Judecata umană între sfânta dreptate şi grozava nedreptate

Motto: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.” (Matei 18, 15)

            Sfintele Scripturi de Dumnezeu insuflate sunt pline de pilde şi învăţături din care putem înţelege faptul că toată răutatea care se petrece între un om şi altul îşi are pricina în nedreptatea comisă unul celuilalt: „Cel ce face milostivire Domnul şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate!” (Psalmi 102, 6). Tocmai din acest motiv, Sfinţii Părinţi scriitori şi trăitori ai Filocaliei ne îndeamnă permanent: „Către noi înşine să avem inimă de judecător, iar către aproapele nostru inimă de mamă”; abia atunci şi numai aşa va iubi Dumnezeu judecata omenească.

            Concret, este vorba despre diferenţa fundamentală care apare în mod evident între judecata omului şi judecata Domnului. Cezarul acestui veac judecă sub influenţa legilor lumeşti şi condiţionat de împrejurările politice, sociale, economice, de subiectivismul relaţiilor de simpatie sau antipatie - dictate de cele mai multe ori de interesul de moment; conştiinţa însă - adevărată instanţă de judecată divină, bici şi vargă a mustrării Lui Dumnezeu! - , aduce la lumina zilei tot adevărul, chiar şi ascuns de ar fi în cele mai încurcate hăţişuri. De pildă, - lucru ştiut de toată lumea – în vremea noastră abuzul de putere (în orice domeniu socio-profesional s-ar exercita) a devenit un adevărat mod de afirmare egoistă şi iresponsabilă a sinelui propriu. Pe de altă parte, ştim cu toţii că Dumnezeu nu va obstrucţiona niciodată judecata omenească,  pentru a nu încălca în vreun fel libertatea vreunui om  – nici cu ameninţarea pedepsei aspre, nici chiar cu inevitabila răsplătire cuvenită fiecărei fapte -, dar măsura cu care se va face la vremea ei această răsplătire este scrisă negru pe alb în Sfânta Evanghelie: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Iar aceasta pentru că înaintea Lui Dumnezeu mare este doar omul care îşi pune sufletul pentru aproapele său. Vedem limpede lucrul acesta în sfânta carte de înţelepciune care este ,,Patericul”, plin de nenumărate pilde de cădere, dar şi de ridicare ale asceţilor nevoitori şi luptători pentru mântuire din cursele vrăjmaşului care pizmuiesc mântuirea oamenilor.

            Dumnezeu Cel Bun şi de oameni Iubitor ne-a îndemnat prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă unii altora sarcina păcatelor!” (Galateni 6, 2). Când femeia păcătoasă, care greşise în faţa Legii şi trebuia omorâtă cu pietre, a fost adusă înaintea Mântuitorului Hristos, Iisus le-a spus acuzatorilor ei: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei!” (Ioan 8, 7) De ce a dat  un asemenea răspuns? - pentru că omul drept şi temător de Dumnezeu nu va arunca cu piatra niciodată asupra aproapelui său. Spune Sfântul Antonie cel Mare: „Numai oamenii mărunţi la suflet şi mărunţi cu cugetul împart embleme şi stigmate semenilor lor, fără a ţine cont de neputinţa lor.” Iar Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte părinteşte: „nu pizmuindu-vă unii pe alţii” (Galateni 5, 26) ”voi cei tari purtaţi neputinţa celor slabi!” (Romani 15, 1) Altfel spus, Apostolul neamurilor vrea ca nu cumva să ajungem a crede că legea iubirii creştine nu ne mai îndeamnă la dragoste şi iertare. E foarte adevărat că Iuda L-a vândut pe Iisus, că Petru s-a lepădat de El - şi totuşi, Fiul Lui Dumnezeu înseta după sufletele lor căzute, „dorea ca toţi să se mântuiască!” (I Timotei 2, 4). Ca dovadă că a primit lacrimile desfrânatei ca şi pocăinţa verhovnicului  apostolilor. Din păcate însă, noi, fiii şi urmaşii lor, creştini de cele mai multe ori plini de o evlavie făţarnică şi de un pietism ostentativ, manifestăm la vedere acte care presupun o credinţă fierbinte, pe când în ascuns suntem precum lupii sălbatici, având  gurile pline de Carnea şi Sângele sfinte ale Euharistiei şi aţintindu-ne ochii spre păcatele semenilor! Prea mult şi prea adesea suntem gata de a ucide sufleteşte, gata de a împrăştia răutate asupra aproapelui, gata de a sfâşia pe cel ce stă în calea putreziciunii noastre sufleteşti şi împotriva fărădelegilor noastre - mascate sub vălul falsei smerenii. Creştinii falşi sunt mai periculoşi decât sectele şi decât păgânii, pentru că aceia au strâmbat adevărul după mintea lor şi urmează nebuniei lor pe cale pierzării, în vreme ce  creştinii (care vor să pară oi cuvântătoare, fiind de fapt capre râioase) întunecă - prin  orbirea sufletească a răutăţii lor şi a „păstorilor” năimiţi, adevăraţi lupi îmbrăcaţi în piei de oaie - vederea Adevărului Celui Viu, Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu  şi Mântuitorul lumii.

            În această adevărată artă duhovnicească de o fineţe unică  a dezlegării sufletelor  din robia lanţurilor păcatelor, părintele sufletesc, preotul-duhovnic, are deopotrivă rol de  medic tămăduitor al patimilor, de  judecător al gravităţii  păcatelor, dar şi de părinte iertător plin de iubire compătimitoare; nu mai bun ca Dumnezeu, dar nici înlocuitor al Lui  în rânduirea pedepselor: „Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele!” (Psalmi 22, 7) Prin gura proorocului Său, Dumnezeu vestise mai înainte: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13) De aceea cere Dreptul Judecător din partea oricărui păcătos ca jertfă adusă Domnului - „ duhul umilit,  inima zdrobită şi smerită” (Psalmul 50, 18). În vremea noastră s-a cam pierdut  sensul cuvintelor „fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7) sau „fericiţi făcătorii de pace” (Matei 5, 9); e mult mai greu astăzi să faci pace decât dreptate! Poate dreptatea se face uneori cu sabia ori prin vărsare de sânge, pe când pacea este dar dumnezeiesc: „Pace vouă! Pacea Mea dau vouă!” (Ioan14.27); „Învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29) Neodihna sufletească, neliniştea permanentă şi frământarea continuă sunt roadele care macină pururea sufletul omului  ticălos  lipsit de lucrarea duhovnicească a virtuţilor şi preocupat mai mult de osândirea faptelor altora decât de pocăirea propriilor sale păcate din pricina zavistiei care îi muşcă pururea inima. Invidiosul, răutăciosul, duşmănosul, zavistnicul - toţi aceştia suferă o asemenea pervertire sufletească  încât pe cele bune le văd rele, pe cele drepte le consideră strâmbe - deformate fiind de mintea lui întunecată de negura răutăţii, atentând permanent la integritatea celor din jur din pricina tulburării sale: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20) Nu degeaba Mântuitorul a zis că „Luminătorul trupului este ochiul” (Luca 11, 34) - după cum  este ochiul (curat sau murdar) aşa va fi şi trupul. Vederea alterată vatămă şi mintea şi de aceea strigă Dumnezeu prin proorocul Său: „Ochi au şi nu văd, minte au şi nu pricep, urechi au şi nu aud” (Matei 13, 13). În veacul acesta de pe urmă, vrăjmaşul cel de demult, satana şi diavolul, desacralizează taina iubirii creştine, transformând-o în ură grozavă şi neîmpăcată, sufocând-o prin ţinerea de minte a răului - neiertarea ducând la necredinţă! Aceasta pentru ca să se împlinească şi alt cuvânt al Mântuitorului: „Rătăcirea cea din urmă s-a făcut mai rea ca cea dintâi!” (Matei 27, 64).

            E bine pentru unii să înţeleagă faptul că Taina Spovedaniei nu este un instrument folosit pentru manipularea semenilor profitând de cunoaşterea păcatelor lor; de vor fi fiind unii care să facă aşa ceva... - vor auzi cuvintele aspre ale Judecăţii: „Întrucât aţi făcut celor mai mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Matei 25, 45)... „ori bine, ori rău.” (II Cor. 5, 10)
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni Iasi)