Adevărata sfinţenie – roada Duhului Dumnezeiesc

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi - precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5,48)

„Sfinţi fiţi voi - pentru că sfânt sunt Eu!” (1Pt 1,16)

„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; fiţi copii când e vorba de răutate - la minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (1Cor 1,20)

„Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în Cer;

iar după aceea, vino şi urmează-Mi!” (Mt 19,21)

„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,3-4)

„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10)

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu –

moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă încă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34)

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 67,36)

„Voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Ef 2,19)

„El a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.” (Ef 4, 11-13)

„Ca toţi să fie una - după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!” (In 17,21)

De-a lungul timpului mulţi au încercat să înțeleagă ce înseamnă sfințenia. Dar, pentru a reuși aceasta, este nevoie ca mai întâi să afli care este voia Sfântului Dumnezeu cu privire la creația Sa. Și, mai ales, care este voia Lui față de oamenii pe care i-a făcut „după chipul şi după asemănarea” Sa (Fac 1,26). Aflarea voii lui Dumnezeu, însă, depinde atât de atitudinea noastră interioară față de El, cât și de faptele noastre   exterioare; cu alte cuvinte, de ceea ce credem noi despre Dumnezeu și despre rostul vieții noastre pe pământ. Vestitorii voii lui Dumnezeu pe pământ au fost sfinții prooroci. Ei au fost cei dintâi care au vestit cu glas mare în auzul oamenilor că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!” (Is 55,8).

„Sfințenia” este, probabil, conceptul teologic cel mai des invocat de către vorbitorii despre Dumnezeu; dar (la fel de probabil) și cel mai greu de pătruns, - și (cu atât mai mult!) cel mai greu de pus în practică! Nu știm dacă cineva a reușit vreodată să cuprindă sfințenia într-o formulă teoretică, precum axiomele din matematică, formulă care să o definească precis. Aceasta pentru că sfințenia este, de fapt, nu atât un concept, cât o stare de a fi, exprimată prin săvârșirea oricărui lucru cu bună chibzuință, cu măsură justă și cu dreaptă-socotinţă. Altfel spus, o lucrare a discernământului. Precum și Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Binele nu este bine - dacă nu este făcut bine!”.

În lumea noastră, a oamenilor, sfințenia se materializează în lucrul bun, realizat ca și împlinire a binecuvântării dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: „credinţa fără de fapte este moartă!” (Iac 2,26), - după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt; precum și: „dacă cineva zice că are credinţă - dar fapte nu are -, putea-va, oare, credinţa să îl mântuiască?!” (Iac 2,14). În viața societății secularizate, fapta bună reprezintă un simplu act filantropic, de binefacere. În viața duhovnicească a Bisericii, însă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că fapta săvârșită sub adumbrirea harului Duhului Sfânt devine „făptuire morală”, și reprezintă o etapă a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Prin urmare, nu putem vorbi de sfințenie fără a vorbi de rădăcina ei care este credința. Credința naște sfinții. Dar, pentru a dobândi sfințenia și a putea înainta în cuprinsul ei, tinzând către asemănarea cu Dumnezeu, trebuie să ne însușim faptele cele bune în lumina atributelor firii dumnezeiești – tocmai pentru a le putea pune în acord cu lumina Sfintelor Scripturi. De aceea ne-a spus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt 5,16). Putem vorbi de o lumină a faptelor credinței, o lumină care se ivește din lucrare duhovnicească. Orice lucrare are atât trepte pământești, cât și trepte duhovnicești. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „Fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos.   Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?!” (1Cor 1,3); „oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii - de vreme ce este prunc.  Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul!” (Evr 5,13-14). „De-acum nu vă mai zic slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!” (In 15,15).

Sfințenia nu are vârstă. Orice persoana umană poate fi atinsă în lăuntrul său tainic de harul Duhului Sfânt, atunci când Dumnezeu binevoiește; atunci când vine clipa chemării și se apropie împlinirea rostului vieții noastre pe pământ. Pentru că orice om are cel puțin un talant al său, personal, cu care s-a născut și care trebuie cultivat, înmulțit și dăruit, pentru dragostea lui Dumnezeu.  Nu degeaba vestea Apostolul că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). Sfințenia începe încă din viața de familie, prin buna-creștere și educație: „Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare!” (Pilde 23,13); „varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) ruşine va face maicii sale!” (Pilde 29,15). Pe lângă aspectele trupești și cele morale, sufletești, educația are și elemente spirituale. Vorbim așadar despre un început duhovnicesc. Acesta implică deprinderea săvârșirii rugăciunilor zilnice încă din fragedă vârstă, păzirea anumitor rânduieli de postire, prăznuirea sărbătorilor, deprinderea cu învățătura cea folositoare, precum și multe alte lucruri ziditoare de suflet. Sfinții nu s-au născut sfinți de-a gata. Şi nici nu ajunge cineva sfânt din întâmplare. Sfințenia este o stare de a fi, având foarte multe nuanțe harismatice. Nu prea stă la îndemâna noastră înțelegerea tainelor sfințeniei: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!  Căci pe cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!” (Is 55,8-9). Nu cere Dumnezeu omului consultație sau consiliere în materie de sfințenie. Și nici nu se lasă influențat de cugetele noastre în ceea ce privește alegerea sfinților. Atunci când ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!” (Mt 5,12), nici nu dă nume, nici nu alcătuiește liste. Însă arată formele omenești ale sfințeniei, sau lucrările pe care harul le săvârșește prin cei pe care îi sfințește: „cei săraci cu duhul” (Mt 5,3), „cei blânzi,” (Mt 5,5), „cei milostivi” (Mt 5,7) „cei curaţi cu inima” (Mt 5,8), „cei prigoniţi” (Mt 5,10) și toate celelalte, acestea îi pot aduce pe oameni în starea de a fi „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19), pentru că „a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,10) .

Mai mult decât atât, Mântuitorul arată că sfințenia este o taină nespus de adâncă. El Însuși, Fiul lui Dumnezeu, nu asigură nimănui favoruri la mântuire: „a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da - ci celor pentru care s-a pregătit!” (Mc 10,40). Iar tărâmul aproape de necuprins al literaturii aghiografice creștine este atât de vast, încât formele sfințeniei pe care le prezintă lumii sunt mai multe şi mai strălucitoare decât culorile curcubeului. Astfel spus, sfințenia este una – dar căile de a o dobândi sunt multe. Starea cea mai înaltă o reprezintă desăvârșirea, ceea ce înseamnă să devii fiu al lui Dumnezeu după har - prin credință și prin făptuirea binelui. Aceasta implică urcușul către Dumnezeu prin credință dreaptă și prin dreaptă viețuire – adică, îndumnezeirea firii omenești și (prin ea) a întregii firi create, adică revenirea la starea paradisiacă, în care însuflețirea spirituală a celor înconjurătoare ne aseamănă cu Dumnezeu: îmblânzirea fiarelor sălbatice, stăpânirea asupra naturii răzvrătite, potolirea stihiilor dezlănţuite sau a animalelor necuvântătoare. „Viețile Sfinților” și „Patericele” și „Matericele” de pretutindeni sunt pline de astfel de pilde – uneori cu neputință de explicat, dar trăite în mod real de cei implicați, fiecare la vremea lor.

Desigur, pragul de intrare în lucrarea sfințeniei nu se trece ușor. Căci puțini sunt cei care intră pe poarta cea strâmtă și anevoioasă a sfințeniei, adică a îndumnezeirii, a preadulcei mântuiri. Alături de credință (și nedespărțită de aceasta) se află smerenia, ca și izvor al sfințeniei în sufletul omului. Ea este temelia oricărei lucrări duhovnicești, fără de care nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu: „Smeritu-m-am - şi m-am mântuit!” (Sfântul Isaac Sirul). Înșelarea produsă din mândrie pe mulți i-a condus la excese grozave și la eșecuri dezastruoase. Căci unii au împins postul, de pildă, până la limita sinuciderii prin înfometare, uitând că Dumnezeu este iubire și bunătate. Alții au întins practica rugăciunii, încordându-și sufletul precum un arc până la punctul de rupere, adică până la nebunie, uitând că fanatismul, pietismul și bigotismul nu au nimic de a face cu sfințenia. Sunt unii care spun: „M-am rugat... până la deznădejde!”. O astfel de formulare arată limpede că diavolul te-a împins într-o direcție greșită. Rugăciunea care nu aduce cu ea acea așezare sufletească în duhul păcii și al bucuriei, nu e un dar făcut lui Dumnezeu, ci diavolului. O minte sănătoasă nu poate cugeta că Dumnezeul păcii și al iubirii de oameni caută să te secătuiască de vlagă printr-un efort exagerat în săvârșirea unei rugăciuni „cantitative”, pentru ca apoi să te lepede la mâna diavolului, care să-și bată joc de tine - ca răsplată pentru efortul depus! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In 6,37), căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez 33,11).

Viața din rugăciune este, de fapt, hrana pentru suflet. Sufletul este flămând și însetat, iar el se hrănește și se adapă din cuvintele rugăciunii rostite cu credință, din proprie voință „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,30) - adică, cu toată ființa, iar nu ca o normă canonică de obligativitate. Smerenia așterne, de fapt, cale pocăinței. Și, de aceea, în viața de zi cu zi, începutul sfințeniei este fuga de păcat, de căile lui și de urzelile lui – adică, oprirea făptuirii păcatului: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Ies 20, 13-16). Dar nu e deloc  suficient să te debarasezi de ele, aceasta nu însemnă că gata, te-ai sfințit deja: „acestea toate le-am păzit din tinereţile mele” (Mc 10,20). Trebuie, însă, să le îmbraci în har și fapte bune, în lucrare lăuntrică, să urci de la sfințirea trupului spre desăvârșirea sufletului: „Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor - şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!” (Mc 10,21). Desăvârșirea implică o etapă și mai înaltă. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că de la ieșirea din păcat (prin făptuirea morală) te curățești doar, nu te și sfințești. Sunt mulți cei care se îmbată ușor într-o euforie individuală a imaginației, considerând că (dacă nu mai fac lucruri rele, ci numai lucruri bune) – gata, L-au și convins pe Dumnezeu! Uită, însă, unii ca aceștia cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri!” (Mt 7,21); căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui departe de Mine este!” (Mt 15,8). Acestea nu sunt decât simple păreri (sau „fumuri”) ale îngâmfării sinelui din noi, cei care așteptăm și pretindem lauda celor din jur, precum tânjesc actorii după aplauzele publicului. Jenant este și faptul că, deși ne știm preabine propriile slăbiciuni și neputințe, totuși falsăm, prefăcându-ne prin toate mijlocele posibile, ca să ne arătăm a fi ceea ce, de fapt, nu suntem. O sintagmă din lumea călugărească numește această atitudine „smerenie gheboasă”, adică mincinoasă. Căci atunci când se găseşte vreunul să-și dea în petic cu neseriozitatea și ipocrizia lui, bătrânii înțelepți - ca unii care constată îngâmfarea, aroganța și înfumurarea aceluia - suspină unii către alții: „Sărmanul, are smerenie gheboasă!”; are, adică, mai multă decât îi trebuie.

La acestea se adaugă și isprăvile imaginare, presupus mărețe, făcute ca din „descoperire” divină, sau chiar din „arătări” îngerești. Iar, mai nou, în epoca modernă a „profetismului” contemporan, din ce în ce mai mulți creștini cad pradă tentației de a căuta pretutindeni „prooroci” și „înainte-văzători”, din aceia care anunță tot felul de „profeții” apocaliptice, mânate ca și cu biciul de la spate, doar-doar s-or împlini, şi astfel s-ar adeveri „proorocia”. Culmea e că, uneori, chiar Sfintele Scripturi sunt citate și invocate ca argument incontestabil al celor susținute! Aceasta, în ciuda faptului că tot în Scripturi citim: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1,7). Declararea și etichetarea ca „sfințenie” a tot felul de practici și învățături și cugete pământești e semnul neîndoielnic al slabei credințe. Avem mărturia cea mai clară în Sfânta Evanghelie: „noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”(In 9,31). „Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd!”(In 9,25). Iată ce înseamnă minunea sfințeniei - un fapt concret ce trece peste hotarele firii. Un lucru care nu poate fi împlinit de către un simplu om, doar cu puterile lui firești: „toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut!” (Mc 2,12). Precum și în cazul femeii cu scurgere de sânge, despre care Sfântul Apostol și Evanghelist Luca mărturisește că „cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată” (Lc 8,43), dar când „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui Iisus - îndată s-a oprit curgerea sângelui ei!” (Lc 8,44).

Minunile nu sunt programate dinainte. Sfinții nu sunt actori. Ei nu varsă miruri și nici nu revarsă minuni doar la evenimente sociale importante. Ei nu au nevoie de nici o baie de mulțime. Sfinți sunt încă din timpul vieții lor, în intimitatea comportamentului lor, în fiecare clipă a vieții de zi cu zi, precum în ceasul morții - și după aceea. Nu-l poţi detașa pe sfânt de sfințenie, lasând trupul de o parte și dând sufletul de cealaltă parte. Alcătuirea omului din trup și suflet laolaltă este absolut necesară pentru realizarea chipului și asemănării cu Dumnezeu, așa precum a fost omul creat dintru început: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!” (Fac 1,26). Oare Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, „Adam Cel de pe urmă, cu duh dătător-de-viaţă” (1Cor 15,45), a făcut minuni numai în timpul vieții Sale pământești? Sau, oare, numai după moartea și învierea Sa? Oare nu minune a fost - și lucrare a sfințeniei dumnezeiești - întreaga Sa viață pământească, încă din clipa întrupării „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” (Simbolul Credinței), - „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc 1,35) - , și până la Înălțarea cu Trupul la Cer și șederea de-a dreapta Tatălui? Atunci când Duhul Cel Preasfânt S-a pogorât în chip de „limbi ca de foc” (FA 2,3) peste Sfinții Apostoli, El i-a încredințat de sfințenia deplină a cuvintelor lui Iisus: „M-am coborât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In 6,38). Şi „sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins  cărţile ce s-ar fi scris!” (In 21,25). Dar discreția, smerenia şi modestia Mântuitorului nostru au fost fără de margini: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte pe Cruce!” (Filipeni 2,8).

Şi „Patericul Egiptean” consemnează nenumărate pilde de sfințenie. Atunci când Avva Visarion a binecuvântat un coș cu fructe - a și ieșit demonul din copilul cel îndrăcit; dar bătrânul n-a dat nici o importanță faptului, ci doar a exclamat: „A, aici te ascunseseși!”. Altădată, Avva Pimen a binecuvântat (din ascultare față de frați) strana în care fusese așezat un alt tânăr chinuit de diavol; şi de îndată ce bătrânul s-a închinat cu semnul Cinstitei Cruci, demonul a și fugit, ars de puterea trăirii bătrânului smerit. Iar când Avva Pamvo  nu a făcut nimic altceva decât să rostească două cuvinte: „Ieși afară!”, duhul cel rău (care chinuia un alt biet om bolnav) a și ieșit din acesta – fără ca măcar să fi apucat să priceapă dacă i se adresase lui, ori omului care ședea în strana părintelui... Câtă diferență între binele smerit și tăcut de demult, care nu făcea zgomot vreodată, și sindromul  modern al „smereniei emancipate” a „sfinților” contemporani, gata să săvârșească torente de „minuni” în văzul lumii, precum țâșnește apa din fântânile arteziene!  Câți „înainte-văzători” nu-și dau cu părerea despre lucruri care, de fapt, nu au nici o treabă cu cele sfinte ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui! Câți „sfinți” nu încurcă (prin „sfintele” lor „proorociri”) rezolvarea cea mai simplă și firească a problemelor atâtor oameni necăjiți și dezorientați! Nu degeaba se căina Psalmistul: „Vremea este să lucreze Domnul - căci oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); şi iarăşi: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!” (Ps 81,5). Dacă sfințenia este taină a inimii și se lucrează doar în Sfântul Duh al Celui Preaînalt, cum ar putea, oare, să o exprime în cuvinte inspirate și adevărate cineva care nu trăiește taina, care nu și-o asumă prin proprie experiență?!... Ori, contemplarea duhovnicească (sau odihna-în-Dumnezeu, precum se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Filocalie”), este agonisită (după cuvântul Sfântului Isaac Sirul) doar de unul din zece mii care se silesc, - sau poate chiar doar de unul singur din generație în generație! Și atunci, ce vom face noi, oare, cu toată inflația aceasta de „sfinți” și „înainte-văzători” dintr-o societate care nu mai caută și nu mai dorește rugători autentici și slujitori ai Adevărului – oameni simpli și obișnuiți? În căutarea sfințeniei mulți s-au rătăcit, ajungând pe căi greșite, prin case de adunări sectare sau prin spitale de nebuni, alienați mintal, lepădați de Dumnezeu, atei și hulitori de cele sfinte... Aceștia sunt roadele „sfinților” fără sfințenie! „Nu este pom bun care să facă roade rele, şi nici pom rău care să facă roade bune!”(Lc 6,43); dar „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt 18,7), - precum Iisus Hristos Însuși Îi mustra pe fariseii de la templul din Ierusalim: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic – şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - îndoit decât voi!” (Mt 23,15)... şi, de aceea, de două ori „vai!” celui ce s-a smintit!

Repeziciunea cu care se produc evenimentele din vâltoarea acestui veac  apostat și secularizat împinge mintea unora la tot felul de lucruri necugetate. Se confecționează tot felul de artificii „minunate” şi „uimitoare” pe seama unora și a altora, sub pretextul desăvârșirii acestora, nesocotind faptul că, atunci când este cazul, Dumnezeu nu rămâne dator celor care L-au iubit și L-au slujit cu credință! Pe Sfântul  Amfilohie îngerii din Cer l-au ales episcop al cetății Iconium, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu. Sfântului Ierarh Spiridon tot sfinții îngeri i-au răspuns în timpul Sfintei Liturghii, atunci când biserica în care slujea era goală de oameni. Pe Sfântul Marcu din Muntele Fracesc tot îngerii din Cer l-au hrănit în pustie ani îndelungați, cu binecuvântare divină. Pe Avva Pimen cel-plin-de-dureri  (cel pomenit în „Sinaxarul” lunii august) tot îngerii cei sfinți l-au tuns în monahism, fiind vas ales al Duhului Sfânt. Dar noi, cei de azi, alcătuim Imne-acatist  și Slujbe de priveghere unora care sunt, încă, în pridvorul Raiului, aștepând mântuirea... Oare al nostru lucru este a „face” sfinți, a-i numi, a-i contabiliza, a alcătui lista celor care merită și lista celor care nu merită?! Sfinții sunt sfinți din clipa în care au simțit chemarea Duhului Dumnezeiesc dintru înaltul Cerului,  cântecul veșniciei, isonul revelației,  vibrația divină a harului Atotțiitorului Care S-a sălășluit tainic în inimile lor. Nu degeaba curgerea vremii – adică răstimpul dintre chemarea iubitoare a Făcătorului și răspunsul făpturii la această chemare (precum scria Părintele Dumitru Stăniloae) – ne arată că semnele minunate (oricât ar întârzia) nu uită să sosească. Așa cum prin vedenie minunată, de pildă, s-a descoperit trupul Sfintei Parascheva, ascuns în nisip, la malul mării. Și tot așa precum apa Lomului a destăinuit dintre stânci, după sute de ani, trupul Sfântului Dimitrie Basarabov. Și să nu uităm nici de Sfinții Grigorie Decapolitul, Ioan cel Nou de la Suceava sau Filofteea de la Argeș, care sunt mărturii vii că „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Ps 67,36). Iar cea dintâi zi de Duminică de după Rusalii, închinată pomenirii tuturor Sfinților (precum și Duminica următoare ei, închinată pomenirii tuturor Sfinților neamului românesc), cuprind în lumina harului lor sinaxare nescrise de mână omenească, în care se bucură și bunici și bunicuțe, și tați și mame, și fii și fiice, și eroi și luptători, și mulțime de oameni simpli, de care lumea nici n-a știut măcar, dar pe care Dumnezeu i-a avut în a Sa grijă pe răbojul vremii, și îi are și în nemăsurata Sa milă cea din veșnicie. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?! Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps 76,13). „Unge capul tău şi faţa ta o spală!” (Mt 6,17) - ne îndeamnă Scripturile Sfinte, pentru ca astfel să înțelegem că nenumărați sunt sfinții - „fiecare în rândul cetei sale” (1Cor 15,23); căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1Cor 15,41), iar ei, „sfinţii - vor judeca lumea!” (1Cor 6,2).

De aceea, gestul nostru de evlavie și de respect față de ei nu ar trebui să fie, neapărat, fuga după moaștele lor – ci, mai degrabă, după faptele lor: „Priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa - şi urmaţi-le credinţa!” (Evr 13,7). Degeaba săruți zeci de moaște dacă nu-ţi schimbi viețuirea, dacă nu devii om serios, moral și vrednic. Sunt sfinți al căror trup nu-l știe nimeni - dar asta nu însemnă că Dumnezeu nu-i ascultă sau că nu-i iubește. Sunt sfinți despre care sinaxarele ne spun că trupurile le-au fost arse ori mâncate de fiare sălbatice – oare ei nu pot face minuni?! Sunt sfinți cărora noi nu le-am văzut trupul niciodată – oare aceasta înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm lor, sau să-i cinstim?! De unde și de când hotărâm noi cine sunt sfinții mari și care sunt cei mici, care sunt importanți, care sunt mai puțin importanți și care sunt neimportanți?!... Iar după ce am terminat cu aceștia, „facem” alții – noi-nouţi! Oare cine face Sfinţi – noi, oamenii păcătoși, sau Duhul Sfânt al Celui Preaînalt, pentru ca „la plinirea vremii” (Gal 4,4), Biserica să îi recunoască și să îi cinstească?...

Haideți, mai bine, să ne adunăm cugetele din împrăștiere, să ne revizuim trăirea, și – dacă dorim să dăruim un sfânt nou Bisericii, atunci fiecare dintre noi trebuie să înceapă de la sine însuși. Mai întâi cu rugăciunea - pe care să o sporim, pentru ca să ne curățească și să ne sfințească inimile din care o înălțăm spre Cer: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps 140,2). Apoi, cu postirea și cu privegherea – căci nimeni nu ne restricționează cu nimic strădania de a ne izbăvi de porniri pătimașe și de pofte păcătoase, precum și Psalmistul arată: „Genunchii mei au slăbit de post, iar trupul meu s-a istovit de lipsa untului-de-lemn!” (Ps 108,23), și precum Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41); şi tot aşa, şi Apostolul: „Fiţi treji, privegheaţi, - potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (1Pt 5,8). Aşadar, putem fi curățiți și desăvârșiți prin harul Celui Sfânt. Nu știm dacă simplul contact exterior cu sfințenia altcuiva ne asigură mântuirea. Ateul forțat să stea la biserică nu devine nicidecum sfânt aureolat! Precum nici sfântul însuși, chiar și încuiat în crâșmă de ar fi, nu devine păcătos... „Omul sfințește locul!” - ne învață înțelepciunea populară, iar Apostolul ne încredințează: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii - nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10).

Sfințenia nu este etichetă convențională, nu este brand publicitar, nu e reclamă comercială și nici titlu onorific, funcție privilegiată sau distincție de onoare. Sfințenia este o stare de a fi, dobândită din credință, prin harul Duhului Sfânt, și împodobită cu fapte bune - prin osteneală, muncă, smerenie, străduință, perseverență și jertfelnicie. Ea se câștigă începând din prima clipă de pocăință până în clipa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Pocăința nu e un torent fragmentat în cascade, ci este o stare de trezvie neîncetată: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps 50,54). Ea implică atât o vedere necontenită a propriilor păcate, cât și o vedere limpede a milostivirii lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt 9,13). Iar trezvia este o continuă iluminare prin harul focului vâlvâietor al Duhului lui Dumnezeu. Nu există trezvie autentică fără o atenție neslăbită. Nu există sfințenie fără a fi treaz și întru totul conștient de cursele satanicești: „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „Fiţi tari!” (1Cor 15,58), „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41). Așa ne învață „Patericul”, așa ne dau pildă și „Viețile Sfinților”. Atunci cînd Sfântul Sisoe cel Mare se pregătea să plece din această lume, demonii îi strigau: „Hai, că deja ești sfânt - nu te mai ruga atâta!...”. Dar el le-a răspuns: „Încă mai am nevoie de o clipă, ca să pot pune început bun de pocăință! Doar când sufletul meu va fi în brațele lui Dumnezeu – abia atunci voi ști că am scăpat de cursele voastre!”.

Prin urmare, starea profundă de smerenie autentică și de umilință mântuitoare nu se poate asocia nicidecum cu trufașa și neghioaba părere-de-sine, a sfințeniei „încă din viață”. De fapt, ne credem altceva decât ceea ce suntem în realitate. Nu e nimic mai înșelător și mai pierzător pentru suflet decât să te crezi sfânt tu pe tine însuți, să cugeți despre tine că ai avea putere de mai-înainte-vedere sau de mai-înainte-vestire. În acest caz, nu ai decât duhuri rele, draci pitonicești, demoni înșelători. Nu e cădere mai jalnică și mai întunecată decât aceea de a nu-ți da seama de propriile tale neputințe, de propria ta nimicnicie: „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps 142,2), „Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ” (Iov 14, 4-5), „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi!” (1In 1,8) „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi!” (1In 1,10); „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt 23,24), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!” (Mt 23,27), iar „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15,14). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc 4,23); „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13,3). „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt 25,41)

Aşadar, „prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc Numele Lui!” (Evr 13,15). „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos!” (Ef 2,19-20).

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Ordinea lăuntrică în lucrarea mântuirii

„În Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov)

„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii!” (I Cor. 14,33)

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21,33)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni - foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa –

acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea - iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18)

„Nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri,

care aduc mai degrabă certuri!” (I Tim. 1,4)

„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile!” (Zah. 13,7)

O vorbă din bătrâni spune că: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Aceasta întrucât orice lege este dată ca reper pentru îndreptarea oricărui tip de comportament – fie social, fie moral, fie profesional. Practic nu există comunitate umană care (de-a lungul istoriei sale) să nu se fi călăuzit după o lege – scrisă sau nescrisă. Dovadă stă formularea de-a lungul vremii a acestui principiu juridic fundamental: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Atunci când a fost ispitit de unul dintre învăţătorii-de-Lege ai poporului israelit, Mântuitorul l-a întrebat: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Lc. 10,26). Şi nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îi adresa celui mai apropiat ucenic şi fiu duhovnicesc al său acest îndemn: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13).

Cunoscând preabine slăbiciunea care caracterizează firea omenească în faţa ispitelor de tot felul, Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!” (Mt. 26,41). Aceasta deoarece (de la căderea lui Adam în păcatul neascultării de Dumnezeu) firea omului a devenit un adevărat câmp de luptă duhovnicească între bine şi rău, fiind pururea frământată de pornirile păcătoase ale poftelor pătimaşe, care îi chinuie conştiinţa şi îi tulbură mereu cugetarea prin ispitele imaginaţiei şi prin momelile gândurilor viclene – „păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1); căci „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps. 50,4). Armă de nădejde în acest „război nevăzut” (precum l-a numit Sfântul Nicodim Aghioritul), Sfântul Prooroc David ne încredinţează că este sfânta rugăciune: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta!” (Ps. 142,1). Pe de altă parte, deplin avizat cu privire la toate vicleşugurile şi meşteşugurile pierzătoare ale diavolului (întinse ca nişte capcane în calea creştinilor), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la cuvenita pregătire şi înarmare: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii; încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului - care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii!” (Efes. 6,14-18), atrăgând atenţia asupra faptului că atunci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). 

Nimeni nu poate contesta că toţi purtăm în adâncul sufletului o adevărată nostalgie duhovnicească, un dor arzător după Raiul pierdut, dor prezent în noi ca moştenire strămoşească, de la Adam cel întâi-zidit şi cel dintâi căzut (şi cuprins de căinţă amară că a pierdut prin neascultare belşugul darurilor dumnezeieşti primite de la Ziditorul său, din pricina despărţirii şi depărtării de Acesta prin lucrarea diavolului asupra Evei, femeia sa): pe Adam „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Fac. 3,23). În această perspectivă putem vorbi, prin urmare, de necesitatea unei rânduieli lăuntrice (înţeleasă ca şi adevărată cunoaştere-de-sine unită cu o deplină stăpânire-de-sine în ceea ce priveşte propria gândire şi imaginaţie, dar şi cu o desăvârşită smerire – posibilă doar printr-o totală lepădare-de-sine şi prin închinarea propriei persoane, cu toate calităţile şi capacităţile ei, slujirii Dumnezeului Cel Viu al Adevărului): „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In. 14,21). Modelul absolut al acestei slujiri îl reprezintă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului, chipul deplin al restaurării integrale a firii omeneşti (unite în Persoana Lui cu firea dumnezeiască şi îndumnezeite prin comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia dintre ele): „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30).

Căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării de Dumnezeu şi în starea de nemulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Acesta a produs în creaţie o anumită dezordine, manifestată atât ca răzvrătire a unora împotriva altora, cât şi ca răvăşire a lucrurilor. Desigur, omul a fost cel dintâi care a trebuit să suporte consecinţele păcatului său, văzându-se izgonit din Rai şi ajungând locuitor al iadului, rob diavolului şi morţii. Situaţia s-a schimbat total şi definitiv prin răscumpărarea pe care Hristos a realizat-o prin moartea Sa jertfelnică pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi, biruindu-l pe diavol şi golind iadul cel cumplit de sufletele înlănţuite acolo. De aceea scrie Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14). Şi de aceea adevăratul bine în viaţa omului este cel pe care îl aduce roada lucrării Duhului Sfânt în lume: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5,22-23). Căci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal 3,27). Şi astfel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2,20).

Însă pentru ca lucrul acesta să se realizeze în practica vieţii cotidiene, pentru ca să ajungem să simţim că Hristos trăieşte în noi (şi să mărturisim şi celorlalţi aceasta prin propriile noastre fapte) este nevoie de asumarea modului patristic de vieţuire în lume – anume cel mistic şi ascetic. Până şi anticii ştiau că la Cer se ajunge prin multă osteneală: „Per aspera ad astra!”. Căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6,9) iar „în Cetatea cea Sfântă nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna!” (Apoc. 21,27); căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi doar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12). Din nefericire, însă, pentru unii dintre noi (din ce în ce mai numeroşi, parcă) idealul scripturistic - „o turmă şi un păstor” (In. 10,16) trimite mai degrabă la spiritul de bâlci decât la cel pastoral. Aceasta deoarece împlinirea dreptăţii dumnezeieşti de către oameni a ajuns să semene cu un târg în care fiecare negociază ceea ce îl interesează pe el. Conştiinţa fiecăruia dintre noi reprezintă un adevărat criteriu de judecată, căci în funcţie de starea ei (fie de trezvie, fie de amorţire), oamenii ajung să se împartă în simţitori şi nepăsători, în cunoscători şi ignoranţi, tocmai pentru că sunt destui cei care nesocotesc cuvintele Sfinţilor Prooroci din veac: „blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ier. 48,10), căci „fericit este bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului şi care n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase!” (Ps. 39,6). Ca dovadă că pe cei lipsiţi de orice normă de comportare în viaţă, în lume şi în societate, tot David, Regele lui Israel, îi vesteşte: „cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici!” (Ps. 17,29). Şi iarăşi, nu puţini sunt cei care au înjosit cuprinsul şi înţelesul Legii Dumnezeieşti la nivelul de simplu obicei formalist, ca o rămăşiţă din vremuri demult apuse, lipsită de viaţă şi de sens: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie!” (Mt. 23,25). Şi numeroşi sunt şi cei care fac Lege de căpătâi din ceea ce nu reprezintă decât anumite tradiţii populare locale, având cel mult un rol decorativ şi estetic în conştiinţa comunităţii care le-a păstrat. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le adresează cuvinte foarte dure: „Vai vouă, călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23,24).

Prin urmare, pentru a întemeia cu dreptate o anumită rânduială (sau ordine exterioară), în cele din afară, este nevoie de o anumită rânduială lăuntrică (sau ordine interioară) profundă. Aprinderea candelei, tămâierea icoanelor, sfinţirea casei, rugăciunile dimineţii şi ale serii, bună-cuviinţa purtării, decenţa limbajului, frumuseţea şi dulceaţa grăirii, blândeţea vorbirii, calmul, răbdarea în ispite, suportarea necazurilor – sunt tot atâtea semne ale evlaviei şi trăirii dreptmăritoare autentice. Un semn propriu legăturii vii cu Dumnezeu în viaţa noastră este delicateţea sufletească, posibilă doar prin dobândirea sfinţeniei. O sfinţenie asumată, nu afişată; o sfinţenie necunoscută şi netrâmbiţată altora. Fuga de reclamă în lucrarea duhovnicească este, de fapt, „cheia succesului” omului în întâlnirea lui cu Dumnezeu. Cu cât eşti mai discret, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu - iar Dumnezeu este mai aproape de tine. Căci „ Duhul suflă unde voieşte” (In. 3,8). Când părerea-de-sine (zămislită din iubirea-de-sine) fumegă cu izul miasmei de mândrie (încât ajungi să te crezi pe o treaptă superioară celorlalţi) deja eşti în primejdie. Căci într-o asemenea stare începi să fii bântuit de duhurile rele ale patimilor necurate, şi să fii asaltat de o mulţime de gânduri negre şi urâte, din pricina înşelării pe care o provoacă trufia înălţării minţii - încât ajungi „cu totul sălaş diavolului” (precum scria Sfântul Simeon Metafrastul). Şi de aceea se ruga David, Regele-Profet: „Să nu vină peste mine picior de mândrie!” (Ps. 35,11). Iar Mântuitorul ne avertizează: „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,20), pentru că „cel ce va face şi va învăţa, acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,19). Aşa încât „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28). Omul iubitor-de-Dumnezeu fuge de grăirea-de-rău, de învinovăţirea altora, de clevetire şi de vorba cea deşartă. El caută să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Podoabele vieţii lui sunt fapta bună, postul şi rugăciunea, urmând întru totul cuvântului Psalmistului: „precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi!” (Ps. 122, 2).

Buna-creştere şi educaţia duhovnicească primite acasă, în anii copilăriei şi ai formării personalităţii, se regăsesc ulterior în comportamentul din Biserică al credinciosului matur. A rezuma jertfa spirituală la prescura însoţită de lumânarea şi bănuţul pe care le aduci la Sfântul Altar ca să le înmânezi preotului, nu este decât o schematizare absurdă a vieţuirii duhovniceşti, menită cel mult să adoarmă conştiinţa cu falsa impresie a îndeplinirii datoriei faţă de cele sfinte. Participarea la rugăciunea Bisericii este de fapt ardere a inimii, o luptă susţinută pentru cunoaşterea lui Hristos Cel Înviat, o recunoaştere a Lui „la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35), un permanent Emaus, întocmai aşa cum ne prezintă Dumnezeiasca Evanghelie: „doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Lc. 24,13). Nu ni se spune cu precizie dacă la jumătatea sau la sfertul distanţei respective S-a apropiat de ucenicii Săi Iisus Cel Înviat, sub chipul unui simplu străin care începe a le vorbi din Sfintele Scripturi: „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24,27). Acelaşi lucru se întâmplă şi la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii prin slujirea clericilor şi a poporului: se cântă şi se citeşte din Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, care ne vorbesc nouă despre Hristos. Dar, oare, cum abordăm noi această lucrare? Cu trezvia în minte, cu focul dorului de Hristos în inimă – sau cu nepăsare, cu neatenţie şi cu tot felul de alte preocupări străine de cultul divin public?! Oare nu ne îndeamnă Biserica: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”?! 

Prin urmare, dacă te-ai pornit la biserică, atunci vino din timp, pregătit sufleteşte din toate punctele de vedere. Cu mărturisirea păcatelor scrisă, dacă te duci pentru Sfânta Spovedanie. Cu pomelnicul scris, dacă mergi pentru Sfânta Liturghie, având prescură şi lumânare. Odată ajuns, intri smerit şi liniştit, în pace şi fără zgomot. Dacă nu a început Sfânta Liturghie, ci se săvârşeşte încă Slujba Utreniei, a Ceasurilor sau a Acatistului, te închini discret şi cu evlavie la sfintele icoane, de la cele din spate până la cele din faţă. Apoi îţi cauţi loc în biserică – în partea dreaptă dacă eşti bărbat, sau în partea stângă dacă eşti femeie – şi aştepţi liniştit începerea slujirii Sfintei Liturghii. În sfântul locaş nu ai nici tabieturi, nici mofturi, nici loc individual, nici strană proprie. Dacă există vreuna liberă, te aşezi; dacă nu, te resemnezi. Pomeneşti în sinea ta numele celor vii şi ale celor adormiţi din familie, precum şi numele tuturor celor pentru care Îl rogi pe Dumnezeu. Şi apoi - fie şopteşti în taină sfinte rugăciuni (precum rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea „Împărate Ceresc”), fie asculţi cu atenţie cele ce se citesc la strană şi se cântă de către cor, pentru ca să încălzeşti inima spre rugăciune. Starea de spirit („de duh”) în biserică trebuie să fie una de trăire şi de simţire duhovnicească: „Cât sunt de dulci cuvintele Tale limbii mele, în gura mea - mai mult decât mierea!” (Ps. 118,103); „în Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov). În această stare vei fi învrednicit la sfârşitul Sfintei Liturghii de mângâierea harului prin împărtăşirea din Dumnezeieştile, Sfintele, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele, de-viaţă-făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”: Iisus „a fost cunoscut de ei la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35) încât se minunau Apostolii de cele întâmplate: „Petru, sculându-se, a alergat la mormânt; şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure, zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase!” (Lc. 24,12); „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32).

În loc de acestea, însă, atunci când, vorbind cu cineva abia întors de la sfânta slujbă (de altfel, foarte încântat de frumuseţea ei!) îl întrebi despre ce s-a propovăduit în pericopa apostolică sau evanghelică ori în predica rostită de către preot, de cele mai multe ori auzi răspunsul: „A, nu ştiu! Nu ţin minte! N-am fost atent! Dar aşa de frumos a fost!...”. Un astfel de răspuns nu-l arată, însă, şi ca pe un adânc trăitor pe creştinul cu adevărat părtaş la cântarea Bisericii de slăvire a minunilor pe care Dumnezeu le face pururea cu noi oamenii : „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi!”, ci mai degrabă ca pe un dezordonat lăuntric, risipit în cele pământeşti. Acesta este şi motivul pentru care unii creştini pleacă „nefolosiţi” de la biserică; au ieşit de la slujbă goi de înţelesuri duhovniceşti nu neapărat pentru că ar fi intrat goi de iubirea pentru Dumnezeu, ci mai degrabă din pricina nepăsării. Prezenţa la Sfânta Liturghie nu e nici cauză şi nici efect: câtă vreme lipseşte trezvia – şi ochii sufletului sunt legaţi ca să nu vadă taina prefacerii Cinstitelor Daruri, Euharistia cea veşnică a mântuirii noastre. Şi de aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „ Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar!” (I Cor. 11,28), pentru că de cele mai multe ori „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Motivul pentru care ni se pare uneori că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile şi nu caută din înaltul Cerului spre noi, este de fapt, propriul nostru comportament necorespunzător şi necuviincios faţă de lăcaşul de rugăciune, adică faţă de Casa lui Dumnezeu. A rămas scris acest cuvânt (plin de amărăciune) pe care l-a rostit Hristos în Templul de la Ierusalim: „Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi, însă, aţi făcut din ea… peşteră de tâlhari!” (Mc. 11,17) – cu referire tocmai la sacrilegiile faţă de Legea lui Dumnezeu săvârşite de poporul lui Dumnezeu în chiar Casa lui Dumnezeu: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui!” (Ieş. 20,7). Altfel spus: când te rogi, roagă-te, nu doar mima rugăciunea! Nu te preface că eşti credincios şi nu fi făţarnic! „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place (prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare) să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6,5). Adevărata rugăciune o găsim descrisă în psalmii marelui David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps. 140,2), „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps. 4,1). Este nevoie deci de un strop de smerenie, de un strop de voinţă, de un strop de înţelepciune, de un strop de bunătate, de un strop de lumină în inimă – stropi care să se adune întocmai ca o ploaie peste sufletul celui ce se înfăţişează Domnului spre a-I aduce jertfă curată duhovnicească prin slujire cuvântătoare „din buze fără de viclenie” (Ps. 16,1): „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). 

Lucrarea credinţei dreptmăritoare nu e nici pe departe o lucrare a cantităţii, ci mai degrabă o lucrare a calităţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „în Biserică vreau mai degrabă să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (ca să învăţ şi pe alţii), decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14,19). Şi de aceea, dacă ai îmbrăţişat Ortodoxia, atunci trebuie să devii „fiu al păcii” (Lc. 10,6), căci Hristos este „pacea noastră” (Efes. 2,14) şi „Lumina lumii” (In. 8,12). Iar „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” (Sfântul Grigorie Dialogul). Aici este dilema multora dintre cei care nu mai fac deosebirea dintre greşeala săvârşită fără voie şi din neştiinţă, şi păcatul săvârşit cu voie şi cu ştiinţă. Până şi cei de dinainte de venirea lui Hristos recunoşteau: „Errare humanum est; perseverare diabolicum!” („A greşi e ceva omenesc; dar a persevera în greşeală e ceva demonic!”). În schimb, mulţi din cei de azi confundă încă binele cu răul; dar „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!” (II Cor. 6,14). Cum poţi fi fiu al Luminii – dar să petreci în întuneric?! Cum să fii tu al Luminii – iar faptele tale ale întunericului?! De aceea Hristos va spune multora: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12), chiar dacă ei Îl vor întreba: „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!” (Mt. 7,22); pentru că „nu oricine Îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7,21). Credinţa creştină nu propovăduieşte un „Dumnezeu” al dezordinii, iar faptele creştinilor trebuie să poarte pecetea desăvârşirii: „Fiţi treji!” (Pt.5,8), „fiţi tari!” (I Cor. 15,58), „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor astfel încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt. 5,16). Ar fi o nebunie să cugetăm că din pricina progresului tehnico-ştiinţific, cultural şi intelectual al societăţii moderne şi contemporane, Dumnezeu va schimba Legea după care va judeca popoarele cărora El Însuşi le-a dat viaţă. Sau să socotim că lumea îşi va impune ea propria ei „lege” în faţa Celui Preaînalt. Adesea ni se spune că „glasul poporului e glasul lui Dumnezeu” („vox populi, vox Dei!”). Vorba aceasta, însă, se adevereşte numai atunci când poporul glăsuieşte în stare de pocăinţă pentru păcatele sale – precum a grăit poporul din cetatea cea mare a Ninivei la auzul propovăduirii proorocului Iona, care le vestea pedeapsa de la Dumnezeu pentru mulţimea fărădelegilor lor. Altfel, cu noi se va adeveri doar cuvântul proorocului Isaia: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele … dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu e decât o rânduială omenească, învăţată de la oameni!” (Is. 29,13).

„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126). „Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11,8). „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 61,9), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3). „Vine vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce închinare lui Dumnezeu!” (In. 16,2). „Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8). „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, - şi Fiul Omului Se va ruşina de el atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38)
(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

Sfinţii şi Izvorul Harului - Inima Celui Blând şi Smerit

„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru I, 15)

„Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici,

ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu.” (Efes. II, 19)

„Întru lumina Ta vom vedea lumină.” (Ps. XXXV, 9)

„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov IV, 6)

„Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii,

ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.” (Efes. I, 4)

Principala învăţătură a cărţii de înţelepciune cunoscută sub numele de Patericul Egiptean sau Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni care s-au nevoit în pustie se referă la posibilitatea refacerii legăturii dintre om şi Dumnezeu (rupte prin păcatul neascultării lui Adam) prin trăirea vieţii pământeşti în sfinţenie – care este la îndemâna omului doar prin practicarea virtuţii smereniei, singura care îl poate face pe om să semene cu Dumnezeu. Şi aceasta tocmai pentru că păcatul capital al mândriei (de origine luciferică) este tocmai ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu, făcându-l să semene mai degrabă diavolului care „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. VIII, 44) Spun Sfinţii Părinţi că ni se cade nouă, păcătoşilor,  să urmăm pilda Psalmistului, care se socotea pe sine „vierme şi nu om” (Ps. XXI, 6) Cheia înţelepciunii care ne mântuie stă în cunoaşterea de sine prin lepădarea de sine, adică recunoaşterea propriei neputinţe şi nimicnicii şi renunţarea la voinţa trufaşă de împlinire a poftelor păcătoase. Model vrednic de urmat şi temelie de aur a mântuirii noastre avem pentru aceasta pilda pe care Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea-Fecioara Maria, Maica Domnului şi Împărăteasa rugăciunii, ne-a dat-o atunci când a fost chemată la ascultarea Sfatului celui mai înainte de veci al Sfintei Treimi: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. I, 38) O singură dată a predicat cu cuvântul Maica lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune!” (In. II, 5); dar cuvintele acestea, izvorâte din adâncul inimii ei neprihănite, au fost cele mai de preţ mărgăritare atât pentru Sfinţii Ucenici şi Apostoli ai Fiului Ei, cât şi pentru toţi cei care au crezut în El prin propovăduirea lor. Deşi foarte uşor de înţeles cu mintea, s-au dovedit a fi foarte greu de împlinit cu fapta. Nu degeaba Mântuitorul Iisus Hristos i-a învrednicit de numele de „fraţi ai Săi” pe toţi cei care s-au străduit să păzească în viaţa lor Cuvântul Domnului: „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.” (Lc. VIII, 21) Iar despre Chipul smereniei de negrăit şi de nemăsurat pe care l-a arătat lumii pururea-Fecioara, Domnul a adeverit faptul că: „fericit este pântecele care L-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-a supt!” (Lc. XI, 27), ca răspuns la uimirea vestită cu glas mare de o femeie simplă din popor în faţa Minunii pe Care Fecioara a zămislit-O din preacuratele ei sângiuri:  „dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el !” (Lc. XI, 28)

Smerenia şi sfinţenia sunt noţiunile cele mai des întâlnite şi pomenite în scrierile de suflet folositoare, noţiuni la care toţi Sfinţii Părinţii, fără excepţie, fac referire statornică şi repetată. Ori de câte ori scriitorii bisericeşti ne prezintă mărturiile Sfintei Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre creştinii cu adevărat credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: „ducea viaţă sfântă”, „pururea se smerea pe sine” etc. Înţelegem din aceasta că în concepţia Părinţilor Bisericii (aceşti adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii), smerenia este starea de a fi a omului în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a dumnezeirii” învăţaSfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Mt. XI, 29)

Acesta este temeiul hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii socotim că sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea mult-dorită şi odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în căutare de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească echilibrul, calmul şi cumpătarea - acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi refugiu de scăpare din toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul descoperă pe calea virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor şi plinire a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna sufletească nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă aşa stau lucrurile, devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât aversul monezii al cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există sfinţi fără smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi zilele fără a se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea, în mentalitatea modernă şi contemporană (devenită comună atât creştinilor ortodocşi, cât şi celor heterodocşi), adevărata „smerenie” este confundată cu „pietatea”. Lucru care, pornit dintr-un fals misticism - de multe ori chiar patologic – îi face pe nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte uşor în acea înşelare a „părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără îndoială, cel mai mare pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor, îl constituie auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti, credinţa că de acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv „sfânt” şi „smerit” - ...amarnică şi deplorabilă cădere! Tocmai pentru a preveni şi ajuta pe cel ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii numite „rugăciunea inimii” cuprinsă în formularea:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Căci numai a te vedea pe tine însuţi în stare de cădere (şi nicidecum în înălţare) este de la Dumnezeu: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. V, 4) şi de aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul stăruitor: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă!” (I Corint. X,12)

Este foarte adevărat că, de la o „Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul în care bravii ostaşi ai Lui Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori ca de la cer la pământ. Aceasta pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă uniformă şi universală care urmăreşte să-i aducă pe toţi oamenii la un singur numitor comun. Vedem astfel că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele vieţii sale în cea mai neagră sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi părăsit; că altul a răbdat cu desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile şi necinstirile care i-au fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce mănăstire din pustiu, un frate a slujit toată viaţa sa obştii călugărilor îndeplinind statornic şi neclintit cele mai grele ascultări fără să se plângă vreodată. Pe de altă parte, există şi acea categorie de nevoitori care socot că, neîngrijindu-şi aspectul exterior, neprimenindu-se, nespălându-se, nepieptănându-se, purtându-se murdari şi umblând astfel prin lume, printre oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un respect duhovnicesc aparte şi admiraţi corespunzător ca nişte adevăraţi „smeriţi” ! În astfel de cazuri, astfel de „virtuţi” izvorâte din neglijarea bunului-simţ şi din înşelarea produsă de patima subţire a slavei deşarte nu sunt altceva decât factori distrugători de suflet. E de ajuns să ne amintim nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi, domni şi mitropoliţi, dregători şi episcopi, slujitori, simpli creştini - dar şi călugări renumiţi care şi-au dus întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se la cele mai grele nevoinţe şi înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar cât de puţin despre acestea până la sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl !” (In. XIV, 12) De aceea şi Psalmistul exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Ps. LXVII, 36) Să nu credem însă că sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce metodă  prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i sfinţi prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu pentru ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi necuprins al harului Său multele  harisme care împodobesc întotdeauna viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară” (In. VI, 37)Am văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate pacea Sa tuturor celor ce-L iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă! Pace vouă!” (In. XX, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima: „Priviţi! Eu sunt! Nu vă temeţi! Duhul nu are carne şi trup!” (Luca XXIV, 39)

 

Cunoaşterea smereniei nu va putea fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”, „obiectivă”; şi aceasta pentru că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia necesară şi suficientă este tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un obiect exterior ţie, care nu te priveşte şi care nu are nimic de-a face cu tine, ca subiect cunoscător. Pe smerenie (cu toată puterea ei) o cunoşti numai atunci când te străduieşti tu însuţi să te îmbraci în ea - dar nu de ochii lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea acestora sunt astăzi calităţi şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la adevăratul lor înţeles şi la adevărata lor valoare printre creştinii zilelor noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând păreri şi atitudini dependente exclusiv de propriul interes, credincioşii interpretează greşit lucrarea smereniei, pe care o văd doar în îmbrăcarea hainelor cernite, ponosite, îndoliate (ca şi chip al evlaviei şi cuvioşiei), pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde în realitate făţărnicia fariseismului nostru lăuntric, exprimat de propriile noastre fapte şi vorbe. Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după fapte ca pomul după roade” (Mt. VII, 17-19) Cel cu adevărat bun, smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana clevetirii, a grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei răzbunări. Sufletul curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat – şi aceasta pentru ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe Dumnezeu Cel Care prin Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu adevărat smeriţi şi cu har sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi numeşte „tari”: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. XV, 1) şi „primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre slava Lui Dumnezeu”(Rom. XV, 7) „pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. XV, 6)În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii vreodată că ar căuta să dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu; nici nu s-au nevoit pentru a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de aceştia, ci din convingerea deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre mântuirea ei, făcându-se astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din vârful muntelui sau aidoma luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Dumnezeu din Ceruri” (Mt. V,16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (II Cor. VII, 1)

Dacă aceasta este Calea şi dacă acesta este Adevărul, atunci orice altă modalitate de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi,Sfintei Tradiţii şi Sfinţilor Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol şi slugile lui, pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în groapă” (Lc. VI, 39), căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor” iar „cei necuraţi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. VI, 9-11)

„Fericiţi cei curaţi inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”! (Matei V, 8)

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel!” (Ps. LXVII, 36)

„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!” (Ps. LXXVI, 13)

„În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor!” (Ps. XVIII, 4)

„Râuri de lacrimi varsă ochii mei că n-am păzit Legea Ta Doamne!” (Ps. CXVIII, 136)

(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

Creştinii şi moartea - omul şi viaţa

Motto:

„Oricât unelteşti atee - viaţă nu vei fabrica

Însă de osânda morţii negreşit nu vei scăpa !”

(Sfântul Ioan Iacob, „Hrană duhovnicească”)

  

    

 Moartea înseamnă propriu-zis  despărţirea sufletului  de trup, ceea ce în plan biologic implică  încetarea funcţiilor vitale ale organismului. În lumina Sfintelor Scripturi, moartea este văzută ca un somn şi prilejul de întâlnire cu Hristos. Privită în perspectivă  biblică, moartea a fost prevestită omului  de către  Dumnezeu Însuşi încă de când acesta se afla în Rai: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, negreşit vei muri !” (Facerea 2, 17). Înţelegem din acest avertisment că moartea a apărut ca rezultat al unei îndepărtări de Dumnezeu, al neascultării de cuvântul divin, al călcării unei porunci pline de grijă şi bunăvoinţă; la rigoare, moartea poate fi văzută ca avându-şi rădăcina în neînfrânarea poftei. Pofta aduce păcatul, păcatul aduce moartea. În perspectiva duhovnicească  patristică a viziunii filocalice, moartea este o  simplă etapă de trecere de la viaţa pământească la viaţa cerească, după cuvântul  Sfântului  Apostol Pavel: „se seamănă întru stricăciune înviază întru slavă” (I Corinteni 15, 43) şi iarăşi : „voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Corinteni 5, 8).

De cele mai multe ori, pentru noi, oamenii simpli, moartea este resimţită  ca o adevărată nenorocire, ca un dezastru catastrofal, de nesuportat şi de neîndurat; întrebarea oricărui om într-o asemenea situaţie  este mereu aceeaşi: „Cum a putut îngădui Dumnezeu aşa ceva? - şi aceasta pentru că în mintea fiecăruia se află această neînţelegere: oare chiar să fie o greşeală divină faptul că   Dumnezeu îngăduie  morţii să secere suflete - pe care îngerii le aduc în  Împărăţia Lui Dumnezeu? La o adică  moartea nu este produsul Lui Dumnezeu. El a creat viaţa, moartea aparţine minţii umane, este produsul  raţiunii  şi al imaginaţiei noastre limitate, care a ales cochetarea în discuţii cu demonul (prin Eva şi Adam) în grădina Raiului şi lepădarea sfatului Lui Dumnezeu. În Octoihul Mare se păstrează  o cântare dogmatică de profunzime: „frumos la vedere şi bun la mâncare  era rodul ce m-a omorât... !”. Cu alte cuvinte, nu prea avem ce să-i  reproşăm Lui Dumnezeu. El a iubit lumea şi ne-a dăruit viaţă veşnică prin Unicul Său Fiu Iisus Hristos, răstignit  pe Cruce şi înviat din morţi. Şi Sfântul Apostol Pavel o mărturiseşte: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22) Altfel spus, ceea ce  se naşte din materie prin împreunare biologică este supus stricăciunii, iar ceea ce  se naşte din Duhul, duh este!  Sfântul apostol Pavel vorbeşte despre această devenire  de la stricăciune la nestricăciune în cea dintâi Epistolă a sa către  Corinteni: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune, se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere, se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Corinteni 15, 42-44)

           E clar - avem două vieţi şi două morţi. O viaţă duhovnicească pe de o parte, şi una biologică, proprie regnului vegetal şi animal, consumatoare, pe de altă parte; şi iarăşi: o moarte duhovnicească, ce se deosebeşte de moartea biologică  înrădăcinată  în  raţiunile umane  justificative:  „Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44) , de aceea tot  Apostolul  neamurilor  ne spune că: „Dacă locuinţa noastră pământească se va strica avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri.” (II Corinteni 5, 1). Este mai mult decât relevant pentru actualitate cât de inaccesibilă şi rafinată a devenit pentru mentalitatea   societăţii contemporane  gândirea creştină profund duhovnicească; tabloul de ansamblu al lumii în care trăim ni-l prezintă pe creştinul zilelor noastre situat foarte departe de autenticitatea vieţii duhovniceşti prin  absenţa unei adevărate voinţe  de a trăi în Dumnezeu. Creştinii (care ar fi însemnat oameni cu vieţuire asemenea celei a îngerilor) -  au rămas, bărbaţi şi femei deopotrivă, simpli oameni –tocmai prin faptul că dezvoltarea  ştiinţei şi tehnicii (în detrimentul şi în defavoarea asceticii şi misticii) a dus la posibilitatea  prelungirii  vieţii biologice, pământeşti,  prin domenii de cercetare cu performanţe mult superioare celor din trecut -  farmacie, chirurgie, gastro-enterologie, genetică, etc. Ce demonstrează oamenii de ştiinţă prin aceste progrese? Oare doresc să se întâlnească mai repede cu  Dumnezeu? Oare  dorim să agonisim mai mult timp de îndreptare, de slujire Lui Dumnezeu, de pocăinţă şi împăcare cu propria noastră conştiinţă şi cu semenii noştri? Să nu uităm că scopul vieţii creştine (al vieţii însăşi) este agonisirea Duhului Sfânt .  În cele din urmă, noi înşine hotărâm prin liberul - arbitru dacă ne prelungim viaţa de aici pentru folos sufletesc sau trupesc, spre osândă veşnică  sau spre învrednicirea de viaţa cea veşnică. Toate aceste realizări ale tehnicii din epoca  modernă şi contemporană -   la  Judecata cea de Apoi ne vor fi spre mângâiere sau spre mustrare. Şi aceasta pentru că  vom da seama de scopul pentru care ne-am străduit să ne prelungim viaţa aceasta ce ţine de biologic: şi va fi  fie  spre slavă şi bucurie că am putut duce o viaţă rodnică prelungită în folosul obştesc al societăţii, al familiei şi al nostru personal, fie  ne vom da singuri sentinţa înaintea Tronului de Judecată al Lui Hristos dacă acel ajutor medical tehnico-ştiinţific nu a fost spre slava Lui Dumnezeu.

Să fim serioşi: nu-L deranjează deloc pe Dumnezeu faptul că ne dorim să trăim bine şi frumos, sănătos şi elegant; dar Îl deranjează enorm faptul că, prin puterea necontrolată a descoperirilor ştiinţifice folosite în scopul dobândirii de putere și profit iar nu spre folosul omenirii, mai degrabă distrugem tot mai mult templul sufletului - adică trupul. Sfânta Evanghelie ne previne că nu vom fi pedepsiţi pentru numărul de zile trăit sau dobândit prin tehnica medicală, ci vom da fiecare socoteală de cele săvârşite „ori bine ori rău” (II Corinteni 5, 10) şi că „cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5, 29)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni