Vameșul lăuntric și fariseul din afară

Motto: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc!” (Ioan 21, 17)

„O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (Matei 15, 28)

La o primă vedere, pentru toți căutătorii de mântuire ai zilelor noastre, legătura cu Dumnezeu poate fi foarte ușor realizată. Un adevărat creștin știe că această legătură, însă, nu se poate realiza decât pe calea bimilenară (bătătorită deja de pașii moșilor și strămoșilor de demult) a învățăturilor Sfintei Scripturi: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21); lucru imposibil fără o credință reală, statornică și vie – singura care Îl poate face pe Dumnezeu să caute la rugăciunea noastră: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28). Cu alte cuvinte, motivul decisiv pentru care Dumnezeu caută la inima omului este tocmai inima însăși – în care nu există întuneric, nu există răutate, nu există patimă: „ştergeţi de dinaintea ochilor Mei răutăţile din sufletele voastre, lăsaţi-vă de răutăţi!” (Isaia 1, 16); de altfel, Domnul a spus-o: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate ce este rău” (Luca 6, 45).

Dacă luăm de-a gata toată oferta spirituală contemporană, fără o analiză de profunzime, tot ceea ce vedem pare credință, iar tot ceea ce ne pare credință promite mântuire. În realitate, Ortodoxia începe numai dinaintea ușilor bisericii, din pridvorul care prilejuiește curățirea de păcatul strămoșesc prin săvârșirea în el a Rânduielii catehumenatului, adică a rugăciunilor de lepădare a toată lucrarea răutății. Cristelnița Botezului este pântecele Bisericii, iar îndumnezeirea făpturii prin energiile necreate ale Duhului Sfânt stă tocmai în unirea cu Hristos: „Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat!” (Galateni 3, 27). El Însuși a zis: „de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția Lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). O afirmație ca aceasta a fost ceva tulburător până și pentru apostoli atunci când au înțeles fermitatea cu care Dumnezeu cere acest lucru de la noi, oameni pământești care ne închipuim că chiar Îl iubim. O fermitate izvorâtă din adevărul celor rostite, din miezul cuvintelor dumnezeiești ale Lui Hristos, confruntat permanent cu atitudinea refractară a poporului care nu a înțeles niciodată la justa ei valoare rolul și lucrarea credinței. Ca prim temei de neclintit atât pentru interiorul cât și pentru exteriorul viețuirii noastre creștinești, stă povața: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce Mă iubește.” (Ioan 14, 21). Aceasta este dovada iubirii supreme: neclintirea în respectarea și împlinirea poruncilor dumnezeiești. Ne-am obișnuit să-L căutăm pe Dumnezeu în formalismul ritualist al rânduielilor de tipic, uitând însă că Domnul Hristos Însuși i-a mustrat pe farisei cu asprime: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire și de neînfrânare.” (Matei 23, 25). Evanghelia Noului Testament evidențiază în tot cuprinsul ei piatra de poticnire a necurăției din lăuntrul inimii omului pentru sufletul care sălășluiește în trup precum licoarea în pahar: „Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări.” (Matei 15, 19). Inima în care nu este Dumnezeu are tot acest izvor de răutate și devine început a-toată-răutatea. În convorbirea cu tânărul bogat, Iisus descoperă un aspirant sincer la viața cea veșnică și la înălțimea stării de a fi asemenea Domnului prin lepădarea de sine, plin de credincioșia păzirii poruncilor, plin de dorința sinceră de a cunoaște adevărul – inspirată de Persoana Domnului Hristos și de înalta Sa învățătură mesianică, recunoscându-i atât calitățile oratorice (numindu-L „Învățătorule bun”, Matei 19: 16), cât și greutatea sfaturilor înțelepte care reformau din temelie decadența iudaică a rânduielilor și obiceiurilor Vechiului Legământ, care Îi adresează întrebări capitale – legate de problema eliberării din robia păcatului pentru a afla răspunsurile mult dorite chiar din gura „Bunului Învățător” – despre Care vestea minunilor și a puterii de pătrundere a slovelor Legii celei Vechi (păstrate în scrierile Proorocului Moise) și de împlinire a cuvintelor proorocilor de demult – se răspândise deja: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat?“ (Ioan 7, 15). … Mirare de care aveau să aibă parte până și Sfinții Ucenici și Apostoli Luca și Cleopa atunci când un „străin oarecare” „începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El.” (Luca 24, 27) – „dar nu L-au cunoscut pe El”. Tânărul bogat a dat glas întrebării universale, pricină de meditație mai ales pentru noi, cei trăitori în vremuri fără un reper clar și fără valori bine dimensionate: „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17). Oare ce trebuie să facem? Răspunsul este dat în Sfânta Scriptură: „păziți poruncile Mele” și veți cunoaște că „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Levitic 18, 30). Păzirea poruncilor este prima treaptă; treapta a doua a acestui urcuș pe calea mântuirii este urmarea Lui Hristos: „du-te, vindeți averile […] și vino de-Mi urmează Mie” (Matei 19, 21). Aici lucrurile însă se complică tocmai pentru faptul că prea puțini sunt cei ce pot face acest lucru cu adevărat greu de împlinit. Atât de cutremurătoare și de categorică a fost chemarea, încât descoperim în ea deopotrivă planul pământesc cât și dimensiunea spirituală: „tânărul a plecat întristat” (Matei 19, 22). Atins în fariseismul implicit al faptelor săvârșite la vedere (adică tocmai în ceea ce el credea suficient pentru mântuire) tânărul se descoperă a fi formalistul de serviciu care străbate toată istoria Vechiului Testament: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni […] postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” (Luca 18, 11-12) - și nu sunt în rând cu cei care calcă Legea sau nu-și fac datoria față de ea. Dar iată că dimensiunea spirituală a nevoințelor este cea care face legătura între formă și fond, între contur și conținut: „cu greu va intra un bogat în împărăția cerurilor.” (Matei 19, 23) – adică cel bogat în fapte și lucrări, toate făcute însă la vedere, prin trâmbițare-de-sine, „de ochii lumii” (pentru că „dă bine la imagine”) și lipsite de substanța morală, fără de care toată osteneala formalistă ajunge să sufere o comparație plină de ironie: „Și vă mai spun: Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19, 24); ceea ce încă o dată îi pune în mare încurcătură pe ucenici și apostoli, tulburându-i cu întrebarea plină de grijă și de temere: „Atunci, cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25), iar răspunsul divin limpezește lucrurile o dată pentru totdeauna: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18, 27).

În fața spectacolului lumii, Domnul Hristos a confirmat că „strâmtă este poarta și îngust este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află.” (Matei 7, 14). Femeia cananeeancă (părtașă unei vieți – prin însăși rânduiala ei – lipsite de orice ritual legal conform normei iudaice, adânc înrădăcinată însă în nădejdea de mântuire și convinsă că numai credința de neclintit are puterea să dezlege suferința) iată că nu se dă nicidecum izgonită de la fața Lui Hristos, „Fiul lui David”, în ciuda durității vorbelor adresate de Mântuitorul. Iar răsplata statorniciei din inima, din mintea, din tot sufletul ei este tocmai izgonirea demonului chinuitor de la fiica ei: „Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.” (Matei 15, 28). Pe de altă parte, vameșul care s-a suit la Templu, păcătos știindu-se și smerit fiind, „s-a coborât mai îndreptățit la casa sa” (Luca 18, 14) – „îndreptat” tocmai prin faptul că și-a conștientizat starea lăuntrică, cercetând adâncul sufletului, propria sa conștiință, și înțelegând că împărăția Lui Dumnezeu nu este la dispoziția oricui, așa cu credea de fapt celălalt – fariseul proțăpit trufaș înaintea Sfântului Altar și rugându-se cu glas mare tocmai pentru a fi auzit de ceilalți,  - câte și cum face el și ce stare de corectitudine există în sufletul lui ! Dacă luminătorul sufletului este mintea, precum „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22) - oare nu avea el atâta înțelepciune cât să-și recunoască viclenia și fățărnicia în care se îmbrăcase prin autosuficiența și mulțumirea de sine? „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!” (Matei 23, 13): acesta este verdictul hotărât de Hristos în vremea aceea (dar și după aceea…) pentru a-i trezi pe unii ca aceștia la realitate, pentru ca să cunoască cât de departe sunt de Adevăr. Oare degeaba i-a mustrat atât de aspru și de ironic prin cuvinte precum „călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila”? (Matei 23, 24) De altfel, le-a și arătat calea cea dreaptă pe care se cuvine să fie împlinită lucrarea mântuirii: „Iar când postiți, nu fiți posomorâți ca fățarnicii” (Matei 6, 16), „Tu însă, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața” (Matei 6, 17). „Vai vouă” (Isaia 1,24) celor care vă smoliți fețele când postiți și vă rugați „prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6, 2);  – „Amin zic: și-au luat plata lor” (Matei 6, 5).

Au fost multe (și dezastruoase!) ieșirile din firescul normalității în tot acel popor chemat la îndreptare, iar urmările falsității comportamentului sufletesc și ale fățărniciei religiozității de suprafață au dus până la lepădare de credință și sinucidere. Petru Apostolul dorea tot timpul să fie trup și suflet pentru Hristos și să facă orice pentru a-I fi bine-plăcut: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi-n temniţă şi la moarte” (Luca 22, 33), dar răspunsul Celui ce cunoaște inima și cugetul omului a fost: „mai înainte de a cânta cocoşul, tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine” (Matei 26, 34). Într-adevăr, Sfânta Scriptură confirmă plânsul și căința lui Petru și sinceritatea sufletului său atunci când „a plâns cu amar” (Matei 26, 75), fiind iarăși chemat la apostolie de către Domnul Hristos după Învierea Sa din morți: „Paște oile Mele!” (Ioan 21, 17)  – îndemn care a întărit credința Apostolului cu nădejde și cu dragoste, adeverite și împlinite prin curajul sfârșitului martiric al vieții sale duse pentru Dumnezeu. Atât Sinaxarul Bisericii Universale, cât și „Patericele” de pretutindeni sunt pline de numele celor care au ales viața veșnică în Hristos, fără a-și mai cântări (și auto-aprecia în stil narcisist) calitățile trupești și sufletești, precum vedem pe unii dintre creștini socotind că Biserica nu este vrednică de unii ca ei – prea valoroși pentru a sluji cu sfințenie credinței, Bisericii, Lui Hristos – uitând însă adierea de cânt a Duhului Sfânt: „Omul, ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului, așa va înflori.” (Psalmul 102, 15).

Pe de altă parte, păcatele urii, vicleniei, fățărniciei distrug credința sănătoasă și ne strivesc inima sub povara invidiei și a fiicelor acesteia, care nu suportă nicidecum binele aproapelui: „Şi văzând ucenicii, au murmurat: „Pentru ce risipa aceasta?, că mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor“ (Matei 26, 8-9). Zgârcenia și lăcomia, pline de otrava zavistiei, se ascund de fapt sub masca milosteniei ca virtute sufletească. Unde a dus „venirea în fire” după săvârșirea răului – s-a văzut cel mai bine în cazul lui Iuda Iscarioteanul („aruncând arginţii în templu, a plecat de acolo; şi ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27, 5)) care a pierdut toată nădejdea, credința și curajul răspunderii propriilor fapte, zicând „Greşit-am vânzând sânge nevinovat.” (Matei 27, 4-5). Din păcate, protagonistul acestei istorii tragice a reușit să câștige adepți până în zilele noastre, în care creștinii au o credință simplistă și nestatornică, lipsită de temeiul jertfirii de sine și al convingerii nezdruncinate că tot ceea ce ne încearcă este tocmai plata cuvenită pentru superficialitatea și păcatele noastre, din îngăduința Lui Dumnezeu, spre dojenire și îndreptare. Oare nu cumva toată fala și luxul unui trai deșănțat, marcat de laxitatea morală a tuturor plăcerilor de orice fel din care ne înfruptăm fără jenă sau căință, tot acest cumul al dorințelor nesănătoase stârnite dintr-o imaginație neînfrânată care ne împinge la patimi cu caracter inuman – oare nu cumva toate acestea zilnic Îl supără pe Dumnezeu? Iată, suntem pe acest pământ miliarde de suflete – fiecare gândind în felul lui, fiecare crezând că el are dreptate, că faptele lui sunt corecte, că închinarea lui este cea mai primită, că el deține dreptatea, că el e singurul care niciodată nu greșește - și că doar cei din jur sunt întotdeauna de vină! La unele ca acestea, Dumnezeu răspunde cu un singur cuvânt: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia” (Facere 6, 3). Pentru a ne ajuta să înțelegem ce vrea Hristos de la vameșul nostru suflet și de la fariseul nostru trup, Sfântul Apostol Pavel scrie: „iar dacă cineva ia parte la luptele atletice, nu e încununat dacă nu s-a luptat după legile acestora.” (II Tim 2, 5), „dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14), căci „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine.” (Galateni 2, 20). Și iarăși: „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii sau hrăpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Cor 6, 9-10) așa încât „în ea niciodată nimic întinat nu va intra.” (Apocalipsa 21, 27).

„Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 15)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Virtutea nerăutăţii mântuieşte

„Sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei.” (Mt. 13, 38)

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 3)

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine,

că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor!” (Mt. 19, 14)

„Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti.” (In. 6, 9)

„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. 9, 3)

„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb.

Dar cum vede el acum - noi nu ştim!” (In. 9, 20-21)

„Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii!” (In. 12, 36)

„Paşte mieluşeii Mei!” (In. 21,15)

„Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, pentru că - zic vouă: îngerii lor,

în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu!” (Mt. 18, 10)

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt. 5, 8)

„Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine - nu este vrednic de Mine!” (Mt. 10, 37)

„Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Mt. 10, 16)

„Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă unii către alţii, zicând: v-am cântat din fluier - şi n-aţi jucat;

v-am cântat de jale - şi nu v-aţi tânguit!” (Mt. 11, 16-17)

„Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară!”(Mt. 8, 12)

„Oricine va face voia lui Dumnezeu –

acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea!” (Mc. 3, 35)

Fără îndoială, forma practică de exprimare a spiritualităţii unui popor (fie creştin, fie păgân) este vrednicia sa morală. Vrednicie care presupune omenie, bunătate, onestitate, demnitate, bărbăţie, verticalitate. Şi, desigur, în primul rând – cinste. E ceea ce dă valoare profilului moral al oricărui om, al oricărei persoane umane, în societatea din care face parte.

Acest punct îl atinge Mântuitorul atunci când pronunţă cuvintele: „neam viclean şi desfrânat!” (Mt. 12, 39). Ceva mai târziu, şi Sfântul Apostol Pavel va atrage atenţia asupra însemnătăţii vieţuirii morale: „păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii!” (Rom. 2, 14). Din astfel de pricini, înţelepciunea populară a înţeles că cel mai important aspect legat de viaţa pământească ţine tocmai de strădania de a fi „om de omenie”. Iar aceasta pentru că toată mărirea cea lumească, toate dregătoriile, avuţiile şi comorile de aici sunt praf şi cenuşă în faţa veşniciei vieţii în Hristos la care am fost chemaţi cu toţii şi care va începe deplin din ceasul Înfricoşătoarei Judecăţi: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29), pentru că astfel „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor!” (Mt. 13, 43).

            Aşadar străduinţa de a fi drept şi osârdia de a fi viu pentru Dumnezeu reprezintă esenţa învăţăturii Evangheliei înseşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi!” (Mt. 26 ,41) şi a întregii propovăduiri apostolice: „Fiţi tari, neclintiţi!” (I Cor. 15, 58), „fiţi uniţi în cuget!” (II Cor. 13, 11), „fiţi buni între voi şi milostivi!” (Efes. 4, 32), „fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi!” (Tes. 5, 14), „fiţi, dar, cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni!” (I Pt. 4, 7), „fiţi treji, privegheaţi!” (I Pt. 5, 8). Sfântul Apostol Pavel  chiar compară lucrarea credinţei cu slujirea ostăşească, asemănând virtuţile cu armele de război: „Luaţi toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 13)„având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (Efes. 6, 14), „luaţi pavăza credinţei” (Efes. 6, 16), „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17). Ca orice alt lucru, şi acestea au un meşter, adică o rădăcină, un început al lor. Nu poţi să te naşti sfânt, drept sau bun doar pentru că aşa vrei tu, sau pentru că aşa ţi se cuvine ţie. O astfel de bogăţie nu poate proveni decât dintr-o zestre, anume cea a plămadei duhovniceşti din care ai fost făcut, adică a obârşiei cărnii şi sângelui din care te tragi, precum zice Psalmistul: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21, 10). Acest lucru îl mărturiseşte preotul ori de câte ori, în Slujba Sfintei Cununii, îi binecuvintează pe mire şi pe mireasă, pomenindu-i pe sfinţii strămoşi şi părinţi ai Bisericii lui Hristos: „Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebecca! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iosif şi pe Asineta! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta!” Nu degeaba şi Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe amândouă le-a blagoslovit!”, iar Isus, fiul lui Sirah, afirmă: „Binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie!” (Sir. 3, 9).

Din această perspectivă se cuvine să înţelegem cuvântul Mântuitorului: „sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei” (Mt. 13, 38), pentru că „  nu poate pom bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Şi de aceea se spune că fiii sunt oglinda părinţilor – întrucât părinţii înşişi sunt, de fapt, icoana copiilor lor. Virtutea nerăutăţii (adică a inocenţei, a desăvârşitei bunătăţi) se întemeiază pe acest avertisment al Mântuitorului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18, 3). Starea de pruncie este, de fapt, acea stare în care s-a aflat Adam din clipa în care l-a creat Dumnezeu şi până la căderea lui. O stare îngerească, o stare de transparenţă totală şi de iubire deplină pentru Dumnezeu, Cel care, zidindu-l pe om din ţărână cu propriile Sale mâini, a suflat asupra lui suflare de viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie !”(Fac. 2, 7).

Oare ce l-a făcut pe ucenicul lui Iisus să-I adreseze această întrebare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Mt. 18, 21), auzind apoi: „Nu zic ţie până de şapte ori - ci până de şaptezeci de ori câte şapte!” (Mt. 18, 22). Să fie, oare, răspunsul acesta o formă de nebunie, sau vreo ironie, o luare în râs a noastră de către Dumnezeu? Nu! Ci este chiar începutul mântuirii, acel ceva fără de care nimeni nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar iar acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta -  lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău - şi apoi, venind, adu darul tău!” (Mt. 5, 23-24).

Prin urmare, e cazul să fim cu toţii înţeleşi asupra acestui lucru - valabil pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile: să nu creadă cineva că, făcând răul – Dumnezeu îi va auzi şi îi va împlini rugăciunea! Abia aceasta este nebunie - şi osânda asupra lumii de aici: să socotim că Dumnezeu cugetă ca noi şi că, astfel, ne ascultă justificările lamentabil formulate după (ne)priceperea minţii noastre căzute şi întunecate: „Ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie!” (Ps. 49, 22). Nu întâmplător miezul Rugăciunii Domneşti înseşi se referă tocmai la acest lucru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” (Mt. 6, 12). Acesta pentru că, iată, dacă tu ţii minte răul altuia, atunci şi Dumnezeu îl ţine minte pe al tău; dacă tu ai ranchiună asupra cuiva – iaca, şi Dumnezeu are asupra ta! Faci tu pomenire de păcatul altuia? Atunci şi Dumnezeu îl va pomeni pe al tău! – precum ne-a şi zis prin gura proorocului Său, David: „Voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!” (Ps. 49, 22); şi precum David însuşi mărturiseşte: „Cu cel cuvios - cuvios vei fi; cu omul nevinovat - nevinovat vei fi; cu cel ales - ales vei fi; dar cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici!” (Ps. 17, 28-29).

Sigur, ar putea cineva să întrebe - cum să mai pricepem atunci învăţătura despre mântuire prin Sfânta Taină a Pocăinţei, întemeiată pe cuvântul rostit de Mântuitorul către Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ - vor fi dezlegate şi în Cer” (Mt. 18, 18). Aceasta nu înseamnă că cele ce ai spovedit s-au şters din zapisul diavolului? Şi atunci – cum să mai dai socoteală pentru ele dacă ai fost dezlegat din legăturile lor?!... Foarte simplu: aşa precum tu însuţi ţii minte toate relele pe care altul ţi le-a făcut ţie, tot aşa şi Dumnezeu ţine minte toate relele pe care tu le-ai făcut altora – şi pe care chiar tu însuţi le-ai şi mărturisit ! Nu degeaba ne-a învăţat Iisus: „iertaţi şi veţi fi iertaţi!” (Lc. 6, 37), căci „de nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre!” (Mc. 11, 26); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor!”(Mt. 7, 12) (ori binele, ori răul). Şi iarăşi: „v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi!” (In. 13, 15).

Ironia sorţii face că această doctrină revelată a creştinismului, cuvântul lui Dumnezeu către oameni, învăţătura Domnului Iisus Hristos Însuşi, ne cere încă şi mai mult de-atât: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi!” (Lc. 6, 27), „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Mt. 5, 44). Iar dacă cineva se va întreba până unde poate ajunge nerăutatea, va afla măsura tuturor măsurilor nerăutăţii în exemplul Patriarhului Avraam: acesta îl duce pe fiul său Isaac la junghiere fără a-şi pune măcar o clipă problema că Dumnezeu îi cere să-l sacrifice pe unicul său moştenitor: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” (Fac. 22, 8). Mai apoi, şi Sfântul şi Dreptul Iov cel mult-răbdător, zăcând gol şi bolnav pe grămada de gunoi, pronunţă acel cuvânt care avea să străbată miile de ani de istorie a umanităţii: „Domnul a dat - Domnul a luat! Precum a socotit Domnul, aşa s-a şi făcut - fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). La rândul său, Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan trăieşte această stare a veşnicei împărăţii a iubirii atunci când, omorât fiind cu pietre de iudei, în chinuri şi durere aflându-se, strigă către Cel Preaînalt: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). Toate acestea pentru că iubirea supremă pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, răstignit pe Cruce, ţintuit în cuie, zdrobit sub greutatea muntelui păcatelor întregii omeniri, avea să înalţe către Cer doar sfânt cuvânt de rugă de iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).

Cu adevărat nerăutatea este starea în care Adam putea să stea „la sfat” cu Dumnezeu fără să se sfiască de măreţia Lui de neînchipuit şi fără să simtă vreo frică de Acesta. Scris este: „Nu poate vedea omul faţa Mea - şi să trăiască!” (Ieş. 33, 20). Şi totuşi, iată că Adam nu a murit stând la sfat cu Dumnezeu, faţă către faţă, ci a murit tocmai atunci când nu a mai văzut faţa Domnului din pricină că, auzind paşii Lui prin Rai, s-a ascuns de El cuprins de teamă şi de ruşine! Cu puţină străduinţă, am putea desluşi în acest cuvânt revelat un tainic îndemn dumnezeiesc de a-i face pe oameni să-şi dorească încă mai mult să-L descopere pe Cel ce este însăşi viaţa lor… Spune Hristos: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul - decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni -  decât numai Fiul - şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere!” (Mt. 11, 27). Ceea ce înseamnă că, pentru a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Adam, avem nevoie de înfierea Lui; trebuie ca noi înşine să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, prin credinţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 8). Altfel, rămânem în starea celor care „au ochi şi nu văd, au urechi, dar nu aud!” (Ier. 5, 21), pentru că nu pătrund niciodată dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor: „vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29) deşi „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt!” (Ps. 81, 6).

Dar oare de ce nerăutatea se leagă de starea de pruncie, de sfânta nevinovăţie? Nici până în ziua de astăzi nu a putut încă cineva să explice de la cine ştie pruncul să sugă laptele din sânul mamei. Şi nici de unde sau din ce sau de la cine îi vine unui nou-născut priceperea, puterea de a cunoaşte lumea dimprejurul său. Ce anume îl face să se oprească din plâns şi să tacă molcom, cuibărit în braţele ocrotitoare ale mamei. Ce îl face să zâmbească fericit – şi cui. Oare ce e mai greu de aflat şi de descoperit – undele de energie care nu se văd sau sensul unor lucruri atât de vizibile – şi despre care, de fapt, nu putem spune nimic lămuritor?!...

Cine poate explica ce este inocenţa? Ce este puritatea? Ce este gingăşia? Ce este tandreţea? Ce este fecioria ca stare duhovnicească a sufletului? Sau ce este sfiala care îmbujorează chipul? Care medic celebru sau savant de renume a reuşit să explice cum anume mintea se uneşte cu inima, puterea înţelegătoare cu puterea simţitoare a sufletului – şi astfel unite, torc rugăciune, dor şi iubire, nutrind simţământul Frumosului, al Binelui, al Adevărului si al Dreptăţii? Cine poate explica cum se naşte muzica sau poezia? Sau cum iau fiinţă virtuţile în inima omului?...

Oricum ar fi, nimeni nu poate nega că în adâncul sau la rădăcina tuturor acestor lucruri stă nerăutatea. Câte pilde nu ne dau în acest sens „Vieţile Sfinţilor”, arătându-ne cum, prin credinţă dreaptă din inimă curată, ia naştere minunea! Din inima curată se arată lumii Dumnezeu. Din mintea luminată străluceşte Lumina Dumnezeirii Înseşi. Cu câtă inocenţă şi simplitate săvârşeau sfinţii minuni uimitoare, şi cu câtă naturaleţe priveau toate cele ce se petreceau sub ochii lor, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu! Este acelaşi fel sfânt şi curat de a privi lumea şi viaţa care I-a fost propriu lui Iisus pe tot parcursul întregii Sale lucrări mântuitoare pe pământ: „Dacă am vorbit rău - dovedeşte ce este rău; iar dacă am vorbit bine - de ce Mă baţi?” (In. 18, 23); „ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi! În fiecare zi şedeam în Templu şi învăţam - şi n-aţi pus mâna pe Mine!” (Mt. 26, 55). Pentru că minunile înseşi erau rodul credinţei, al ascultării desăvârşite şi al încrederii depline în faptul că Tatăl le face: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat! Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis!” (In. 11, 41-42); „Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească!” (In. 17, 1).

Iată, toate ale vieţii noastre se petrec cu repeziciunea cu care timpul trece pe lângă noi - iar noi pe lângă el. Puterea de a fi şi de a-l trăi ne-o dă rugăciunea: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33, 1). „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17) pentru că „fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu!” (Rom. 14, 12). „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală!” (Mt. 12, 36). Şi iarăşi: „Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală!” (Ps. 72, 7), şi astfel „la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui” (Sir. 11, 29). Unde este inocenţa atunci când te lăcomeşti?! Atunci când pofteşti cu mârşăvie, cu egoism şi cu trufie, ca pe toate să le consumi doar tu, hrănindu-ţi astfel „eu”-l propriu si sporindu-i vanitatea?! Unde este nerăutatea din sărutul viclean (ca cel dat lui Iisus de către Iuda vânzătorul), sau din cel pătimaş, care ascunde in el doar pofta turbată a cărnii, însemnând dezlănţuirea dobitocului din tine: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps. 48, 21); „că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta!” (Ps. 72, 22). Şi de câte astfel de manifestări ale lăcomiei fără saţ, ale poftei bolnave de plăceri nestăpânite, ale dorinţei răutăcioase de mărire, de putere şi de avere, ale mândriei de a fi numai tu pe pământ – nu e plină lumea?!... Ce să fii? Ceea ce, de fapt, nu eşti?! Şi cum să fii? Aşa cum nu poţi fi?! Doar pentru ca să te privească cei din jur aşa cum îţi doreşti tu – şi cum n-ai să reuşeşti niciodată să fii?!... Doar ne-a vestit Hristos: „care dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Mt. 6, 27).„De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri!” (Lc. 12, 3). Căci „El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El!” (Dan. 2, 22). Pentru că „nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului!” (Ps. 138, 15). „De cele ascunse ale mele - curăţeşte-mă!” (Ps. 18, 13); „oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii!” (Ps. 43, 23) şi „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie!” (Ps. 50, 7).

Suntem atât de goi, atât de ridicoli şi de lipsiţi de noimă fără Dumnezeu, încât şi după noi poate striga oricine: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9). Încotro, omule? Pe ce cale apuci? „Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire!” (Mt. 7, 13) - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14 ,6). Şi de aceea ne îndeamnă Iisus: „Umblaţi cât aveţi Lumina - ca să nu vă prindă întunericul!” (In. 12, 35); „cât aveţi Lumina - credeţi în Lumină pentru ca să fiţi fii ai Luminii!” (In. 12, 36). Căci fără Lumina Sfintei Treimi, „omul - cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143, 4). Şi totuşi, cât de simplu şi frumos ne cheamă Hristos la mântuire, şi cât de uşor poate fi practic trăită şi împlinită această chemare prin blândeţe şi smerenie, prin bunătate şi răbdare, prin  credinţă şi nerăutate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre! Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară!” (Mt. 11, 29-30). „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37), pentru că „n-am venit ca să judec lumea - ci ca să mântuiesc lumea!” (In. 12, 47). Deşi „s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec!” (Is. 6, 10). Dar „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui!” (In. 8, 29). „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?!” (Mt. 7, 11).
(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi)

 

Credinţa strâmbă care nu ne mântuieşte

„Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7, 21)

„Adevărat zic vouă: mai înainte de a trece cerul şi pământul,

o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate!” (Mt. 5, 18)

„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor face semne şi minuni ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22)

„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!» Dar atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.

Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!»” (Mt. 7, 22-23)

„Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8)

„Iar mie - să nu-mi fie a mă lăuda

decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6, 14)

„Nu eu mai trăiesc - ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2, 20)

Deşi au trecut două milenii de când au fost scrise, epistolele Sfântului Apostol Pavel îşi păstrează până astăzi întreaga valoare literară, morală şi duhovnicească care le-a consacrat în istoria cugetării umane ca adevărate capodopere ale gândirii şi reflexiei teologice universale. Harul de care sunt pline a hrănit şi hrăneşte încă generaţii întregi de creştini dornici de mântuirea pe care o aduce omului apropierea de Dumnezeu şi unirea cu El prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, prin moartea Lui izbăvitoare din robia iadului şi prin învierea Lui dătătoare de viaţă veşnică: „Dacă Hristos n-a înviat - atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15, 14); dar, pentru că Hristos a înviat cu adevărat, de aceea „cel ce va crede şi se va boteza, acela se va mântui.” (Mc. 16, 16).

Învăţătura de-minte-luminătoare şi de inimi curăţitoare aSfintei Evanghelii este astfel întemeiată pe şi are putere tocmai prin realitatea minunilor dumnezeieşti şi desăvârşirea operei mesianice prin Persoana lui Iisus Hristos. Şi totuşi, de atunci şi până astăzi, lumea încă adastă departe de Dumnezeu, pururea fiind supusă unei multitudini de transformări care, însă, nu întotdeauna o apropie de El. Nu degeaba a rostit Hristos acele cuvinte aspre, de certare, faţă de această atitudine de nepăsare şi dispreţuire a Revelaţiei Dumnezeieşti prin uşurătatea dedării la păcate: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?!” (Lc. 9, 41). Şi, de aceea, a şi adăugat apoi acel avertisment adresat tuturor celor care vor nesocoti cu ştiinţă şi voinţă lucrarea divină de mântuire a umanităţii: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26), după cum: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor - şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc. 12, 8). La rândul său, marele Pavel (cel supranumit „Apostolul neamurilor”) mărturiseşte neputinţa, slăbiciunea şi coruptibilitatea firii omeneşti căzute din harul comuniunii cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului, în cuvinte de un dramatism incontestabil, propriu doar zbuciumului interior al conştiinţei: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc!...” (Rom. 7, 19). Evident, prin astfel de cuvinte, nu intenţionează nici să certe, nici să mustre, ci doar să îndrepte abaterile cauzate de trândăvie şi nepăsare.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în cartea sa intitulatăFaptele Sfinţilor Apostoli, consemnează îndemnul stăruitor şi categoric pe care Sfântul Apostol Petru, verhovnicul Apostolilor, l-a adresat bărbaţilor israeliţi: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean!” (Fapte 2, 40). Cu atât mai mult cu cât acestea se petreceau într-o vreme în care pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului, în ziua Cincizecimii, sfinţise lumea cu lumina Sa, astfel încât minunile deveniseră ceva obişnuit, iar sufletele creştinate prin Botez (numite până astăzi „luminate”) trăiau din plin taina credinţei celei adevărate ce strălucise în bezna istoriei, aducându-i pe oameni la închinarea nedespărţitei Sfintei Treimi: „tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi” (Fapte 2, 43). Aceste minuni se săvârşeau prin lucrare divină tocmai spre zidirea sufletească a celor mulţi care vedeau, credeau şi se converteau la Adevăr, devenind prin Sfântul Botez, fii ai Bisericii.

Au fost însă şi cazuri (pe care le-am putea numi pedagogice şi pilduitoare) de pedepsire aspră şi necruţătoare a celor care, cu cuget viclean şi îndoielnic, nesocoteau în chip sfidător lucrarea Duhului Adevărului prin Sfinţii Apostoli, aşa precum s-a întâmplat cu soţii Anania şi Safira, care s-au înţeles între ei să ascundă o parte din câştigul bănesc dobândit din vânzarea unei ţarini („Anania cu Safira, femeia lui, şi-au vândut ţarina şi au dosit din preţ” - Fapte 5, 1-2), astfel încât au căzut morţi la picioarele Apostolului Petru, - cât şi cu Simon magul, cel blestemat pentru duhoarea cugetului său ce năzuia să dobândească darul Duhului Sfânt în schimbul unei sume de bani: „Simon, văzând că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani” (Fapte 8, 18). Din astfel de situaţii şi întâmplări descoperim faptul (deosebit de important) că omul participă la actul credinţei prin propria sa voinţă liberă, pe de o parte, iar pe de altă parte că trăirea acestei credinţe izvorăşte din lăuntrul cel mai adânc al sufletului său, care se cuvine astfel să fie curat şi luminat, căci „dacă lumina care e în tine este întuneric - atunci întunericul … cu cât mai mult!” (Mt. 6, 23); „când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Lc. 11, 34).

Principalele două astfel de fuioare de întuneric duhovnicesc ce au frământat şi chinuit veacurile de istorie a creştinătăţii au fost patima arghirofiliei (sau a iubirii de arginţi) şi păcatul simoniei (al „cumpărării” cu bani a dregătoriei preoţeşti în vederea agonisirii ulterioare de foloase materiale). Prevăzând astfel de abateri grave de la slujirea Adevărului şi de neorânduieli hulitoare ale sfinţeniei Dreptăţii, (pentru a-i feri de sminteală) Duhul Sfânt i-a vestit de mai înainte despre acestea pe cei credincioşi, prin vasele Sale alese, Apostoli şi Prooroci. Hristos Însuşi ne învaţă: „În zilele acelea se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22); „feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15), iar Sfântul Apostol Pavel îi avertizează şi el pe preoţii Bisericii: „vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20, 29). Într-o asemenea situaţie s-au aflat chiar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în cetatea Filipi, atunci când s-au văzut vădiţi („propovăduiţi” şi „mărturisiţi”) ca slujitori ai Adevărului chiar de către un duh pitonicesc prin gura unei slujnice care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind (lucrare care în creştinism nu are deloc sens mântuitor): „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii !” (Fapte 16, 17). Astfel de ispitiri viclene, aducătoare de înşelare demonică în sufletele creştinilor, se petrec până azi.

Afirmând, vestind şi întărind adevărul de credinţă al Bisericii lui Hristos (primit prin Descoperire Dumnezeiască, formulat, tâlcuit şi prezentat lumii de Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice ale primului mileniu de după Hristos), Sfântul Apostol Pavel arată în cuvinte simple taine uriaşe: „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă!” (I Tim. 3, 16), atrăgând însă atenţia asupra faptului că  „cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor. 2, 4-5). Şi de aceea îndemnul următor este unul la prudenţă răbdătoare şi chibzuire dreaptă spre ferirea de vătămările cele sufleteşti: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (II Tim. 2, 16); „fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim. 2, 23).

Astfel, conform Sfântului Apostol Pavel, la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” (Fapte 16, 30), răspunsul este: „Crede în Domnul Iisus - şi te vei mântui şi tu şi casa ta!” (Fapte 16, 31). Răspuns deplin întemeiat pe credinţa statornică şi nezdruncinată a Bisericii în cuvântul de îndemn al Mântuitorului ei: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12, 32), căci „pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor biru !” (Mt. 16, 18).

Tocmai din pricina multitudinii de nenumărat a feluritelor ispitiri demonice care aveau să ia cu asalt viaţa Bisericii lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi îndeamnă pe fiii acesteia la trezvie duhovnicească: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Dintr-o asemenea lucrare îndelung-ostenitoare (şi mult-pătimitoare întru răbdare) de confruntare cu duhurile rele ale întunericului diavolesc, s-au scris mulţimeapatericelor şi a vieţilor de sfinţi, nu atât cu cerneală, cât cu sudoarea nevoinţelor, şi cu sângele muceniciei, care au curs după căderea lui Adam din Rai: „satana însuşi se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îi avertizează pe cei slabi în credinţă şi superficiali în trăire că  „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12), urmând prin aceasta marelui David, Regele lui Israel, care vesteşte în Duhul Sfânt: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime !” (Ps. 55, 2). Şi poate tocmai din pricina aceasta, în mintea oamenilor căzuţi din cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi din harul iubirii recunoscătoare pentru El, urmarea lui Hristos pe calea Crucii este până astăzi „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).

În vremea noastră se poate spune că trăim cu toţii într-o societate a cărei moralitate se află în cădere liberă de la valorile Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Secolul care a trecut a fost numit chiar „secolul vitezei” – poate ca o ironie involuntară la adresa manierei publice de tratare a tainei creştinătăţii „din fugă”, cu superficialitate şi dezinteres, cumva la capitolul „Diverse”. Am putea compara creştinătatea contemporană cu o imensă coadă de păun, bogată în forme, culori şi nuanţe, dar răspândită în nenumărate direcţii divergente. Aceasta, deşi Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6). Iar pentru acest cuvânt al Său mărturiseşte Duhul Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii prin rugăciunea făcută de urmaşii Sfinţilor Apostoli, arhierei, preoţi şi diaconi, în Numele Dumnezeului închinat şi slăvit în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt; dar creştinii atâtor confesiuni, denominaţiuni şi secte nu mai au ochi să vadă aceasta…

În plus, modele veacului nesocotesc flagrant învăţăturile Scripturii, garnisind mintea atâtor liber-cugetători cu expresii slabe şi concepte vide de conţinut spiritual, de genul „gândire pozitivă”, „gândire negativă”, „capacitate energetică”, „încărcare astrală”, „încărcătură pozitivă” şi multe altele, nesocotind de fapt cuvântul Mântuitorului Însuşi:  „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da - da; iar ceea ce este nu - nu; ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este!” (Mt. 5, 37). Ba, mai mult, cu timpul au proliferat în societatea noastră (zisă „creştin-ortodoxă”) tot felul de superstiţii penibile şi doctrine „magice” ezoterice (când „albe”, când „negre”), ajungându-se treptat chiar şi la „incantaţii” vrăjitoreşti şi practici „şamanice”, una mai elucubrată decât alta, promovate de şarlatani lipsiţi de scrupule, pretinşi „maeştri” spirituali – în fond nimic altceva decât unelte satanice provocatoare de dezbinare şi sminteală în turma cea cuvântătoare a Mântuitorului Hristos: „pui de vipere - cine v-a învăţat  să fugiţi de mânia ce va să fie?!...”(Mt. 3, 7).

Iar ceea ce reprezintă punctul culminant al acestei întunecări duhovniceşti (care invadează din ce în ce mai mult sufletele creştinilor) este considerarea vredniciei lucrării preoţeşti (cu putinţă de primit doar în Sfânta Taină a Hirotoniei) ca o „meserie bănoasă”, profitabilă, numai bună de agonisit (pe seama ei) uriaşe câştiguri băneşti şi foloase materiale, uitând atât cuvintele Mântuitorului: „Eu v-am ales pe voi !” (In. 15, 16), „vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19), „primiţi Duhul Sfânt: cărora veţi ierta păcatele - le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine - vor fi ţinute!” (In. 20, 22-23), cât şi îndemnurile Apostolului Său: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora” (I Tim. 5, 22), „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), ca „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23) „să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5); „luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi !”(Fapte 20, 28). De aceea, cel dintâi lucru care aduce pierderea mântuirii este abaterea de la adevărul de credinţă. Strigă Apostolul: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine!” (II Tim 1, 13); „de omul eretic (după întâia şi a doua mustrare) depărtează-te!” (Tit 3, 10), pentru că la vremea de apoi „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme!” (II Tim. 4, 3-4).

Toată această subtilă lucrare a diavolului, posibilă prin adoptarea a ceea ce greşit s-a înţeles ca „toleranţă” sau „îngăduinţă” (ori, cu un cuvânt mai modern, „diplomaţie”), a slăbit  atât autoritatea morală şi spirituală a Bisericii, cât şi autoritatea şi receptarea adevărului cuvintelor Scripturii înseşi în sufletele oamenilor. Zicerea hâtră (şi nu prea elegantă) - „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, e o sintagmă populară vinovată de compromis moral în faţa Mântuitorului răstignit pe Cruce. Şi de aceea, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri!” (Lc. 9, 26).

Din nefericire, din ce în ce mai mult, creştinii „practicanţi” (adică cei care îşi asumă în viaţa lor deopotrivă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, Cununia şi Spovedania şi Maslul) nu mai caută esenţa şi miezul de foc al credinţei. Viaţa lor tinde să devină un soi de „troc” cu Dumnezeu: „eu mă rog – Tu dă-mi !”. Într-o astfel de perspectivă, slujitorii hirotoniţi şi afierosiţi ai Adevărului mai îndeplinesc doar rolul unor „distribuitori de bine”, un fel de comercianţi de confort spiritual, nefiind în nici un caz chemaţi să mustre păcatele, să dojenească păcătoşii sau să îndrepte năravurile – deşi Sfântul Prooroc Isaia, vestindu-l pe Sfântul Ioan Botezătorul ca slujitor al Adevărului, striga: „Este glasul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !»” (Lc. 3, 4). Acum la modă mai sunt doar „clarvăzătorii”, acei preoţi care îţi spun ei ce se întâmplă în viaţa ta - de parcă aceasta ar şti-o ei, nu Dumnezeu: „înaintea lui Dumnezeu - şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi!” (Lc. 12, 7). Treptat, s-a alunecat într-un fel de „contabilitate” duhovnicească a rugăciunii („atâta am făcut, atâta am citit, atâta am postit, atâta m-am rugat, atâta am dat – cam atâta trebuie să-mi iasă!”), iar credinţa a ajuns să fie măsurată cu „tablaua”, cu „ansa”, în „unde de bioenergie”, şi să fie exprimată în „chakre” şi „mantre” (una mai „eficientă” decât alta) accesibile doar prin „iniţiere” specială şi aducătoare de „iluminare” aparte – toate acestea nefiind altceva decât surogate spirituale rezultate dintr-un amestec de necredinţă şi superstiţie, într-un amalgam de păgânisme orientale, în fapt o tendinţă socială generalizată de religiozitate bolnavă de fariseism şi vinovată de ignoranţă şi incultură: „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!” (Lc. 3, 9). Zaţul cafelei, tarotul, zodiacul şi astrologia au devenit (în mintea creştinului contemporan) mai tari decât Scripturile Profeţilor şi Apostolilor, mai presus decât Evanghelia însăşi: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii!” (Ps. 2, 4), „unii ca aceştia sunt nori fără apă purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi” (Iud. 1, 12); „temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena!” (Mt. 10, 28). Într-o societate modernă, zisă „educată”, „culturalizată” şi „ştiinţifică” (aflată în plin proces de globalizare), ne confruntăm din ce în ce mai aprig cu o mentalitate bolnavă, otrăvită adânc de veninul muşcăturilor atâtor capcane diavoleşti … „Hristos va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12).

Dar câte nu s-ar putea scrie despre astfel de lacune şi carenţe ale vieţii creştineşti de obşte, multe dintre acestea fiind  confirmate chiar de către unii slujitori (nepregătiţi corespunzător) ai Sfântului Altar, care încuviinţează enoriaşilor lor astfel de slăbiciuni. Sub nici o formă slujitorul lui Dumnezeu nu are binecuvântarea Stăpânului său să stea „la sfat” cu potrivnicul diavol, ci trebuie să-l respingă de îndată categoric: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!»” (Lc. 4, 8). Aceasta pentru că propovăduirea de către unii slujitori ai Bisericii a credinţei în farmece, vrăji, descântece, acte de magie şi de aşa-zisă „putere” a diavolului către enoriaşii lor (umplându-le astfel sufletele de o frică patologică de demoni mai mare decât binecuvântata şi mântuitoarea frică de Dumnezeu – „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu!” – Is. 1, 14), nu reprezintă altceva decât o hulire neruşinată  a puterii cuvântului lui Dumnezeu lucrător din Sfânta Evanghelie. Creştinii sunt îndemnaţi la biruinţă: „Îndrăzniţi - Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33); „bateţi şi vi se va deschide!” (Lc. 11, 9); „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi!” (Mt. 21, 22); „orice veţi cere întru Numele Meu - aceea voi face!” (In. 14, 13); „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37). „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 3); „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) şi „dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (II Tim. 2, 11)căci „dreptul din credinţă va fi viu!” (Avac. 2, 4).

„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni …” (Rom. 1, 22) – la aşa ceva duce credinţa strâmbă, falsă, adaptată după poftele inimii celui care ascultă şi interesele celui care o propovăduieşte, uitând că învăţăturile Scripturilor Sfinte sunt inspirate de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede: iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul din credinţă va fi viu!»” (Rom. 1,16-17). Odată decăzută şi strâmbată, învăţătura de credinţă naşte monştri, precum somnul raţiunii înseşi. Aşa s-au ivit ordiile de cârtitori şi clevetitori, toţi aceia care (arşi de focul cuvântului lui Dumnezeu) îşi ascund patimile sub insultele calomnioase la adresa Bisericii, a dogmelor, a canoanelor şi a învăţăturilor ei, zadarnic străduindu-se să contrazică Adevărul cu mulţimea minciunilor lor. Sfântul Apostol Pavel a prevăzut această potrivnicie încă de acum două mii de ani, vădind-o cu toată puterea în epistola sa către romani: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni!” (Rom. 1, 22), „de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului - Care este binecuvântat în veci! Amin! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea, şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta judecată a lui Dumnezeu (că cei ce fac unele ca acestea vrednici sunt de moarte), nu numai că fac ei înşişi acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac!” (Rom. 1, 24-32).

Dar scris este - şi rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21, 33).

( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)