sâmbătă, 21 februarie 2015

Curăţirea prin post şi deosebirea adevărului de minciună

  

Motto: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 16-17)
„Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el

 vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” (Fac. 3, 4-5)


     Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14). Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul!” (In. 19, 5), „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mt. 16, 13). Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). Ca semn al supunerii şi al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16, 15). Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.
Dacă ne vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. Aşa a fost şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam, imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în inima lui. Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu la zidirea lui? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte, din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti ! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele trupeşti grosolane: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău!” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului -  ceea ce duce la opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.



Aşa a fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici: „bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer. Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivnic şi vrăjmaş Ziditorului său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet, „înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi aceasta? Ce o fi însemnând? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22). Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea de la Faţa lui Dumnezeu! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde atâtea rele asupra omenirii? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi  război în omenire, dacă Dumnezeu e bun şi e iubire?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic: Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Pâinea cea Vie” (In. 6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte stând la sfat cu diavolul!... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei? „Nu părinte, nu mama nici tata, ci diavolul m-a îndemnat!” Întrebarea care se pune în aceste condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul? Te-a trimis Dumnezeu? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii? Te-a trimis Dumnezeu?”… „Şarpele m-a amăgit!...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău! … peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca mentor? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva le merităm din plin? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu!... Tot aşa cum şi noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat, strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul  Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune, gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu” după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă!”, - nimic! Din mintea lui Adam s-a opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol. IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).
          De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24), pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici: deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici „vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rândul Său pe om la nemurire prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu