„Dar
ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. XXIV, 16)
„Ochi
aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Mc.
VIII, 18)
„Luminătorul
trupului este ochiul.” (VI, 22)
„Ridicat-am
ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.” (Ps. CXX, 1)
„Ochii
Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila
Lui.” (Ps. XXXII,18)
„Dacă
orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. XV, 14)
„Vai
vouă, călăuze oarbe!” (Mt. XXIII,16)
„Călăuze
oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila.” (Mt. XXIII, 24)
„Fariseule
orb ! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului,
ca să
fie curată şi cea din afară.” (Mt. XXIII, 26)
În
cuprinsul nenumăratelor învățături ale Sfintelor Scripturi, Sfinții
Prooroci și Apostoli, inspirați de Duhul lui Dumnezeu, au folosit adesea
diferite tehnici literare și mijloace stilistice pentru a face trimitere atât
la puterea naturală a ochilor de a vedea lumina, cât și la neputința
accidentală de a se mai bucura de aceasta din pricina orbirii. Dincolo de
aspectul fizic, material, trupesc al lucrurilor, se face de fapt referire la
aspectul spiritual,duhovnicesc, al stării lăuntrice a sufletului care
– potrivit lucrării pe care o săvârșește – poate ajunge de la un preaplin al
vederii dumnezeiești până la golirea produsă de uitarea lui Dumnezeu: „toţi
s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Ps. XIII, 3)Abaterea și
netrebnicia pe care le constată cu profundă amărăciune Psalmistul înseamnă
desigur întreruperea comuniunii dintre om și Dumnezeu, dintre pământ și cer,
dintre Sfinții Bisericii triumfătoare și credincioșii Bisericii luptătoare,
chiar și dintre semenii înșiși – cu proprii lor prieteni, cu rudele și
cunoscuții – prin necunoașterea, dezinteresul sau nevolnica pricepere a voii
sfinte a lui Dumnezeu, astfel pierzându-se din vedere lucrul cel mai important
din rânduiala vieții creștine: integrarea în ceea ce numim comunitatea
spirituală sau comuniunea duhovnicească.
Măsura
vederii sau a nevederii omenești poate fi cunoscută prin exprimarea și
considerarea în deplină libertate a tot ceea ce percepem prin raportarea la
mediul înconjurător. Cel mai adesea vorbim de vedere în sensul strict biologic–trupesc,
ca despre cel mai important dintre cele cinci simțuri, al cărui analizator –
ochiul – este principalul senzor anatomic care ne pune în legătură cu toate
cele din jurul nostru. A vedea înseamnă a stabili legătura interiorului cu
exteriorul. Vederea furnizează nouă informații din zece asupra mediului
înconjurător, nu numai în diferențierea luminozității, formelor și culorilor,
dar și în orientarea în spațiu, în menținerea echilibrului și a atenției. Cei
mai mulți oameni se limitează la a exprima vederea lucrurilor exclusiv prin
percepția lor personală indiferent de orice alte criterii. Dar nu e totul doar
să vezi. De multe ori omul întreprinde o vedere de ansamblu asupra realității,
lipsită însă de spiritul de analiză. Cuvântul Sfântului Apostol și Evanghelist
Ioan „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. IV, 1) se
referă tocmai la posibilitatea înșelării ca abatere sau rabat de la perceperea
realității: „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. XI,
14) Putem așadar vorbi despre vedere pur și simplu ca simț trupesc, fizic,
biologic, și care poate suferi unele deficiențe prin posibilele afecțiuni ale
ochiului, ca organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina: „
era un om orb din naştere” (In. IX, 1) Astfel de deficiențe anatomice
și fiziologice pot fi cauzate de diferiți factori interni și externi de
influențare a stării de sănătate și pot fi remediate (sau nu) prin intervenția
chirurgicală sau prin tratamente medicale corespunzătoare patologiei
oftalmologice. Un exemplu în acest sens este cazul clinic al orbului din
Evanghelie, căruia Iisus (ca „Cel prin Care cu adevărat toate s-au făcut”) „i-a
uns cu tină ochii” (In. IX, 6) pentru a interveni (cu puterea Sa
divină cu care l-a zidit pe om din țărână) în reglarea sistemului de elemente
oculare sensibil la schimbările de lumină și capabil să le transforme în
impulsuri nervoase: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb
din naştere” (In. IX, 32) Relevant și semnificativ este faptul că
Iisus săvârșește minunea spre slăvirea lui Dumnezeu: „Nici el n-a păcătuit,
nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In.
IX, 3)
Orbirea
trupească produsă în timpul vieții pământești poate fi rezultatul accidental al
multor cauze – uneori necunoscute, alteori de-a dreptul inexplicabile, de la
caz la caz, în funcție de capacitatea individuală de prevenție a bolilor și de
protecție a organismului fiecăruia. Sfânta Evanghelie însă nu pe acest lucru
pune accentul. Și aceasta pentru că, în firescul duhovnicesc al lucrurilor,
Scriptura ne învață că „Domnul înţelepţeşte orbii” (Ps. CXLV,
8) Adică le dăruiește o sporire a capacității de funcționare a tuturor
celorlalte simțuri de care dispun pentru a echilibra astfel deficitul de
sănătate. În cele ce urmează, însă, ne vom referi la vederea nu cu ochii
trupului, ci cu cei ai sufletului – pe care o pot dobândi cei care (precum cei
doi orbi pomeniți în pericopa evanghelică a Duminicii a șaptea de după Rusalii)
sunt dornici de a primi darul lui Dumnezeu.
„Credeţi
că pot să fac Eu aceasta?” (Mt. IX, 28) Întrebarea lui Iisus pare să
fie o adevărată cercetare riguroasă, chiar stringentă, a stării sufletești din
punct de vedere duhovnicesc. „Zis-au Lui: Da, Doamne!” (Mt. IX,
28) Drept pentru care „Iisus, văzând credinţa lor” (Mt. IX, 2) a
trecut direct la lucrarea dumnezeiască vindecătoare: „Atunci S-a atins de ochii
lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. IX, 29) Iată un
mod de a interveni spre corectarea vederii despre care (științific) nu avem
încă o explicație - ci doar spiritual, ca putere divină ea însăși dăruită de
Mântuitorul prin poruncă Apostolilor și urmașilor lor, arhiereilor și
preoților: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe
cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi!” (Mt.
X, 8) Pentru că Iisus „a scos duhurile numai cu cuvântul şi pe toţi cei
bolnavi i-a vindecat” (Mt. VIII, 16); „a văzut pe soacra lui Petru zăcând,
prinsă de friguri. Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile.” (Mt.
VIII, 14-15) - avea credință mare femeia aceea, nu era oricine, de vreme
ce zice Scriptura că „s-a sculat şi Îi slujea Lui” (Mt. VIII, 15)
Și în
cazul celor doi orbi Iisus verifică barometrul stării de sănătate nu după
rezultatul analizelor medicale de laborator verificate prin prisma parametrilor
de referință stabiliți anterior, ci după trăirea duhovnicească autentică
exprimată prin credință: „După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. IX, 29),
indicând prin aceasta credința lucrătoare de fapte bune ca pe acea stare
lăuntrică a omului plăcută lui Dumnezeu. „Luminătorul trupului este ochiul; de
va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”(Mt. VI, 22) Iată cum
lumina din interior va răsări și în exterior: „și s-au deschis ochii lor!” (Mt.
IX, 30) Au văzut și trupește și duhovnicește totodată.
De aici
putem trage câteva concluzii referitoare la diferitele moduri de vedere
spirituală accesibile omului. În primul rând, vederea prin cunoașterea
intelectuală. Aceasta poate forma un punct de vedere sănătos, dobândit prin
acumularea de informații interpretate ca argumente ale cunoașterii. În acest
sens Sfântul Apostol Petru scrie că „noi v-am adus la cunoştinţă puterea
Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme
meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru I,
16) iar Sfântul Apostol Cleopa remarcă și el la rândul său problema
absenței argumentelor cunoașterii atunci când Îi răspunde lui Hristos Cel
Înviat că „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se
dis-de-dimineaţă la mormânt, și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au
văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Lc. XXIV, 22-23)
În al
doilea rând, vederea prin trăire sufletească, adică prin convingerea profundă
că Dumnezeu nu trebuie ispitit, cercetat. Pe Dumnezeu poți doar să Îl rogi,
devenind insistent cu El, să fii perseverent, convins că poate să-ți
împlinească cererea - și astfel reușești să te rogi cu adevărat: „toate câte
cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea!” (Mc. XI,
24); „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!” (Mt.
VII, 7)
În al
treilea rând, vederea prin inteligența minții. Expresii precum „minte iute” sau
„inteligență sclipitoare”, „gândire rapidă”, om care „prinde repede” sau
„înțelege ușor” – sunt deseori și în mod obișnuit folosite în dialogul de la om
la om cu privire la darul divin primit de vreo persoană, așa cum a fost
înzestrată prin harul Duhului Sfânt și așa cum s-a format la ceea ce în popor
se numește „școala vieții”.
Există
însă și o vedere dobândită din trăirea practică, aceea a modelului paterical,
care formează conținutul și esența înțelepciunii proprii bătrânilor
îmbunătățiți și asceților cu discernământ: „ - Dă-mi un cuvânt de folos, avva!;
- Fiule, să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne lumineze mintea spre cuvânt cu putere
multă, lucrător!” („Patericul Egiptean”). Această cunoaștere din trăire și din
practica nevoinței rugăciunii neîncetate unite cu postul și cu privegherea au o
cu totul altă valoare înaintea Domnului Dumnezeu. A oferi sfaturi și povețe
numai din lecturile întreprinse, sau numai pe baza informațiilor dobândite
exclusiv prin studiu cărturăresc, ca simplu proces de acumulare a cunoștințelor
generale despre lucrările lui Dumnezeu – este ceva care ne va aduce la cuvântul
mustrător al lui Iisus: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt. XX, 22) și al
Apostolului Său, marele Iacov: „nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă
războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi
rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iac. II, 3) Nu degeaba, cu alt
prilej, Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenicii Săi, în cele ce privesc trăirea și
practica vieții duhovnicești: „nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să
vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care
veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Mc. XIII, 11); și iarăși, în același sens:
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom
veni la el şi vom face locaş la el” (In. XIV, 23) Deci, din punct de
vedere spiritual, omul începe să deschidă ochii cunoașterii, adică să pătrundă
în miezul tainei, în lucrarea ei, doar pe calea sacramentală a Euharistiei: „a
fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35) Așadar,
Sfânta Împărtășanie a fost atunci pentru ei (și rămâne și astăzi pentru noi)
calea prin care „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”(Lc. XXIV,
45) și unicul mod de întâlnire vie și adevărată cu Dumnezeu.
În ceea
ce privește însă vederea duhovnicească, este cazul să fim cu mare grijă și
atenție, pentru că luptele spirituale se duc necruțător pe toate fronturile:
„mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din înălţimi!” (Ps. LV, 2); „lupta
noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. VI, 12) Așa
se face că, într-o astfel de confruntare, Apostolii (nedumeriți și contrariați)
Îl întreabă pe Hristos – cu privire la demonul surd și mut: „De ce noi n-am
putut să-l scoatem?” (Mt. XVII, 19) Iar răspunsul vine pe măsura
lipsei lor de cunoaștere a duhurilor și a răutății lucrărilor lor: „acest neam
de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. XVII,
21) Același lucru macină întreaga lume contemporană și astăzi, după două
mii de ani de creștinism. Hristos a rostit atât un îndemn puternic (și ferm
totodată) - „cine are urechi de auzit, să audă!” (Mt. XIII,
9) – cât și un avertisment plin de seriozitate: „oricui i s-a dat mult,
mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere !”(Lc.
XII, 48) Drept pentru care Iisus, rezolvând în chip minunat și mai presus
de fire problema orbirii trupești (vindecând nenumărații orbi pe care i-a
întâlnit în cale), ridică însă și problema mai grea a orbirii spirituale.
Tocmai pentru că în lucrarea de mântuire talantul trebuie înmulțit, nu
îngropat: „se cuvenea ca tu să pui banii mei la zarafi iar Eu, venind, aş fi
luat ce este al Meu cu dobândă” (Mt. XXV, 27) Părintele Arhimandrit
Cleopa amintea deseori în predicile Sfinției sale un cuvânt de la Sfinții
Părinți ai monahismului, care suna astfel: „rușinându-mă de cele ce învăț
pe alții, voi începe și eu a face cele de folos pentru mântuire” (Convorbiri
duhovnicești, vol I)
În
vremea noastră, cei doi orbi care vin înaintea lui Hristos, cerșind harul
vederii și mila iertării păcatelor, reprezintă (credem noi) pe de o parte
societatea „lumească”, zisă „necredincioasă” sau „nebisericoasă”, iar pe de
altă parte societatea „eclezială”, zisă „credincioasă” sau „bisericoasă”.
Societatea modernă, doldora de „cunoștințe științifice” și „materialism
dialectic și istoric”, vătămată adânc de înfumurarea economiei și politicii
atotbiruitoare, greu (sau deloc chiar) își mai pleacă genunchii în fața Icoanei
lui Hristos sau urechea la sfintele Lui învățături. Pe de altă parte,
dificultatea în care îl pune Biserica (cu toate canoanele și legile ei aspre,
cu mulțimea interminabilă a rânduielilor și diversitatea amețitoare a tradițiilor,
cu restricțiile și prescripțiile ei complicate) pe bietul om modern
„liber-cugetător” și „emancipat” de orice prejudecăți, ajunge cu timpul să îl
transforme pe acesta într-un creștin de fațadă, în realitate un orb fără
credință încercată, tocmai pentru că nu mai primește tratamentul (dureros și
amar prin osteneala pe care o implică) necesar vindecării - prin ridicarea din
sclavia confortabilă a păcatului... Și astfel, precum spune marele Pavel, „îşi
vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. IV,
4), căutând „păstori” al căror cuvânt să le gâdile auzul și să le spună doar
ceea ce vor ei să asculte și să audă: „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă,
ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (II
Tim. IV, 3)
Adormirea
conștiinței devine astfel miopia necunoașterii, glaucomul încăpățânării și
împotrivirii față de voia sfântă a lui Dumnezeu și cataracta învățăturilor
greșite care rătăcesc mintea omului, abătând-o la „dumnezeu străin” (Ps.
LXXX, 8), împingând pe credincios de la dreapta viețuire la formalism schizoid
și superficialitate bolnavă. „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai
auzit de la mine!” (II Tim. I, 13) strigă Sfântul Apostol Pavel către
urmașii săi. Așa doar pot creștinii să aleagă calea spre Lumină: „Eu sunt
Lumina lumii” (In. VIII, 12) „Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața” (In. XIV, 6) ! Vederea sănătoasă este de fapt întâlnirea cu
Dumnezeu, păzirea poruncilor Lui, nădejdea de mântuire și întărirea în
credință: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă.
Toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Cor. XVI, 13-14) Iar
intrarea lui Iisus în lume se face prin ușa inimii și a voinței fiecăruia
dintre noi: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. VIII, 34) De aceea, în fața
lumii stă încă larg deschisă și primitoare ușa Bisericii care ne cheamă pe toți
la mântuire: „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. III, 15) Și tot
așa cum afecțiunile foarte delicate ale gingașilor ochi se descoperă greu, tot
așa și vederea duhovnicească greu se dobândește. Omul care o are nu știe că o
are; îi simte doar dulceața și îi recunoaște lucrarea: „arătând ucenicilor Săi
slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Schimbării la Față) – nu pe
măsura lui Hristos, ci pe măsura lor de cuprindere. La râul Iordan, la Botezul
Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul vedea deopotrivă trupește - „Pocăiţi-vă,
căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt. III, 2), cât și duhovnicește:
„Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce
botează cu Duh Sfânt!” (In. I, 33) Cine mai vede astăzi pe Duhul
Sfânt?! „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt.
V, 8) Și Sfântul Apostol Pavel a ajuns să intre în lucrarea Duhului Sfânt
dincolo de pricepere: „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului
să le grăiască” (II Cor. XII, 4) „fie în trup, nu ştiu; fie în afară
de trup, nu ştiu” (II Cor. XII, 2)
Această
lucrare sublimă a vindecării ochilor sufletești (adică de tămăduire a minții)
se poate realiza numai prin păzirea cu strășnicie a sfintelor învățături
revelate nouă din Cer: „ştiu de unde am venit şi unde Mă duc” (In. VIII,
14); „Mă duc la Cel ce M-a trimis” (In. XVI, 5) și „Eu voi ruga pe
Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul
Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici
nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi
lăsa orfani” (In. XIV, 16-18)
Biserica
are cea mai mare responsabilitate și putere în vindecarea umanității decăzute
(cu condiția ca sfințiții ei slujitori să cunoască bine boala, altfel ...„dacă
orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” - Mt. XV, 14); avem în
acest sens exemplul dureros al acestor „călăuze oarbe” (Mt. XXIII, 16):
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi
uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei
îndoit decât voi” (Mt. XXIII, 15) Lipsa de instruire spirituală face din
lucrătorii viei orbii teascului duhovnicesc care sălbăticesc
via. Poruncile devin obiceiuri, obiceiurile devin lege, legea devine
neorânduială, neorânduiala devine obișnuință, obișnuința devine boală, boala
slăbănogește trupul și chinuiește sufletul – iar în final sufletul îl pierde pe
Dumnezeu: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) Dar oare - „Doamne,
Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi
nu în Numele Tău minuni multe am făcut?” (Mt. VII, 22)... la care Hristos
iarăși le va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) „căci
Numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri” (Rom.
II, 24) Păcatul săvârșit cu voia – dar minimalizat ridicol la nivel de
„ispitire vrăjitorească”, toate patimile proprii puse în cârca „negativismului”
altor persoane sau a tot felul de „influențe malefice” – magie albă, magie
neagră, descântec sau tarot – toate acestea și toate cele asemenea lor nu sunt
altceva decât semne evidente de orbire a povățuitorului care le crede valabile,
le acceptă lucrarea, le predică și le propovăduiește ca „explicații” și
„tâlcuiri” duhovnicești ale răului din viața omului, mai tari chipurile chiar
și decât Legea și Puterea Domnului Dumnezeu... „Scoate din temniţă sufletul
meu, ca să laude Numele Tău, Doamne!” (Ps. CXLI, 7); „Privegheaţi şi vă rugaţi
ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. XXVI, 41); „Iar mie, să nu-mi fie a mă
lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. VI, 14);
„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Rom. VIII, 35)
„Atunci
S-a atins de ochii lor, zicând” (deopotrivă și nouă și creștinătății întregi):
„După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29)... „Şi s-au deschis ochii
lor!” (Mt. IX, 30)
Dacă vom avea o
credință sănătoasă, luminoasă, întemeiată pe învățătura și Jertfa lui Hristos,
atunci vom culege și bucuria și roadele Învierii Lui: „bucurie Evei în locul
întristării i-ai dăruit”(Binecuvântările Învierii). Dacă vom fi șovăielnici,
lași, fricoși, leneși și comozi, așteptând „ajutor social” de la Dumnezeu până
și în viața duhovnicească, atunci probabil că vom auzi glasul lui Hristos,
zicându-ne: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia,
după cum este fapta lui” (Apoc. XXII, 12) „În Cetate nu va intra
nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna
!” (Apoc. XXI, 27) Și, - ferească Dumnezeu! -, nu cumva să ajungem să
pățim ca Iuda care „aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a
spânzurat” (Mt. XXVII, 5)... Pentru că nu bogăția materială și nu banii au
puterea de a cumpăra mila lui Dumnezeu, ci inima bună și curată, înfrântă și
smerită – aceea ne va mântui! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate
afară” (In. VI, 37) „iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul
acela” (Mt. IX, 31)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu