„Fiţi,
dar, voi desăvârşiţi - precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt
5,48)
„Sfinţi
fiţi voi - pentru că sfânt sunt Eu!” (1Pt 1,16)
„Fraţilor,
nu fiţi copii la minte; fiţi copii când e vorba de răutate - la minte, însă,
fiţi desăvârşiţi!” (1Cor 1,20)
„Dacă
voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor, şi vei avea
comoară în Cer;
iar după
aceea, vino şi urmează-Mi!” (Mt 19,21)
„Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină!” (1Tim 2,3-4)
„Nu
ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi:
nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii,
nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii,
nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10)
„Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu –
moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă încă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34)
„Minunat
este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 67,36)
„Voi
sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Ef 2,19)
„El a
rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii
păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la
zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos.” (Ef 4, 11-13)
„Ca toţi
să fie una - după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia
în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!” (In 17,21)
De-a
lungul timpului mulţi au încercat să înțeleagă ce înseamnă sfințenia. Dar,
pentru a reuși aceasta, este nevoie ca mai întâi să afli care este voia
Sfântului Dumnezeu cu privire la creația Sa. Și, mai ales, care este voia Lui
față de oamenii pe care i-a făcut „după chipul şi după asemănarea” Sa (Fac
1,26). Aflarea voii lui Dumnezeu, însă, depinde atât de atitudinea noastră
interioară față de El, cât și de faptele noastre exterioare; cu
alte cuvinte, de ceea ce credem noi despre Dumnezeu și despre rostul vieții
noastre pe pământ. Vestitorii voii lui Dumnezeu pe pământ au fost sfinții
prooroci. Ei au fost cei dintâi care au vestit cu glas mare în auzul oamenilor
că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale
voastre - zice Domnul!” (Is 55,8).
„Sfințenia”
este, probabil, conceptul teologic cel mai des invocat de către vorbitorii despre
Dumnezeu; dar (la fel de probabil) și cel mai greu de pătruns, - și (cu atât
mai mult!) cel mai greu de pus în practică! Nu știm dacă cineva a reușit
vreodată să cuprindă sfințenia într-o formulă teoretică, precum axiomele din
matematică, formulă care să o definească precis. Aceasta pentru că sfințenia
este, de fapt, nu atât un concept, cât o stare de a fi, exprimată prin
săvârșirea oricărui lucru cu bună chibzuință, cu măsură justă și cu
dreaptă-socotinţă. Altfel spus, o lucrare a discernământului. Precum și Sfântul
Ioan Damaschin scrie: „Binele nu este bine - dacă nu este făcut bine!”.
În lumea
noastră, a oamenilor, sfințenia se materializează în lucrul bun, realizat ca și
împlinire a binecuvântării dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Apostol Iacov ne
avertizează: „credinţa fără de fapte este moartă!” (Iac 2,26), - după cum şi
faptele fără credinţă moarte sunt; precum și: „dacă cineva zice că are credinţă
- dar fapte nu are -, putea-va, oare, credinţa să îl mântuiască?!” (Iac 2,14).
În viața societății secularizate, fapta bună reprezintă un simplu act
filantropic, de binefacere. În viața duhovnicească a Bisericii, însă, Sfântul
Maxim Mărturisitorul ne arată că fapta săvârșită sub adumbrirea harului Duhului
Sfânt devine „făptuire morală”, și reprezintă o etapă a urcușului duhovnicesc
spre Înviere. Prin urmare, nu putem vorbi de sfințenie fără a vorbi de rădăcina
ei care este credința. Credința naște sfinții. Dar, pentru a dobândi sfințenia
și a putea înainta în cuprinsul ei, tinzând către asemănarea cu Dumnezeu,
trebuie să ne însușim faptele cele bune în lumina atributelor firii
dumnezeiești – tocmai pentru a le putea pune în acord cu lumina Sfintelor
Scripturi. De aceea ne-a spus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri!” (Mt 5,16). Putem vorbi de o lumină a faptelor
credinței, o lumină care se ivește din lucrare duhovnicească. Orice lucrare are
atât trepte pământești, cât și trepte duhovnicești. La acestea se referă
Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „Fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca
unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în
Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi
mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme
este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu
după firea omenească umblaţi?!” (1Cor 1,3); „oricine se hrăneşte cu lapte este
nepriceput în cuvântul dreptăţii - de vreme ce este prunc. Iar hrana
tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să
deosebească binele şi răul!” (Evr 5,13-14). „De-acum nu vă mai zic slugi,
pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni,
pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!” (In
15,15).
Sfințenia
nu are vârstă. Orice persoana umană poate fi atinsă în lăuntrul său tainic de
harul Duhului Sfânt, atunci când Dumnezeu binevoiește; atunci când vine clipa
chemării și se apropie împlinirea rostului vieții noastre pe pământ. Pentru că
orice om are cel puțin un talant al său, personal, cu care s-a născut și care
trebuie cultivat, înmulțit și dăruit, pentru dragostea lui Dumnezeu. Nu
degeaba vestea Apostolul că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască
şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). Sfințenia începe încă din
viața de familie, prin buna-creștere și educație: „Nu cruţa pe feciorul tău de
pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare!” (Pilde 23,13); „varga şi
certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor
lui) ruşine va face maicii sale!” (Pilde 29,15). Pe lângă aspectele trupești și
cele morale, sufletești, educația are și elemente spirituale. Vorbim așadar
despre un început duhovnicesc. Acesta implică deprinderea săvârșirii
rugăciunilor zilnice încă din fragedă vârstă, păzirea anumitor rânduieli de
postire, prăznuirea sărbătorilor, deprinderea cu învățătura cea folositoare,
precum și multe alte lucruri ziditoare de suflet. Sfinții nu s-au născut sfinți
de-a gata. Şi nici nu ajunge cineva sfânt din întâmplare. Sfințenia este o
stare de a fi, având foarte multe nuanțe harismatice. Nu prea stă la îndemâna
noastră înțelegerea tainelor sfințeniei: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile
voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul! Căci pe
cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de
căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!” (Is 55,8-9). Nu cere
Dumnezeu omului consultație sau consiliere în materie de sfințenie. Și nici nu
se lasă influențat de cugetele noastre în ceea ce privește alegerea sfinților.
Atunci când ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă
este în ceruri!” (Mt 5,12), nici nu dă nume, nici nu alcătuiește liste. Însă
arată formele omenești ale sfințeniei, sau lucrările pe care harul le
săvârșește prin cei pe care îi sfințește: „cei săraci cu duhul” (Mt 5,3), „cei
blânzi,” (Mt 5,5), „cei milostivi” (Mt 5,7) „cei curaţi cu inima” (Mt 5,8),
„cei prigoniţi” (Mt 5,10) și toate celelalte, acestea îi pot aduce pe oameni în
starea de a fi „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef
2,19), pentru că „a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,10) .
Mai mult
decât atât, Mântuitorul arată că sfințenia este o taină nespus de adâncă. El
Însuși, Fiul lui Dumnezeu, nu asigură nimănui favoruri la mântuire: „a şedea
de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da - ci celor pentru
care s-a pregătit!” (Mc 10,40). Iar tărâmul aproape de necuprins al literaturii
aghiografice creștine este atât de vast, încât formele sfințeniei pe care le
prezintă lumii sunt mai multe şi mai strălucitoare decât culorile curcubeului.
Astfel spus, sfințenia este una – dar căile de a o dobândi sunt multe. Starea
cea mai înaltă o reprezintă desăvârșirea, ceea ce înseamnă să devii fiu al lui
Dumnezeu după har - prin credință și prin făptuirea binelui. Aceasta implică
urcușul către Dumnezeu prin credință dreaptă și prin dreaptă viețuire – adică, îndumnezeirea
firii omenești și (prin ea) a întregii firi create, adică revenirea la starea
paradisiacă, în care însuflețirea spirituală a celor înconjurătoare ne aseamănă
cu Dumnezeu: îmblânzirea fiarelor sălbatice, stăpânirea asupra naturii
răzvrătite, potolirea stihiilor dezlănţuite sau a animalelor necuvântătoare.
„Viețile Sfinților” și „Patericele” și „Matericele” de pretutindeni sunt pline
de astfel de pilde – uneori cu neputință de explicat, dar trăite în mod real de
cei implicați, fiecare la vremea lor.
Desigur,
pragul de intrare în lucrarea sfințeniei nu se trece ușor. Căci puțini sunt cei
care intră pe poarta cea strâmtă și anevoioasă a sfințeniei, adică a
îndumnezeirii, a preadulcei mântuiri. Alături de credință (și nedespărțită de
aceasta) se află smerenia, ca și izvor al sfințeniei în sufletul omului. Ea
este temelia oricărei lucrări duhovnicești, fără de care nimeni nu poate vedea
fața lui Dumnezeu: „Smeritu-m-am - şi m-am mântuit!” (Sfântul Isaac Sirul).
Înșelarea produsă din mândrie pe mulți i-a condus la excese grozave și la
eșecuri dezastruoase. Căci unii au împins postul, de pildă, până la limita
sinuciderii prin înfometare, uitând că Dumnezeu este iubire și bunătate. Alții
au întins practica rugăciunii, încordându-și sufletul precum un arc până la
punctul de rupere, adică până la nebunie, uitând că fanatismul, pietismul și
bigotismul nu au nimic de a face cu sfințenia. Sunt unii care spun: „M-am
rugat... până la deznădejde!”. O astfel de formulare arată limpede că diavolul
te-a împins într-o direcție greșită. Rugăciunea care nu aduce cu ea acea
așezare sufletească în duhul păcii și al bucuriei, nu e un dar făcut lui
Dumnezeu, ci diavolului. O minte sănătoasă nu poate cugeta că Dumnezeul păcii
și al iubirii de oameni caută să te secătuiască de vlagă printr-un efort
exagerat în săvârșirea unei rugăciuni „cantitative”, pentru ca apoi să te
lepede la mâna diavolului, care să-și bată joc de tine - ca răsplată pentru
efortul depus! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In 6,37), căci
„Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea
sa şi să fie viu!” (Iez 33,11).
Viața
din rugăciune este, de fapt, hrana pentru suflet. Sufletul este flămând și
însetat, iar el se hrănește și se adapă din cuvintele rugăciunii rostite cu
credință, din proprie voință „din toată inima, din tot sufletul, din tot
cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,30) - adică, cu toată ființa, iar nu ca o
normă canonică de obligativitate. Smerenia așterne, de fapt, cale pocăinței.
Și, de aceea, în viața de zi cu zi, începutul sfințeniei este fuga de păcat, de
căile lui și de urzelile lui – adică, oprirea făptuirii păcatului: „Să nu
ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva
aproapelui tău!” (Ies 20, 13-16). Dar nu e deloc suficient să te
debarasezi de ele, aceasta nu însemnă că gata, te-ai sfințit deja: „acestea
toate le-am păzit din tinereţile mele” (Mc 10,20). Trebuie, însă, să le îmbraci
în har și fapte bune, în lucrare lăuntrică, să urci de la sfințirea trupului
spre desăvârșirea sufletului: „Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce
ai, dă săracilor - şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi
urmează Mie!” (Mc 10,21). Desăvârșirea implică o etapă și mai înaltă. Sfântul
Maxim Mărturisitorul scrie că de la ieșirea din păcat (prin făptuirea morală)
te curățești doar, nu te și sfințești. Sunt mulți cei care se îmbată ușor
într-o euforie individuală a imaginației, considerând că (dacă nu mai fac
lucruri rele, ci numai lucruri bune) – gata, L-au și convins pe Dumnezeu! Uită,
însă, unii ca aceștia cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne,
Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu din
ceruri!” (Mt 7,21); căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui
departe de Mine este!” (Mt 15,8). Acestea nu sunt decât simple păreri (sau
„fumuri”) ale îngâmfării sinelui din noi, cei care așteptăm și pretindem lauda
celor din jur, precum tânjesc actorii după aplauzele publicului. Jenant este și
faptul că, deși ne știm preabine propriile slăbiciuni și neputințe, totuși
falsăm, prefăcându-ne prin toate mijlocele posibile, ca să ne arătăm a fi ceea
ce, de fapt, nu suntem. O sintagmă din lumea călugărească numește această
atitudine „smerenie gheboasă”, adică mincinoasă. Căci atunci când se găseşte
vreunul să-și dea în petic cu neseriozitatea și ipocrizia lui, bătrânii
înțelepți - ca unii care constată îngâmfarea, aroganța și înfumurarea aceluia -
suspină unii către alții: „Sărmanul, are smerenie gheboasă!”; are, adică, mai
multă decât îi trebuie.
La
acestea se adaugă și isprăvile imaginare, presupus mărețe, făcute ca din
„descoperire” divină, sau chiar din „arătări” îngerești. Iar, mai nou, în epoca
modernă a „profetismului” contemporan, din ce în ce mai mulți creștini cad
pradă tentației de a căuta pretutindeni „prooroci” și „înainte-văzători”, din
aceia care anunță tot felul de „profeții” apocaliptice, mânate ca și cu biciul
de la spate, doar-doar s-or împlini, şi astfel s-ar adeveri „proorocia”. Culmea
e că, uneori, chiar Sfintele Scripturi sunt citate și invocate ca argument
incontestabil al celor susținute! Aceasta, în ciuda faptului că tot în
Scripturi citim: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a
pus în stăpânirea Sa!” (FA 1,7). Declararea și etichetarea ca „sfințenie” a tot
felul de practici și învățături și cugete pământești e semnul neîndoielnic al
slabei credințe. Avem mărturia cea mai clară în Sfânta Evanghelie: „noi ştim că
Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi
face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”(In 9,31). „Un lucru ştiu: că fiind orb,
acum văd!”(In 9,25). Iată ce înseamnă minunea sfințeniei - un fapt concret ce
trece peste hotarele firii. Un lucru care nu poate fi împlinit de către un
simplu om, doar cu puterile lui firești: „toţi erau uimiţi şi slăveau pe
Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut!” (Mc 2,12). Precum și
în cazul femeii cu scurgere de sânge, despre care Sfântul Apostol și
Evanghelist Luca mărturisește că „cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de
nici unul nu putuse să fie vindecată” (Lc 8,43), dar când „apropiindu-se pe la
spate, s-a atins de poala hainei Lui Iisus - îndată s-a oprit curgerea sângelui
ei!” (Lc 8,44).
Minunile
nu sunt programate dinainte. Sfinții nu sunt actori. Ei nu varsă miruri și nici
nu revarsă minuni doar la evenimente sociale importante. Ei nu au nevoie de
nici o baie de mulțime. Sfinți sunt încă din timpul vieții lor, în intimitatea
comportamentului lor, în fiecare clipă a vieții de zi cu zi, precum în ceasul
morții - și după aceea. Nu-l poţi detașa pe sfânt de sfințenie, lasând trupul
de o parte și dând sufletul de cealaltă parte. Alcătuirea omului din trup și
suflet laolaltă este absolut necesară pentru realizarea chipului și asemănării cu
Dumnezeu, așa precum a fost omul creat dintru început: „Să facem om după chipul
şi după asemănarea Noastră!” (Fac 1,26). Oare Iisus Hristos, Mântuitorul lumii,
„Adam Cel de pe urmă, cu duh dătător-de-viaţă” (1Cor 15,45), a făcut minuni
numai în timpul vieții Sale pământești? Sau, oare, numai după moartea și
învierea Sa? Oare nu minune a fost - și lucrare a sfințeniei dumnezeiești -
întreaga Sa viață pământească, încă din clipa întrupării „de la Duhul Sfânt și
din Fecioara Maria” (Simbolul Credinței), - „Duhul Sfânt Se va pogorî peste
tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc 1,35) - , și până la
Înălțarea cu Trupul la Cer și șederea de-a dreapta Tatălui? Atunci când Duhul
Cel Preasfânt S-a pogorât în chip de „limbi ca de foc” (FA 2,3) peste Sfinții Apostoli,
El i-a încredințat de sfințenia deplină a cuvintelor lui Iisus: „M-am coborât
din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In 6,38). Şi
„sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce
s-ar fi scris!” (In 21,25). Dar discreția, smerenia şi modestia Mântuitorului
nostru au fost fără de margini: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până
la moarte - şi încă moarte pe Cruce!” (Filipeni 2,8).
Şi
„Patericul Egiptean” consemnează nenumărate pilde de sfințenie. Atunci când
Avva Visarion a binecuvântat un coș cu fructe - a și ieșit demonul din copilul
cel îndrăcit; dar bătrânul n-a dat nici o importanță faptului, ci doar a
exclamat: „A, aici te ascunseseși!”. Altădată, Avva Pimen a binecuvântat (din
ascultare față de frați) strana în care fusese așezat un alt tânăr chinuit de
diavol; şi de îndată ce bătrânul s-a închinat cu semnul Cinstitei Cruci,
demonul a și fugit, ars de puterea trăirii bătrânului smerit. Iar când Avva
Pamvo nu a făcut nimic altceva decât să rostească două cuvinte: „Ieși
afară!”, duhul cel rău (care chinuia un alt biet om bolnav) a și ieșit din
acesta – fără ca măcar să fi apucat să priceapă dacă i se adresase lui, ori
omului care ședea în strana părintelui... Câtă diferență între binele smerit și
tăcut de demult, care nu făcea zgomot vreodată, și sindromul modern al
„smereniei emancipate” a „sfinților” contemporani, gata să săvârșească torente
de „minuni” în văzul lumii, precum țâșnește apa din fântânile arteziene!
Câți „înainte-văzători” nu-și dau cu părerea despre lucruri care, de fapt, nu
au nici o treabă cu cele sfinte ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui! Câți
„sfinți” nu încurcă (prin „sfintele” lor „proorociri”) rezolvarea cea mai
simplă și firească a problemelor atâtor oameni necăjiți și dezorientați! Nu
degeaba se căina Psalmistul: „Vremea este să lucreze Domnul - căci oamenii au
stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); şi iarăşi: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!”
(Ps 81,5). Dacă sfințenia este taină a inimii și se lucrează doar în Sfântul
Duh al Celui Preaînalt, cum ar putea, oare, să o exprime în cuvinte inspirate
și adevărate cineva care nu trăiește taina, care nu și-o asumă prin proprie
experiență?!... Ori, contemplarea duhovnicească (sau odihna-în-Dumnezeu, precum
se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Filocalie”), este agonisită (după
cuvântul Sfântului Isaac Sirul) doar de unul din zece mii care se silesc, - sau
poate chiar doar de unul singur din generație în generație! Și atunci, ce vom
face noi, oare, cu toată inflația aceasta de „sfinți” și „înainte-văzători”
dintr-o societate care nu mai caută și nu mai dorește rugători autentici și
slujitori ai Adevărului – oameni simpli și obișnuiți? În căutarea sfințeniei
mulți s-au rătăcit, ajungând pe căi greșite, prin case de adunări sectare sau
prin spitale de nebuni, alienați mintal, lepădați de Dumnezeu, atei și hulitori
de cele sfinte... Aceștia sunt roadele „sfinților” fără sfințenie! „Nu este pom
bun care să facă roade rele, şi nici pom rău care să facă roade bune!”(Lc
6,43); dar „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt 18,7), - precum
Iisus Hristos Însuși Îi mustra pe fariseii de la templul din Ierusalim: „Vai
vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca
să faceţi un ucenic – şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - îndoit
decât voi!” (Mt 23,15)... şi, de aceea, de două ori „vai!” celui ce s-a
smintit!
Repeziciunea
cu care se produc evenimentele din vâltoarea acestui veac apostat și
secularizat împinge mintea unora la tot felul de lucruri necugetate. Se
confecționează tot felul de artificii „minunate” şi „uimitoare” pe seama unora
și a altora, sub pretextul desăvârșirii acestora, nesocotind faptul că, atunci
când este cazul, Dumnezeu nu rămâne dator celor care L-au iubit și L-au slujit
cu credință! Pe Sfântul Amfilohie îngerii din Cer l-au ales episcop al
cetății Iconium, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu. Sfântului Ierarh Spiridon
tot sfinții îngeri i-au răspuns în timpul Sfintei Liturghii, atunci când
biserica în care slujea era goală de oameni. Pe Sfântul Marcu din Muntele
Fracesc tot îngerii din Cer l-au hrănit în pustie ani îndelungați, cu
binecuvântare divină. Pe Avva Pimen cel-plin-de-dureri (cel pomenit în
„Sinaxarul” lunii august) tot îngerii cei sfinți l-au tuns în monahism, fiind
vas ales al Duhului Sfânt. Dar noi, cei de azi, alcătuim Imne-acatist și
Slujbe de priveghere unora care sunt, încă, în pridvorul Raiului, aștepând
mântuirea... Oare al nostru lucru este a „face” sfinți, a-i numi, a-i
contabiliza, a alcătui lista celor care merită și lista celor care nu merită?!
Sfinții sunt sfinți din clipa în care au simțit chemarea Duhului Dumnezeiesc
dintru înaltul Cerului, cântecul veșniciei, isonul revelației,
vibrația divină a harului Atotțiitorului Care S-a sălășluit tainic în inimile
lor. Nu degeaba curgerea vremii – adică răstimpul dintre chemarea iubitoare a
Făcătorului și răspunsul făpturii la această chemare (precum scria Părintele
Dumitru Stăniloae) – ne arată că semnele minunate (oricât ar întârzia) nu uită
să sosească. Așa cum prin vedenie minunată, de pildă, s-a descoperit trupul
Sfintei Parascheva, ascuns în nisip, la malul mării. Și tot așa precum apa
Lomului a destăinuit dintre stânci, după sute de ani, trupul Sfântului Dimitrie
Basarabov. Și să nu uităm nici de Sfinții Grigorie Decapolitul, Ioan cel Nou de
la Suceava sau Filofteea de la Argeș, care sunt mărturii vii că „Minunat este
Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Ps 67,36). Iar cea dintâi zi de Duminică de după
Rusalii, închinată pomenirii tuturor Sfinților (precum și Duminica următoare
ei, închinată pomenirii tuturor Sfinților neamului românesc), cuprind în lumina
harului lor sinaxare nescrise de mână omenească, în care se bucură și bunici și
bunicuțe, și tați și mame, și fii și fiice, și eroi și luptători, și mulțime de
oameni simpli, de care lumea nici n-a știut măcar, dar pe care Dumnezeu i-a
avut în a Sa grijă pe răbojul vremii, și îi are și în nemăsurata Sa milă cea din
veșnicie. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?! Tu eşti Dumnezeu, Care
faci minuni!” (Ps 76,13). „Unge capul tău şi faţa ta o spală!” (Mt 6,17) - ne
îndeamnă Scripturile Sfinte, pentru ca astfel să înțelegem că nenumărați sunt
sfinții - „fiecare în rândul cetei sale” (1Cor 15,23); căci „stea de stea se
deosebeşte în strălucire” (1Cor 15,41), iar ei, „sfinţii - vor judeca lumea!” (1Cor
6,2).
De
aceea, gestul nostru de evlavie și de respect față de ei nu ar trebui să fie,
neapărat, fuga după moaștele lor – ci, mai degrabă, după faptele lor: „Priviţi
cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa - şi urmaţi-le credinţa!” (Evr 13,7).
Degeaba săruți zeci de moaște dacă nu-ţi schimbi viețuirea, dacă nu devii om
serios, moral și vrednic. Sunt sfinți al căror trup nu-l știe nimeni - dar asta
nu însemnă că Dumnezeu nu-i ascultă sau că nu-i iubește. Sunt sfinți despre
care sinaxarele ne spun că trupurile le-au fost arse ori mâncate de fiare
sălbatice – oare ei nu pot face minuni?! Sunt sfinți cărora noi nu le-am văzut
trupul niciodată – oare aceasta înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm lor, sau
să-i cinstim?! De unde și de când hotărâm noi cine sunt sfinții mari și care
sunt cei mici, care sunt importanți, care sunt mai puțin importanți și care
sunt neimportanți?!... Iar după ce am terminat cu aceștia, „facem” alții –
noi-nouţi! Oare cine face Sfinţi – noi, oamenii păcătoși, sau Duhul Sfânt al
Celui Preaînalt, pentru ca „la plinirea vremii” (Gal 4,4), Biserica să îi
recunoască și să îi cinstească?...
Haideți,
mai bine, să ne adunăm cugetele din împrăștiere, să ne revizuim trăirea, și –
dacă dorim să dăruim un sfânt nou Bisericii, atunci fiecare dintre noi trebuie
să înceapă de la sine însuși. Mai întâi cu rugăciunea - pe care să o sporim,
pentru ca să ne curățească și să ne sfințească inimile din care o înălțăm spre
Cer: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps 140,2). Apoi,
cu postirea și cu privegherea – căci nimeni nu ne restricționează cu nimic
strădania de a ne izbăvi de porniri pătimașe și de pofte păcătoase, precum și
Psalmistul arată: „Genunchii mei au slăbit de post, iar trupul meu s-a istovit
de lipsa untului-de-lemn!” (Ps 108,23), și precum Mântuitorul Însuși ne
îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41);
şi tot aşa, şi Apostolul: „Fiţi treji, privegheaţi, - potrivnicul vostru,
diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (1Pt 5,8).
Aşadar, putem fi curățiți și desăvârșiți prin harul Celui Sfânt. Nu știm dacă
simplul contact exterior cu sfințenia altcuiva ne asigură mântuirea. Ateul
forțat să stea la biserică nu devine nicidecum sfânt aureolat! Precum nici
sfântul însuși, chiar și încuiat în crâșmă de ar fi, nu devine păcătos... „Omul
sfințește locul!” - ne învață înțelepciunea populară, iar Apostolul ne
încredințează: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici
beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii - nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10).
Sfințenia
nu este etichetă convențională, nu este brand publicitar, nu e reclamă
comercială și nici titlu onorific, funcție privilegiată sau distincție de
onoare. Sfințenia este o stare de a fi, dobândită din credință, prin harul
Duhului Sfânt, și împodobită cu fapte bune - prin osteneală, muncă, smerenie,
străduință, perseverență și jertfelnicie. Ea se câștigă începând din prima
clipă de pocăință până în clipa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Pocăința nu e
un torent fragmentat în cascade, ci este o stare de trezvie neîncetată: „Că
fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps
50,54). Ea implică atât o vedere necontenită a propriilor păcate, cât și o
vedere limpede a milostivirii lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt
9,13). Iar trezvia este o continuă iluminare prin harul focului vâlvâietor al
Duhului lui Dumnezeu. Nu există trezvie autentică fără o atenție neslăbită. Nu
există sfințenie fără a fi treaz și întru totul conștient de cursele
satanicești: „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „Fiţi tari!” (1Cor 15,58), „Privegheaţi şi
vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41). Așa ne învață „Patericul”,
așa ne dau pildă și „Viețile Sfinților”. Atunci cînd Sfântul Sisoe cel Mare se
pregătea să plece din această lume, demonii îi strigau: „Hai, că deja ești
sfânt - nu te mai ruga atâta!...”. Dar el le-a răspuns: „Încă mai am nevoie de
o clipă, ca să pot pune început bun de pocăință! Doar când sufletul meu va fi
în brațele lui Dumnezeu – abia atunci voi ști că am scăpat de cursele
voastre!”.
Prin
urmare, starea profundă de smerenie autentică și de umilință mântuitoare nu se
poate asocia nicidecum cu trufașa și neghioaba părere-de-sine, a sfințeniei
„încă din viață”. De fapt, ne credem altceva decât ceea ce suntem în realitate.
Nu e nimic mai înșelător și mai pierzător pentru suflet decât să te crezi sfânt
tu pe tine însuți, să cugeți despre tine că ai avea putere de
mai-înainte-vedere sau de mai-înainte-vestire. În acest caz, nu ai decât duhuri
rele, draci pitonicești, demoni înșelători. Nu e cădere mai jalnică și mai
întunecată decât aceea de a nu-ți da seama de propriile tale neputințe, de
propria ta nimicnicie: „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps 142,2),
„Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi
viaţa lui pe pământ” (Iov 14, 4-5), „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe
noi înşine şi adevărul nu este întru noi!” (1In 1,8) „Dacă zicem că n-am păcătuit,
Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi!” (1In 1,10); „Călăuze
oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt 23,24), „semănaţi cu
mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă
sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!” (Mt 23,27), iar „dacă orb
pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15,14). „Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc 4,23); „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri
la fel!” (Lc 13,3). „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor
lui!” (Mt 25,41)
Aşadar,
„prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor,
care preaslăvesc Numele Lui!” (Evr 13,15). „Deci, dar, nu mai sunteţi străini
şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai
lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea
din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos!” (Ef 2,19-20).
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
AMIN (ADEVARAT ESTE)
RăspundețiȘtergere