Pescuirea de oameni - talant şi lucrare pentru Dumnezeu

„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins.” (Lc. 5, 5)

„După cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Lc. 5, 5)

„Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.” (Mt. 25, 14)

„Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui.” (Mt. 25, 15)

„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă,

peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21)

„Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?” (Mt. 25, 26)

„Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua!” (Mt. 25, 29)

„Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară!” (Mt. 25, 30)

„Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând:

Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8)

„A zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” (Lc. 5, 10)

Problema chemării lăuntrice la mântuirea în Hristos reprezintă preocuparea de căpătâi a oricărui creştin botezat în Numele Sfintei Treimi şi altoit în trunchiul viei-Hristos: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). De-a lungul veacurilor creştine toţi sfinţii, teologi cu viaţa şi cu ştiinţa şi trăitori ai tainei îndumnezeirii firii omeneşti, au experiat întâlnirea cu Hristos Cel înviat în mod mistic sau duhovnicesc. Evident, vorbirea despre Dumnezeu nu este unul şi acelaşi lucru cu trăirea în Dumnezeu; experienţele spirituale ale marilor mistici ai Bisericii au demonstrat aceasta pe tot parcursul istoriei creştinătăţii. Anume că - cel care L-a întâlnit pe Dumnezeu fie şi numai o singură dată, nu-L va mai putea uita niciodată: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49, 15). Poate tocmai din acest motiv a şi rostit Mântuitorul Iisus Hristos aceste cuvinte: „cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor, iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 19).

Ca drept dovadă că Sfânta Evanghelie consemnează limpede răspunsul Stăpânului la osteneala slujitorului: „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu!” (In. 12, 26). Iar ca şi cuvânt de răsplătire auzim un îndemn de laudă şi de apreciere: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău!” (Mt. 25, 21). Oare poate fi o izbândă mai mare ca aceasta – ca bucuria mântuirii să o faci părtaşă chiar izvorului din care ea provine, şi anume la bucuria Domnului Dumnezeu? Scris este: „aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 7). Dacă pentru un păcătos întors de la minciună la adevăr şi scos de la întuneric la lumină saltă cerul de bucurie, oare cu cât mai mult fi-va slăvită odihna dreptului plăcut lui Dumnezeu? „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 6).

„Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). Sfinţii Părinţi ne învaţă că o singură floare din Rai este mai scumpă decât toate bogăţiile pământului. Şi totuşi noi, oamenii, pământeşti şi stricăcioşi fiind, în loc să fim extaziaţi de puterea făcătoare de minuni a rugăciunii către Dumnezeu sau uimiţi înaintea moaştelor sfinţilor plini de darurile sau harismele Duhului Sfânt, ne trezim extaziaţi privind cu poftă nesăţioasă strălucirea înşelătoare a lucrurilor materiale, făcute de mâini omeneşti – care nu au nici viaţă nici veşnicie, ci sunt pieritoare; ba chiar valoarea lor însăşi nu stă nicidecum neapărat în utilitatea lor, ci este dată tot de inteligenţa minţii geniale a omului care le-a născocit. Dar dacă Dumnezeu n-ar fi dăruit El Însuşi această inteligenţă şi inventivitate şi putere copilului Său, omul, ele nici măcar nu ar fi existat! La unele ca acestea glasului Regelui Prooroc Solomon exclamă: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Eccl. 1, 2). Iată glasul Domnului: „O, omule! Nu ţi-am dat ştiinţă şi tehnică pentru ca să fugi de Mine, ci ţi le-am dat pe toate în stăpânire tocmai pentru ca să Mă poţi cunoaşte şi să te apropii mai uşor de Mine şi de Cer…”.

Pentru a pune în cumpăna judecăţii din conştiinţa de sine a omului aspectul material-pământesc şi pe cel nematerial-duhovnicesc al vieţii, Fiul lui Dumnezeu rosteşte următoarea întrebare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26), continuând apoi cu îndemnul la chibzuinţă şi înţelepciune: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură!” (Mt. 6, 20). Pentru toate aceste bogăţii ale lumii (doar de Dumnezeu ştiute şi cunoscute) Sfânta Evanghelie reprezintă cea mai puternică mărturie cu privire la necunoaşterea de către om a tainelor lui Dumnezeu.

Şi astăzi, după douăzeci de veacuri de luptă îndârjită împotriva păcatului, Biserica lui Hristos scoate în apărarea sufletului omenesc toate armele duhovniceşti şi resursele spirituale posibile: în primul rând Euharistia, Jertfa liturgică, iar apoi catehizarea prin intermediul seminariilor şi al facultăţilor teologice, afirmarea existenţei lui Dumnezeu în sufletele copiilor prin munca profesorilor de religie, dar şi mijloacele moderne de comunicare în masă cu scopul de a face auzit în societate glasul Bisericii şi voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Dar lupta acerbă cu păcatul se dă mai ales prin sfinţiţii slujitori şi duhovnici, care au datoria şi menirea de a face auzit în lume (prin predica de la amvonul bisericii şi prin conferinţele de la catedra şcolii) răsunetul de trâmbiţă al glasului Scripturilor. În acest sens cuvântul preotului trebuie să evoce profetic strigătul din veac al Arhanghelului la ceasul înfricoşătoarei răzvrătiri a îngerilor: „Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!” (Sfânta Liturghie) căci chiar dangătului clopotului din turlă nu este altceva decât glasul Bisericii biruitoare a Sfinţilor din Cer, care umplu văzduhul cu lauda lor heruvimică şi serafimică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Is. 6, 3). Dar dacă ne imaginăm că totul ar fi perfect în viaţa noastră, atunci ne izbim de cuvintele Mântuitorului care ne avertizează categoric: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt. 20, 22).

Ca drept dovadă că şi azi, la început de veac şi de mileniu (deja al treilea de la Hristos), atunci când sunt întrebaţi de ce sunt ortodocşi, creştinii noştri nu sunt în stare să răspundă clar şi teologic ci, precum neştiutorii de carte, afirmă cu seninătate: „pentru că aşa a dat Dumnezeu!” sau „pentru că aşa am văzut la părinţii noştri!” ori „pentru că m-a dojenit cutare să am grijă de suflet să nu ajung în iad, pentru că nu-i bine ce fac!”. La o astfel de ignoranţă amorfă, de cele mai multe ori li se dă un răspuns direct pe măsura nepăsării, a lenei şi a necunoaşterii lor de Dumnezeu: „Ei, ce – s-a întors vreodată cineva de pe lumea cealaltă ca să ne spună ce-i acolo? Nu ştie nimeni dacă dincolo de mormânt mai e ceva; aici şi acum sunt şi Raiul şi iadul!”. Pentru unii ca aceştia Sfintele Scripturi vestesc: „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16). Aşa se face că nepăsătorii moderni ai contemporaneităţii, prinşi în mreaja încâlcită şi sufocantă a agoniselii materiale deşarte, au în faţă două căi lungi, pustii şi lipsite de indicator: omul merge unde vrea ! Cea dintâi este cea de la urechi la inimă – pentru a voi şi a simţi nevoia de chemare la lucrarea cuvântului lui Dumnezeu (şi care constă de fapt în pătrunderea în adâncimile tainelor lucrării Lui în lume); cea de a doua cale este cea de la inimă la faptă: pentru că mulţi aud cuvântul lui Dumnezeu, le sună plăcut în urechi, li se pare că este frumos şi că dă îndemn la curaj şi la voinţă – dar nu chiar atât încât să-l împlineşti practic, cu fapta, cu aplicare directă şi imediată în viaţa ta personală. Iar aceasta pentru că nici nu simţi nevoia de a te implica în ascultarea de voia lui Dumnezeu şi nici nu ai acea sensibilitate lăuntrică a inimii care să te apropie de El pentru a conlucra cu Dânsul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).

La un moment dat Mântuitorul Hristos ne dezvăluie măsura ignoranţei mulţimilor cu privire la cunoaşterea dogmei Sfintei Treimi, zicând: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27) – desemnând prin aceasta pe omul sfinţit prin credinţă. În cazul Sfinţilor Apostoli, mărturia cu privire la ei provine chiar din gura Mântuitorului: „de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10). Iată, aşadar, noua autoritate a Bisericii lui Iisus Hristos: apostolia. Astfel, Biserica este „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” (Simbolul Credinţei), „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15) şi dumnezeiască, „câştigată cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28); va fi întemeiată după Înălţarea cu trupul la Cer a lui Iisus, la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, atunci  când apostolii „s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2, 4). Prin aceasta Biserica devine forul spiritual suprem al istoriei, cu autoritate profetică, apostolică, şi evanghelică: „Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut” (Mc. 3, 14-19). Pe lângă faptul că i-a numit „apostoli” şi „pescari de oameni”, i-a mai numit şi ucenici: „zis-a Domnul către ucenicii Săi” (Lc. 17, 1).

Această noţiune de „ucenicie” în viaţa duhovnicească face trimitere nemijlocită la prietenie şi bunătate, la apropiere şi cunoaştere, la conlucrare şi descoperire: „căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27). Dintr-o asemenea stare încep să rodească darurile sau talanţii, care se regăsesc în toţi oamenii pământului (indiferent de neam, de cultură sau de pregătire intelectuală). Iar talantul poate fi material (ţinând de cultura şi educaţia lumească) sau spiritual, de natură sacramentală duhovnicească. În cazul acesta vorbim de harisme, care sunt o manifestare a Duhului Sfânt prezent în inima omului, în trupul şi în sufletul lui: „ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă !” (In. 10, 10). „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22): iată, la prima vedere un mod gratuit de a dărui; numai că, la o analiză mai atentă, se dă pentru că: „sunteţi ucenicii Mei” (In. 13, 35) şi „apostoli ai lui Hristos” (I Tes. 2, 6). Mai mult, tot prin lucrare dumnezeiască, face apostolilor un dar de pricepere unic în lume şi în istorie: „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45); pe lângă faptul că deja le rânduise să vadă cu proprii lor ochi toate minunile şi tămăduirile din anii de activitate mesianică, zicându-le: „Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi!” (Lc. 10, 23). Este evident faptul că posibilitatea de a contempla, ca martori oculari şi trăitori direct implicaţi, tainele dumnezeieşti – nu a fost dată oricui. De altfel câţi dintre fii oamenilor nu şi-ar fi dorit să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, vorbind, dormind, lăcrimând, săvârşind minuni sau rugându-Se Tatălui Celui care-L adeverea la Iordan şi pe Tabor, şi-L preamărea la Răstignire, Înviere şi Înălţare. De aceea ne spune Scriptura despre apostoli că „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 52-53).

Poate că într-adevăr nu au depus prea mari eforturi pentru dobândirea unor asemenea daruri, dar Dumnezeu avea să îngăduie asupra lor destule ispite şi încercări. În acest sens, spaima, frica îndurată de ei la răstignirea Domnului, ne-a arătat tuturor că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8), iar asta nu pentru a desconsidera harul sau lucrarea Duhului Sfânt, ci pentru a scoate în evidenţă faptul că osteneala în via lui Hristos sau pe ogorul Domnului nu e după daruri, ci e după credinţă. În învăţăturile Sale Hristos afirmă nu doar o dată: „şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa!” (Mt. 21, 21). Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu cei din pilda talanţilor: cel cu cinci şi cel cu doi talanţi s-au ostenit şi i-au înmulţit, aducând prin osteneala lor alţi cinci, respectiv doi talanţi, făcând aceasta din convingere şi cu bună ştiinţă, fără să mai pună lucrul la îndoială, în balanţa minţii omeneşti căzute: „Dar dacă voi pierde? Dacă nu-mi iese?”, ci au trecut la treabă după vorba din bătrâni care zice că „cine nu riscă nu câştigă”. E drept că în cazul lor nu era implicat nici un risc, ci, ca nişte neguţători experimentaţi în lucrul cu talanţii, au ştiut să-i lucreze; tot un proverb din popor zice că „acolo unde pune omul voinţa, pune şi Dumnezeu mila”.

Aşa au mers ei cu Dumnezeu şi au câştigat, căci scris este: „cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Lc. 11, 23). Precum de altfel a păţit cel cu un singur talant. Situaţia lui ridică o problemă delicată între valoare şi non-valoare. În general se zice că e bine să ştii că ştii dar că nu e rău nici când nu ştii că ştii. Aici se remarcă talantul în timpul lucrării şi se cunosc roadele, după un alt cuvânt al Evangheliei: „au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută” (Mc. 4, 8) de boabe, din pilda spicului care a rodit în ţarină. În schimb, pentru cel cu un singur talant, pe care l-a îngropat, s-a împlinit cuvântul: „E bine să ştii că nu ştii, nu este bine când nu ştii că nu ştii şi e foarte rău atunci când nu vrei să ştii că nu ştii”. De altfel aşa au apărut şi s-au format sectele: „vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22, 29).

Într-o situaţie asemănătoare se află şi cei care zic că lucrarea spirituală e prea grea: „nu merge, nu fac faţă şi nici nu văd roadele”. Dar „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Roada aceasta  reprezintă împlinirea formării duhovniceşti a „pescarului de oameni”. O pregătire bună, o bună cunoaştere şi o lucrare eficientă presupun râvnă, înseamnă trăire şi experienţă, nu lene, laxitate şi lucru de mântuială. Scrie Apostolul: „Nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Ef. 6, 6).

Ce vede Iisus? „A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele” (Lc. 5, 2) - cum e firesc, ca pescar verifici mrejele, coşi găurile, repari ochiurile de plasă rupte pentru ca să nu scape peştii prin ele. Ce spune Cartea Regulei Pastorale a Sfântului Grigorie Dialogul? „Pentru fiecare suflet în parte altfel de crâsnic să foloseşti pentru ca să-l pescuieşti în corabia mântuirii şi să-l aduci la Hristos”. Cu texte scoase de la naftalină, cu predici de factură post-mortem şi cu vorbe moarte nu vom pescui niciodată peşti vii, însufleţiţi. Cuvântul prinde viaţă în omul plin de viaţă. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Iar glasul Evangheliei strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (In. 7, 37).

O pescuire devine minunată şi aduce rod mult de peşti mari şi mici numai atunci când cel ce aruncă mreaja lucrează în apele dreptei credinţe. Adică după o pregătire aparte şi o trăire specială. Duhul Sfânt este Cel ce îndeamnă, luminează şi descoperă căile potrivite şi modalităţile corecte de a pescui – atât sufletul mare (cu un viitor poate plin de talanţi), cât şi sufletul mai mic – pentru ca toţi „la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Cuvântul ucenicului truditor din greu – „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Lc. 5, 5) se explică într-un chip duhovnicesc prin cuvântul Învăţătorului: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. 6, 23). Acest cuvânt de altfel descoperă cumva starea jalnică a omului prins sub puterea Legii Vechi în noaptea grea a păcatului. Pentru că noaptea propriu-zisă nu reprezintă o răutate ci o stare de lucruri firească: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Fac. 1, 5). Dar atâta timp cât peştii nu au reacţionat la mişcarea volocului şi astfel n-au ajuns în mreje – fie că în plasă era vreo spărtură, fie nada era deja prea cunoscută. Doar zic unii credincioşi: „asta ştiu”, „asta cunosc”, „asta am mai auzit”; dar nu zic: „nimic nu fac din toate câte ştiu”! Vedem că pescarul, deşi caută să-şi justifice cumva nepriceperea sau neputinţa vădită în practicarea meşteşugului prinderii peştilor, totuşi, la cuvântul Luminii (adică la porunca Învăţătorului) răspunde: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” (Lc. 5, 5).

În acest moment, spre deosebire de Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Ioan consemnează un cuvânt-cheie al Mântuitorului: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei !” (In. 21, 6). Aceasta înseamnă că învăţătura de credinţă trebuie să fie neapărat sfântă, profetică, apostolică şi neapărat dreaptă – adică ortodoxă. Este singura care poate prinde „mulţime mare de peşte, încât să li se rupă mrejele” (Lc. 5, 6). Mrejele rupte care trebuiau cârpite – „dregându-şi mrejele” (Mt. 4, 21) – reprezintă propovăduirea Vestirii celei bune altor neamuri, prin cărturari învăţaţi, misionari şi mărturisitori, simbolizând cumva şi faptul că apostolii se vor răspândi pretutindeni pe marea lumii acesteia şi îi vor amuţi ca pe nişte peşti fără de glas pe ritorii păgâni cei mult-vorbitori, întorcându-i la lumina lui Hristos-„Lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc. 2, 32), umplând totodată corabia Bisericii plutitoare pe marea vieţii cu mulţimea peştilor prinşi cu undiţa Sfântului Botez, gata parcă să o scufunde sub greutatea lor. Aşa i-am văzut de-a lungul veacurilor pe adevăraţii creştini: dând năvală la Adevăr şi fiind gata să moară pentru Hristos: „cei ce au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41) iar „cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). În acest eveniment cu adevărat profetic al pescuirii minunate putem descoperi prevestirea mulţimii martirilor din primele trei veacuri creştine, de până la anul 313 al Edictului de la Mediolanum dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru oprirea persecutării creştinilor.

Atunci când vânturile furtunoase şi valurile învolburate se năpustiseră asupra corabiei încât toţi credeau că stă gata să se scufunde – „El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci ! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare” (Mc. 4, 39). Şi iată că de atunci şi până astăzi, prin fiecare licăr şi susur tainic din liniştea rugăciunii săvârşite la ceas de noapte, pătrundem cu mintea mrejele Scripturilor, paginile „Filocaliei” şi ale „Vieţilor de Sfinţi”, descoperind în ele câte o şoaptă divină de suflet ziditoare, numai bună de agăţat în undiţa cuvântului propovăduirii. Şi astfel, încetişor şi grijuliu, sub privirea blândă din icoană a Mântuitorului Hristos, cu vâsla linguriţei de împărtăşire, mai momeşti în mreaja tainelor mântuirii, pentru împărăţia cerurilor, câte un peştişor mai mare sau mai mic, în apele dulci ale Botezului, cu undiţa Pocăinţei, scăldat şi curăţit fiind prin lacrimi luminătoare de suflet şi de conştiinţă. Aici doar vrednicia înmulţirii talanţilor îşi poate spune cuvântul, unii pescari aducând cinci, alţii doi peşti sau „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Mt. 13, 23). Precum zice Evanghelia, aceştia umplu împărăţia lui Dumnezeu cu sufletele drepţilor. Iar Dreptul Judecător rosteşte: „vrednic este lucrătorul de plata sa!” (Lc. 10, 7). Aceasta este tot o lucrare a Mântuitorului Hristos, căci El dă curaj atât pescarilor de oameni cât şi neguţătorilor de talanţi: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10).

Aşadar: şi apa şi peştii, şi mreaja şi corabia au existat şi vor exista cât va fi lumea. Nu înseamnă însă că, dacă cineva şi le însuşeşte, gata el a şi devenit pescar. Dumnezeu Îşi alege pescarii Săi indiferent de voinţa lumii şi de legile ei: „şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13). La fel ca şi în slujirea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii, în fiinţa cărora tot Hristos trimite Duhul, iar „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8). Nu scrie nicăieri că trecând prin rânduiala hirotoniei, numindu-te cleric şi dispunând în voie de locaş, de altar, de veşminte şi de odoare – ai şi devenit făcător de minuni iar Dumnezeu stă la dispoziţia ta. Dintre nenumăraţii făcători de minuni ai Bisericii, foarte puţini au fost hirotoniţi. Ca dovadă că ajungi să săvârşeşti minuni nu dacă ai hirotonia neapărat, ci dacă ai credinţa. Ca şi cleric săvârşeşti cele sfinte după rânduială, iar credinţa îţi verifică lucrarea. Un singur suflet dacă ai ajutat să se mântuiască, mila Domnului îţi va acoperi mulţime de păcate. Căci, ca păstor sufletesc al unei comunităţi de credinţă – oare câte şanse nu ai ca să-ţi faci loc în Cer, printre sfinţi, ajutând la mântuirea miilor de suflete încredinţate ţie de către Duhul Sfânt tocmai pentru ca să lucrezi împreună cu Hristos la mântuirea lor? În această privinţă, aproape totul stă la îndemâna pescarului care dispune de tezaurul tradiţiei mai-marilor săi străbuni: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Ev. 13, 7). Oare cât peşte nu s-a prins până la tine suflete al meu? Câtă trudă s-a depus şi câte mreje s-au folosit pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi pescui în corabie, pe mare, cu undiţa cuvântului şi cu potirul credinţei ! Iar cel mai mare dar este astăzi la mreajă, momeala sfântă a Trupului şi Sângelui lui Hristos, de care peştii se apropie şi la care dau năvală ca să mănânce, ca să crească şi să trăiască.

Trebuie însă ca pescarul să aibă grijă din când în când să verifice şi soiul peştilor – dacă nu cumva, prinzând gustul cărnii şi al sângelui, devin peşti răpitori. Există şi din aceia care nu trebuie a fi primiţi la hrana sfântă: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Mt. 7, 6); „să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!” (I Cor. 11, 28-29). În asemenea cazuri talantul pescarului va lucra nu numai prin undiţa cuvântului şi mrejele rugăciunii, ci va tocmi toate câte sunt de cuviinţă pentru ca tradiţia vie a pescuitului să nu piardă peştii buni şi să rămână doar cu peşti răpitori, cei care sunt din alte ape: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta” (In. 10, 16). Pentru că talantul păstorului de suflet este la fel ca şi talantul pescarului, la fel ca şi cel al vierului, la fel ca şi cel al semănătorului, la fel ca talantul stăpânului viei care a plătit câte un dinar tuturor lucrătorilor de peste zi, indiferent de răstimpul lucrat. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efes. 4, 11). Nu toţi avem acelaşi dar şi aceeaşi lucrare, căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41). La fel se întâmplă şi în strădania de mântuire a lumii prin păstori: „cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10, 12), în vreme ce „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale!” (In. 10, 11).

Aşa şi astăzi: nu vom da socoteală cu privire la câţi creştini am botezat, am cununat sau am înmormântat; aceasta este slujba Bisericii. Şi nici nu contează câţi oameni vin la biserică. Nu mulţimea oamenilor dă valoarea lucrării preoţeşti, căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22, 14). Ci cu toţii vom fi întrebaţi, ca mame şi ca taţi, câţi copii am crescut în dragoste de Dumnezeu, câţi am salvat din patimi, din păcate, din droguri şi din vicii – precum zice Sfânta Evanghelie: „în pieţele şi uliţele cetăţii” (In. 14, 21), „la drumuri şi la garduri” (In. 14, 23). Acolo este chemarea pescarului de oameni, nu în lacuri artificiale şi în bălţi sălbatice, pline de apele tulburi ale necredinţei, ale necunoştinţei şi ale nepăsării proprii locurilor în care se crede că nu este Dumnezeu.

Aici s-a speriat cel cu un singur talant, de l-a îngropat în pământ. Un astfel de gest are nenumărate semnificaţii. În primul rând nepăsarea păstorească şi poate neîncrederea în noi înşine şi în darul lui Dumnezeu (se ştie că harul se dă pe măsura darului de jertfă). Apoi, uneori, propria noastră neglijenţă faţă de îndatoririle sufleteşti. Apoi lenea, nepăsarea şi uitarea – cei trei uriaşi omorâtori ai sufletului. Apoi, mai grav, necredinţa – atât a „pescarului de oameni” contemporan, cât şi a „peştilor” înzestraţi cu raţiune şi chemaţi în mrejele mântuirii, care îi face de multe ori (atât pe unii cât şi pe alţii !) să limiteze puterea Euharistiei la chipul văzut al pâinii şi al vinului. Zis-a Domnul: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi!” (Mc. 8, 18). Dar celor aleşi, Hristos le spune deschis: „Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 17). La rândul nostru şi noi auzim cuvintele lui Hristos, aşa cum au fost scrise întocmai în Sfânta Evanghelie, pe când cei din vremea Vechiului Legământ prooroceau prin Duhul Sfânt, nevăzând Cuvântul Întrupat - „pe Carele noi astăzi văzându-L, pre Fecioara o fericim!” (Irmos).

Iată şi o altă viziune asupra celor care nu se pot mântui nici pe ei şi nici pe alţii: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25, 24). Aici putem descoperi formalismul găunos şi ritualismul bolnăvicios al unor manifestări aşa-zis ortodoxe, atunci când exagerarea şi lipsa de măsură distrug sufletele sau le vatămă şi le smintesc, astfel pierzându-le definitiv: „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. 18, 7) şi „vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget!” (Lc. 11, 46). Din astfel de lucruri putem uşor observa deosebirile care apar pe fondul diferenţelor de credinţă. De aceea, zis-a Domnul: „mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare!” (Mc. 9, 42). Cuvântul lui Hristos ne aduce aminte de binele făcut de El omului cu duh necurat care locuia în mormintele din ţinutul Gadarenilor: făpturile necuvântătoare, porcii, n-au putut suporta prezenţa duhurilor necurate în ei şi s-au aruncat în mare; în schimb, fapt foarte interesant şi semnificativ, omul – „zidire de mare preţ” (Părintele Arsenie Boca), făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), iată că poate sta mult şi bine, nestingherit de nimic, cu legiuni de duhuri necurate în el, fără să caute izbăvirea de ele; ci, mai degrabă se leapădă de Hristos decât de patimi: „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să iasă din hotarele lor” (Mt. 8, 34). Dar ce vedem? – atât smintitul, cât şi smintitorul … nu au nici o treabă! Cel smintit merge tot înainte, iscodind din sminteală în sminteală, până când se vinde diavolului cu totul, uitând că are suflet şi că vine vremea Înfricoşătoarei Judecăţi la care va trebui să răspundă pentru toate faptele, vorbele şi gândurile – ba chiar până şi pentru intenţiile sale; iar smintitorul stă liniştit pe temeiul socotelii că oricum toată lumea e la fel: alte vremuri, alţi oameni; alte timpuri, alte idei; trebuie să fii în rând cu lumea, nu poţi ieşi din tipare! Prin tot felul de tertipuri şi subterfugii speculativ-juridice, omul îşi ascunde de fapt patimile, neputinţele, obişnuinţele şi plăcerile păcătoase. Şi chiar dacă ar avea o şansă de mântuire (cât de mare sau de mică, nu ştim!) totuşi nu o foloseşte în nici un fel ! Pentru că cel mai convenabil mod de a vieţui constă tocmai în a te complace în slăbiciuni şi laşităţi, autovictimizându-te: „şi aşa nu am nici o putere, oricum sunt pierdut!”. Asta înseamnă să îngropi până şi ultima fărâmă de rost cu care şi pentru care te-ai născut. Răspunsul Stăpânului răsună cu glas ca de tunet: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am vânturat?” (Mt. 25, 26); „Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi!” (Mt. 25, 28) pentru că „cei ce viclenesc - de tot vor pieri!” (Ps. 36, 9). Iar „pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară!” (Mt. 25, 30), „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30). „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. 25, 45): „Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget!” (Lc. 11, 46).

 

Pe calea Legii, făcând ale Legii, la mântuire prin lumina Crucii Lui Hristos

„Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!”  (Troparul Praznicului)

„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă!” (Tropar, Taina Sfântului Maslu)

„Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” (Mt. 22, 36)

„Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Mt. 22, 42)

„Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa,

ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (In. 3, 36)

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul,

Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”  (I In. 4, 12)

„Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” (I In. 1, 5)

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,

să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mt. 16, 24)

„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre,

dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.” (I In. 2, 2)

„Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.” (I In. 2, 9)

„Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl;

cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.” (I In. 2, 23)

Indiferent de forma de manifestare spirituală a religiei proprii unui popor din lume, problema supremului și a desăvârșirii a fost privită întotdeauna ca dorinţă de bine și perfecţiune. Iar conceptul de „eliberare” sau de „odihnă” a sufletului îl găsim prezent în mai toate doctrinele mistice elaborate și dezvoltate de-a lungul istoriei credinţelor și ideilor religioase. Fiecare dintre acestea prezintă propria concepţie despre divinitate, precum și idolii sau profeţii săi, dezvoltând ritualuri și asimilând simboluri care  (într-o măsură mai mare sau mai mică) tind să umple golul sufletesc al acelor căutători ai Adevărului care, prin naștere și educaţie, se raportează la învăţătura și practicile tradiţiei spirituale din care face parte. Desigur, în afara Revelaţiei Dumnezeiești, șansa omului la un oarecare echilibru spiritual ţine mai mult de planul psihologic al săvârșirii faptelor bune și al adoptării unei conduite morale în viaţă, decât de dimensiunea „magică” a simbolisticii ritualiste proprii.

La această stare de lucruri s-a ajuns din pricina sălbăticirii omului de la ascultarea faţă de Legea Lui Dumnezeu, ceea ce a produs o adevărată involuţie spirituală, care l-a obligat la efortul de căutare a sinelui pierdut, ajungând astfel să-și inventeze puzderie de „protectori” închipuiţi – desigur, după mulţimea ideilor izvodite din mintea proprie firii căzute din lumină la întuneric și din ceresc în pământesc: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps 48,21). Într-o asemenea stare, cunoașterea Adevărului a devenit ceva trunchiat, pervertit, preschimbat, chiar dacă a fost îmbogăţită de-a lungul vremurilor cu mereu alte și alte forme de venerare și închinare, toate provenind în fond dintr-una și aceeași rădăcină primordială – aceea a nevoii de a răspunde dorului năpraznic după Absolut. Cu timpul, toate aceste forme au devenit o „lege” în afara Legii – adică datini, obiceiuri și predanii omenești, fără nici un temei în Sfintele Scripturi. Căpătând la un moment dat chiar și expresie scrisă fixă și definitivă, fiecare dintre aceste credinţe și idei religioase rămân simple produse ale fiinţei omenești înzestrate încă de la crearea ei de către Dumnezeu cu putere cugetătoare și cuvântătoare, care, însă, oricât de speculativ-filozofice, pragmatic-știinţifice sau estetic-artistice ar fi, nu rezolvă nicidecum problema cunoașterii Adevărului și nici nu-i redă comuniunea pierdută cu Dumnezeul Treimic, omul neavând parte (în interiorul acestor tradiţii) de darul Duhului Sfânt, ca în creştinism,  prin întreita afundare a Sfântului Botez.

Dar dorul Binelui, simţământul de iubire, cel de compasiune și de milostivire nu lipsesc totuși din sufletul omului. Mai mult chiar, înzestrat fiind cu puterea de a înţelege pentru a discerne, și cu voinţa de a alege, pus în faţa tabloului Universului creat în care-și află existenţa, omul este ajutat să-și înalţe cugetul prin toate cele văzute la Creatorul nevăzut al tuturor, indiferent de tradiţia și practica religioasă de la care se revendică: ,,Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către oameni, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom 1, 20); „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!” (Ps 18, 1). În acest sens, cazul femeii canaaneence care, deşi provenind din ţinuturi locuite de un neam păgân și idolatru, totuși „venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!” (Mt 15, 25), este pilduitor pentru a arăta puterea smereniei și a nădejdii izvorâte din credinţa descoperirii Dumnezeului Celui Viu și Adevărat: „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon! (Mt 15, 22). Tăcerea Lui Iisus dintru început, ca și refuzul Său aparent de mai apoi, stârnesc mărturisirea de credinţă a femeii în chipul desăvârșitei smerite-cugetări: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” (Mt 15, 27). Iar un răspuns ca acesta aduce după sine răspunsul Domnului Dumnezeu Însuși cu privire la mântuirea neamurilor: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (Mt 15, 28). Cu alte cuvinte, de veţi afla credinţa în Adevăratul Dumnezeu și vă veţi închina Crucii și Învierii Lui veţi afla izbăvirea de rele și mântuirea din moartea cea veșnică!

În ciuda faptului că, de-a lungul istoriei, iudeii au purtat adevărate războaie (uneori cumplite) pentru a distruge obiceiurile idolatre și fărădelegile popoarelor păgâne ale Canaanului, totuși, Iisus nu le-a urât și nu le-a îndepărtat, ci a dorit ca să se îndrepte și să le răscumpere. Astfel, această femeie canaaneeancă este tocmai exemplul reprezentativ că păgânii au acces la Hristos. Și Sfântul Apostol Pavel confirmă lucrul acesta atunci când atrage atenţia romanilor asupra faptului că ,,păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii” (Rm 2, 14), căci legea lor este legea firii, a omeniei din noi: ,,Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune” (Lc 6, 45). Acest cuvânt al Mântuitorului s-a adeverit limpede în cazul sutașului cu sluga bolnavă. Pe lângă faptul că recunoaște valoarea spirituală a învăţăturii Lui Iisus, ostașul roman vădește în dialogul purtat cu Hristos şi o sfântă preţuire a valorii cuvântului: ,,Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Lc 7, 6-8). „Nevrednicia” de care amintește centurionul putea avea multiple chipuri: fie cugeta că poziţia sa socială măruntă l-ar fi încriminat în relaţia cu poporul iudeu, fie și-a dat seama că el și toţi ai săi, păgâni fiind, nu au nici un amestec cu rigorismul Legii mozaice, fie se gândea chiar să nu-i supere pe mai-marii sinagogii, dacă l-ar fi văzut primindu-L pe Iisus ca oaspete în casa sa, cumva uneltitor la adresa orânduielii sociale a vremii... Oricum ar fi, simplul fapt că Îl cinstea pe Iisus și-I preţuia învăţătura (de vreme ce apelează la El pentru ajutor) dovedește clar că-I respectă valoarea și puterea și Îl recunoaște ca Învăţător și Vindecător. Calitatea credinţei sale este confirmată indirect și de către bătrânii iudeilor trimiși la Iisus ca mijlocitori pentru el: ,,Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Lc 7, 4-5). Concluzia trasă de Hristos – ,,nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” (Lc 7, 9) – adeverește încă o dată faptul că, iată, un roman păgân, idolatru fiind, luminat sufletește prin credinţă, găsește calea Legii, face ale Legii, și ajunge la înţelegerea puterii dumnezeiești, neavând Lege!

Același dezastruos tablou uman (om pe lângă om, om contra om) al neîmplinirilor Legii celei Vechi îl regăsim și în cazul omului căzut între tâlhari pe drumul de la Ierusalim la Ierihon. Ni se vorbește despre o încălcare grosolană a Legii, prin tentativă de ucidere și jaf, direct potrivnică poruncilor Decalogului: ,,Să nu ucizi!”, ,,Să nu furi!”, ,,Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nimic din câte are el!” (Ieş 20, 13-17). ,,Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort” (Lc 10, 30). Iată, aceasta era morala vremii! În ciuda faptului că pe atunci nu existau mijloacele audio-vizuale moderne de promovare și răspândire a violenţei și criminalităţii, totuși, vestea despre o asemenea oroare s-a împrăștiat pretutindeni cu repeziciune, încât devenise subiect predilect de discuţie în aproape toate părţile Ţării Sfinte. Nu degeaba Iisus relatează întreaga întâmplare într-un moment critic, tot ca o pildă - tocmai pentru un propovăduitor al Legii. Dimensiunea dramatică a problemei constă în faptul că nici măcar slujitorii Templului și ai Legii nu au depus un minim de efort pentru a-l salva pe cel rănit și jefuit, manifestând o incredibilă indiferenţă faţă de cel ce se lupta cu spasmele morţii: ,,Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături…” (Lc 10, 31-32). Aceasta era mentalitatea bolnavă a vremii: ,,nu mă priveşte, nu mă amestec!” Iată că astfel de grave erori de procedură au pus imaginea Legii Vechi într-o umbră care L-a făcut pe Hristos sa atragă atenţia că: ,,n-am venit să stric Legea, ci am venit ca să o plinesc!” ( Mt. 5, 17). Trebuia găsit remediul care să stârnească izvorul milei, al omeniei și al bunătăţii: prin Cruce, în Legea Lui Hristos: ,,Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul ! Precum Eu v-am iubit pe voi - aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!” (In. 13, 34). La o primă vedere poate să nu pară cine știe ce, dar ni se cere nici mai mult nici mai puţin decât să fim noi înșine hristoși (,,Eu am zis: «dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt!»” – Ps. 81, 6) gata de jertfă, plini de iubire și de dăruire pentru a ne asemăna cu El: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi !” (In. 15, 13).  Iisus atât de mult a iubit lumea, încât S-a jertfit pe Sine Însuși pentru ea, nu a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol. Chin care vine tocmai din lipsa Lui Dumnezeu de la noi, din noi și dintre noi: ,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (In. 14, 23).

„Un om” (Lc. 10, 30): Mântuitorul nu menţionează nici nume, nici chip, nici ţară, nici etnie, nici popor. Cel care-L găsește și îi acordă primul ajutor, însă, este un samarinean (adică un reprezentant tot al unei etnii provenite din iudaism și rezultate dintr-un amestec nelegiuit cu păgânătatea asiro-babiloniană). Acela dovedește bunătate, milă și omenie: ,,Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da” (Lc. 10, 34-35). Prin el, se oferă o nouă formă de educaţie morală lumii păgâne a vremii: binele făcut bine până la capăt. Dacă tot ești implicat, atunci valoarea lucrului săvârșit trebuie să-și aibă finalul corespunzător: mulţumirea sufletească. Absenţa binelui din ideea de moralitate a supușilor Legii Vechi Îl face pe Iisus să pună accent în Legea Harului tocmai pe virtutea iubirii, dându-i valoare de jertfă unică și nemaiîntâlnită, cu trupul și cu sufletul. Temeiul este Dumnezeu Însuși, Creatorul a toată existenţa, Căruia I se cuvine toată slava, mulţumirea, cinstea și închinăciunea: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău!  Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 37-39)... Dilemă nerezolvată din păcate până astăzi, după mai bine de două mii de ani de valuri de iubire, adevărată maree fără de sfârșit a dragostei între făpturi, de acte de creaţie și cultură – poezii, muzică, cântece, folclor, cărţi, acţiuni – dar toate fără temei și fără sens. Pentru că, în cele din urmă, Sfânta Scriptură se dovedește a fi singura carte care cuprinde temelia, adâncul, și esenţa iubirii pe pământ: ,,Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt !” (I Cor 13, 2). Aceasta este Epopeea dragostei sau Imnul iubirii, ale cărui versuri au străbătut în lung și-n lat pământul prin cuvintele inspirate ale Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!” (I Cor 13, 4-8).

Realitatea înconjurătoare ne demonstrează că satana, ,,stăpânitorul lumii acesteia” (In 12, 31), a reușit să insufle duhul răutăţii, al urii, al invidiei, al dezbinării, al uciderii, al agitaţiei și stresului, din pântecele mamei, de la pruncul încă nenăscut, și până la bolnavul zăcând pe patul de suferinţă care se teme să mănânce Sfânta Euharistie, hrana pentru viaţa cea de veci, ca să nu moară!... Dragostea, izvorul vieţii, din care toate se nasc (așa precum odinoară lumea însăși s-a ivit din dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu) este contestată până și în locul ei cel sfânt, în religia iubirii, în creștinătate. Ca rezultat direct al necredinţei lor, oamenii au pierdut harul sfânt al dragostei, încă o dată împlinindu-se astfel cuvântul Dumnezeului Întrupat, Iisus Hristos: ,,Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!” (Mt 24, 10-12).

Problema aceasta a bulversat de altfel lumea întreagă, încă din vremurile Vechiului Legământ. De pildă, unii dintre cărturari, semeţi aristocraţi și severi cunoscători de literă a Legii, se văd confruntaţi cu privirea atotpătrunzătoare a Lui Iisus, fiind astfel supuși unui test indirect sugerat în Sfânta Evanghelie: ,,Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Mt 9, 4). Oare chiar nu aţi auzit niciodată ce înseamnă desăvârșirea în lucrarea spirituală? Adevărat zic vouă: ,,cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui!” (I In 2, 11), iar ,,oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui!” (Mt 5, 28). E drept, nu prea mai era „în ton” cu cele ce deja se petreceau în vremea de atunci a Legii, și nici „în pas” cu mersul istoriei: ,,Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei!” (In 8, 7). Un motiv de înverșunare în plus pentru toţi fariseii ca să-L urască pe Iisus încă și mai mult pentru că le vădise ,,partea din lăuntru a paharului şi a blidului, pline de răpire şi de lăcomie” (Mt 23, 25). Desigur, cel mai mult Iisus i-a controversat pe propovăduitorii Legii Vechi în situaţii precum cea în care un învăţător de Lege, pretins desăvârşit cunoscător al rânduielilor ei, nu a mai reușit să-și adune gândurile în dialogul cu Iisus și a izbucnit retoric: ,,Şi cine este aproapele meu?” (Lc 10, 29). Sau, atunci când un altul dintre farisei, și el învăţător de lege, și-a permis la rândul său să-L ispitească iarăși pe Iisus: ,,Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” (Mt 22, 36). Această expresie, „mai mare”, vorbește despre un fel de cântar al minţii omului, obișnuită fiind să raţioneze mereu cu măsuri materiale. În realitate, nu există porunci ,,mai mari” sau ,,mai mici”, restricţii ,,mai grele” sau „mai ușoare”; doar noi, oamenii, adoptăm tot felul de scări valorice. În Împărăţia Lui Dumnezeu însă mergem doar în har și lumină: ,,Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale!” (Ps 41, 9), ,,Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus !” (Ps 83, 6); ,,Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion!” (Ps 83, 8). ,,Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt 24, 35) - şi cât de mărunte pot să ni se pară uneori lucruri care de fapt mari sunt întru Împărăţia Lui Dumnezeu: ,,Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate!” (Mt 5, 18). Iată, de pildă, un astfel de exemplu de lucru aparent neînsemnat, dar decisiv chiar în privinţa supravieţuirii: ,,După aceea s-au adunat Efraimiţii şi au purces spre Ţafon şi au zis către Ieftae: «Pentru ce te-ai dus să te baţi cu Amoniţii, iar pe noi nu ne-ai chemat cu tine? Vom arde dar casa ta cu foc, împreună cu tine». Iar Ieftae a zis: «Eu şi poporul meu am avut cu Amoniţii ceartă mare şi eu v-am chemat, dar voi nu m-aţi scăpat din mâinile lor. Văzând însă că nu este nici un izbăvitor, mi-am pus viaţa în primejdie şi m-am dus împotriva Amoniţilor şi Domnul i-a dat în mâinile mele. De ce dar aţi venit să vă bateţi cu mine ?» Atunci a adunat Ieftae toţi oamenii din Galaad şi s-a bătut cu Efraimiţii şi au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiţi, zicând: «Voi sunteţi nişte fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim şi Manase».Şi au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiţi şi când vreunul din Efraimiţi zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva eşti Efraimit?» Acela răspundea: «Nu !» Ei însă îi ziceau: «Zi: Şibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau şi-l junghiau acolo la vadul Iordanului. Şi au căzut în vremea aceea din Efraimiţi patruzeci şi două de mii!” (Jud 12, 1-6) – aşadar, pentru simplul fapt că nu puteau pronunţa sunetul „ș” în loc de „s”!

La fel stau lucrurile și cu întrebarea care nu ne va mântui defel pe noi, creștinii, dacă vom mai stărui prea mult în ea: ,,Şi cine este aproapele meu?” (Lc 10, 29). Răspunsul este simplu: un om ,,căzut între tâlhari” (Lc 10, 30). Oricine are nevoie de sprijin și de ajutor. Datoria iubirii creștine îl absolvă de orice apartenenţă etnică sau rang social, de orice tip de caracter sau viciu, și îi dă numele de „om” (Luca 10, 30). Un străin, un prieten, un dușman – toţi au nevoie de ajutorul nostru și de mila Lui Dumnezeu. Oare nu ne-a îndemnat Mântuitorul: ,,Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri!” (Lc 6, 27-28)? Dacă aștepţi plată pentru binele făptuit, întreabă iarăşi Hristos: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea ? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac” (Lc 6, 32-33).

Pentru că poftirea fructului oprit a stat la începutul ofilirii dragostei dintre oameni pe pământ, trebuie să amintim faptul că diavolul, îngerul căzut, este potrivnicul planului Lui Dumnezeu de mântuire a lumii, ca unul care a crezut că va reuși să schimbe rânduielile existenţei lumii după pofta sa, nu după voia Domnului Dumnezeu. Iată-l mai întâi la sfat cu Eva (un fel de troc ascuns) în urma căruia Adam se vede dezbrăcat și gol și ajunge să fie scos și izgonit de Dumnezeu din grădina plină de lumină a Raiului. Lucifer, iniţial un fel de căpetenie a sfinţilor îngeri, odată cu căderea din pricina trufiei, a pierdut si lumina sfinţeniei și stăpânia ostășiei îngerești, răzvrătind și trăgând împreună cu el mulţime de alţi îngeri în căderea din Lumina cea de Sus: ,,Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Is 14, 12). Văzând însă în Rai o făptură nouă, plină de lumină și de frumuseţe cerească, s-a umplut de mânie, de ură, de invidie și de zavistie, ca și de toate celelalte odrasle ale răutăţii. Astfel încât a ticluit vicleșug pierzător de îndată ce a auzit binecuvântarea pe care Dumnezeu a dat-o celor dintâi oameni: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Fac 1, 28). Atât de mult l-a încrâncenat pe diavol această bunăvoinţă a Lui Dumnezeu faţă de om, încât a hotărât pe loc să-i fure moștenirea dăruită - și Raiul și pământul, și lucrarea și stăpânirea acestuia.  Astfel, odată cu căderea sa în păcatul neascultării, Adam a pierdut statutul de stăpânitor peste cele create de Dumnezeu pe care le primise în dar în calitatea sa de rege al întregii zidiri văzute. Răzvrătind toată creaţia, diavolul a reușit să pună pe om în divergenţă cu Dumnezeu. A reușit să le strice relaţia frumoasă dintru început, atunci când Adam stătea la sfat cu Dumnezeu ca între prieteni. În plus, profitând de naivitatea și de neascultarea lui Adam și-a asumat cu de la sine putere titlul de stăpânitor al acestui veac, al lumii căzute: „stăpânitor al întunericului acestui veac” (Ef 6, 12) - pentru ca să guverneze o lume fără Dumnezeu. Ceea ce pare sumbru-apocaliptic este faptul că a reușit să îndepărteze din ce în mai multă lume de Dumnezeu, împingând-o în mocirla păcatelor, făcându-i pe oamenii căzuţi pradă multitudinii feluritelor patimi si vicii să considere o astfel de vieţuire ca fiind ceva normal și firesc, și nicidecum o adevărată degradare a umanităţii – rânjindu-și sarcastic apoi izbânda înaintea Domnului Dumnezeu Atoateziditorul...

Cel Preaînalt însă i-a pregătit celui viclean înfrângerea la modul cel mai iscusit cu putinţă - „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”: „Așa precum Mi-ai îmbrăcat tu în întuneric omul creat de Mine ca zidire de lumină, învăţându-l că așa este normal să fie –,,veţi fi ca Dumnezeu !...” (Fac 3, 5)– tot așa și Eu, Dumnezeu, o să-ţi pregătesc ţie toată lumina de care ar fi trebuit să ai parte, de care ar fi trebuit să te bucuri și de care de voie te-ai lepădat cu totul, și o voi aduce pentru ca să te înfășor în ea – să văd, ce vei simţi atunci?!...”. Şi iată: portarii iadului s-au spăimântat, alergând în străfundurile  iadului și s-au făcut ca niște morţi; peceţile s-au rupt, porţile s-au deschis la glasul Celui Înviat: ,,Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război!” (Ps 23, 8) se întrebau demonii din iad, nemaivăzând vreodată atâta revărsare de lumină: „acum toate s-au umplut de Lumină - și cerul, și pământul și cele de dedesubt!” (Canonul Învierii). Satana a înghiţit toate acestea, iar Sfântul Apostol Pavel ironizează și iadul și moartea: ,,Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Cor 15, 55). Acum, umilit și rușinat întru totul de slava Învierii, diavolul dă semne că ar vrea să se ascundă – oare cu ce scop? Orbit de lumina Lui Hristos, ar vrea să creadă că va putea din nou să-I joace o farsă Acestuia... Dar hotărârea s-a luat: ,,Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani” (Apoc 20, 2-3). Așa încât duhurile rele mai mare război aduc asupra oamenilor, știind câte beneficii a adus Hristos umanităţii prin puterea celor șapte Sfinte Taine: să te sfinţești și să te îndumnezeiești într-o clipită, să mori și să înviezi cu Hristos totodată, să te curăţești pe loc de păcat, și să te vindeci de îndată, ba chiar să dai simţului cărnii putere de taină încât să iasă rod feciorelnic din împreunare trupească – iată tot atâtea minuni dumnezeiești care înfruntă mândria diavolească, punând-o la nesfârșite cazne de strădanii blestemate în râvna nelegiuită de a mai smulge câte un suflet din via Lui Hristos, din turma Lui cuvântătoare, despre care Blândul Păstor zisese: ,,aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi!” (In 6, 39).

Cuvântul acesta, „mântuire”, nu este în fond altceva decât o formă mai adâncă și mai deplină a altor cuvinte precum „eliberare”, „ușurare”, „fericire”. Această stare de adevărată fericire este tocmai starea de a fi permanent cu Dumnezeu şi a fi pururea ca Dumnezeu, adică întru asemănare cu El. A încercat un tertip satana și a doua oară, cu Adam Cel de pe urmă, cu Iisus, ca și cu Adam cel dintâi: ,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Mt 4, 8). De data aceasta, însă, Cel Ce Se întrupase ca om din Fecioară, nu mai dorea (precum omul cel dintâi) să fie stăpânitor prin sfat străin... De aceea și cântarea sfântă glăsuiește lin: „Rai de taină ești Născătoare de Dumnezeu” - pentru că desăvârşit tăinuit L-a purtat pe Dumnezeu în pântecele său Fecioara, restaurându-se astfel în integritatea ei firea omenească prin Fiul Ei, Iisus Hristos, Dumnezeu Întrupat, astfel încât diavolul nu a bănuit nimic... ci doar s-a trezit izbit de cuvinte dumnezeiești rostite din gură de om: ,,Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut 8, 3), învăţându-se astfel minte, sărmanul, că doar Dumnezeu este Atotstăpânitorul: ,,Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti! (Mt 4, 10) şi ,,să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Mt 4, 7). Cuvântul proorocului Moise din capitolul al optulea al „Cărţii Deuteronom” preînchipuia umbrit Taina Sfintei Euharistii, calea înveșnicirii umanităţii în cer și pe pământ. Sfânta Liturghie este și va rămâne în veșnicie cântul iubirii dumnezeiești, permanentă redescoperire a Jertfei Lui Dumnezeu mântuitoare a omului. Iar Sfânta Biserică tresaltă de bucuria cerului și a pământului, a îngerilor și a oamenilor deopotrivă: „Isaie, dănţuiește! Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu pe Emmanuel, pe Dumnezeu și Omul!”

Atâta noian de iubire s-a revărsat din Cer peste lume încât dragostea a fost dăruită tuturor, și nu doar ca gând sau chip de arătare – „am văzut Lumina cea adevărată!” – ci mai ales ca dorinţă nestăvilită de dăruire totală până la jertfire: ,,S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce!” (Filipeni 2, 8). O moarte asumată însă nu ca un act de răzbunare sau ca un gest demonstrativ, ci din preaplinul de iubire și de compătimire – dar și ca zălog: ,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” (In 3, 16). Iată că aici dimensiunea duhovnicească a Crucii își vădește valenţele universale, făcând posibilă trecerea umanităţii de pe pământ la cer prin lumină: ,,Eu sunt Lumina lumii!” (In 8, 12). Vârful înfipt în pământ reprezintă de fapt puterea de restaurare și de conservare a tot ceea ce este viu prin lucrarea Duhului Sfânt, așa precum era la Pomul Vieţii care făcea roade dătătoare de viaţă hrănindu-se din pământul Raiului. Crucea, Pomul Vieţii de astăzi se hrănește: din altarul bisericii, strălucind de pe cupola acesteia; din inima creștinului, atunci când este purtată pe pieptul său; din pacea cimitirelor care adăpostesc trupuri ce așteaptă la umbra crucilor învierea cea de obște (precum s-a vestit mai înainte prin proorocul Iezechiel); și se hrănește din cuvântul și lucrarea Lui Dumnezeu împlinite cu fapta în viaţa și trăirea fiilor Bisericii. Aceasta face ca Sfânta Cruce să primească multe nume, unele știute și cunoscute, altele tăinuite (și descoperite doar după feluritele lucrări și harisme ale ei).

Probabil că nu există nimeni atât de ipocrit încât să afirme sus și tare că întreaga creștinătate iubește din toată inima crucea smereniei; oamenii își au fiecare felul său de a fi și întâlnim la tot pasul atitudini și atitudini... Crucea suferinţelor trupești (sau a încercării credinţei prin boală) este una dintre cele mai mântuitoare, pricinuitoare de cununi și aducătoare de lumină. Anevoioasă este și crucea familiei (asumată în Hristos la adevărata ei valoare), purtată în frica și cu toată dragostea de Dumnezeu. Crucea văduviei aduce cu ea, uneori, numeroase încercări, și poate chiar lacrimi - unele mai dulci, iar altele mai amare; aceasta doar Dumnezeu o știe, după lucrarea fiecăruia în parte la mântuirea sufletului său. Crucile de pe Golgota au fost cele care au simbolizat modul lumii de a trăi răstignirea. Iată, Crucea Lui Hristos: lumină, viaţă, iubire, mântuire, iertare, smerenie si desăvârșire; are ca și cuvânt de seamă: „mai mult chiar și decât dragostea” – căci lepădarea de sine este începutul nașterii din Duh a omului nou (deplin asemănător Lui Hristos - ,,fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci rămânând preot pururea” - Evrei 7,3), scris fiind: ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mt 16, 24). De aceea și Sfântul Apostol Pavel scria: ,,Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine iar eu pentru lume!” (Gal 6, 14); ,,nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal 2, 20). Și tot Marele Pavel spune două lucruri importante: ,,Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi (adică cu Hristos și pentru Hristos );  dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel” (I Cor 7, 8); și iarăși: ,,cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face!” (I Cor 7, 38) – adică o lasă să vieţuiască în feciorie, pentru slujirea Lui Hristos. Această asumare „monahală” a Crucii Lui Hristos este Golgota fiecăruia în parte pe calea mântuirii, după Lege și împlinind Legea. Și are ca final dobândirea câștigului spiritual al asemănării cu Dumnezeu, agonisirea mântuirii, darul Duhului Sfânt Dătătorul de viaţă, veşnica fericire: ,,Dar nu vă bucuraţi de aceasta (că duhurile vi se pleacă) ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc 10, 20); ,,Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie - şi să nu ia însutit: şi acum, în vremea aceasta, de prigoniri, şi case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, - iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică!” (Mc 10, 29-30). Pentru că ,,cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt 5, 19). Căci „ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?...” (Mc 8, 37).

Purtarea Crucii creștine este astăzi cea mai acută problemă și care necesită o incontestabilă fineţe. Nici nu ne trece prin minte măcar că pierderea crucii și rătăcirea drumului Crucii se poate întâmpla într-o clipeală de ochi: ,,Femeia lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Fac 19, 26). ,,Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc 9, 62). Împărăţia Lui Dumnezeu este locul unde ,,sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2, 19). De aceea zis-a Domnul: ,,Mulţi sunt chemaţi - dar puţini aleşi !” (Mt 22, 14). Pentru această cruce, a sfinţeniei, doar lumina de har a Duhului Sfânt poate alege vase vrednice de proslăvire, precum zice Apostolul: ,,Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20); ,,Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Ef 5, 25). Pentru că Crucea Lui Hristos are în ea hrană, viaţă și putere, revărsând pururea lumină. Iar Sfântul Apostol Ioan ne aduce aminte atât de îndemnul Mântuitorului: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (In 6, 27) pentru că  ,,Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui - nu veţi avea viaţă în voi!” (In 6, 53), cât și de cuvintele Lui: ,,Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a pogorât din Cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu !” (In 6, 51). ,,Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5, 8).

De la Cina cea de Taină, după căderea Lui Adam, și până la sfârșitul veacurilor, Crucea va răsări, ca pom de viaţă dătător (precum vestește Scriptura – ,,unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă!” - In 19, 34) Botez și Euharistie, Apa cea Vie și Pâinea cea Cerească. Pâinea Lui Dumnezeu va hrăni toate popoarele pământului. Mielul Cel junghiat vine la noi și Se întrupează în toate Sfintele Altare: ,,Eu am venit ca lumea viaţă să aibă -  şi din belşug să aibă !” (In 10, 10). Iar ca o cunună strălucitoare a celor nouă chipuri ale fericirii din „Predica de pe Munte” a Mântuitorului, în lumina Sfintei Cruci îl vom descoperi pe cel de al zecelea: ,,Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului !” (Apoc 19, 9). Așa se va împlini și dorinţa tuturor urmașilor lui Adam – când fericirea nu va mai muri niciodată: ,,aşa pururea vom fi cu Domnul!” (I Tes 4, 17).

Crucea tâlharului pocăit poartă cu sine modelul omului care, după ce și-a recunoscut păcatele, e gata să şi moară pentru Hristos, numai să nu mai păcătuiască: ,,Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!” (Lc 23, 42). Iată, deși răstignit după dreptate pe cruce, își dă seama că are șansa vieţii veșnice și că această șansă este tocmai taina de a fi acolo, cu Iisus. Răspunsul sosește pe măsura zdrobirii inimii și a căinţei lui împletite cu rugăciunea simplă, sinceră și curată: ,,Adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai !” (Lc 23, 43). „Astăzi” al Lui Dumnezeu este prezent în fiecare clipă din viaţa noastră. Uneori avem șansa de a purta o greutate a crucii chiar peste voinţa sau dorinţa noastră; dar, de cele mai multe ori, ea aparţine celor cu ţarini, celor cu boi, celor cu femei: ,,Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis şi el: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc 14, 18-20). Nu știm căile Domnului; proorocul însă ne îndeamnă: ,,Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (Mc 1, 3). Tot ocolind momentul întâlnirii noastre cu Hristos – nu cumva să ne trezim că nu vom mai lua cununa cea neveştejită a mântuirii: ,,Iar când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului” (II Tim 2, 5). Iar crucea tâlharului nepocăit vădește întru sine toată impresia acestei lumi despre ea însăși. Aici se află concentrată toată formularea zisă știinţifică a viziunii ateiste a oamenilor despre Dumnezeu, despre cer și pământ, despre iad și demoni. Astfel, la un trăitor luminat din vremea noastră au venit unii dintre cei care socotesc că învăţăturile despre iad și diavol sunt doar niște mituri biblice bune pentru cei lipsiţi de școală, de pregătire teologică și de cultură generală, întrebându-l cine mai crede astăzi că există draci. Iar învăţatul le-a răspuns: „Porcii mai cred în draci - că altfel nu s-ar fi aruncat în mare!” Să nu uităm mândria fiului risipitor care, deși avea bani, fumuri, păreri, ifose, impresii, a ajuns un biet porcar flămând care se hrănea din mâncarea porcilor pe care-i păzea, tot mai mult flămânzind... Să nu fim tocmai noi aceia care, hulind lucrarea Domnului Dumnezeu sau ignorând lucrarea diavolului în lume, din lene sau din comoditate, să ne trezim luaţi de Dumnezeu precum zice Psalmistul: ,,Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, că anii Tăi, Doamne, sunt din neam în neam!” (Ps 101, 25); ,,Moartea păcătoşilor este cumplită” (Ps 33, 20), ,,pierit-a pomenirea lor în sunet !” (Ps 9,6). ,,Că s-a stins întru durere viaţa mea şi anii mei în suspinuri…” (Ps 30, 10).

Iată, acestea sunt doar câteva aspecte ale crucii tâlhărești pe care o necinstim, deși în fond tot cruce este. La Judecata de Apoi vom da cu toţii socoteală de creștinescul semn aflat de strajă la mormânt, ca și de toată necinstea dovedită pe parcursul vieţii. Crucea aceea la fel de bine putea să aparţină unui cuvios. Nu este vinovată ea că ţine sub povara ei doar un tâlhar lipsit de minte și de inimă: ,,Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!” (Ps 13, 1). Iar purtarea crucii fără trezvie și fără responsabilitate este tot o fărădelege, o călcare a Legii. Zis-a Domnul prin gura proorocului Său: ,,Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai!” (Ps 48, 17-19). Vom fi trași la răspundere şi pentru faptul că, deși am stat pe cruce, totuși nu avem lumina Crucii Lui Hristos, nu avem viaţă: ,,Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică!” (Mt 25, 46).

,,Nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe” (Mt 22, 46). ,,Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale!” (Ps 109, 1) ,,Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Cor 1, 30). Pacea Duhului Sfânt va fi în noi când vom purta ,,totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Cor 4, 10) - ,,Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!” (I Cor 6, 20). ,,Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda - decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal 6, 14). ,, Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri!” (Lc 9, 26); şi iarăşi: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri!” (Mt 10, 32). „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa!” (Mc 8, 35)