„S-a
înfăţişat pe Sine viu după pătimirea Sa prin multe semne doveditoare,
arătându-li-Se
timp de
patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte
I, 3)
„Ci veţi
lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim
şi în
toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte I, 8)
„Ridicându-Şi
mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta,
S-a
despărţit de ei şi S-a înălţat la Cer.” (Lc. XXIV, 50-51)
„Puterea
Lui Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi
şi
aşezându-L de-a dreapta Sa, în Ceruri.” (Ef. I, 20)
„De acum
veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii” (Mt. XXVI, 64)
În Epistola
către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că atât Învierea cât şi
Înălţarea cu Trupul la Cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost
răspunsul lui Dumnezeu-Tatăl la jertfa Fiului adusă din iubire pentru neamul
omenesc: „Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L
de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef. I, 20) Cele două evenimente unice în
istoria lumii, petrecute la un interval de timp de patruzeci de zile distanţă
unul faţă de celălalt, au fost rezultatul lucrării Sfintei Treimi Înseşi, toate
Persoanele Sfintei Treimi fiind implicate în săvârşirea lor.
După
Învierea lui Iisus Hristos din morţi, trupul Său omenesc acum deplin
pnevmatizat sau înduhovnicit, adică îndumnezeit, a dobândit puteri suprafireşti
(din unirea ipostatică a celor două firi, divină şi umană, în Persoana
Mântuitorului realizându-se comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia) spre a
împlini cu totul voia Tatălui Ceresc, astfel preamărindu-Se tocmai prin
desăvârşita ascultare faţă de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. X,
30) „pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In.
V, 30) Lucrul acesta stă la temelia însăşi a izbânzii lucrării
dumnezeieşti de sfinţire şi preaslăvire a firii omeneşti. Prin urmare, putem
spune şi că Iisus prin Sine şi cu de la Sine putere S-a înălţat la Cer. Firea
divină comunicând sau transmiţând firii umane energiile sfinţitoare, astfel
Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului deopotrivă, a putut să Se înalţe la
locaşurile cereşti până la Tronul Slavei dumnezeieşti în sânul Sfintei Treimi.
Împreună-Lucrător cu Tatăl şi cu Fiul este veşnic Duhul Cel Sfânt, care rămâne
nedespărţit în jertfa de mântuire a lumii săvârşită de bunăvoie de către Fiul.
De-a
lungul vieţii Sale pământeşti, dusă în desăvârşită ascultare şi sfântă supunere
faţă de voia Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos a sfinţit pas cu pas firea omenească
în care S-a îmbrăcat prin întrupare, din ce în ce mai mult până la realizarea
deplină a posibilităţii de îndumnezeire a firii create, prin Învierea Sa din
morţi din voia şi cu puterea Tatălui. În acest sens, Părintele Profesor Dumitru
Stăniloae scria în cartea sa Iisus Hristos, Lumina lumii şi
Îndumnezeitorul Omului că „omenitatea lui Hristos a suferit o amplificare
obiectivă, fără a ieşi din graniţele proprii naturii sale”. Altfel spus, Fiul
lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, unind în
Ipostasul Său unic cele două naturi (precum spune Dogmatica Sfântului Ioan
Damaschin – „prin unire fără amestecare sau contopire”) a îndumnezeit în chip
desăvârşit firea omenească, înălţând-o intactă în sânul Sfintei
Treimi, deplin transfigurată prin har.
Privită
în adâncimea semnificaţiilor ei teologice, Înălţarea lui Hristos cu Trupul la
Cer nu reprezintă nicidecum un gest gratuit de demonstrare a superiorităţii
absolute a Creatorului faţă de creatură, ci ea s-a săvârşit pentru un scop foarte
precis şi bine-determinat. Iisus Hristos, Om şi Dumnezeu, înălţându-Se la
Tatăl, lumea aflată în puterea Lui va rămâne sub umbrirea şi lucrarea Duhului
Sfânt al lui Dumnezeu. Dacă la râul Iordan şi pe muntele Tabor venirea Duhului
Sfânt în chip de porumbel, respectiv de nor luminos, a împlinit un rol de
confirmare, de adeverire prin glasul Părintelui Ceresc - „Acesta este Fiul Meu
Cel iubit întru Care am binevoit!” (Mt. III,17), iar la Buna Vestire
din Nazaretul Galileii („Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri !” - Lc. I, 35) darul ceresc s-a dăruit Fecioarei
Maria pentru viaţa ei desăvârşit curată şi întru totul sfântă şi neprihănită,
plină de virtuţi şi părtaşă adâncului smereniei celei mai presus de fire, în
schimb prin Înălţarea lui Iisus, darul Duhului Sfânt este făgăduit firii
omeneşti căzute, salvate şi restaurate prin Înviere, ca şi întregii făpturi.
Atunci venirea Duhul Sfânt se făcea cu scop teofanic, pentru a arăta curăţia,
lumina, calea şi izvorul adevărului, descoperindu-Se pe Sine lumii din voia
Tatălui, prin dragostea şi smerenia Fiului. Acum, prin Înălţare, Îl va primi
orice făptură umană care va crede: „cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui” (Mc. XVI,16) Aşadar, la baza acestei revărsări din preaplinul
de har al Duhului Sfânt stă credinţa. Iar credinţa omului se întemeiază pe
dragostea Domnului Iisus faţă de om: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va
veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7)
Mângâietorul
nu Se pogoară în deşert; El vine şi Se revarsă peste un model anume pentru a-l
umple de lumină. Iar acest model este firea omenească; şi prin ea, se revarsă
peste toată lumea izbăvită din robia păcatului şi a morţii prin Jertfa Fiului
lui Dumnezeu pe Cruce şi Învierea lui din morţi. Prin Înălţarea Sa la Cer,
Iisus Mântuitorul înalţă întreagă firea omenească la Dumnezeu şi o aşează de-a
dreapta Tatălui în sânul Sfintei Treimi, devenind astfel Mijlocitorul între
creatură şi Dumnezeu Cel Care a zidit-o. Într-una din lucrările sale de
teologie, scriitorul rus Serghei Bulgakov spunea: „Sfânta Treime este întoarsă
spre lume prin divino-umanitatea Fiului, astfel încât împreună-lucrarea lui
Dumnezeu cu omul nu mai cunoaşte hotar. Odată jertfit Hristos prin Cruce şi
înviat, restaurează firea umană veşnic; de aceea înălţat, preamărirea lui Iisus
devine deplină: «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. I,
29)” Mielul este un simbol al permanentei jertfiri a lui Hristos în Sfânta
Liturghie. Jertfa liturgică Îi conferă deplin lui Iisus până la sfârşitul
veacurilor calitatea de Marele Arhiereu Slujitor în veac – până la sfârşitul
istoriei umanităţii şi dincolo de ea. În Cartea Apocalipseicitim că putem
fi mântuiţi şi curăţiţi numai prin Sângele Mielului: „Vrednic eşti să iei
cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat
lui Dumnezeu, cu Sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi
neamul.” (Apoc. V, 9)
Prin
Înălţarea Sa la Cer, Hristos nu pierde legătura cu umanitatea: „Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. XVIII, 20) El
continuă să sufere pentru păcatele noastre ca şi pentru toate neputinţele care
ne chinuiesc şi din povara cărora ne eliberează prin dragostea Sa
atotbiruitoare în jertfa Sfintei Liturghii euharistice: „Luaţi, mâncaţi, acesta
este Trupul Meu” (Mt. XXVI, 26), „beţi dintru acesta toţi, acesta
este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor” (Mt. XXVI, 28)
Conform
Sfântului Maxim Mărturisitorul există trei stări ale odihnei duhovniceşti, trei
„sâmbete”: cea dintâi, curăţirea trupului prin făptuirea morală; cea de-a doua,
curăţirea minţii prin contemplaţie; iar cea de-a treia curăţirea inimii sau
iluminarea lăuntrică. Orânduirea acestor trei „lucrări odihnitoare” nu poate fi
schimbată deoarece omul trupesc este primul care are nevoie de curăţire. Mai
întâi, în ascultare totală faţă de Tatăl („Eu şi Tatăl Meu una suntem”
- In. X,30), Iisus Hristos S-a născut fără de păcat şi fără de sămânţă
bărbătească dintr-o Mamă-Fecioară întru totul curată, lipsită de orice fel de
întinăciune. Iubirea faţă de lumea căzută face din Iisus „Mielul de jertfă”
împlinind prin aceasta cuvântul proorocului Isaia: „Şi din ranele Lui noi toţi
ne-am vindecat” (Is. LIII,5) Mila care izvorăşte din inima Sa face ca
jertfa sângeroasă de pe Crucea înfiptă în locul Căpăţânii, pe Golgota, să-şi
afle prelungirea nesângeroasă în Sfânta Liturghie. Sfânta Euharistie nu este
altceva decât prelungirea Tainei Răscumpărării şi expresia neîncetată a
suferinţei nevăzute a Mântuitorului Iisus Hristos pentru deplina revenire a
umanităţii la Tatăl. Hristos Se implică permanent, continuu, în răscumpărarea
şi mântuirea noastră: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(In. XIV,
6) căci „Eu sunt uşa oilor” (In. X, 7) Maica Domnului mijloceşte
permanent pentru lume la Fiul Ei, Hristos-Domnul: „tot poate rugăciunea Maicii
la îmblânzirea Stăpânului” (Paraclisul Maicii Domnului) Iar Mântuitorul Hristos
Însuşi nu adastă pasiv prin sălăşluirea cu firea omenească în sânul Sfintei
Treimi la eforturile şi strădaniile şi năzuinţele tuturor sufletelor aflate în
căutarea Lui şi dornice de mântuire.
Ci El Însuşi, Hristos Iisus Mântuitorul,
în Cer Se roagă de-a dreapta Tatălui pentru toţi oamenii şi pentru lumea
întreagă, prin aceasta săvârşind lucrarea Sa arhierească veşnică. Evreilor,
Sfântul Apostol Pavel le scria că „avem Arhiereu mare, Care a străbătut
cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu” (Evr. IV, 14) iar romanilor că
„Hristos este Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a
dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi !” (Rom. VIII, 34)
Iisus a
făgăduit apostolilor că Îl va ruga pe Tatăl Său şi Dumnezeul tuturor să le
trimită pe Duhul Sfânt Mângâietorul: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă
va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. XIV,16) În viziunea unor
teologi precum Serghei Bulgakov şi Dumitru Stăniloae, Cincizecimea constituie
încununarea lucrării Sale de mântuire în lume. Cincizecimea este epicleza
cosmică universală, al cărei Slujitor veşnic este Hristos Marele Arhiereu, Care
în Liturghia mântuitoare a lumii săvârşită prin Jertfa de pe Cruce a chemat pe
Duhul Sfânt de la Tronul Tatălui pentru întreaga umanitate, iar ca răspuns la
ruga Lui, dragostea Tatălui L-a revărsat peste toată lumea - jertfa pentru care
S-a jertfit: „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (In.
XII, 47) Prin Cincizecime, Înălţarea lui Hristos îşi descoperă sensul
deplin: sfinţirea întregii creaţii. Teologi precum Oliver Clement, Paul Evdochimov
şi Serghei Bulgakov afirmă acelaşi tâlc profund al Cincizecimii - ca rost al
Înălţării cu Trupul la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos.
Teologia
dogmatică ortodoxă afirmă că Duhul Sfânt încuviinţează rugăciunea Fiului către
Tatăl, consimţind la pogorârea Sa ipostatică sub forma limbilor ca de foc. Deci
Duhul Sfânt este trimis de Fiul de la Tatăl: „Iar când va veni Mângâietorul, pe
Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. XV, 26) Aici Fiul
împreună lucrează cu Duhul Tatălui. Dacă atunci când, după ce S-a născut ca om
din pântecele pururea-Fecioarei Maria, Duhul Îl creştea şi Îl întărea pe
Pruncul Iisus cu vârsta şi cu înţelepciunea - „iar Copilul creştea şi Se întărea
cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune” (Lc. II, 40), acum, după Învierea
Fiului şi Înălţarea Lui la Cer, Duhul Se supune Fiului. Hristos poruncea
apostolilor Săi prin Duhul Sfânt: „poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe
care i-a ales” (Fapte I, 2) El le împărtăşeşte pe Duhul Sfânt prin
cuvânt, suflând asupra lor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. XX, 22-23), şi
iarăşi: „oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi
dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. XVII, 18), întărindu-i
pentru misiunea pe care avea să le-o dea spre mântuirea lumii: „mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh” (Mt. XXVIII,19)
Fiul lui
Dumnezeu „Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul
Credinţei), după Învierea Sa din morţi şi Înălţarea cu Trupul la Cer, de-a
dreapta Tatălui, împlinindu-Şi promisiunea făcută ucenicilor Săi la Cina cea de
Taină – „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi
în veac, Duhul Adevărului” (In. XIV, 16-17), împreună-lucrând cu Tatăl, le
trimite pe Duhul Sfânt „Care de la Tatăl purcede” (In. XV, 26) Din
dragoste pentru lume, Iisus le tâlcuieşte apostolilor rostul mai adânc al
Înălţării Sale cu Trupul la Cer: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni
la voi” (In. XVI, 7)
Iisus
spune ucenicilor: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în Cer şi pe pământ” (Mt.
XXVIII,18) Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte astfel:
„numai după ce firea omenească va fi intrat în Cer, împlinind împăcarea deplină
dintre om şi Dumnezeu, Se va putea pogorî Duhul Sfânt peste oameni”.
Înălţarea
Domnului instaurează timpul Bisericii. Odată cu Cincizecimea începe şi
fiinţarea Bisericii. Bucuria apostolilor care se întorc la Ierusalim este
tocmai semnul că Duhul Sfânt era în inima lor: „roada Duhului este dragostea,
bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credinţa” (Gal. V, 22) Înălţarea cu Trupul la Cer constituie
încununarea întregii lucrări mesianice a lui Iisus de-a lungul vieţii Sale
pământeşti. Dar ea inaugurează şi o nouă perioadă spirituală în istoria lumii.
Odată cu Înălţarea se produce şi începutul reunificării creaţiei care fusese
sfâşiate de păcat. În „Tâlcuirea” sa la Rugăciunea Tatăl
nostru, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „Hristos S-a înălţat la
Cer cu Trupul primit, unind prin Sine Cerul cu pământul, unind prin aceasta
cele sensibile cu cele inteligibile, şi a arătat firea cea creată ca „una” de
la o extremitate la alta a părţilor ei”. Acelaşi lucru, exprimat mai
concentrat, îl susţine Sfântul Apostol Pavel: „Cel Ce S-a pogorât, Acela este
Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le
umple” (Efes. V, 10) În sânul Sfintei Treimi Fiul nu va înceta
să Se roage Tatălui pentru noi toţi şi să lucreze necontenit pentru ca să ne
înalţe către El: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi
la Mine” (In. XII, 32)
Prin
cele şapte Sfinte Taine ale sale, Biserica împărtăşeşte creştinilor
harul Duhului Sfânt. Prin agonisirea Duhului Sfânt (care este sensul şi scopul
vieţii creştine) oamenii se curăţesc, se desăvârşesc, se înduhovnicesc, şi
astfel dobândesc şi ei posibilitatea înălţării cu trupul la cer, la Dumnezeu.
Biserica este singurul organism viu, divino-uman, care (având Cap pe Hristos)
poate continua opera de mântuire a lumii în Numele şi cu puterea lui Iisus
Hristos, pentru a împlini scopul final al creării lumii înseşi – îndumnezeirea
omului prin har: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps.
LXXXI, 6) prin unirea cu Dumnezeul Psalmistului: „Cel ce faci pe îngerii
Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. CIII, 5) Rostul
mântuitor al lui Iisus Hristos se împlineşte în istorie prin ascultarea faţă de
Tatăl Atotţiitorul, ca Pantocrator al lumii venit în ea pentru a-i face
posibilă înveşnicirea vieţii ei: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să
aibă” (In. X, 10) Iar viaţa lumii vine din hrănirea cu „Pâinea Cea
vie, care S-a pogorât din Cer” (In. VI, 51), „Aceea din Care, dacă mănâncă
cineva, nu moare” (In. L, 51) Fără această Pâine vie, adică Sfânta
Euharistie, Duhul Sfânt nu Se va sălăşlui vreodată în noi.
Fără
lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, lumea s-ar pierde în haos. Rolul lui Hristos
înălţat în sânul Sfintei Treimi de-a dreapta Tatălui, se leagă de rodul
existenţei noastre înseşi. Lui Hristos I se atribuie trecerea noastră din
existenţa istorică în planul veşniciei. Tot de la Hristos ne vine şi izbăvirea:
„căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la
Tine, Părintele luminilor”. Iisus este Stăpânul absolut al creaţiei întregi şi
în această calitate va veni să judece viii şi morţii, zidind cer nou şi pământ
nou. Crezând în Iisus, primim şi noi prin credinţa în El puterea de a ne înălţa
la El: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori,
ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I
Tes. IV, 17) Spune Apostolul că „toţi ne vom schimba, deodată, într-o
clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor. XV, 51-52) şi
astfel ne vom afla la Înfricoşătoarea Judecată. Nu ştim dacă aceasta va fi
într-un chip asemănător Înălţării cu Trupul la Cer a lui Hristos; dar sigur vom
fi chemaţi la Judecată pe norii cerului. Cuvântul acesta trimite la lumea
nevăzută, care se va descoperi ochilor noştri pentru mai multe motive. Întâi,
pentru a-i ruşina pe cei ce n-au crezut în viaţa de după moarte şi în existenţa
lumii de dincolo de lumea văzută. Apoi, pentru ruşinarea celor ce au stricat
Legea cea Nouă a Scripturii, falşii profeţi şi hristoşii mincinoşi: „se va
arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului” (Mt. XXIV, 30) care nu au cinstit Sfânta Cruce, despre
care Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât
numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită
pentru mine, şi eu pentru lume !”(Gal. VI, 14) Apoi pentru bucuria şi
mângâierea celor ce au nădăjduit în Iisus Hristos şi au primit învăţătura
Sfintei Scripturi, împlinind-o cu fapta în viaţa lor. Pentru a-i răsplăti pe
cei drepţi cu vederea lui Iisus aşa cum şi-au dorit şi au suspinat încă din
trup în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Pentru a primi veşnica
binecuvântare a lui Hristos Iisus, Dreptul Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii
!” (Mt. XXV, 34); „şi vor merge drepţii la viaţă veşnică !” (Mt.
XXVI, 46) „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava
Ta !” (Ps. LVI, 7) căci „nimeni nu s-a suit în Cer, decât Cel Ce S-a
coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. III, 13) Până şi
un filosof precum Immanuel Kant era conştient că „singura morală care poate fi
valabilă pentru toţi cei credincioşi e aceea care e garantată de Dumnezeu”.
„Apostolii plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu
ei.” (Mc. XVI, 20) Mântuitorul trebuia să Se înalţe pentru ca să fie
pururea cu noi. Şi este cu noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin!
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu