Motto:
„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi
răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”
(Fac. 2, 16-17)
„Nu, nu
veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el
vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca
Dumnezeu.” (Fac. 3, 4-5)
Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că
problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau
principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt
mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune
tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2,
14). Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale
lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai
faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model
neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind
mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe
deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din
preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura
păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul!” (In. 19,
5), „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12),
„Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din
cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin
Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui
în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la
Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o
adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mt. 16, 13).
Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum
puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie,
alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). Ca semn al supunerii şi
al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu,
apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16, 15).
Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui
Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta
este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.
Dacă ne
vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul
Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea
lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe
om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul
Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi
îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta
într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu
firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind
permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi
pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur
de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul
lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi
se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi
se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a
celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau
la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din
Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel
nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă
mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe
Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne
spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de
înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce
reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. Aşa a fost
şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să
poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din
pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut
omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea
sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin
primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care
veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5).
În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam,
imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu
Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o
discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al
diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul
său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în
inima lui. Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu
la zidirea lui? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin
mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de
hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum
Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de
mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în
care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al
vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a
petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele
lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la
cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4,
10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei
binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două
table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor
sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte,
din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din
dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci
chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului
Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti !
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de
piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele
trupeşti grosolane: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu
mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti nimic din câte are
aproapele tău!” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea
atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului - ceea ce duce la
opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.
Aşa a
fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de
ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un
post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici:
„bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege
deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul
Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de
adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din
veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer.
Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale
Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca
legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivnic şi vrăjmaş Ziditorului
său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet,
„înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi
aceasta? Ce o fi însemnând? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi
răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în
desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca
şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de
dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L
cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din
Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din
Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne
să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această
înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului
Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul
sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de
Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22).
Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât
de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea
de la Faţa lui Dumnezeu! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de
adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui
Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci
când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde
atâtea rele asupra omenirii? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea
răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi război în omenire, dacă
Dumnezeu e bun şi e iubire?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic:
Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Pâinea cea Vie” (In.
6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa
tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte
stând la sfat cu diavolul!... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la
izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne
dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei? „Nu părinte, nu mama
nici tata, ci diavolul m-a îndemnat!” Întrebarea care se pune în aceste
condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul? Te-a trimis
Dumnezeu? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii? Te-a
trimis Dumnezeu?”… „Şarpele m-a amăgit!...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu
răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău! … peste puţine ai fost credincioasă,
peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca
mentor? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca
răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva
le merităm din plin? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a
cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu!... Tot aşa cum şi
noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa
noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut
ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost
creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat,
strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi
răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde
eşti?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul Tău în rai şi
m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune,
gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la
simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu
mănânci?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de
rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu”
după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L
judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu
mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei
şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat
nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă!”, - nimic! Din mintea lui Adam s-a
opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi
răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol.
IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies:
gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase,
hule” (Mt. 15, 19).
De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum
tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24),
pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu
rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte
omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac
astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici:
deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici
„vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui
Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai
bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul
contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios
nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul
lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă
de la calea sa şi să fie viu!” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi
omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
(Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27,
25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rândul Său pe om la nemurire
prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu