că vieţuiesc oameni de-ai lui Dumnezeu, prin care şi de la care să afle un răspuns sigur, limpede şi precis la întrebarea care-i frământă. Şi să verifice în ce măsură acest răspuns corespunde cu propriile lor păreri, convingeri şi învăţături la care au aderat şi pe care le-au susţinut de-a lungul vieţii. Numai că într-o astfel de situaţie se adevereşte vorba de demult care spune: „Câte capete, atâtea judecăţi!”. Şi astfel îi auzim pe creştini făcând afirmaţii care de care mai bizare, adesea contradictorii şi ilogice – ceea ce vădeşte ceaţa confuziei care persistă de cele mai multe ori în lăuntrul lor. Pentru că ignoră Sfintele Scripturi, preferând mai degrabă alte „oferte”, „variante”, „oportunităţi”, „ocazii” şi „posibilităţi” care îi atrag, promiţându-le soluţia sigură de a se întâlni cu Dumnezeu şi a-şi rezolva în acest fel toate problemele. N-are nici o importanţă pentru ei că astfel de căi nu au, de fapt, nici o legătură cu Duhul Sfânt al Adevărului, cu Duhul Domnului Dumnezeu, câtă vreme îi interesează doar rezolvarea problemelor pământeşti trecătoare şi nu îi preocupă deloc pregătirea sufletului pentru trecerea în veşnicie… Pe unii ca aceştia Sfântul Apostol Pavel îi avertizează categoric: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). Iar Sfântul Proroc David îi vesteşte neîncetat despre întristarea adâncă ce va pune stăpânire pe sufletele tuturor celor ce se abat de la calea cea dreaptă, ca osândă meritată pentru mulţimea păcatelor lor: „Râuri de lacrimi s-au coborât din ochii mei pentru că n-am păzit Legea Ta…” (Ps. 118,136); „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4), „Omul cu deşertăciunea se aseamănă: zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143,4).

Nu puţini sunt cei botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Nu puţini sunt şi cei ce se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi din Scumpul Sânge ale lui Hristos. Şi totuşi, nu puţini sunt şi cei dintre aceştia care ajung pentru totdeauna în adâncul iadului - dar nu din voia Domnului Dumnezeu Care i-a făcut ca să se bucure de Rai, ci din voia diavolului, pe care au împlinit-o prin propriile lor păcate săvârşite de-a lungul vieţii. Căci, deşi Biserica lui Hristos este şcoala care de două mii de ani predă omenirii lecţia de mântuire, totuşi la examenul de absolvire a cursului vieţii puţini sunt cei care promovează, din pricina absenţelor repetate acumulate de-a lungul vremii: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea!” (In. 15,22); şi au păcat tocmai pentru că au desconsiderat cele ce ne-a îndemnat Iisus Hristos, Lumina lumii: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul! Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge…” (In. 12,35). Teoretic, cu toţii ştim cele ce Apostolul ne-a învăţat că sunt de trebuinţă pentru mântuire: „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Cor. 13,13). Practic, însă, ajungem mereu la aceeaşi concluzie – pe care tot marele Pavel a formulat-o: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19); adică tot atâtea lucruri şi fapte care nu Îl bucură deloc pe Sfântul Dumnezeu.

Cu toţii ştim că (de la naştere începând) pentru a creşte şi a se forma, omul parcurge anumite etape ale devenirii sale: pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, vârsta cărunteţii şi cea a bătrâneţii – zisă şi a înţelepciunii sau a desăvârşirii duhovniceşti. Desigur, asupra acestui aspect ne atrage atenţia marele Solomon că „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe, iar vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Sol. 4,9). Vârstele vieţii reprezintă, de fapt, treptele urcuşului spiritual, moral, intelectual şi cultural – care în viaţă ar trebui să fie dorit şi căutat mai mult decât cel social, profesional, politic şi economic. Pentru că, deşi psihologia contemporană de vârf (în legătură directă cu ştiinţele pedagogice moderne) a conturat în laborator – prin metode proprii şi procedee sofisticate profund analizate şi îndelung experimentate – profilul-model al individualităţii umane superioare, totuşi realitatea socială prezintă mult prea puţine reuşite şi mult prea multe eşecuri, astfel încât specialiştii în educaţie se găsesc în mare dificultate. De altfel, Hristos Mântuitorul ne-a spus deschis: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5) căci „cine nu adună cu Mine – risipeşte!” (Mt. 12,30).

          Fără nici o îndoială, ceea ce sfinţeşte copilăria omului este simţirea tainică a iubirii materne. Această sfinţire se întruchipează în virtuţile lucrătoare dobândite prin discreţia elegantă a îngrijirii pline de tandreţe primite de-a lungul „celor şapte ani de acasă”. E un proces meticulos şi care trebuie îndeplinit cu maximum de atenţie, întrucât cuprinde în el germenii tuturor aptitudinilor, mentalităţilor şi opţiunilor omului de mai târziu; se aseamănă întrucâtva procesului descris în referatul biblic despre creaţia văzută: „Pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1,2). Fiecare prunc este un bulgăre-de-pământ însufleţit asupra căruia „se poartă” sufletul mamei cu căldura dragostei din el, precum oarecând şi  „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) cu voinţa Cuvântului Său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit!” (Ps. 32,9). Tot astfel mama hrăneşte viaţa pruncului cu laptele sânilor ei, cu căldura braţelor ei, cu lacrimile ochilor ei, cu lumina minţii ei, cu răsuflarea inimii ei, cu toate cele ce în sufletul ei întruchipează binele propriului ei copil. Aşa se cultivă în grădina familiei omul de mâine al societăţii şi creştinul de viitor al Bisericii. Blândeţea sau asprimea vorbelor şi a gesturilor, pacea tonului calm sau tulburarea vocii răstite, mângâierea mâinii sau usturimea vergii – toate îşi lasă urmele. Însemnarea pruncului gângurind în leagăn cu semnul crucii, rugăciunea din zori şi povestea de seară, veghea necontenită la căpătâiul lui în somnul nopţii şi duioşia îngrijirii lui în joaca zilei, lacrima şi zâmbetul – toate participă la devenirea lui ca om, pentru că toate îi ajung la suflet. Acestea sunt armele (pe cât de discrete, pe atât de eficiente) cu care mamele dobândesc izbânda efortului de a dărui noi valori umanităţii, fii ai lui Dumnezeu după har şi stâlpi de nădejde ai societăţii. „Daţi-mi mame bune – şi vă voi da duhovnici buni!” spunea cândva Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.

        Acesta este motivul care explică eşecul încercărilor repetate ale ştiinţei şi tehnicii de a-L „prinde” şi cuprinde pe Cel de Sus. Tot aşa cum eşuează şi psihologul şi sociologul şi asistentul social (care socotesc că stăpânesc îndeajuns lucrările sufletului omenesc) în strădaniile lor de a se agăţa de firul acela nevăzut ce leagă tainic sufletul de cuvânt, şi prin care să-i poată forma, corecta şi coordona social pe toţi orfanii lumii, pe cei abandonaţi de mame şi de taţi - şi astfel lipsiţi de harul sfânt al „celor şapte ani de acasă”. Pentru că viaţa omului, sufletul şi trupul lui, sunt doar în mâna lui Dumnezeu. Nu degeaba stă scris: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49,15). Şi nu întâmplător Domnul Hristos Însuşi a rostit aceste cuvinte: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8,21).

               Prin urmare, oricâte invenţii s-ar mai face şi oricât ar înainta progresul ştiinţei pe pământ, întreitul temei al existenţei, cultivării şi dezvoltării oricăror valori va fi mereu unul şi acelaşi: „prunc-mamă-educaţie”. Iar acesta, la rândul său, poate avea puteri de viaţă şi de răspândire în lume precum lumina în sfeşnic (Lc. 8,16) doar prin înrădăcinarea sa adâncă în unimea treimii „credinţă-Dumnezeu-rugăciune”. Căci nici desăvârşire nu va fi vreodată fără educaţie. Familia este modelul propriu şi mediul propice al valorilor autentic creştine. Şi de aceea Biserica luptă împotriva oricăror tentative tendenţioase de a înlocui lucrurile sănătoase ale vieţii cu surogate inventate de minţile bolnave. Doar pruncul crescut pe temelia trainică a educaţiei familiale creştine, hrănit cu harul dreptei credinţe şi adăpat cu apa cea vie a rugăciunii va deveni tânărul frumos şi omul destoinic al lumii de mâine; căci altfel, aşa apar cerşetorul de la colţul străzii, infractorul juvenil, delicventul incorigibil, criminalul odios, ori pătimaşul tulburat de propriile sale înfrângeri în lupta cu poftele păcatului. Toate produsele nedorite rezultate în urma unui proces tehnologic pot fi reciclate sau refabricate. Omul, însă, nu poate fi supus acestui procedeu automat de transformare. Lui îi este cu putinţă  restaurarea doar cu Dumnezeu şi numai în Dumnezeu - însă dacă are şi voinţă spre aceasta, adică dorinţa de a căuta calea către Atotţiitorul. Scris este: „Oricine voieşte să vină după Mine - să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mc. 8,34). Problema grea este aceasta: cum să ridici un om căzut în păcat atât de adânc încât păcatul i-a intrat deja în fire (despre această „luptă în fire cu păcatul” a scris foarte elocvent, de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa, „Războiul nevăzut”). Pentru că orice cădere îşi are şi ea treptele ei, legate de gradul de necredinţă, de nepăsare, de dezinteres faţă de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, de lipsa de experienţă duhovnicească, ba chiar şi de lene şi de rea-voinţă.

            De aici - nimic nou pentru lume! Toate relele şi fărădelegile care s-au săvârşit şi se mai săvârşesc încă sunt rezultatele directe ale absenţei harului lui Dumnezeu din sufletele lipsite de credinţă. Căci necredinţa este începutul tuturor relelor: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3); şi de aceea „cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău”. Nu întâmplător scria Sfântul Vasile cel Mare că doar gândul la moarte (adică grija pentru răspunsul înaintea lui Dumnezeu la Tronul Său de judecată) te poate salva de mânia Dreptului Judecător: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă” (Sir. 28,6), iar Sfântul Macarie cel Mare întăreşte: „Aminteşte-ţi de cele de pe urmă ale tale – şi în veac nu vei greşi!”. Din nefericire, cei mai mulţi oameni îşi consumă tinereţea şi îşi epuizează puterile maturităţii trăind haotic, în neorânduială totală. Uitând că viaţa este iute trecătoare, omul săvârşeşte păcate peste păcate,  înfruptându-se cu nesaţ din toate plăcerile, motivând că trebuie să-şi trăiască viaţa şi că nu se poate stăpâni. Şi de aceea marele David se ruga: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni, Doamne!” (Ps. 24,7). Au fost cazuri când s-a ajuns prin păcat chiar până şi în pragul morţii: „Nu mă lua la jumătatea zilelor mele!” (Ps. 101,25) – este ruga Psalmistului pe care ar trebui să o adresăm toţi Celui Care ne-a încredinţat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6,37), căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci vreau ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa - şi să fie viu!”(Iez. 33,11).

               Este evident că atunci când omul şovăie să primească harul sfinţeniei lui Dumnezeu, în sufletul său se dă o luptă crâncenă între bine şi rău. Chiar şi cel ce se numeşte pe sine „ateu” resimte nevoia de a se elibera de apăsarea nihilismului. Tocmai pentru că nu poate fi sigur de corectitudinea convingerilor sale. În care persistă însă din vanitate şi orgoliu, găsindu-şi pretexte superficiale: fie „rigiditatea” canoanelor bisericeşti, fie „greutatea” obligaţiilor de cult, fie osteneala „exagerată” a slujbelor, fie „neprincipialitatea” comportamentului clerical – şi multe altele de acest fel, care ridică un zid în jurul sufletului său, ca nu cumva să pătrundă în el tainic harul Duhului … Ca şi cum (dacă nu ar fi existat toate aceste „motive”) bietul om ar fi rupt pragul bisericilor cu grăbirea sa spre nevoinţă din dor de pocăinţă! „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16,29), căci „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci … nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16,31).

             De cele mai multe ori, comportamentul rece şi sec faţă de Dumnezeu este însoţit de o totală lipsă de respect faţă de semeni, chiar faţă şi de cei mai apropiaţi. Dispreţul faţă de cele spirituale este atitudinea pe care o adoptă infantilismul minţii afectate de mulţimea frustrărilor acumulate. Altfel spus, ca să poţi ieşi din anonimat, să pari că eşti altceva decât ceea ce eşti de fapt, - începi să huleşti, să batjocoreşti, să arunci cu piatra (precum s-ar zice) în Dumnezeu … Despre Care oricum nu ştii mare lucru, sau chiar nimic; numai că doar în acest mod poţi părea „interesant” în faţa marelui public. Să susţii „Eu sunt ateu!” e ca şi cum ai zice „De fapt, mi-e lene să cred - şi de-aia nici nu-mi dau interesul!...”. Despre unii ca aceştia Psalmistul vesteşte categoric: „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată şi  nici păcătoşii în sfatul celor drepţi!” (Ps. 1,5), „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8). Sunt cei cărora le-a fost rezervat, din timp, iadul,  „cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie!” (Iuda 1,13). Comportamentul lor este acelaşi cu al unui sportiv care ar refuza să intre în concurs sub pretext că n-are concurent pe măsură. Dar fără să participi nu ai cum să fii notat sau să te califici. La fel şi aici – dacă nici măcar n-ai încercat să fii creştin (oricât de slabă ţi-ar fi fost lucrarea duhovnicească), nu stă Dumnezeu în tine. Nu este de vină El că fugi tu de Dânsul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. 13,1); în vreme ce ruga celor cuprinşi de căinţă pentru păcatele făcute, mărturiseşte cu durere: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!” (Ps. 118,176). Căci celor lipsiţi de conştiinţă şi bunăvoinţă nu li se acordă mântuirea: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (I Cor. 6,9-10). Dovadă stă răspunsul Domnului Dumnezeu pentru unii ca aceştia: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12).

            Aşadar: ce să facem totuşi pentru ca să ne mântuim? Un călugăr în pustie se ruga zilnic aşa: „Doamne, eu ca un om am greşit - Tu ca un Dumnezeu iartă-mă!”. Iar un altul adăuga: „Doamne, fie că vreau, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă!”. Cel dintâi imperativ al mântuirii este asumarea credinţei drepte, sănătoase, întemeiate statornic pe învăţătura divină revelată prin Sfânta Tradiţie şi prin Sfânta Scriptură, formulate şi dogmatizate în actele Sfintelor Sinoade ecumenice (cele a-toată-lumea), apărate şi tâlcuite în chip luminat în scrierile Sfinţilor Părinţi - ai lumii mari dascăli şi povăţuitori. Chiar dacă nu toţi creştinii excelează în dobândirea de cunoştinţe teologice, totuşi au permanent la îndemână, în bisericile de enorie şi în mănăstiri, slujbele, catehezele şi predicile necesare agonisirii unei cunoaşteri adecvate a credinţei ortodoxe. Îndemnul apostolic este scurt şi limpede: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce sunt în Hristos Iisus!”(II Tim. 1,13).

            Al doilea mare imperativ al mântuirii este împărtăşirea din harul dumnezeiesc ce se comunică omului prin Sfintele Taine săvârşite în şi de către Biserică: întreita afundare în apa sfinţită la Botez, pecetluirea cu darul Sfântului Duh prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, eliberarea sufletului din robia păcatelor prin Spovedanie, tămăduirea atât a sufletului de patimi cât şi a trupului de boli prin ungerea cu untdelemnul cel sfinţit, sfinţirea dragostei în Taina Cununiei – toate acestea fiind posibile prin lucrarea şi puterea Sfintei Preoţii transmise prin hirotonie în neîntreruptă succesiune apostolică de la o generaţie la alta. Acestea aduc mântuirea în viaţa omului pătruns de taina credinţei celei de-viaţă-făcătoare. Şi de aceea Sfântul Apostol Petru se adresează ferm păstorilor de suflete: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu!” (I Pt. 5,2), iar marele Pavel întăreşte: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său!” (FA 20,28).

               Al treilea mare imperativ al mântuirii ţine de conştiinţa personală a fiecărui creştin în parte. Ortodoxia este credinţa Bisericii, a obştii credincioşilor din toate timpurile şi din toate locurile; mântuirea, însă, se însuşeşte subiectiv, de către fiecare dintre noi. De aceea vesteşte Hristos: „Iată, vin curând; iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!”(Apoc. 22,12), „pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup - ori bine, ori rău!” (II Cor. 5,10). Desigur, pentru a ne mântui avem la dispoziţie locaşul de cult al Bisericii, căci „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Mt. 21,13), dar şi căminul nostru familial se cuvine să fie tot o biserică, un sfânt locaş în care Dumnezeu revarsă harul Său peste cei ce locuiesc în el. Căci Evanghelia a mântuit casa lui Zaheu vameşul – „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”(Lc. 19,9), precum şi  „casa lui Petru” (Mt. 8,14), „casa lui Simon Leprosul” (Mt. 26,6), „casa lui Iona” (Mc. 1,29), „casa lui Levi”(Mc. 2,15), „casa lui Iair”(Lc. 8,41), „casa slujitorului regesc” (In. 4,53), „casa lui Anania” (FA 9,10), „casa lui Iuda” (FA 9,11), „casa lui Corneliu” (FA 10,24), „casa lui Simon tăbăcarul” (FA 10,32), „casa Mariei, mama lui Ioan cel numit Marcu” (FA 12,12), „casa temnicerului” (FA 16,32), „casa lui Iason” (FA 17,5), „casa lui Titus Iustus”(FA 18,7), „casa lui Filip binevestitorul” (FA 21,8),  - şi toţi ceilalţi pe care cu evlavie îi aminteşte Sfântul Apostol Pavel în „Epistolele” sale: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, şi Biserica din casa lor” (Rom. 16,3-15).

               Aşa şi noi trebuie să ne facem casa biserică – Biserica cea vie a familiei: părinţi ortodocşi şi fii ortodocşi. Căci semnele credinţei cu adevărat lucrătoare pot fi lesne descoperite din fapte: o troiţă la poartă, icoane sfinte pe pereţi, o candelă aprinsă, cărţi de rugăciune pe raftul bibliotecii („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Acatistierul” şi celelalte fiind mijloacele văzute ale rugăciunii făcute tainic în singurătatea nopţilor), o Sfeştanie făcută acasă, un Maslu săvârşit în familie, bucăţica de anafură şi sticluţa cu agheasmă (pentru sfinţirea sufletului şi a trupului în fiecare zori de zi), prezenţa duhovnicului în familie (cu rostul de a veghea viaţa spirituală a acesteia), lectura cărţilor sfinte precum „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele”, postirea (după puterea fiecăruia şi după povaţa părintelui duhovnicesc) în zilele de miercuri şi vineri precum şi în perioadele mai lungi orânduite de Biserică; dar mai ales practicarea virtuţilor creştineşti: pacea familiei, faptele de milostenie sufletească şi trupească, dragostea faţă de semeni, buna înţelegere cu vecinii, purtarea cuvenită a slujbelor şi rugăciunilor orânduite de Biserică din grijă pentru starea sufletelor celor adormiţi cu trupul – toate acestea ne unesc deplin şi definitiv cu Dumnezeu.

               Cheia tuturor izbânzilor duhovniceşti rămâne, desigur, permanenta unire cu Dumnezeu Cel-veşnic-viu în Taina Sfintei Euharistii. Pentru că Taina Sfintei Liturghii este singura care are puterea de a aduce pacea în lume şi armonia între Cer şi pământ, între îngeri şi oameni, şi între oameni laolaltă. În Biserica slavei Sfintei Treimi, creştinii sunt practic în familie, căci toţi sunt fraţi în fapte şi credinţă. Aceeaşi Evanghelie îi adună la apa cea vie a credinţei, acelaşi Potir îi strânge la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Celui Înviat, Care îi leagă duhovniceşte unii de alţii - şi pe toţi laolaltă de Cer: „Sfintele, sfinţilor!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur); „ca toţi să fie una” (In. 17,21), căci „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el!” (In. 6,56), „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16) - „Eu am venit ca viaţă să aibă - şi din belşug să aibă!” (In. 10,10).

             Aceasta este calea unirii cu Dumnezeu în viaţa de aici şi a înveşnicirii acestei uniri în viaţa de dincolo. Nu e prea mare efortul necesar ca să devii, să fii şi să rămâi om. Omul din afară este oglinda celui din lăuntru: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt. 7,16-17). „Vorba sună, fapta tună!” spunea deseori părintele Iachint al Putnei. Şi atunci, se mai cuvine oare ca cei botezaţi în Numele lui Dumnezeu să se teamă de diavol şi de slugile lui, sau să mai alerge  după lucrările lui – precum ocultismul, magia, farmecele prosteşti şi vrăjitoriile penibile, câtă vreme Domnul Hristos ne-a îndemnat: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!” (Mc. 11,24)?! Doar şi Maica Domnului ne-a povăţuit simplu şi la obiect: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). De ce să te mai temi de fleacuri şi de nimicuri, când toate ale tale s-au curăţit şi s-au sfinţit prin harul Duhului Sfânt, când propriul tău trup şi propriul tău suflet au devenit tron al slavei lui Hristos Cel Înviat: „Înfierbântatu-s-a inima mea în lăuntrul meu iar în cugetul meu se va aprinde foc!” (Ps. 38,4), „ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26,8). Dacă vom păstra toată viaţa rânduiala mărturisirii păcatelor şi împărtăşirii cu Sfintele Taine, precum şi neîncetata rugăciune şi postirea cea  după putere, atunci şi Dumnezeu va fi mereu cu noi: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt.28,20), „unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). Căci ce e greu în a fi credincios? Doar postul nu te costă nimic, rugăciunea se face gratuit, Sfânta Liturghie se săvârşeşte în dar, harul lui Dumnezeu vine oricând îl chemăm şi dorim să-l aflăm: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. 50,12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. 142,10); „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33,8). Câtă frumuseţe şi sfântă simplitate păstrează Ortodoxia în inepuizabila ei bogăţie harismatică! Şi cât de accesibil şi de aproape este Dumnezeu când Îl cauţi şi Îl doreşti - fie la Biserică, în Sfântul Potir, fie în sufletul tău, în sfânta rugăciune, fie în faptele cele bune şi în virtuţile iubirii, păcii, bucuriei şi bunătăţii care ne readuc asemănarea cu Domnul Dumnezeu: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33,1), „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul!” (Ps. 102, 22).

       Aşadar, mântuirea ne aşteaptă pe fiecare cu răbdare, simplă, smerită şi sfioasă, ca să fie îmbrăţişată de orice creştin dornic de  Rai, de Cer, de Dumnezeu: „căci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Efes. 2,19). Rugăciunea  deschide calea către mântuire, iar smerenia, omenia şi bunătatea sunt prietenele cele mai bune ale mântuirii. Căci fapta cea bună şi milostenia sunt cele care o fac pe dulcea mântuire să-I zică Celui Sfânt: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In. 17,15),  „Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul” (In. 17,17), „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii!” (In. 17,24).

       Iar răspunsul divin vine din Evanghelia Iubirii: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt. 25,43), „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40). „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu!” (Lc. 12,8).

„Dreptul din credinţă va fi viu” (Rom. 1,17), „căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor. 5,7); „cel ce va crede şi se va boteza – acela se va mântui!” (Mr. 16,16). „Necredinţa călcătorului de Lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Ps. 35,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc. 16,17-18).

         „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Cor. 9,7). „În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi Legea Ta în lăuntrul inimii mele!” (Ps. 39,11), „ochii Mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine; cel ce umbla pe cale fără prihană, acela Îmi slujea!” (Ps. 100,8). „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (In. 17,3).

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Maica Domnului, bogăţia cea veşnică şi nepieritoare

 

 

                  
                Motto: „Pe om îl face bogat şi puternic doar nobleţea sufletească,

- nu averea, nici starea socială” (Petre Ţuţea)

     De mai bine de două mii de ani Sfânta Biserică, prin glasul Sfintelor Scripturi, îşi îndeamnă părinteşte fiii: ”Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei 6, 19). În plină perioadă de postire se cuvine, cu mintea curăţită de gânduri trufaşe ca şi de  cugetări meschine, dar şi cu inima golită  de poftele nimicitoare de suflet, să medităm la adevărata bogăţie veşnică şi nepieritoare. Spune Evanghelia: „Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Matei 6, 20); şi iarăşi: „cine nu adună cu Mine risipeşte.” (Matei 12, 30) Se pune întrebarea: oare  Dumnezeu stă împotriva dorinţei fireşti din inima oricărui om de a duce pe acest pământ o viaţă decentă? Oare Dumnezeu nu doreşte ca omul să ducă o viaţă sănătoasă, educată, ordonată şi la un standard ridicat? Scrie undeva în Sfintele Scripturi că Dumnezeu interzice omului să îşi ia maşină? Să îşi zidească o casă frumoasă? Să strângă bani sau să îşi procure lucruri frumoase? Ar fi, evident, o afirmaţie absurdă să spui că Dumnezeu stă în calea progresului sau a bunăstării cuiva. Cine i-a dat Regelui David puterea? Cine i-a dat Regelui Solomon înţelepciunea, frumuseţea şi bogăţia? Cine a binecuvântat casa Patriarhului Avraam  cu turme şi cu bogăţii nenumărate? Cine a binecuvântat casa şi averea lui Iov cu bunuri de tot felul, încât până şi slugile erau încinse cu brâie de aur? Nu Dumnezeu a făcut toate acestea? Oare nu a Lui sunt slava, bogăţia şi puterea - pe care le revarsă peste aleşii Săi? Iată că bogăţia, munca şi bunăstarea - dar mai ales credinţa şi munca cu  Dumnezeu nu sunt tot una cu căpătuiala, hoţia, furturile, nedreptăţile, sclavia sau oprirea plăţii slujitorilor... - acestea toate sunt urâciune înaintea Lui Dumnezeu, sunt păcate condamnate de Duhul Sfânt: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmi 50, 11) „de cele rele fereşte pe robul Tău!” (Psalmi 18, 14)

            Lucruri bune nu sunt însă doar lucrurile văzute, materiale, arătate lumii; există şi anumite forme înalte ale bogăţiei şi ierarhiei valorice, atât pe scară socială cât şi în scara spirituală. De pildă: sănătatea, puterea, inteligenţa, hărnicia, bunătatea, omenia – unele ca acestea alcătuiesc buchetul de daruri pe care un om le poate primi de la Dumnezeu chiar de  la naşterea sa. Sunt daruri care nu mai ţin de onoruri sau puteri pământeşti trecătoare, ci ţin  de darul Duhului Sfânt investit în paternitatea şi în maternitatea din sânul familiei, căci din părinţi vrednici care alcătuiesc familii vrednice  duhovniceşte se nasc valorile - sfinţii şi oamenii dăruiţi de Dumnezeu. Iată ce spuneau Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana: „dacă vom zămisli o odraslă, o vom dărui Bisericii!”; ... iată ce dar fără pereche dăruit de Dumnezeu lumii - şi pe care lumea l-a dăruit Lui Dumnezeu! „Tu femeie vei zdrobi capul şarpelui” (Facerea 3, 15): iată darul neasemănat care ridică statutul feminităţii la Tronul Lui Dumnezeu: „a poftit împăratul frumuseţea Ta!” (Psalmi 44, 13). Cu alte cuvinte, bogăţia spirituală se câştigă prin alte calităţi, şi anume aici e vorba de a dobândi har şi lumină de la Dumnezeu. Un rol fundamental în această privinţă îl îndeplineşte lepădarea de sine şi smerenia („coroana de pietre scumpe a dumnezeirii”, cum o numea Sfântul Isaac Sirul). „Duhul suflă unde voieşte”(cf. Ioan 3, 8) şi de aceea un  asemenea dar şi o asemenea bogăţie veşnică nu poate veni decât  din inima curată a omului. Fără o luminare lăuntrică a sufletului, fără un Tabor al minţii, Hristos nu va odihni niciodată întru noi. Iată ce zic Sfintele Scripturi: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” (Luca 1, 28) Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35). Dar oare toate aceste daruri duhovniceşti de unde vin? Nu vin oare din inima preacurată a Fecioarei Maria, Cea care a lepădat viaţa  pământească trăind doar după legile divine la templul lui Solomon până ce Arhanghelul trimis din cer I-a vestit că va naşte Prunc, va fi Mireasă, va fi Maică, va rămâne pururea Fecioară ! Să  credem oare că în acea stare înaltă de trăire a Maicii Domnului în clipa Bunei Vestiri sufletul Ei a fost  străbătut de simţăminte pământeşti sau de cugete fireşti - de genul „vai, cine sunt eu!”  sau „iată ce am ajuns!”? O, nu, nicidecum - vedem un adevărat monument de frumuseţe sufletească şi de inteligenţă duhovnicească plină de înţelepciune de la Duhul Sfânt: nu care cumva să  fie vreo înşelare ca a Evei oarecând, eu nu ştiu de dulceaţa nunţii, „cum voi naşte prunc de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34) Deasupra tuturor acestora în ierarhia valorilor şi a virtuţilor duhovniceşti stă smerenia: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Şi aşa s-a dăruit lumii cea mai de preţ piatră scumpă din lume, „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii...” (Matei 21, 42)

        Ca o concluzie, de la modelul de jertfire de sine a lui Avraam (gata să îl sacrifice pe singurul său fiu), de la Iov cel de pe groapa de gunoi şi până la Maica Domnului, Cea care va dărui lumii „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) - totul trece prin ierarhia de valori şi bogăţii sufleteşti, - valori şi bogăţii din păcate trecute azi de noi cu vederea sau ignorate într-o desăvârşită neîngrijire de suflet. Până astăzi alergăm calea acestei vieţi după năluciri deşarte şi vise trecătoare, deşi Psalmistul cântă: „bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea !” (Psalmi 61, 10) Deşi săracă în cele materiale atunci când L-a născut pe Fiul Lui Dumnezeu sub ochii blânzi ai Bătrânului Iosif într-un staul de iesle pe fân uscat,totuşi, în Adevăr, Maica Domnului  este şi va fi pentru totdeauna Împărăteasa cerului şi a Îngerilor, Mama Lui Dumnezeu. Aşadar, aceasta este singura  bogăţie adevărată: să fim fii ai Lui Dumnezeu: „Toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt!” (Psalmi 81, 6). 

(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

Bolile şi vindecarea lor

            

         

De-a lungul miilor de ani de cruntă pătimire  în neamul omenesc, Sfinţii Părinţi ai Bisericii n-au încetat niciodată a aminti tuturor că vindecarea oricăror boli, patimi sau suferinţe nu se poate afla decât numai în dragostea şi milostivirea Lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale.

           Dintre nenumăratele daruri pe care Ziditorul cerului şi al pământului le-a revărsat din preaplinul vistieriilor adâncului iubirii Sale nemărginite asupra omului, cel mai sfânt - şi, prin aceasta, cel care ar trebui preţuit cel mai mult - este sănătatea. Fără nici cea mai mică îndoială, echilibrul desăvârşit dintre puterile trupului şi cele ale sufletului pe care îl reprezintă starea de sănătate, descoperă ochiului vigilent prezenţa fină, discretă (dar deloc lipsită prin aceasta de eficienţă şi valoare) a harului dumnezeiesc, a binecuvântării şi bunăvoinţei Celui Atotputernic. Pe parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică, Iisus Fiului Lui Dumnezeu a adeverit prin mulţimea minunilor preaslăvite şi a tămăduirilor nemaiîntâlnite până atunci pe care le-a săvârşit că este şi rămâne Unicul Doctor al trupului şi al sufletului deopotrivă, Doctorul Cel Mare: „Crezi tu că pot Eu face aceasta?” (Ioan 11, 26). Tot ceea ce a fost consemnat de către Sfinţii Apostoli în cuprinsul celor patru Sfinte Evanghelii are o profundă relevanţă în acest sens. Asemeni unei „Enciclopedii Medicale” sau unui „Atlas al patologiilor psihosomatice”, ne sunt prezentate toate bolile timpului aceluia, în toată complexitatea şi cruzimea lor, tocmai pentru a putea înţelege că la rădăcina lor stă pricina căderii noastre duhovniceşti. Cauza oricărei boli care roade necruţător făptura umană este păcatul acesteia. De altfel, şi în ansamblul vieţii terestre, la scară planetară, urmarea căderii omului primordial din starea de har originar în cea de biologic stricăcios şi muritor, a fost faptul că recunoaşterea de către omul căzut a valorilor spirituale ale propriei sale existenţe în Univers  s-a limitat şi s-a opacizat într-o măsură direct proporţională cu îndepărtarea sa de Creatorul său. Harul sfânt a mai strălucit de atunci în lume doar prin adevăraţii nevoitori. Căderea în timpul istoric din starea paradisiacă originară a atras după sine nesfârşitul cortegiu nefast al tuturor relelor, chinurilor şi pătimirilor care au lovit neîncetat în cele  ce s-au numit ulterior „afectele firii omeneşti”: foamea şi setea, vulnerabilitatea la ger şi arşiţă, oboseala, boala şi îmbătrânirea - toate acestea nefiind decât cele mai mici şi nevinovate suferinţe, în comparaţie cu cele care au vătămat sufletul omenesc, cum ar fi:ura, răutatea, lăcomia, zgârcenia, zavistia, invidia, pizma şi multe altele asemenea lor, care ucid omenescul din noi precum oarecând mândria a făcut din înger demon iar neascultarea a golit omul de har şi l-a umplut de patimi.

               Cu alte cuvinte, rătăcirea căii celei drepte şi abaterea de la adevăr este consecinţa imediată a întunecării minţii şi a pervertirii vederii duhovniceşti la o viziune trupească, secularizată, înrâurită demonic, asupra rostului suprem al existenţei. Dovadă stă răspunsul Mântuitorului la cererea a doi dintre ucenicii Săi: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Marcu 10, 39) De altfel, atunci când Iisus Hristos era confruntat cu o situaţie-limită, de boală incurabilă a vreunei persoane, de fiecare dată diagnostica cu precizie dumnezeiască substratul duhovnicesc implicat. Orbiri, infirmităţi trupeşti, demonizări, hemoragii, cangrenări, gârboviri, epilepsii şi paralizii - toate acestea sunt prezentate asemeni unui inventar monstruos şi înfricoşător al bolilor care devastau poporul de rând, toate având însă motivaţii de fond în plan duhovnicesc: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 8, 11) „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21) - deci nevoinţă şi curăţire sufletească; „Mare e credinţa ta! - şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28) - deci de trăire în Dumnezeu este nevoie; „Iertate îţi sunt păcatele, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8) - deci dezlegarea păcatelor nespovedite era cauza suferinţei; „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3) - deci minune de preamărire a lucrării Lui Dumnezeu în lume prin credinţă; „Au lăsat-o frigurile şi slujea Lui” (Marcu 1, 31) - deci a sluji Lui Dumnezeu cu viaţa, cu trăirea; şi exemplele de acest fel ar putea continua. Dumnezeu este Cel Care ne dăruieşte starea de sănătate ca stare de armonie între toate puterile trupeşti şi sufleteşti.

            Vedem aşadar din toate aceste pilde de viaţă relatate în Sfintele Evanghelii că rătăcirea de la calea Lui Dumnezeu şi pierderea luminii pe care o aduce cunoaşterea Lui Hristos sunt legate deopotrivă şi de boli ale sufletului, nu doar ale trupului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24); „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14);  „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12); „Ce ai cu noi Iisuse?” (Luca 8, 28) „şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.” (Luca 8, 31)

         Ca răspuns la toate acestea (şi la multe altele asemenea lor) Mântuitorul afirmă limpede: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37) „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 17). „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31) căci „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21). Rezultă destul de evident aşadar, că sufletul care boleşte este ucis duhovniceşte de  uitare, de necredinţă şi de lene - cei trei uriaşi omorâtori de suflet, după cum îi numesc Sfinţii Părinţi. Există însă şi patimi ale minţii - mai ales cea  chinuită de înălţare, de mândrie, de fălire cu raţiunea şi înalta „teologhisire”, căci prin mândrie rătăcirea duce la înşelare duhovnicească, la orbire sufletească şi până la pierderea dreptei credinţe, adică la erezie, adică la pierderea Duhului Sfânt şi întunecarea minţii prin necunoaşterea Scripturilor: „Vă rătăciţi neştiind scripturile” (Matei 22, 29); „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10, 1); „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10, 27); „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7); „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10); „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54) - iată, acesta este Medicamentul Suprem! Credinţa curată şi adevărată, rugăciunea curată şi adevărată, trupul curăţit prin înfrânare şi suflet virtuos prin nevoinţă. Aceasta este  fericirea de a cunoaşte calea: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Creștinul și Jertfa Crucii

 

Moto: „Bucură-te, Cruce, uşa tainelor!” („Imnul Acatist al Sfintei Cruci”)

            Acum aproape două mii de ani, Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14); „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18)

            În „Vechiul Testament” ni se relatează că toiagul lui Moise a despicat Marea Roşie lovind în semnul Crucii şi înecând carele lui Faraon şi oastea egipteană. Crucea a fost preînchipuită prin pomul vieţii din mijlocul raiului. Crucea este catargul corăbiei bisericeşti pe marea acestei vieţi. De aceea Crucea trasează un adevărat itinerariu duhovnicesc în viaţa creştinului de la cristelniţă până la mormânt. Încă de la cufundarea în apa Sfinţită la Slujba Botezului, aceasta se însemnează de către preot în chipul Crucii, rostind cuvintele: „să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice!” pentru „ca să nu se ascundă în acesta ce se botează vreun duh viclean” (din „Molitfelnic”). Apoi, la Slujba Înmormântării, la căpătâiul mormântului se aşează Sfânta Cruce de către preot rostind cuvintele: „Se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului Dumnezeului Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu semnul Sfintei Cruci în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!”, adică în semnul crucii în numele Sfintei Treimi.

            Iarăşi, Crucea stă pe pieptul credinciosului, pe turla bisericilor, în răspântii la Troiţe precum şi oriunde altundeva doreşte creştinul să o așeze. Chiar şi în etnografie şi folclor găsim rolul crucii materiale cu putere spiritualizată. Odată sfinţită, Crucea devine armă de temut împotriva diavolului: „Doamne armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă!” (Slujba „Sfântului Maslu”).

            Sensul spiritual al Crucii trece, cu temei scripturistic şi dogmatic, la sensul real din viaţa creştinului. Crucea Lui Hristos este uşa vieţii celei veşnice. Este Crucea înroşită cu Sângele Lui Hristos care a golit iadul; este pomul de care noi permanent trebuie să ne atârnăm nădejdea credinţei noastre: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Matei 16, 24)  –  adică crucea noastră alăturată şi altoită în Crucea Lui Hristos; „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15, 5) Profanarea Crucii Lui Hristos aduce depărtarea de Dumnezeu şi pierderea mântuirii. De aceea şi Apostolul Pavel a întărit în Epistolele sale: „Nu-mi este a mă lăuda decât în Crucea Domnului” (Galateni 6, 14); şi iarăşi „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră ” (I Corinteni 15, 14) Tocmai  de aceea Crucea este cheia Învierii Lui Hristos: pentru că a ţinut loc de lemn de altar de Biserică. Prin lemn a venit căderea, tot prin lemn a venit ridicarea.

            În viaţa de zi cu zi, Crucea este – după voia Celui Preaînalt – rânduită după har şi taină fiecăruia în parte, după cum despre rai spune Hristos: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). De pildă, cea mai răspândită este crucea suferinţei în boală, în necazuri, în primejdii, şi în multe alte încercări venite în viaţă fie de la lume, fie de la trup, fie de la diavol. Salvarea o aflăm după credinţa noastră, după puterea cu care iubim, nădăjduim şi credem întru răbdare.

            O altă cruce este cea a familiei, pe care o duc cei căsătoriţi, este crucea vieţii conjugale, care are ca temelie strădania şi nevoinţa unei vieţi cumpătate, care asigură trăinicia şi longevitatea vieţii de familie, precum şi roadele acesteia – adică naşterea de fii, creşterea şi educarea lor în sprijinul părinţilor şi folosul societăţii, formarea lor ca moştenitori ai împărăţiei cerurilor şi ai comuniunii cu aproapele.  

            Unora le este dată crucea fecioriei şi a văduviei, adevărată floare a Bisericii -  smerenia, virtutea cea mai plăcută Lui Dumnezeu, prin care Duhul Sfânt odihneşte în sufletul curat, inocent, neprihănit, înălţat la Dumnezeu prin aripile postului şi  rugăciunii, precum şi prin neîncetata lucrare duhovnicească a minţii.

            Alţii iau asupra lor de bunăvoie crucea călugăriei sau a vieţii monahale, care de altfel a şi dat Bisericii poate pe cei mai mari Sfinţi ai ei; nu degeaba sociologii au supranumit monahismul „armata de geniu a Bisericii”, „chivotul Duhului Sfânt”. Pe această cale au mers marii corifei spirituali Antonie şi Pahomie şi cei asemenea lor, vorbitori cu îngerii şi prieteni de aproape ai Lui Dumnezeu, care ne-au lăsat moştenire zestrea nevoinţelor şi luptelor lor, agonisită în tezaurul vechilor rânduieli de mântuire primite chiar de la îngeri. Aceştia sunt oamenii care trăiesc încă din viaţa aceasta zorile zilei a opta, a vieţii celei veşnice, în slava lui Dumnezeu: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (din „Psalmi” în „Slujba de Înviere”).

            Toate aceste cruci se sfinţesc prin curgerea sângelui duhovnicesc al jertfirii de sine şi al răbdării fără de care nu putem să ne altoim în marea Cruce a Învierii Lui Hristos. Profanarea acestora nu duce decât la dezastrul pe care, din păcate, îl vedem distrugând umanitatea zilelor noastre: defăimarea şi necurăţia tind să distrugă crucea văduviei şi a fecioriei, pe care o poartă cei „fameni pentru Dumnezeu” (Matei 19, 12) – unii din proprie voinţă, alţii de la Dumnezeu, alţii aleşi fiind pentru aceasta încă din pântecele mamelor: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Matei 19, 12) divorţul, concubinajul, căsătoria „de probă” duc la distrugerea familiei, ca celulă vitală a societăţii, terfelind astfel morala socială creştină şi legea bunului simţ. În acest fel viaţa de familie şi căsătoria se pierd în ceaţa păcatului, autorii şi responsabilii pentru aceasta crezând că astfel L-au anihilat pe Dumnezeu. Crucea călugăriei este hulită prin ridiculizarea şi desconsiderarea monahismului de către necredincioşi, prezentându-l ca pe ceva lipsit de sens şi de noimă, mai degrabă ca pe o tagmă plină de abateri şi sfârtecată de căderi de la legea fermă a sfinţeniei, sau şi mai bine pe considerentul că Dumnezeu nici nu mai există ori, în orice caz, nu mai lucrează. Mare înşelare în mintea contemporană a omului secularizat şi răcit duhovniceşte prin săvârşirea neîncetată a păcatului ! De altfel nu e de mirare că jertfa dispare sau îşi pierde puterea atunci când dragostea creştină se va răci, când ironia şi băşcălia vor avea rol de model în viaţa cotidiană, - căci atunci nici Crucea nu mai are prestigiul ei (fie el de valoare spirituală sau materială) în faţa necredincioşilor. Jertfa va lipsi iar Dumnezeu Îşi va retrage harul de la oameni, creştinii se vor denatura sufleteşte, devenind adevăraţi duşmani ai Crucii Lui Hristos dar şi proprii duşmani ai sufletelor lor, despre care Apostolul Pavel vesteşte: „pentru cei ce pier este nebunie”. (Galateni 6, 14)

            Cel dintâi semn că un creştin este adevărat creştin iar nu închinător de rutină (altfel spus că vrea să creadă şi să poarte puterea Crucii Lui Hristos) este atunci când se însemnează corect cu semnul crucii pe frunte, la piept şi de la umărul drept la umărul stâng, aşa cum stă scris în cartea „Deuteronom”. Căci închinarea în grabă şi incorectă dovedeşte fără îndoială lipsă de respect faţă de Crucea Lui Hristos: „Bucură-te Sfântă Cruce, Păzitoare a creştinilor!”        

( Parintele Calistrat -  Manastirea Vladiceni)                                    

Cuvântul dumnezeiesc – între cinstire şi necinstire

 

„Cinei Tale celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, 

strig Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii

vor da socoteală în ziua Judecăţii!” (Matei 12, 36)

„Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Matei 24, 35)

„Luaţi aminte, poporul meu, la Legea Mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile gurii Mele! Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ce au fost dintru început” (Ps. 77, 1-2)

„Până când vor spune şi vor grăi nedreptate, grăi-vor toţi cei ce lucrează fărădelegea?”  (Ps. 93, 4)

„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din Legea Ta îl vei învăţa pe el!”  (Ps. 93, 12)

„Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta:

să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele!” (Ps. 26, 7)

Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea Domnului Dumnezeu. Şi tot din Scripturile cele sfinte descoperim existența îngerilor ca făpturi de natură spirituală, reale și personale, deosebite de Dumnezeu și de oameni, având o menire specială. Negarea existenței îngerilor înseamnă ignorarea datelor Revelației înseși și negarea (întru nimic argumentată) a angelofaniilor ca fapte istorice reale – tot atâtea situații excepționale concrete în care îngerii s-au arătat oamenilor, povățuindu-i, sfătuindu-i, îndemnându-i sau îndreptându-i.

După scoaterea din Rai a protopărinților neamului omenesc, heruvimii păzeau drumul spre Pomul Vieții; un înger a oprit pe Avraam de a-l junghia pe fiul său  Isaac. Iacob vede în vis îngeri ai lui Dumnezeu, suind și coborând pe o scară între cer și pământ. Un înger al Domnului se arată lui Balaam, fiul lui Beor, stând în mijlocul drumului și ținând o sabie ridicată în mână. De asemenea, în cântarea pe care a  adus-o Domnului la sfârșitul vieții sale, proorocul Moise a vestit că îngerii se închină lui Dumnezeu. La rândul său, proorocul Isaia a văzut serafimii cei cu câte șase aripi stând înaintea lui Dumnezeu și strigând cântarea cea întreit sfântă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. 6, 3); unul dintre serafimi a apropiat de gura lui un cărbune luat cu cleștele de pe jertfelnic, închipuind profetic Sfânta Euharistie. La fel, un înger al Domnului vorbește profetului Ilie, râvnitorul dreptății divine; îngeri se arată de mai multe ori lui Daniel, ca și proorocului Zaharia, iar Iezechiel vede heruvimii cei cu ochi mulți asupra cărora odihnea slava Lui Dumnezeu.

În cărțile Noului Legământ se afirmă cu și mai multă putere adevărul prezenței și lucrărilor îngerilor în viața oamenilor. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil a anunțat arhiereului Zaharia nașterea Înaintemergătorului Ioan din Elisabeta, soția sa: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan” (Lc 1, 13) şi „iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor!” (Lc 1, 20). Același Arhanghel a vestit Fecioarei Maria nașterea cu trupul din ea a Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Un înger îl înștiințează prin vis pe Dreptul Iosif despre întruparea cea mai presus de fire a lui Iisus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt!” (Mt 1, 20), ca și despre alte evenimente în legătură cu Pruncul dumnezeiesc – atât plecarea din Israel, cât și întoarcerea din Egipt, la vremea masacrării celor paisprezece mii de prunci din porunca regelui Irod. Un înger se arată păstorilor de lângă Betleem și mulțime de îngeri din oștile cerești înalță cântare de slavă Celui Preaînalt la Nașterea Mântuitorului. Şi tot îngerii sunt cei care vestesc magilor prin vis vicleșugul și fățărnicia regelui Irod, îndemnându-i să se întoarcă în țara lor pe altă cale decât cea pe care veniseră acești înțelepți vestitori ai credinței în dumnezeirea Pruncului născut în iesle din Fecioara, fără de sămânţă bărbătească. Îngerii vestesc femeilor mironosițe învierea Lui Hristos din morți și tot îngerii se arată Apostolilor în clipa înălțării lui Iisus la Cer, înștiințându-i despre a doua venire întru slavă a Mântuitorului. Un înger îi va scoate din temniță pe Apostolii închiși acolo din porunca arhiereului și saducheilor, un înger se va arăta sutașului Corneliu în Cezareea, îndemnându-l să-l cheme pe Sfântul Apostol Petru pentru a-l povățui; și tot un înger îi va vesti Sfântului Apostol Pavel cele despre călătoria lui la Roma.

Toate aceste lucrări minunate și mai presus de fire s-au împlinit în viața oamenilor aleși și credincioși Dumnezeului Celui viu al Adevărului prin puterea cuvântului de-viață-făcător: „A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!” (Fac 1, 26), „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie” (Fac 1, 27). Astfel au luat ființă cei dintâi oameni de pe pământ, gustând din preaplinul iubirii Lui Dumnezeu, ca și din părinteasca Lui purtare de grijă atunci când au fost sfătuiți și povățuiți după dreptate pentru a dobândi înveșnicirea vieții: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!”  (Fac 2, 16-17).

După căderea în păcatul neascultării prin călcarea poruncii dumnezeiești, scos din Rai și trimis să lucreze pământul din care fusese luat, omul a comunicat cu Dumnezeu prin jertfa rugăciunii puse pe altar făcut din piatră sau pământ: „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac 4, 3-4). Slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu confirmă cu putere lucrarea Acestuia în lume: „Aşa grăieşte Domnul” (Ag 1, 7), „Aşa zice Domnul Savaot” (Ag 2, 6), „Zis-a Domnul” (Ps 109, 1) – ceea ce denotă în mod limpede manifestarea Celui Nevăzut prin sunetul glasului Său. Astfel de slujitori au fost Noe, Avraam, Moise și ceilalți către care Dumnezeu a vorbit direct, îndemnându-i, povățuindu-i și descoperindu-le voia Sa cea sfântă, precum va face și mai târziu, trimițându-Și profeții către poporul decăzut de la credința cea adevărată și din viața cea curată, pentru a-l întoarce de la căile păcatului ce duc spre moarte la calea cea de-viață-aducătoare a împliniri voii Celui Sfânt. Desigur, scopul întregii lucrări divine a rămas permanent tămăduirea firii omenești corupte, căzute în starea de stricăciune a patimilor de-suflet-distrugătoare, și eliberarea oamenilor din lanțurile robiei diavolului și a morții. Acest scop a motivat unicul eveniment cu adevărat nou sub soare, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Iosif Imnograful). Porunca divină este atât de uimitoare, încât se cutremură până și îngerul care o vestește de măreția ei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema!” (Lc 1, 35). Iar răspunsul umanității la Vestea cea Bună a milostivirii Domnului Dumnezeu spre ea ia chipul smereniei desăvârșite: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1, 38). Așa s-a împlinit în veac, în lume și în istorie slujirea cuvântului dumnezeiesc prin împlinirea lui cu fapta, adică prin transpunerea lui în viață, pentru a mulțumi astfel Celui Preaînalt.

Așa s-au născut prin cuvânt mulțimile nenumărate de creștini, de mucenici și mărturisitori ai dreptei credințe care au trăit pentru Hristos și au murit pentru Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal 3, 27). Prin cuvântul lui Dumnezeu a luat ființă Evanghelia, Taina tuturor tainelor mântuirii lumii în Iisus Hristos: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi!” (Mc 16, 16); „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (In 3, 5). Mai mult, cuvântul l-a predat Iisus sfinților Săi ucenici și Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă!”  (Mt 28, 19-20), iar apoi aceștia l-au sădit în inimile arhiereilor, preoților și diaconilor, pentru ca să prindă viață de pe buzele lor în sânul poporului lui Dumnezeu: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura!” (II Tim 4, 2); „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu!” (I Ptr 5, 2), precum și multe alte îndemnuri care fac legătura dintre puterea cuvântului divin și om: „Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema” (Gal 1, 8), aşa că: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!” (II Tim 1, 13).

Din astfel de îndemnuri și porunci de-Dumnezeu-insuflate s-a format de-a lungul vremii tipul special de legătură spirituală între părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc, născut prin harul trăirii sfinte și învățăturii despre viața dusă în Dumnezeu. În acest sens, fundamental și elocvent rămâne cuvântul Sfântului Apostol Pavel adresat corintenilor: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos!” (I Cor 4, 15). Astfel, nenumăratele povețe și învățăminte care au înflorit în lăuntrul pustiurilor lumii de-a lungul veacurilor de nevoință a asceților care și-au închinat viața slujirii Celui Înviat, sunt tot atâtea roade duhovnicești pline de dulceața harului dumnezeiesc lucrător în taina cea mai presus de minte a nașterii duhovnicești, a înfierii omului prin mila Domnului. Dovadă stă venirea unui înger din Cer la Marele Pahomie pentru a-i preda acestuia rânduiala slujirii monahicești, al cărei scop suprem și țintă principală este tocmai nașterea duhovnicească, prin puterea cuvântului de folos, plin de har curățitor, luminător și de-viață-dătător (mai presus de înțelegere și de cuprindere) a fiilor duhovnicești. Așa s-a umplut Cerul de cetele de sfinți mărturisitori, de cuvioși și cuvioase, de temători de Dumnezeu, de ierarhi și mucenici care au umplut sinaxarele cu pomenirea vieții lor înalte și a faptelor minunate pe care le-au săvârșit, adică prin pilda propriei lor viețuiri: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte!” (In 14, 21), deoarece „credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 20). „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale!” scrie Sfântul Marcu Ascetul, iar înțelepciunea bătrânilor din popor adaugă: „Vorba sună, fapta tună!”.

Practic, lucrarea duhovnicească de înnoire a omului învechit în patimile păcătoase şi vinovate  care îi strică întreaga fire, îmbolnăvindu-i trupul şi întunecându-i sufletul, se săvârşeşte prin puterea ziditoare şi de-viaţă-făcătoare a Cuvântului lui Dumnezeu exprimat în Sfintele Scripturi ale Proorocilor şi Apostolilor Domnului, şi rostit cu valoare de canon sau îndreptar al vieţuirii morale de către părintele duhovnicesc spre folosul fiului duhovnicesc, devenit prin virtutea smereniei ascultării desăvârşite adevărat vas ales al Duhului lui Dumnezeu: „credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu!” (I Cor 2,5). În acest sens, se poate spune că vestirea cuvintelor lui Dumnezeu în lume de  către Sfinţii Prooroci din veac reprezintă o adevărată oglindă profetică a Rostirii supreme şi ultime a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Întruparea Sa din Fecioara Maria: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt 24,35).

În drumul lor de la Ierusalim către Emaus, „ca la şaizeci de stadii” (Lc 24,13), Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa au fost însoţiţi de către Hristos Cel Înviat, Care le-a tâlcuit din Sfintele Scripturi toate cele mai dinainte vestite despre El: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc 24,27) – lucrare sfântă şi pătrunzătoare care a avut ca efect deschiderea ochilor lor sufleteşti: căci „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc 24, 16). O astfel de cunoaştere cu totul deosebită, profund spirituală, nu se poate dobândi doar prin slabele puteri ale intelectului prins iremediabil între limitele unei raţiuni disjunctive (care separă), fără participarea efectivă şi decisivă a puterilor inimii ca şi centru al întregii fiinţe umane: „au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24, 35). Această cunoaştere vine din Scripturi fiindcă acestea sunt cuvinte dumnezeieşti, sunt cuvinte insuflate din Cer, sunt cuvinte care au viaţă în ele – singurele care pot trezi conştiinţa adormită în somnul neştiinţei şi al nepăsării: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică;  acelea sunt care mărturisesc despre Mine!” (In 5,39).

Sfânta Scriptură nu va putea sminti vreodată vreo minte sănătoasă, pentru că ea nu urmăreşte să stârnească dezbateri inutile şi controverse gratuite, ci doar să descopere Adevărul existenţei lui Dumnezeu şi al puterii nemăsuratei Lui iubiri pentru oamenii zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Şi de aceea realitatea nu contrazice cuvintele Scripturii, şi nici cuvintele Scripturii nu dovedesc altceva decât sensul realităţii: „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24, 45), anume pentru ca cele scrise în ele să nu fie greşit interpretate  sau răstălmăcite; „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre - zice Domnul!” (Is 55, 8).

Poate tocmai acesta este motivul pentru care cel mai anevoios aspect al vieţuirii monahale în ascultare deplină de un părinte duhovnicesc ţine de descoperirea şi recunoaşterea voii lui Dumnezeu în cuvântul de povaţă şi de folos rostit de bătrân către ucenicul său. Pentru că nenumăratele gânduri care străbat cu iuţeală ameţitoare, cu vuiet mare şi cu şuier asurzitor mintea nevoitorului , îi sunt acestuia cea mai mare piedică şi, uneori, obstacol de netrecut în calea către mântuire: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?” (Lc 24, 38). Şi de aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să ne cercetăm permanent cugetul propriei noastre conştiinţe prin mărturisirea neîncetată şi dezvăluirea deplină a tuturor gândurilor către un bătrân iscusit, pentru a nu rătăci de la calea cea dreaptă; altfel: „dacă orb pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15,14). Şi de aceea, bine ar fi să nu uităm îndemnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc 4,23).

Pentru orice adevărat doritor de mântuire şi sincer nevoitor pe drumul despătimirii şi al înduhovnicirii, se ridică o întrebare capitală, de răspunsul căreia depind toate celelate alegeri şi decizii ulterioare: „Oare duhovnicul meu doreşte mântuirea mea? Oare am un duhovnic potrivit pentru mântuire – sau duhovnicul meu este un înşelat şi un înşelător?!”. O vorbă din bătrâni spune că, dacă părinţii nu ţi-i alegi, în schimb ai duhovnicul pe care îl meriţi – tocmai pentru că tu însuţi l-ai ales. Şi de aceea, frumos ar fi ca, la începutul nevoinţelor tale duhovniceşti, să-L rogi pe Dumnezeu să te descopere duhovnicul tău pe tine mai înainte de a-l găsi tu pe el. Aceasta pentru că tu, fiind lipsit de experienţa şi priceperea celor duhovniceşti (ca un începător ce eşti), Însuşi Duhul Domnului Dumnezeu (binecuvântându-ţi dorinţa curată a inimii şi împlinind râvna ta spre mântuire) îţi va călăuzi paşii la limanul cel bun şi liniştit al  Adevărului mântuitor şi mângâietor  prin mâna ocrotitoare a părintelui sufletesc: „nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri!” (Mt 16,17).

Valoarea  spirituală a oricărui povăţuitor duhovnicesc se poate uşor cunoaşte (şi recunoaşte) după roadele învăţăturii şi vieţuirii sale proprii, adică după puterea lucrării de rugăciune, a tezaurizării în mintea şi inima sa a vistieriilor nesecate, nemincinoase şi de nepreţuit ale bogăţiilor duhovniceşti ale harului dreptei-slăviri de Dumnezeu, şi (nu în ultimul rând) a puterii smereniei celei făcătoare-de-minuni, întrucât tot omul se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte!” (Mt 7,15-20).

Neîndoielnic, ar fi o mare greşeală să începem a face o deosebire între cuvintele Sfintelor Scripturi, de genul „acesta are valoare, acesta n-are nici o valoare”. La fel stau lucrurile şi cu harul mântuitor al iertării păcatelor şi dezlegării din legăturile nedreptăţii – acesta lucrează în chip deplin prin fiecare preot ortodox (fie el mirean sau monah, tânăr sau bătrân, cult sau mai puţin şcolit) hirotonit canonic şi hirotesit anume spre mărturisirea păcatelor credincioşilor de către arhiereul său. Şi de aceea, decisivă rămâne atitudinea creştinului (el însuşi mirean sau monah, pustnic sau vieţuitor în lume) faţă de problema propriei sale mântuiri. Ceea ce face diferenţa de la un creştin la altul ţine tocmai de războiul nevăzut pe care diavolul şi slugile sale, demonii, îl poartă neîncetat împotriva oricărui nevoitor spre mântuire; aceasta desigur, pe măsura silinţei, râvnei şi nevoinţei fiecăruia, sau după măsura smereniei de a se lăsa (ori a mândriei de a nu se lăsa) în mâna proniei divine lucrătoare în viaţa sa prin persoana duhovnicului.

Valoarea duhovnicească a unui slujitor al harului nu o dau, în nici un caz, pregătirea sa şcolară , cultura generală, dexteritatea omiletică, numărul sfaturilor sau mulţimea ucenicilor. Ci, dimpotrivă, adevărata valoare a oricărui părinte duhovnicesc o dă calitatea creştinilor pe care îi formează şi îi păstoreşte – prin autenticitatea trăirii lor, prin sinceritatea şi candoarea rugăciunii lor, prin evlavia pocăinţei lor , prin încununarea lor întru răbdarea tuturor încercărilor şi greutăţilor şi prigonirilor vieţii. „Atunci când vrei să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău de ispită!” spunea Sfântul Macarie cel Mare; căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă!” (Evr 12,6) ne învaţă Apostolul. Şi dacă aurul în foc se căleşte, tot aşa şi creştinul în ispite: „cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele!” (In 14,24).

Aceasta înseamnă adevărata apropiere de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al harului, Părintele luminilor. Pentru că păstorul poate predica mulţimilor vreme îndelungată, ore întregi – dar rezultatul să fie neaşteptat de dezamăgitor. Atunci când a crezut că, gata, i-a convins şi i-a încredinţat de calea cea dreaptă, tocmai atunci ajunge să constate că nepăsarea lor i-a făcut asemenea unor pietre de neclintit din căile vieţuirii lor. Pentru că „au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud!” (Ier 5,21) vestit-a proorocul; şi de aceea Hristos îndeamnă ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit – să audă!” (Mt 11,15). Să nu uităm că Mântuitorul Însuşi S-a confruntat permanent cu această împietrire de neclintit a îndărătniciei zăbovirii cu inima la cele pământeşti, înnăbuşindu-se astfel cu totul dorul de cele cereşti: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!” (In 6,26).

Din păcate, cei mai mulţi creştini nu vin la biserică de dragul lui Dumnezeu, din dor de rugăciune sau în căutarea mântuirii prin împlinirea poruncilor Domnului. Nu dragostea de Dumnezu îi aduce pe oameni la biserică, ci teama de muncile iadului, adică frica de diavolul; iar uneori, chiar interesul personal: „să fim sănătoşi”, „să ne meargă bine”, „să avem spor”, „să ni se rezolve problemele”, ba până şi  ca „să ni se dezlege piedicile financiare”! Dar nu e de datoria Bisericii lui Hristos să neglijeze slujirea Sfintelor Taine ale îndumnezeirii oamenilor pentru ca să se ocupe de cele lumeşti! Nu ţine de slujirea Bisericii să rezolve probleme administrative (prin harul lui Hristos!), în loc să se dedice integral lucrării curăţitoare a pocăinţei şi lucrării sfinţitoare a rugăciunii! Cu alte cuvinte, nu este îngăduit slujitorilor Bisericii amestecul  exagerat în  probleme lumeşti  şi preocuparea excesivă cu îndeletniciri de asistenţă socială, care să ducă la slăbirea lucrării lor duhovniceşti. Pentru că altfel, păstorii riscă să fie priviţi de păstoriţi doar ca nişte „afacerişti” sau „administratori” – dar nu ai visteriilor cereşti ale harului, ci de bunuri pământeşti şi de bogăţii materiale! Iar aceasta nu neapărat pentru că preotul ar fi el atras mai degrabă de agonisirea  banilor decât de chivernisirea harului, căci de multe ori chiar păstoriţii sunt cei care insistă într-un mod cu totul nepotrivit (fie pentru a-şi satisface anumite ambiţii, fie pentru a-şi atinge anumite interese) să îl împingă în direcţii cu totul altele decât cea pe care i-o dă lucrarea duhovnicească, recurgând la tot felul de tertipuri pietiste şi „încercări de dialog”: „Dar, părinte, trebuie căutată o cale de mijloc, trebuie lucrat (chipurile!) cu diplomaţie, ca să fie bine pentru toată lumea!” etc. Numai că, odată cu compromisul, începe decăderea morală şi spirituală. Negocierea rânduielii canonului, negocierea iertării prin spovedanie şi a dezlegării la sfânta împărtăşire, negocierea modului de rugăciune – toate acestea nu fac decât ca voinţa căzută şi dorinţa de păcate a creştinului nepocăit (adică neînnoit duhovniceşte) să prevaleze asupra înţelepciunii cu care păstorul ar trebui să-şi păstorească turma întru sfinţirea oilor celor cuvântătoare. Ceea ce duce inclusiv la o târguială în privinţa acordării binecuvântării pentru cutare sau cutare lucrare, până ce duhovnicul ajunge un simplu instrument la dispoziţia credinciosului, de care acesta dispune după placul său, urmând să-l folosească la cu totul altceva decât ar trebui să fie şi să facă; adică să-l manevreze: „O, părinte, cu acela vorbiţi – iar cu celălalt nu vorbiţi?!”, „Dar de ce i-aţi dat ăstuia cutare canon pentru cutare păcate , iar celuilalt i-aţi dat cu totul alt canon pentru aceleaşi păcate?!”, „Dar vai, cum adică, cu acela puteţi vorbi – iar pe cutare nu-l puteţi primi?!”... Şi uite aşa se transformă viaţa duhovnicească într-un fel de târg sau bâlci. Numai că, după cum nici la târg faptul că s-au strâns mulţi oameni nu înseamnă neapărat că organizarea e bună şi afacerile merg din plin, aşa nici la biserică numărul de credincioşi nu dă valoare mai mare sau mai mică slujbei ori preotului care o săvârşeşte.

De multe ori se constată că toată acea perindare de credincioşi mulţi la număr prin curtea bisericii nu-i altceva decât fie o îmbulzeală fără rost, fie o simplă promenadă, ca pe faleză sau la bulevard, o plimbare de „aerisire” sau „deconectare”, iar nicidecum implicare sufletească în Taina Dumnezeieştii Liturghii! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!” (Mt 20,16). Aşa ceva este cu putinţă tocmai pentru că nici în viaţa de zi cu zi aceşti creştini nu sunt implicaţi sufleteşte în lucrarea de îndreptare sau sfinţire prin pocăinţă curată şi nevoinţă sinceră pentru mântuire. Iar unii chiar plinesc măsura răutăţii: atunci când zăresc vreun începător neştiutor, sosit şi el acolo poate din pricina încălzirii sufletului său cu dorul de mântuire, de cunoaştere a adevăratului Domn şi Dumnezeu, cei învechiţi în rele (ca unii care pururea petrec în necredinţă şi nepăsare) grăbesc spre dânsul pentru a-l sminti cu vorbe veninoase şi viclene, cu „sfaturi binevoitoare” de „orientare în teren”, şi prin sugestii care de care mai tulburătoare: „A, stai să vezi că nu-i chiar aşa, stai să-ţi spun eu cum stau treburile pe aici, cam care-i adevărul de fapt, îţi zic eu ce trebuie să faci!”, încât la scurtă vreme după aceea bietul novice (slab şi nepregătit) ajunge, precum zice Hristos, „fiu al gheenei îndoit” (Mt 23,15); şi de aceea, „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt 18 7).

Nu degeaba spuneau Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” că la biserică pe unii îi aduce Dumnezeu ca să se mântuiască ei înşişi şi alţii prin ei; pe alţii îi împing lipsurile de tot felul (în nădejdea de a mai căpăta câte ceva); iar pe alţii îi târâie acolo diavolul – pentru ca prin ei să-şi facă şi el lucrarea lui de dezbinare, de tulburare şi de smintire a multora de pe calea cea dreaptă,  osândindu-se astfel ei înşişi, şi alţii prin ei. Şi de aceea înţelepţii bătrîni din vechime nu se grăbeau deloc a deschide gura pentru a rosti cuvântul, ci mai întâi cumpăneau cu zăbavă întru răbdare şi după dreptate cele ce aveau să grăiască altora. Pentru că nici un om înţelept şi binevoitor nu dă drumul vorbelor la întâmplare, fără a le trece mai întâi prin filtrul curăţitor şi luminător al discernământului. Şi de aceea uneori bătrânul îi spune tânărului: „Aşteaptă, încă nu am avut vestire de Sus!”, sau „Stai mai întâi, să-L rog pe Dumnezeu, ca să pună El cuvânt în gura mea!”; „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei!” (Ef 6,19) strigă însuşi marele Apostol al neamurilor. Iar Sfântul Antonie cel Mare îşi întreba ucenicii: „Aţi împlinit cele despre care m-aţi întrebat mai înainte?”; iar dacă ei ziceau: „Păi nu prea, că ne-a fost cam greu...”, atunci Sfântul le răspundea: „Atunci mai întâi împliniţi-le, şi abia după aceea veniţi să vă dau un alt cuvânt!”. Iar atunci când unul dintre monahii care veniseră după cuvânt de folos la Sfântul Antonie a fost întrebat de acesta: „Dar tu nu ai nimic să mă întrebi?”, monahul i-a răspuns: „De ajuns îmi este, Părinte, că te-am văzut!”. Altădată, un alt începător, după ce a aşteptat îndelung un răspuns din partea bătrânului căruia îi adresase o întrebare, îi zice: „Iartă-mă, Avva, dar oare am greşit că te-am întrebat?!”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nu, frate, dar dacă tăcerea mea nu te-a zidit, atunci vorbele mele nici atât nu o vor face!”. Şi iarăşi zicea unul dintre călugări că, atunci când văd părinţii că nu ştiu fraţii să întrebe despre vreun lucru de folos lor, se silesc ei pe sine de spun începutul cuvîntului, adică ei dau pricină de vorbă , ei încep discuţia. Dar dacă nu-i vor sili fraţii (adică de nu-i vor îndemna să vorbească în continuare despre acel subiect),  ei nu mai grăiesc pentru cuvântul acela, ca să nu se afle ca unii care vorbesc fiind neîntrebaţi, şi astfel vorbirea lor să se socotească deşartă, întrucât e limpede că, de fapt, pe cei tineri nu-i interesează acestea.

Cuvântul poate fi numit „de folos” numai atunci când ne zideşte duhovniceşte, adică atunci când ne schimbă viaţa. Altminteri, cădem singuri sub propria noastră osândă, ca şi sub osânda păcatului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit!” (Mt 12,37); „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor!” (In 15,22). „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!” (Mt 7,6), „căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc 8,38). „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15,8), „când se va judeca – să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat!” (Ps 108,6). „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!” (Mt 12,36).

( Parintele Calistrat- Manastirea Vladiceni)