„Fiţi
sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru I, 15)
„Nu mai
sunteţi străini şi locuitori vremelnici,
ci
sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu.” (Efes.
II, 19)
„Întru
lumina Ta vom vedea lumină.” (Ps. XXXV, 9)
„Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov IV, 6)
„Precum
întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii,
ca să
fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.” (Efes. I, 4)
Principala
învăţătură a cărţii de înţelepciune cunoscută sub numele de Patericul
Egiptean sau Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni care s-au nevoit în
pustie se referă la posibilitatea refacerii legăturii dintre om şi Dumnezeu
(rupte prin păcatul neascultării lui Adam) prin trăirea vieţii pământeşti în
sfinţenie – care este la îndemâna omului doar prin practicarea virtuţii
smereniei, singura care îl poate face pe om să semene cu Dumnezeu. Şi aceasta
tocmai pentru că păcatul capital al mândriei (de origine luciferică) este
tocmai ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu, făcându-l să semene mai degrabă
diavolului care „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru
adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte
dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. VIII,
44) Spun Sfinţii Părinţi că ni se cade nouă, păcătoşilor, să urmăm
pilda Psalmistului, care se socotea pe sine „vierme şi nu om” (Ps. XXI, 6) Cheia
înţelepciunii care ne mântuie stă în cunoaşterea de sine prin lepădarea de
sine, adică recunoaşterea propriei neputinţe şi nimicnicii şi renunţarea la
voinţa trufaşă de împlinire a poftelor păcătoase. Model vrednic de urmat şi
temelie de aur a mântuirii noastre avem pentru aceasta pilda pe care
Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea-Fecioara Maria, Maica Domnului şi Împărăteasa
rugăciunii, ne-a dat-o atunci când a fost chemată la ascultarea Sfatului celui
mai înainte de veci al Sfintei Treimi: „Iată roaba Domnului! Fie mie după
cuvântul tău!” (Lc. I, 38) O singură dată a predicat cu cuvântul
Maica lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune!” (In. II, 5); dar cuvintele
acestea, izvorâte din adâncul inimii ei neprihănite, au fost cele mai de preţ
mărgăritare atât pentru Sfinţii Ucenici şi Apostoli ai Fiului Ei, cât şi pentru
toţi cei care au crezut în El prin propovăduirea lor. Deşi foarte uşor de
înţeles cu mintea, s-au dovedit a fi foarte greu de împlinit cu fapta. Nu
degeaba Mântuitorul Iisus Hristos i-a învrednicit de numele de „fraţi ai Săi”
pe toţi cei care s-au străduit să păzească în viaţa lor Cuvântul Domnului:
„Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
îndeplinesc.” (Lc. VIII, 21) Iar despre Chipul smereniei de negrăit
şi de nemăsurat pe care l-a arătat lumii pururea-Fecioara, Domnul a adeverit
faptul că: „fericit este pântecele care L-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe
care i-a supt!” (Lc. XI, 27), ca răspuns la uimirea vestită cu glas mare de o
femeie simplă din popor în faţa Minunii pe Care Fecioara a zămislit-O din
preacuratele ei sângiuri: „dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l păzesc pe el !” (Lc. XI, 28)
Smerenia şi sfinţenia sunt
noţiunile cele mai des întâlnite şi pomenite în scrierile de suflet
folositoare, noţiuni la care toţi Sfinţii Părinţii, fără excepţie, fac referire
statornică şi repetată. Ori de câte ori scriitorii bisericeşti ne prezintă
mărturiile Sfintei Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul
dintre creştinii cu adevărat credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac
prin expresii de genul: „ducea viaţă sfântă”, „pururea se smerea pe sine”
etc. Înţelegem din aceasta că în concepţia Părinţilor Bisericii (aceşti
adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii), smerenia este starea de a fi a
omului în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura
desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a
dumnezeirii” învăţaSfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos
Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Mt. XI, 29)
Acesta
este temeiul hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii
socotim că sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea
mult-dorită şi odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat
mereu în căutare de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească
echilibrul, calmul şi cumpătarea - acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi
refugiu de scăpare din toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul
descoperă pe calea virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început
mântuitor şi plinire a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna
sufletească nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă
aşa stau lucrurile, devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât
aversul monezii al cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există
sfinţi fără smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi
zilele fără a se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea, în
mentalitatea modernă şi contemporană (devenită comună atât creştinilor
ortodocşi, cât şi celor heterodocşi), adevărata „smerenie” este confundată cu
„pietatea”. Lucru care, pornit dintr-un fals misticism - de multe ori chiar
patologic – îi face pe nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte
uşor în acea înşelare a „părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără
îndoială, cel mai mare pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor, îl
constituie auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti,
credinţa că de acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv
„sfânt” şi „smerit” - ...amarnică şi deplorabilă cădere! Tocmai pentru a
preveni şi ajuta pe cel ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii
Părinţi ne îndeamnă stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii
numite „rugăciunea inimii” cuprinsă în formularea:„Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Căci numai a te vedea pe
tine însuţi în stare de cădere (şi nicidecum în înălţare) este de la Dumnezeu:
„că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este
pururea” (Ps. V, 4) şi de aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul
stăruitor: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă!” (I
Corint. X,12)
Este
foarte adevărat că, de la o „Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul
în care bravii ostaşi ai Lui Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui
Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori
ca de la cer la pământ. Aceasta pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă
uniformă şi universală care urmăreşte să-i aducă pe toţi oamenii la un singur
numitor comun. Vedem astfel că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele
vieţii sale în cea mai neagră sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi
părăsit; că altul a răbdat cu desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile
şi necinstirile care i-au fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce
mănăstire din pustiu, un frate a slujit toată viaţa sa obştii călugărilor
îndeplinind statornic şi neclintit cele mai grele ascultări fără să se plângă
vreodată. Pe de altă parte, există şi acea categorie de nevoitori care socot
că, neîngrijindu-şi aspectul exterior, neprimenindu-se, nespălându-se,
nepieptănându-se, purtându-se murdari şi umblând astfel prin lume, printre
oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un respect duhovnicesc aparte şi admiraţi
corespunzător ca nişte adevăraţi „smeriţi” ! În astfel de cazuri, astfel de
„virtuţi” izvorâte din neglijarea bunului-simţ şi din înşelarea produsă de
patima subţire a slavei deşarte nu sunt altceva decât factori distrugători de
suflet. E de ajuns să ne amintim nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi,
domni şi mitropoliţi, dregători şi episcopi, slujitori, simpli creştini - dar
şi călugări renumiţi care şi-au dus întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se
la cele mai grele nevoinţe şi înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar cât de
puţin despre acestea până la sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va
face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face,
pentru că Eu Mă duc la Tatăl !” (In. XIV, 12) De aceea şi Psalmistul
exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Ps.
LXVII, 36) Să nu credem însă că sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce
metodă prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i
sfinţi prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui
Dumnezeu pentru ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi
necuprins al harului Său multele harisme care împodobesc întotdeauna
viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine nu-l voi da
afară” (In. VI, 37)Am văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii
Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate
pacea Sa tuturor celor ce-L iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă! Pace vouă!” (In.
XX, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima: „Priviţi! Eu
sunt! Nu vă temeţi! Duhul nu are carne şi trup!” (Luca XXIV, 39)
Cunoaşterea smereniei nu va putea fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”,
„obiectivă”; şi aceasta pentru că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia
necesară şi suficientă este tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un
obiect exterior ţie, care nu te priveşte şi care nu are nimic de-a face cu
tine, ca subiect cunoscător. Pe smerenie (cu toată puterea ei) o cunoşti numai
atunci când te străduieşti tu însuţi să te îmbraci în ea - dar nu de ochii
lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea,
credincioşia, bunătatea, blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea
acestora sunt astăzi calităţi şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la
adevăratul lor înţeles şi la adevărata lor valoare printre creştinii zilelor
noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând păreri şi atitudini dependente exclusiv
de propriul interes, credincioşii interpretează greşit lucrarea smereniei, pe
care o văd doar în îmbrăcarea hainelor cernite, ponosite, îndoliate (ca şi chip
al evlaviei şi cuvioşiei), pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde
în realitate făţărnicia fariseismului nostru lăuntric, exprimat de propriile
noastre fapte şi vorbe. Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după
fapte ca pomul după roade” (Mt. VII, 17-19) Cel cu adevărat bun,
smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana clevetirii, a
grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei răzbunări. Sufletul
curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat – şi aceasta pentru
ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe Dumnezeu Cel Care prin
Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu adevărat smeriţi şi cu har
sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi numeşte „tari”: „Datori suntem
noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. XV,
1) şi „primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe
voi spre slava Lui Dumnezeu”(Rom. XV, 7) „pentru ca toţi laolaltă şi cu o
singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos” (Rom. XV, 6)În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii
vreodată că ar căuta să dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu;
nici nu s-au nevoit pentru a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de
aceştia, ci din convingerea deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre
mântuirea ei, făcându-se astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din
vârful muntelui sau aidoma luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele
voastre cele bune să-L slăvească pe Dumnezeu din Ceruri” (Mt.
V,16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de
toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui
Dumnezeu” (II Cor. VII, 1)
Dacă
aceasta este Calea şi dacă acesta este Adevărul, atunci orice altă modalitate
de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi,Sfintei Tradiţii şi Sfinţilor
Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol
şi slugile lui, pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în
groapă” (Lc. VI, 39), căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra
în Împărăţia cerurilor” iar „cei necuraţi nu vor intra în Împărăţia lui
Dumnezeu” (I Cor. VI, 9-11)
„Fericiţi
cei curaţi inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”! (Matei V, 8)
„Minunat
este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel!” (Ps. LXVII, 36)
„Cine
este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!” (Ps.
LXXVI, 13)
„În tot
pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor!” (Ps.
XVIII, 4)
„Râuri
de lacrimi varsă ochii mei că n-am păzit Legea Ta Doamne!” (Ps. CXVIII,
136)(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu