Cincizecimea, Biserica şi calea spre mântuire

„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele; cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el - acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. XV, 5)

„Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci,

înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt,

L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi.” (Fapte II, 32-33)

„Pocăiţi-vă -şi să se boteze fiecare dintre voi în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre,- şi veţi primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte II, 38)

„În ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte II, 41) iar „numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii.” (Fapte IV, 4)

„Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.

Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,

precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte II, 3-4)

Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt sau Cincizecimeareprezintă aniversarea zilei de naştere a Bisericii lui Hristos. Pogorându-Se din Cer, Duhul Sfânt S-a sălăşluit în templul cel viu al sufletului şi al trupului omenesc, zidit după chipul lui Dumnezeu. Peste firea umană s-a revărsat din plin darul divin. Duhului Sfânt îi era dor de om; nu-l mai „văzuse” de la căderea din Rai pe cel pe care îl plămădise din frământătura ţărânii Dumnezeu Însuşi cu mâinile Sale: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. CXVIII,73) Duhul Sfânt - Mângâietorul S-a pogorât peste lume de dragul ei, ştiind că acum nu Se va mai sălăşlui doar peste o singură făptură, omul-Adam: „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. II, 7) Luând în considerare această expresie scripturistică („a suflat asupra lui”), vom înţelege faptul că tot Dumnezeu-Tatăl, Cel mai înainte de toţi vecii, Cel din Care purcede Duhul Sfânt, a suflat şi acum, astfel încât „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fapte II, 2) Iar din Rugăciunea Domnească, „Tatăl nostru” („precum în Cer aşa şi pe pământ”) putem descoperi faptul că iată, pogorându-Se din Cer, Duhul Sfânt Îşi face sălaş pe pământ, unind iarăşi zidirea cu Ziditorul: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.” (Ps. CIII, 31)

În Cartea Facerii stă scris: „pământul era netocmit şi gol”(Fac. I, 2), iar Sfântul Prooroc Moise adaugă: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. I, 2) Oare ce rol avea Duhul Sfânt atunci când pământul era doar un imens întuneric de materie îmbibată cu apă?... Să plinească ceea ce  lipsea, cel mai important lucru: viaţa. Spunea Sfântul Vasile cel Mare: „materia sta grea, gata să nască”. Să nască de la Creatorul-Părintele ei, din trei mari dumnezeieşti fapte:

1. Din poruncă: „«Să fie lumină!» - şi a fost lumină.” (Fac. I, 3); căci a poruncit pământului să scoată ierburi, pomi, vieţuitoare şi toate celelalte, pe care să le hrănească: „pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel” (Fac. I, 12); apoi „a făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor” (Fac. I, 21);

2. Din cuvânt, căci a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) – aici Dumnezeu, ca un meşter iscusit, îl face pe om din sfatul minunat al Sfintei Treimi: „după chip şi asemănare” (Fac. I, 26);

3. Din lucrare: căci urmează facerea omului, a omului lăuntric, sufletesc, a îngerului trupesc făcut pentru Rai, al cărui suflet trebuia să se deosebească de suflarea celorlalte vieţuitoare; trebuia să aibă în sine puteri care să depăşească toată făptura zidită.

Iată, tocmai aici este rolul Duhului Sfânt. Dumnezeu a desăvârşit sufletul prin „suflarea de viaţă” (Fac. II, 7), care este cu totul altceva decât viaţa biologică. Căci i-a dat sufletului puterea raţională, înzestrându-l cu inteligenţă, cu gândire. I-a dat nemurire, chemându-l la veşnicie: „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. XV, 45) Şi i-a dat cuvânt, adică puterea cea cuvântătoare. Şi astfel omul a devenit un mic „dumnezeu”, un înger cu trup, adevărat rege al creaţiei, asemănându-se cu Ziditorul său. Ca drept dovadă că în Eden stătea de vorbă cu Dumnezeu ca între prieteni. Acolo, foamea lui Adam nu era potolită doar cu hrana spiritualizată din pomii Raiului. Căci hrana aceea era o hrană şi de lumină, şi de putere, şi de înţelegere, care îl înduhovnicea. Fructul Pomului Vieţii era el însuşi viaţă, era „Pâinea cea vie din cer” (In. VI, 51), era chipul umbros al lui Hristos din Sfânta Euharistie. Era o împărtăşire din harul lui Dumnezeu, din viaţa Lui, un izvor de viaţă veşnică; „mânca” Duh Sfânt: „Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea” (Rugăciunea Împărate Ceresc). Mânca atunci ceea ce mai târziu avea să se reverse din belşug la râul Iordanului prin deschiderea cerurilor; ceea ce se va revărsa apoi la Tabor când „a strălucit faţa Lui Iisus ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. XVII, 2) încât „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. XVII, 6); ceea ce avea să facă „tron de heruvimi” din pântecele Fecioarei (prin zămislirea cea mai presus de fire, fără dulceaţă de nuntă), sălaş Fiului lui Dumnezeu, Pruncului Iisus. Duhul Sfânt păstrează nealterată zidirea trupească a Maicii Domnului – Fecioară mai înainte de naştere, Fecioară în naştere şi Fecioară după naştere. Aşa încât prezenţa pururea-Fecioarei Maria la Cincizecime e de la sine înţeleasă. Cea peste care Sfântul Duh se pogorâse la Buna Vestire în Nazaretul Galileii, prefăcând-o în vas ales spre zămislirea cu trup a Fiului lui Dumnezeu nu putea lipsi atunci când avea să ia fiinţă Biserica, împlinindu-se astfel cuvântul lui Iisus pe Cruce rostit către Ioan (şi prin el şi către ceilalţi Sfinţi Apostoli): „Iată mama ta !” (In. XIX, 27) Astfel, Maica Domnului devine oglinda celor două lumi, în care nu luminează soarele, ci Hristos răsărind trupeşte şi strălucind atât în lumea cea văzută (pregătind-o de restaurarea prin  Noul Legământ), cât şi în lumea cea nevăzută – cântată şi vestită prin puterea Duhului dumnezeiesc de Sfinţii Prooroci aleşi de El, care au înălţat imnul de laudă a mântuirii lumii (căzută pradă păcatului şi morţii) prin Mesia Cel arătat ca venind la „plinirea vremii” (Gal. IV, 4) Cântec atât de tainic şi de adânc, atât de plin de har şi de lumină, încât ultimele lui cuvinte nu au mai răsunat de pe buzele umanităţii, ci au fost rostite de către arhanghelul trimis din cer: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!” (Lc. I, 28) Iar răspunsul îl înalţă la Tronul Slavei tot mesagerul cel divin: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38) Clipă în care are loc restaurarea creaţiei: Dumnezeu trimite cerul pe pământ prin Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria – „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”; iar Domnul Hristos, Cuvântul întrupat şi Cerul pe pământ, readuce umanitatea, creaţia întreagă, pentru totdeauna în Cer, acolo de unde a căzut, înălţând-o la Tronul Sfintei Treimi.

Aici este în tot şi în toate lucrarea Duhului Sfânt. Ceea ce lucrează Iisus, lucrează cu Duhul Sfânt. La săvârşirea tainelor lumii, încuviinţarea o dă Tatăl, făptuirea e a Fiului, iar împlinirea sau desăvârşirea revine Duhului: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, păcat nu ar fi avut; dar acum, deşi M-au văzut, M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” (In. XV, 24); „Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut - şi tot nu credeţi!” (In. VI, 36) Acelaşi Duh Sfânt îi lasă  ca pe nişte morţi pe străjerii de la mormântul Lui Iisus, neavând acces la Taina Învierii, fiind lipsiţi de credinţă şi de părtăşie la Taină. Şi apostolii trec prin clipe grele atunci când erau lipsiţi de harul Duhului Sfânt din pricina îndoielii şi a necredinţei lor. Teama şi frica, lepădarea şi şovăirea, lipsa de curaj şi de bărbăţie – toate îi chinuie pentru că nu pot înţelege cu mintea lor omenească şi cu ochii lor trupeşti adâncul tainelor dumnezeieşti. Părerea lui Toma (cum că văzând cu ochii şi pipăind cu mâna şi-ar rezolva un gol teologic) nu rămâne decât o simplă încercare; golul îl va umple Duhul Sfânt abia acum, după Învierea lui Iisus: „Luaţi Duh Sfânt – cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi!” (In. XX, 22-23) şi „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”(Mt. XXVIII, 19), şi la Cincizecime, atunci când Se revarsă din plin şi pentru totdeauna, urzind şi zămislind toată lucrarea sfinţitoare în Biserica cea Vie „una sfântă sobornicească şi apostolească”, ce s-a născut din limbile „ca de foc” (Fapte II, 3) ale vuietului divin pentru a rămâne până la sfârşitul veacurilor: „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Mt. XVI, 18)

La prima vedere se pare că Dumnezeu revarsă pe Duhul Său Cel Sfânt peste toate şi în toate. Sfânta Scriptură însă ne spune că „Vântul (Duhul) suflă unde voieşte” (In. III, 8) Pe apostoli i-a găsit pregătiţi ca să-L primească. Doar ei singuri trecuseră cu bine prin cernerea cea mare: „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. XXII, 31) Erau martorii Înălţării, văzuseră cu ochii lor tot ceea ce se petrecuse: „şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. XXIV, 51-53) Erau aşadar în lucrare duhovnicească. Acum avem deja o altă imagine a Sfinţilor Apostoli, faţă de cea din zilele Învierii, când stăteau „adunaţi de frica iudeilor” (In. XX, 19), timoraţi sufleteşte, împuţinaţi la inimă, lipsiţi de orice nădejde: „noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel” (Lc. XXIV, 21) „dar nişte femei de ale noastre ne-au înspăimântat, ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt și negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu !” (Lc. XXIV, 22-23) Acest lucru L-a întristat pe Iisus, desigur. Chiar dacă Sfânta Evanghelie nu descrie totul cu lux de amănunte, este uşor de înţeles câtă ruşinare au simţit apostolii atunci când L-au văzut pe Iisus înviat… şi tot se îndoiau ! Iar El, ca Dumnezeu şi Învăţător, a trebuit să Se străduiască în faţa lor să-i convingă că El este cu adevărat: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt ! Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am.” (Lc. XXIV, 39) Miraţi şi bucuroşi peste fire, devin parcă mai uşor de convins văzându-L mâncând „o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere” (Lc. XXIV, 42) - alt pogorământ divin de mare milostivire: să duci hrana trupească din materialnic la nematerialnic (pentru că materia se topea în mâna lui Hristos până ajungea la buzele dumnezeieşti ale Domnului înviat, scrie Sfântul Ioan Hrisostom). Aşa se şi explică de ce Iisus a scuipat pe pământ atunci când a vindecat de orbire ochii trupeşti ai orbului din naştere, împlinind astfel cu fapta cuvântul „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. V, 17) Altfel spus, tămăduieşte pe cel bolnav cu elementele ce lipsesc din trupul său biologic, împlinind lipsurile din tină făcută cu scuipat dumnezeiesc, precum L-a văzut pe Tatăl făcând atunci când l-a creat pe Adam. Tristeţea lui Iisus nu este răzbunătoare („Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. XVI, 7), rosteşte îngerul de la mormânt către femeile mironosiţe), ci este doar dojenitoare; aşa precum părerea de rău a Părintelui Său Ceresc pe vremea potopului nu a fost întru totul pierzătoare: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia” (Fac. VI, 3) şi „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Fac. VI, 6) dar nu l-a pierdut de tot pentru că „S-a şi căit după mulţimea milei Sale” (Ps. CV, 45) La fel acum şi Fiul: nu I-a părut rău că a propovăduit vreme de trei ani şi jumătate alături de ucenicii Săi, învăţându-i Legea lucrările Duhului lui Dumnezeu. Ci I-a fost milă de ei şi i-a dojenit prieteneşte, părinteşte chiar: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi” (Lc. XXIV, 44)

Iată, aşadar, o recapitulare divină care sintetizează toată Taina Întrupării: am venit pentru ca să Mă jertfesc şi să vă mântuiesc – altfel nu se poate: „aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în Numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc. XXIV, 46-47) Nu mai era timp de recatehizare, pentru a repeta iar şi iar toate cele ale Legii. Ci Mântuitorul trece direct la faptele de pregătire a Înălţării la Cer şi a ridicării firii omeneşti la Tronul Sfintei Treimi şi de pregătire pentru Pogorârea Duhului Sfânt în cel mai scurt timp cu putinţă „Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7) – pentru împăcarea omenirii cu Dumnezeu.

Cea dintâi etapă: prin putere divină luminează mintea apostolilor. Dăruieşte efectiv minţii lor capacitatea de cuprindere şi de pricepere a Scripturilor, pentru a găsi sensul cuvintelor şi al învăţăturilor sfinte, pentru ca să poată înţelege repede sensul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică alături de şi împreună cu Iisus: „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”(Lc. XXIV, 45) De altfel, cunoscându-le puţinătatea priceperii, îi şi mustră pe cei doi dintre ucenicii Săi aflaţi pe drumul spre Emaus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Lc. XXIV, 25-26) Şi „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.” (Lc. XXIV, 27)

Etapa a doua (mai înaltă decât prima şi complementară ei): „luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor” (Lc. XXIV, 30) Prin aceasta îi umple de vederea cea duhovnicească peste puţinătatea firii lor. Dacă mai înainte, pe Tabor, Petru ceruse îngăduinţa aşezării în colibe - „Învăţătorule, să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Mc. IX, 5) – în momentul de acum apostolii sunt puşi deodată în faţa mai multor transformări duhovniceşti. Iisus „S-a făcut nevăzut de ei” (Lc. XXIV, 31), a intrat în firea pâinii, prefăcând-o prin Duhul Sfânt în Euharistie - „Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer” (In. VI, 51), „Pâinea noastră cea spre fiinţă” (Mt. VI, 11); şi nu în ultimul rând: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc. XXII, 19) Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu vine decât în Sfânta Liturghie, „la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35) Euharistia este izvorul de har al minţii, căci este izvorul Luminii dumnezeieşti. Adică tocmai ceea ce urmează să se întâmple cu Sfinţii Apostoli pe cea de-a treia treaptă a acestui urcuş duhovnicesc: „s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc. XXIV, 31) De atunci încoace cântă Biserica lui Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc! Am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne că Aceasta ne-a mântuit pre noi!” (Sfânta Liturghie)

Vederea mistică a lui Dumnezeu nu se capătă din texte şi impresii, din păreri şi figuraţii „teologice”, ori din îngâmfarea şi trufia cunoaşterii filologice şi filozofice, pretins „ştiinţifice”. Toţi Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” ne învaţă că un asemenea dar se dobândeşte doar prin cunoaşterea temeinică a Scripturilor, prinrugăciune curată şi prin liturghisire neîncetată (preotul jertfind iar credinciosul participând). Fără Euharistie nu-L poţi vedea pe Dumnezeu: nu ai unde şi nu ai cum. El Se descoperă în chip tainic doar în Sfânta Liturghie, în Sfântul Altar, acolo unde Tatăl primeşte, privind şi ocrotind, Duhul plineşte iar Fiul Se jertfeşte răscumpărând sufletele omeneşti spre mântuire până la sfârşitul veacului. Un semn distinct de cunoaştere a Lui Dumnezeu prin vedere mistică a Lui este „arderea inimii”: „oare nu ardea în noi inima noastră?” (Lc. XXIV, 32) Este semnul dăruirii totale a omului în rugăciunea către Dumnezeu. Scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. II, 20)Ucenicii înşişi la Emaus, uimiţi cu totul de cele întâmplate, realizează că neîmpărtăşiţi nu pot pricepe Sfintele Scripturi: „fără Mine nu puteţi face nimic” (In. XV, 5) Şi de aceea ziceau unul către altul: „oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. XIV, 32) Primul semn de izbăvire a apostolilor de frică şi de necunoştinţă a fost întoarcerea la Ierusalim. Cu câtă bucurie şi îndrăzneală, cu ce curaj şi putere, în lipsă de orice teamă sau frică, le-au povestit celorlalţi ucenici despre puterea de cunoaştere a lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie: „cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii”! (Lc. XXIV, 35) De aici şi celebra afirmaţie teologică: „cine nu are Biserica de mamă, nu-L are pe Dumnezeu de Tată”. Iar Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, adaugă: „în afara Bisericii nu este mântuire”. Nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât mistic şi liturgic, precum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Nicolae Cabasila. 

În Sfânta Liturghie, epicleza este tocmai rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt: „Doamne Cel ce pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte întru noi, cei ce ne rugăm Ţie.” Şi, fără limbi „ca de foc”, Duhul Sfânt sfinţeşte Sfânta Pâine, Sfântul Agneţ, Mielul Cel de jertfă, şi „rodul viţei” (Lc. XXII, 18) din Sfântul Potir, prefăcându-le în Dumnezeieştile, Sfintele Preacuratele, cereştile, nemuritoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine: Trupul şi Sângele Lui. Cincizecimea se repetă liturgic în fiecare zi, în zecile de mii de biserici răspândite pe faţa întregului pământ, prin chemarea Duhului Sfânt la sfinţirea Darurilor, în timpul Sfintei Liturghii, ca şi în toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. Fără invocarea Sfântului Duh nu există Taină. De la apă (cel mai simplu element material necesar săvârşirii Botezului) şi până la cel mai mic lucruşor şi cea din urmă făptură, toate se curăţesc şi se sfinţesc prin Duhul Sfânt. Scopul vieţii creştine înseşi este tocmai agonisirea Duhului Sfânt şi redobândirea stării adamice de nepătimire – starea de a fi proprie doar sfinţilor lui Dumnezeu. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. V, 22-23) Iar „vuietul ca de suflare de vânt” (Fapte II, 2) nu este altceva decât dorirea uriaşă a Duhului Dumnezeiesc de a descătuşa făptura mâinilor Ziditorului din moartea cea veşnică, din blestemul păcatului neascultării care a adus şi firea întreagă în stare de cădere. Căci natura toată a suferit o alterare gravă prin neascultarea omului. În Eden toate făpturile „erau bune foarte”(Fac. I, 31) Dintru început omul înţelegea prea bine graiul necuvântătoarelor; dar, prin căderea sa, natura s-a sălbăticit, pământul a fost blestemat iar Adam alungat de la faţa lui Dumnezeu: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden” (Fac. III, 24) De ce oare la Iordan s-a sfinţit firea apelor? De ce le-a curăţit Duhul Sfânt? Simplu: apa – elementul prezent în tot ceea ce este viu, care vine din tăria cerului, din izvoare şi din adâncuri, din mări şi din oceane („Cela ce scoţi cu norii apă din mare” spune o cântare din Postul Mare) vine sub formă de ploaie şi binecuvintează faţa întregului pământ – atât câmpul plugarului cât şi locul nepătruns de ochiul şi de piciorul omenesc: „toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. CIII, 25)Fiecare făptură de sub cer, zburătoare prin aer sau târâtoare pe pământ, de la cea mai mare vieţuitoare şi până la cele mai mici organisme unicelulare – toate se hrănesc din mâna Creatorului: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. CIII, 29), prin puterea Duhul Sfânt: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. CIII, 31), „lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Ps. CIII, 30) Prin Duhul Sfânt toate există, vieţuiesc şi se înmulţesc din porunca Ziditorului: „cu sămânţă în sine, după fel” (Fac. I, 11)

Cincizecimea a fost un fapt petrecut istoric pentru a întări lucrarea mântuirii pe pământ. Ea era sărbătoarea secerişului, când se aducea la altar cel dintâi snop, pârga noii recolte. Secerişul este sărbătoarea culegerii roadelor, a împlinirii nădejdilor puse în grăuntele de grâu; o sărbătoare a plenitudinii, a belşugului, în corespondenţă cu caracterul misiunii Duhului Sfânt, după cuvântul Mântuitorului: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. XII, 24) În chip duhovnicesc însă, tot ceea ce facem în Numele lui Dumnezeu, se răsplăteşte prin harul Duhului Sfânt. Creştinii petrec într-o permanentă Cincizecime. Nu există lucrare sfântă pe pământ în afara Duhului Sfânt. De aceea, atunci când pătimeau, trecând prin ispite grele şi încercări peste puterile firii, sfinţii mucenici se rugau astfel: „Doamne, trimite darul Tău şi nu ne părăsi pe noi! Trimite pe Duhul Tău Cel Sfânt ca să ne întărească în slăbiciunile noastre!” (Vieţile Sfinţilor) Din păcate, cei mai mulţi rămânem indiferenţi la binefacerile divine, uitând cu desăvârşire cuvântul necruţător al Scripturii: „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie!” (Mt. XIII, 32) Pierderea darului Duhului Sfânt primit prin pecetluire cu Sfântul şi Marele Mir în Sfânta Taină a Mirungerii, la Botez, echivalează cu moartea sufletească a creştinului. De aceea trebuie să ne rugăm pururea cu rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Aceasta e primejdia care ne paşte şi pe noi creştinii: nu cumva să auzim în ziua marii chemări la Judecata lui Hristos: „nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) Adică nu va străluci lumina Duhului Sfânt peste noi şi vom fi lipsiţi de harul Lui „s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” (Ps. IV, 6) De aceea striga Psalmistul: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. L, 12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. CXLII, 10), adică la Raiul mult-dorit.

Puterea Duhului Sfânt a făcut posibilă glosolalia – adică propovăduirea Evangheliei la toate neamurile şi în toate limbile pământului: „Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fapte II, 4-12) Această lucrare dumnezeiască nu s-a făcut la întâmplare. Apostolii se pregăteau sufleteşte şi duhovniceşte pentru împlinirea marii misiuni de încreştinare a lumii în Numele lui Iisus, prin învăţătura Lui, dar mai ales prin aducerea Jertfei nesângeroase a Sfintei Liturghii: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte II, 46-47) Glosolalia (sau „vorbirea în limbi”) a avut rostul ei la vremea potrivită, atunci când – prin harul Duhului Sfânt – pescarii-apostoli sau făcut pescari de oameni şi printr-înşii lumea s-a luminat de adevărul învăţăturii lui Iisus Hristos. După care ea a încetat; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel a scris: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.” (I Cor. XIV, 19)

De-a lungul istoriei, piedici şi potrivnici în calea misiunii Apostolilor s-au găsit la tot pasul. Dar luminaţi de Duhul Sfânt, Apostolii au vorbit pe faţă şi cu „duh stăpânitor” (Ps. L, 13) în fiecare situaţie în parte: „Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit.” (Fapte IV, 19-20) Căci iată, de pildă, cum, crescând opoziţia manifestată de mai-marii Templului, arhiereii Ana, Caiafa, Ioan şi Alexandru („a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim” - Fapte IV, 5), apostolii şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu şi în semnele minunilor Lui, trecând cu bine peste toate încercările pe care le-au avut de înfruntat: „Fiind sloboziţi, au venit la ai lor şi le-au spus câte le-au vorbit lor arhiereii şi bătrânii. Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu şi au zis: «Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele, care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui», căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie. Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, întinzând dreapta Ta spre vindecare şi săvârşind semne şi minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus. Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.” (Fapte IV, 23-31) Apărarea lor vine chiar şi din Sinedriu, pentru că Duhul Sfânt mişcă inima curată şi cinstită a lui Gamaliel, fariseu înţelept şi învăţător de Lege, care simte că lucrarea Apostolilor nu e de la oameni: „Şi ridicându-se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să-i scoată pe oameni afară puţin, și a zis către ei: «Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni. Că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute, care a fost ucis şi toţi câţi l-au ascultat au fost risipiţi şi nimiciţi. După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, în vremea numărătorii, şi a atras popor mult după el; şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu. Şi l-au ascultat pe el; şi chemând pe apostoli şi bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus, şi le-au dat drumul.»” (Fapte V, 34-40) 

La fel ca şi atunci, şi astăzi apar urmaşi ai lui Teudas şi ai lui Iuda Galileanul, răspândind învăţături mincinoase, nesănătoase. Dar Iisus Mântuitorul a întărit Biserica Sa cu veşnicia a două sfinte binecuvântări: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Lc. XII, 32); „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. XVI, 18)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi

Hristos şi înălţarea firii umane la Dumnezeu

„S-a înfăţişat pe Sine viu după pătimirea Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se

timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte I, 3)

„Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim

şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte I, 8)

„Ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta,

S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la Cer.” (Lc. XXIV, 50-51)

„Puterea Lui Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi

şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în Ceruri.” (Ef. I, 20)

„De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii” (Mt. XXVI, 64)

În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că atât Învierea cât şi Înălţarea cu Trupul la Cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost răspunsul lui Dumnezeu-Tatăl la jertfa Fiului adusă din iubire pentru neamul omenesc: „Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef. I, 20) Cele două evenimente unice în istoria lumii, petrecute la un interval de timp de patruzeci de zile distanţă unul faţă de celălalt, au fost rezultatul lucrării Sfintei Treimi Înseşi, toate Persoanele Sfintei Treimi fiind implicate în săvârşirea lor.

După Învierea lui Iisus Hristos din morţi, trupul Său omenesc acum deplin pnevmatizat sau înduhovnicit, adică îndumnezeit, a dobândit puteri suprafireşti (din unirea ipostatică a celor două firi, divină şi umană, în Persoana Mântuitorului realizându-se comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia) spre a împlini cu totul voia Tatălui Ceresc, astfel preamărindu-Se tocmai prin desăvârşita ascultare faţă de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. X, 30) „pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. V, 30) Lucrul acesta stă la temelia însăşi a izbânzii lucrării dumnezeieşti de sfinţire şi preaslăvire a firii omeneşti. Prin urmare, putem spune şi că Iisus prin Sine şi cu de la Sine putere S-a înălţat la Cer. Firea divină comunicând sau transmiţând firii umane energiile sfinţitoare, astfel Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului deopotrivă, a putut să Se înalţe la locaşurile cereşti până la Tronul Slavei dumnezeieşti în sânul Sfintei Treimi. Împreună-Lucrător cu Tatăl şi cu Fiul este veşnic Duhul Cel Sfânt, care rămâne nedespărţit în jertfa de mântuire a lumii săvârşită de bunăvoie de către Fiul.

De-a lungul vieţii Sale pământeşti, dusă în desăvârşită ascultare şi sfântă supunere faţă de voia Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos a sfinţit pas cu pas firea omenească în care S-a îmbrăcat prin întrupare, din ce în ce mai mult până la realizarea deplină a posibilităţii de îndumnezeire a firii create, prin Învierea Sa din morţi din voia şi cu puterea Tatălui. În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria în cartea sa Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul Omului că „omenitatea lui Hristos a suferit o amplificare obiectivă, fără a ieşi din graniţele proprii naturii sale”. Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, unind în Ipostasul Său unic cele două naturi (precum spune Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin – „prin unire fără amestecare sau contopire”) a îndumnezeit în chip desăvârşit firea omenească, înălţând-o intactă  în sânul Sfintei Treimi, deplin transfigurată prin har.

Privită în adâncimea semnificaţiilor ei teologice, Înălţarea lui Hristos cu Trupul la Cer nu reprezintă nicidecum un gest gratuit de demonstrare a superiorităţii absolute a Creatorului faţă de creatură, ci ea s-a săvârşit pentru un scop foarte precis şi bine-determinat. Iisus Hristos, Om şi Dumnezeu, înălţându-Se la Tatăl, lumea aflată în puterea Lui va rămâne sub umbrirea şi lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dacă la râul Iordan şi pe muntele Tabor venirea Duhului Sfânt în chip de porumbel, respectiv de nor luminos, a împlinit un rol de confirmare, de adeverire prin glasul Părintelui Ceresc - „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” (Mt. III,17), iar la Buna Vestire din Nazaretul Galileii („Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” - Lc. I, 35) darul ceresc s-a dăruit Fecioarei Maria pentru viaţa ei desăvârşit curată şi întru totul sfântă şi neprihănită, plină de virtuţi şi părtaşă adâncului smereniei celei mai presus de fire, în schimb prin Înălţarea lui Iisus, darul Duhului Sfânt este făgăduit firii omeneşti căzute, salvate şi restaurate prin Înviere, ca şi întregii făpturi. Atunci venirea Duhul Sfânt se făcea cu scop teofanic, pentru a arăta curăţia, lumina, calea şi izvorul adevărului, descoperindu-Se pe Sine lumii din voia Tatălui, prin dragostea şi smerenia Fiului. Acum, prin Înălţare, Îl va primi orice făptură umană care va crede: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Mc. XVI,16) Aşadar, la baza acestei revărsări din preaplinul de har al Duhului Sfânt stă credinţa. Iar credinţa omului se întemeiază pe dragostea Domnului Iisus faţă de om: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7)

Mângâietorul nu Se pogoară în deşert; El vine şi Se revarsă peste un model anume pentru a-l umple de lumină. Iar acest model este firea omenească; şi prin ea, se revarsă peste toată lumea izbăvită din robia păcatului şi a morţii prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu pe Cruce şi Învierea lui din morţi. Prin Înălţarea Sa la Cer, Iisus Mântuitorul înalţă întreagă firea omenească la Dumnezeu şi o aşează de-a dreapta Tatălui în sânul Sfintei Treimi, devenind astfel Mijlocitorul între creatură şi Dumnezeu Cel Care a zidit-o. Într-una din lucrările sale de teologie, scriitorul rus Serghei Bulgakov spunea: „Sfânta Treime este întoarsă spre lume prin divino-umanitatea Fiului, astfel încât împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu omul nu mai cunoaşte hotar. Odată jertfit Hristos prin Cruce şi înviat, restaurează firea umană veşnic; de aceea înălţat, preamărirea lui Iisus devine deplină: «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. I, 29)” Mielul este un simbol al permanentei jertfiri a lui Hristos în Sfânta Liturghie. Jertfa liturgică Îi conferă deplin lui Iisus până la sfârşitul veacurilor calitatea de Marele Arhiereu Slujitor în veac – până la sfârşitul istoriei umanităţii şi dincolo de ea. În Cartea Apocalipseicitim că putem fi mântuiţi şi curăţiţi numai prin Sângele Mielului: „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu Sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apoc. V, 9)

Prin Înălţarea Sa la Cer, Hristos nu pierde legătura cu umanitatea: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. XVIII, 20) El continuă să sufere pentru păcatele noastre ca şi pentru toate neputinţele care ne chinuiesc şi din povara cărora ne eliberează prin dragostea Sa atotbiruitoare în jertfa Sfintei Liturghii euharistice: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Mt. XXVI, 26), „beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. XXVI, 28)

Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul există trei stări ale odihnei duhovniceşti, trei „sâmbete”: cea dintâi, curăţirea trupului prin făptuirea morală; cea de-a doua, curăţirea minţii prin contemplaţie; iar cea de-a treia curăţirea inimii sau iluminarea lăuntrică. Orânduirea acestor trei „lucrări odihnitoare” nu poate fi schimbată deoarece omul trupesc este primul care are nevoie de curăţire. Mai întâi, în ascultare totală faţă de Tatăl („Eu şi Tatăl Meu una suntem” - In. X,30), Iisus Hristos S-a născut fără de păcat şi fără de sămânţă bărbătească dintr-o Mamă-Fecioară întru totul curată, lipsită de orice fel de întinăciune. Iubirea faţă de lumea căzută face din Iisus „Mielul de jertfă” împlinind prin aceasta cuvântul proorocului Isaia: „Şi din ranele Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is. LIII,5) Mila care izvorăşte din inima Sa face ca jertfa sângeroasă de pe Crucea înfiptă în locul Căpăţânii, pe Golgota, să-şi afle prelungirea nesângeroasă în Sfânta Liturghie. Sfânta Euharistie nu este altceva decât prelungirea Tainei Răscumpărării şi expresia neîncetată a suferinţei nevăzute a Mântuitorului Iisus Hristos pentru deplina revenire a umanităţii la Tatăl. Hristos Se implică permanent, continuu, în răscumpărarea şi mântuirea noastră: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(In. XIV, 6) căci „Eu sunt uşa oilor” (In. X, 7) Maica Domnului mijloceşte permanent pentru lume la Fiul Ei, Hristos-Domnul: „tot poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului” (Paraclisul Maicii Domnului) Iar Mântuitorul Hristos Însuşi nu adastă pasiv prin sălăşluirea cu firea omenească în sânul Sfintei Treimi la eforturile şi strădaniile şi năzuinţele tuturor sufletelor aflate în căutarea Lui şi dornice de mântuire. 

Ci El Însuşi, Hristos Iisus Mântuitorul, în Cer Se roagă de-a dreapta Tatălui pentru toţi oamenii şi pentru lumea întreagă, prin aceasta săvârşind lucrarea Sa arhierească veşnică. Evreilor, Sfântul Apostol Pavel le scria că „avem Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu” (Evr. IV, 14) iar romanilor că „Hristos este Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi !” (Rom. VIII, 34)

Iisus a făgăduit apostolilor că Îl va ruga pe Tatăl Său şi Dumnezeul tuturor să le trimită pe Duhul Sfânt Mângâietorul: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. XIV,16) În viziunea unor teologi precum Serghei Bulgakov şi Dumitru Stăniloae, Cincizecimea constituie încununarea lucrării Sale de mântuire în lume. Cincizecimea este epicleza cosmică universală, al cărei Slujitor veşnic este Hristos Marele Arhiereu, Care în Liturghia mântuitoare a lumii săvârşită prin Jertfa de pe Cruce a chemat pe Duhul Sfânt de la Tronul Tatălui pentru întreaga umanitate, iar ca răspuns la ruga Lui, dragostea Tatălui L-a revărsat peste toată lumea - jertfa pentru care S-a jertfit: „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (In. XII, 47) Prin Cincizecime, Înălţarea lui Hristos îşi descoperă sensul deplin: sfinţirea întregii creaţii. Teologi precum Oliver Clement, Paul Evdochimov şi Serghei Bulgakov afirmă acelaşi tâlc profund al Cincizecimii - ca rost al Înălţării cu Trupul la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos.

Teologia dogmatică ortodoxă afirmă că Duhul Sfânt încuviinţează rugăciunea Fiului către Tatăl, consimţind la pogorârea Sa ipostatică sub forma limbilor ca de foc. Deci Duhul Sfânt este trimis de Fiul de la Tatăl: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. XV, 26) Aici Fiul împreună lucrează cu Duhul Tatălui. Dacă atunci când, după ce S-a născut ca om din pântecele pururea-Fecioarei Maria, Duhul Îl creştea şi Îl întărea pe Pruncul Iisus cu vârsta şi cu înţelepciunea - „iar Copilul creştea şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune” (Lc. II, 40), acum, după Învierea Fiului şi Înălţarea Lui la Cer, Duhul Se supune Fiului. Hristos poruncea apostolilor Săi prin Duhul Sfânt: „poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales” (Fapte I, 2) El le împărtăşeşte pe Duhul Sfânt prin cuvânt, suflând asupra lor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. XX, 22-23), şi iarăşi: „oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. XVII, 18), întărindu-i pentru misiunea pe care avea să le-o dea spre mântuirea lumii: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. XXVIII,19)

Fiul lui Dumnezeu „Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei), după Învierea Sa din morţi şi Înălţarea cu Trupul la Cer, de-a dreapta Tatălui, împlinindu-Şi promisiunea făcută ucenicilor Săi la Cina cea de Taină – „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (In. XIV, 16-17), împreună-lucrând cu Tatăl, le trimite pe Duhul Sfânt „Care de la Tatăl purcede” (In. XV, 26) Din dragoste pentru lume, Iisus le tâlcuieşte apostolilor rostul mai adânc al Înălţării Sale cu Trupul la Cer: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (In. XVI, 7)

Iisus spune ucenicilor: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în Cer şi pe pământ” (Mt. XXVIII,18) Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte astfel: „numai după ce firea omenească va fi intrat în Cer, împlinind împăcarea deplină dintre om şi Dumnezeu, Se va putea pogorî Duhul Sfânt peste oameni”.

Înălţarea Domnului instaurează timpul Bisericii. Odată cu Cincizecimea începe şi fiinţarea Bisericii. Bucuria apostolilor care se întorc la Ierusalim este tocmai semnul că Duhul Sfânt era în inima lor: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal. V, 22) Înălţarea cu Trupul la Cer constituie încununarea întregii lucrări mesianice a lui Iisus de-a lungul vieţii Sale pământeşti. Dar ea inaugurează şi o nouă perioadă spirituală în istoria lumii. Odată cu Înălţarea se produce şi începutul reunificării creaţiei care fusese sfâşiate de păcat. În „Tâlcuirea” sa la Rugăciunea Tatăl nostru, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „Hristos S-a înălţat la Cer cu Trupul primit, unind prin Sine Cerul cu pământul, unind prin aceasta cele sensibile cu cele inteligibile, şi a arătat firea cea creată ca „una” de la o extremitate la alta a părţilor ei”. Acelaşi lucru, exprimat mai concentrat, îl susţine Sfântul Apostol Pavel: „Cel Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. V, 10)  În sânul Sfintei Treimi Fiul nu va înceta să Se roage Tatălui pentru noi toţi şi să lucreze necontenit pentru ca să ne înalţe către El: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (In. XII, 32)

Prin cele şapte Sfinte Taine ale sale, Biserica împărtăşeşte creştinilor harul Duhului Sfânt. Prin agonisirea Duhului Sfânt (care este sensul şi scopul vieţii creştine) oamenii se curăţesc, se desăvârşesc, se înduhovnicesc, şi astfel dobândesc şi ei posibilitatea înălţării cu trupul la cer, la Dumnezeu. Biserica este singurul organism viu, divino-uman, care (având Cap pe Hristos) poate continua opera de mântuire a lumii în Numele şi cu puterea lui Iisus Hristos, pentru a împlini scopul final al creării lumii înseşi – îndumnezeirea omului prin har: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. LXXXI, 6) prin unirea cu Dumnezeul Psalmistului: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. CIII, 5) Rostul mântuitor al lui Iisus Hristos se împlineşte în istorie prin ascultarea faţă de Tatăl Atotţiitorul, ca Pantocrator al lumii venit în ea pentru a-i face posibilă înveşnicirea vieţii ei: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. X, 10) Iar viaţa lumii vine din hrănirea cu „Pâinea Cea vie, care S-a pogorât din Cer” (In. VI, 51), „Aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare” (In. L, 51) Fără această Pâine vie, adică Sfânta Euharistie, Duhul Sfânt nu Se va sălăşlui vreodată în noi.

Fără lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, lumea s-ar pierde în haos. Rolul lui Hristos înălţat în sânul Sfintei Treimi de-a dreapta Tatălui, se leagă de rodul existenţei noastre înseşi. Lui Hristos I se atribuie trecerea noastră din existenţa istorică în planul veşniciei. Tot de la Hristos ne vine şi izbăvirea: „căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. Iisus este Stăpânul absolut al creaţiei întregi şi în această calitate va veni să judece viii şi morţii, zidind cer nou şi pământ nou. Crezând în Iisus, primim şi noi prin credinţa în El puterea de a ne înălţa la El: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. IV, 17) Spune Apostolul că „toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor. XV, 51-52) şi astfel ne vom afla la Înfricoşătoarea Judecată. Nu ştim dacă aceasta va fi într-un chip asemănător Înălţării cu Trupul la Cer a lui Hristos; dar sigur vom fi chemaţi la Judecată pe norii cerului. Cuvântul acesta trimite la lumea nevăzută, care se va descoperi ochilor noştri pentru mai multe motive. Întâi, pentru a-i ruşina pe cei ce n-au crezut în viaţa de după moarte şi în existenţa lumii de dincolo de lumea văzută. Apoi, pentru ruşinarea celor ce au stricat Legea cea Nouă a Scripturii, falşii profeţi şi hristoşii mincinoşi: „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului” (Mt. XXIV, 30) care nu au cinstit Sfânta Cruce, despre care Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !”(Gal. VI, 14) Apoi pentru bucuria şi mângâierea celor ce au nădăjduit în Iisus Hristos şi au primit învăţătura Sfintei Scripturi, împlinind-o cu fapta în viaţa lor. Pentru a-i răsplăti pe cei drepţi cu vederea lui Iisus aşa cum şi-au dorit şi au suspinat încă din trup în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Pentru a primi veşnica binecuvântare a lui Hristos Iisus, Dreptul Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. XXV, 34); „şi vor merge drepţii la viaţă veşnică !” (Mt. XXVI, 46) „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta !” (Ps. LVI, 7) căci „nimeni nu s-a suit în Cer, decât Cel Ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. III, 13) Până şi un filosof precum Immanuel Kant era conştient că „singura morală care poate fi valabilă pentru toţi cei credincioşi e aceea care e garantată de Dumnezeu”. „Apostolii plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei.” (Mc. XVI, 20) Mântuitorul trebuia să Se înalţe pentru ca să fie pururea cu noi. Şi este cu noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Vederea trupească și vederea duhovnicească

„Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. XXIV, 16)

„Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Mc. VIII, 18)

„Luminătorul trupului este ochiul.” (VI, 22)

„Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.” (Ps. CXX, 1)

„Ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui.” (Ps. XXXII,18)

„Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. XV, 14)

„Vai vouă, călăuze oarbe!” (Mt. XXIII,16)

„Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila.” (Mt. XXIII, 24)

„Fariseule orb ! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului,

ca să fie curată şi cea din afară.” (Mt. XXIII, 26)

În cuprinsul nenumăratelor învățături ale Sfintelor Scripturi, Sfinții Prooroci și Apostoli, inspirați de Duhul lui Dumnezeu, au folosit adesea diferite tehnici literare și mijloace stilistice pentru a face trimitere atât la puterea naturală a ochilor de a vedea lumina, cât și la neputința accidentală de a se mai bucura de aceasta din pricina orbirii. Dincolo de aspectul fizic, material, trupesc al lucrurilor, se face de fapt referire la aspectul spiritual,duhovnicesc, al stării lăuntrice a sufletului care – potrivit lucrării pe care o săvârșește – poate ajunge de la un preaplin al vederii dumnezeiești până la golirea produsă de uitarea lui Dumnezeu: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Ps. XIII, 3)Abaterea și netrebnicia pe care le constată cu profundă amărăciune Psalmistul înseamnă desigur întreruperea comuniunii dintre om și Dumnezeu, dintre pământ și cer, dintre Sfinții Bisericii triumfătoare și credincioșii Bisericii luptătoare, chiar și dintre semenii înșiși – cu proprii lor prieteni, cu rudele și cunoscuții – prin necunoașterea, dezinteresul sau nevolnica pricepere a voii sfinte a lui Dumnezeu, astfel pierzându-se din vedere lucrul cel mai important din rânduiala vieții creștine: integrarea în ceea ce numim comunitatea spirituală sau comuniunea duhovnicească.

Măsura vederii sau a nevederii omenești poate fi cunoscută prin exprimarea și considerarea în deplină libertate a tot ceea ce percepem prin raportarea la mediul înconjurător. Cel mai adesea vorbim de vedere în sensul strict biologic–trupesc, ca despre cel mai important dintre cele cinci simțuri, al cărui analizator – ochiul – este principalul senzor anatomic care ne pune în legătură cu toate cele din jurul nostru. A vedea înseamnă a stabili legătura interiorului cu exteriorul. Vederea furnizează nouă informații din zece asupra mediului înconjurător, nu numai în diferențierea luminozității, formelor și culorilor, dar și în orientarea în spațiu, în menținerea echilibrului și a atenției. Cei mai mulți oameni se limitează la a exprima vederea lucrurilor exclusiv prin percepția lor personală indiferent de orice alte criterii. Dar nu e totul doar să vezi. De multe ori omul întreprinde o vedere de ansamblu asupra realității, lipsită însă de spiritul de analiză. Cuvântul Sfântului Apostol  și Evanghelist Ioan „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. IV, 1) se referă tocmai la posibilitatea înșelării ca abatere sau rabat de la perceperea realității: „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. XI, 14) Putem așadar vorbi despre vedere pur și simplu ca simț trupesc, fizic, biologic, și care poate suferi unele deficiențe prin posibilele afecțiuni ale ochiului, ca organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina: „ era un om orb din naştere” (In. IX, 1) Astfel de deficiențe anatomice și fiziologice pot fi cauzate de diferiți factori interni și externi de influențare a stării de sănătate și pot fi remediate (sau nu) prin intervenția chirurgicală sau prin tratamente medicale corespunzătoare patologiei oftalmologice. Un exemplu în acest sens este cazul clinic al orbului din Evanghelie, căruia Iisus (ca „Cel prin Care cu adevărat toate s-au făcut”) „i-a uns cu tină ochii” (In. IX, 6) pentru a interveni (cu puterea Sa divină cu care l-a zidit pe om din țărână) în reglarea sistemului de elemente oculare sensibil la schimbările de lumină și capabil să le transforme în impulsuri nervoase: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In. IX, 32) Relevant și semnificativ este faptul că Iisus săvârșește minunea spre slăvirea lui Dumnezeu: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. IX, 3)

Orbirea trupească produsă în timpul vieții pământești poate fi rezultatul accidental al multor cauze – uneori necunoscute, alteori de-a dreptul inexplicabile, de la caz la caz, în funcție de capacitatea individuală de prevenție a bolilor și de protecție a organismului fiecăruia. Sfânta Evanghelie însă nu pe acest lucru pune accentul. Și aceasta pentru că, în firescul duhovnicesc al lucrurilor, Scriptura ne învață că „Domnul înţelepţeşte orbii” (Ps. CXLV, 8) Adică le dăruiește o sporire a capacității de funcționare a tuturor celorlalte simțuri de care dispun pentru a echilibra astfel deficitul de sănătate. În cele ce urmează, însă, ne vom referi la vederea nu cu ochii trupului, ci cu cei ai sufletului – pe care o pot dobândi cei care (precum cei doi orbi pomeniți în pericopa evanghelică a Duminicii a șaptea de după Rusalii) sunt dornici de a primi darul lui Dumnezeu.

„Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” (Mt. IX, 28) Întrebarea lui Iisus pare să fie o adevărată cercetare riguroasă, chiar stringentă, a stării sufletești din punct de vedere duhovnicesc. „Zis-au Lui: Da, Doamne!” (Mt. IX, 28) Drept pentru care „Iisus, văzând credinţa lor” (Mt. IX, 2) a trecut direct la lucrarea dumnezeiască vindecătoare: „Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. IX, 29) Iată un mod de a interveni spre corectarea vederii despre care (științific) nu avem încă o explicație - ci doar spiritual, ca putere divină ea însăși dăruită de Mântuitorul prin poruncă Apostolilor și urmașilor lor, arhiereilor și preoților: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi!” (Mt. X, 8) Pentru că Iisus „a scos duhurile numai cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat” (Mt. VIII, 16); „a văzut pe soacra lui Petru zăcând, prinsă de friguri. Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile.” (Mt. VIII, 14-15)  - avea credință mare femeia aceea, nu era oricine, de vreme ce zice Scriptura că „s-a sculat şi Îi slujea Lui” (Mt. VIII, 15)

Și în cazul celor doi orbi Iisus verifică barometrul stării de sănătate nu după rezultatul analizelor medicale de laborator verificate prin prisma parametrilor de referință stabiliți anterior, ci după trăirea duhovnicească autentică exprimată prin credință: „După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. IX, 29), indicând prin aceasta credința lucrătoare de fapte bune ca pe acea stare lăuntrică a omului plăcută lui Dumnezeu. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”(Mt. VI, 22) Iată cum lumina din interior va răsări și în exterior: „și s-au deschis ochii lor!” (Mt. IX, 30) Au văzut și trupește și duhovnicește totodată.

De aici putem trage câteva concluzii referitoare la diferitele moduri de vedere spirituală accesibile omului. În primul rând, vederea prin cunoașterea intelectuală. Aceasta poate forma un punct de vedere sănătos, dobândit prin acumularea de informații interpretate ca argumente ale cunoașterii. În acest sens Sfântul Apostol Petru scrie că „noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru I, 16) iar Sfântul Apostol Cleopa remarcă și el la rândul său problema absenței argumentelor cunoașterii atunci când Îi răspunde lui Hristos Cel Înviat că „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Lc. XXIV, 22-23)

În al doilea rând, vederea prin trăire sufletească, adică prin convingerea profundă că Dumnezeu nu trebuie ispitit, cercetat. Pe Dumnezeu poți doar să Îl rogi, devenind insistent cu El, să fii perseverent, convins că poate să-ți împlinească cererea - și astfel reușești să te rogi cu adevărat: „toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea!” (Mc. XI, 24); „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!” (Mt. VII, 7)

În al treilea rând, vederea prin inteligența minții. Expresii precum „minte iute” sau „inteligență sclipitoare”, „gândire rapidă”, om care „prinde repede” sau „înțelege ușor” – sunt deseori și în mod obișnuit folosite în dialogul de la om la om cu privire la darul divin primit de vreo persoană, așa cum a fost înzestrată prin harul Duhului Sfânt și așa cum s-a format la ceea ce în popor se numește „școala vieții”.

Există însă și o vedere dobândită din trăirea practică, aceea a modelului paterical, care formează conținutul și esența înțelepciunii proprii bătrânilor îmbunătățiți și asceților cu discernământ: „ - Dă-mi un cuvânt de folos, avva!; - Fiule, să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne lumineze mintea spre cuvânt cu putere multă, lucrător!” („Patericul Egiptean”). Această cunoaștere din trăire și din practica nevoinței rugăciunii neîncetate unite cu postul și cu privegherea au o cu totul altă valoare înaintea Domnului Dumnezeu. A oferi sfaturi și povețe numai din lecturile întreprinse, sau numai pe baza informațiilor dobândite exclusiv prin studiu cărturăresc, ca simplu proces de acumulare a cunoștințelor generale despre lucrările lui Dumnezeu – este ceva care ne va aduce la cuvântul mustrător al lui Iisus: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt. XX, 22) și al Apostolului Său, marele Iacov: „nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iac. II, 3) Nu degeaba, cu alt prilej, Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenicii Săi, în cele ce privesc trăirea și practica vieții duhovnicești: „nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Mc. XIII, 11); și iarăși, în același sens: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. XIV, 23) Deci, din punct de vedere spiritual, omul începe să deschidă ochii cunoașterii, adică să pătrundă în miezul tainei, în lucrarea ei, doar pe calea sacramentală a Euharistiei: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35) Așadar, Sfânta Împărtășanie a fost atunci pentru ei (și rămâne și astăzi pentru noi) calea prin care „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”(Lc. XXIV, 45) și unicul mod de întâlnire vie și adevărată cu Dumnezeu.

                     

În ceea ce privește însă vederea duhovnicească, este cazul să fim cu mare grijă și atenție, pentru că luptele spirituale se duc necruțător pe toate fronturile: „mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din înălţimi!” (Ps. LV, 2); „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. VI, 12) Așa se face că, într-o astfel de confruntare, Apostolii (nedumeriți și contrariați) Îl întreabă pe Hristos – cu privire la demonul surd și mut: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Mt. XVII, 19) Iar răspunsul vine pe măsura lipsei lor de cunoaștere a duhurilor și a răutății lucrărilor lor: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. XVII, 21) Același lucru macină întreaga lume contemporană și astăzi, după două mii de ani de creștinism. Hristos a rostit atât un îndemn puternic (și ferm totodată) -  „cine are urechi de auzit, să audă!” (Mt. XIII, 9) – cât și un avertisment plin de seriozitate: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere !”(Lc. XII, 48) Drept pentru care Iisus, rezolvând în chip minunat și mai presus de fire problema orbirii trupești (vindecând nenumărații orbi pe care i-a întâlnit în cale), ridică însă și problema mai grea a orbirii spirituale. Tocmai pentru că în lucrarea de mântuire talantul trebuie înmulțit, nu îngropat: „se cuvenea ca tu să pui banii mei la zarafi iar Eu, venind, aş fi luat ce este al Meu cu dobândă” (Mt. XXV, 27) Părintele Arhimandrit Cleopa amintea deseori în predicile Sfinției sale un cuvânt de la Sfinții Părinți ai monahismului, care suna astfel:  „rușinându-mă de cele ce învăț pe alții, voi începe și eu a face cele de folos  pentru mântuire” (Convorbiri duhovnicești, vol I)

În vremea noastră, cei doi orbi care vin înaintea lui Hristos, cerșind harul vederii și mila iertării păcatelor, reprezintă (credem noi) pe de o parte societatea „lumească”, zisă „necredincioasă” sau „nebisericoasă”, iar pe de altă parte societatea „eclezială”, zisă „credincioasă” sau „bisericoasă”. Societatea modernă, doldora de „cunoștințe științifice” și „materialism dialectic și istoric”, vătămată adânc de înfumurarea economiei și politicii atotbiruitoare, greu (sau deloc chiar) își mai pleacă genunchii în fața Icoanei lui Hristos sau urechea la sfintele Lui învățături. Pe de altă parte, dificultatea în care îl pune Biserica (cu toate canoanele și legile ei aspre, cu mulțimea interminabilă a rânduielilor și diversitatea amețitoare a tradițiilor, cu restricțiile și prescripțiile ei complicate) pe bietul om modern „liber-cugetător” și „emancipat” de orice prejudecăți, ajunge cu timpul să îl transforme pe acesta într-un creștin de fațadă, în realitate un orb fără credință încercată, tocmai pentru că nu mai primește tratamentul (dureros și amar prin osteneala pe care o implică) necesar vindecării - prin ridicarea din sclavia confortabilă a păcatului... Și astfel, precum spune marele Pavel, „îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. IV, 4), căutând „păstori” al căror cuvânt să le gâdile auzul și să le spună doar ceea ce vor ei să asculte și să audă: „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (II Tim. IV, 3)

Adormirea conștiinței devine astfel miopia necunoașterii, glaucomul încăpățânării și împotrivirii față de voia sfântă a lui Dumnezeu și cataracta învățăturilor greșite care rătăcesc mintea omului, abătând-o la „dumnezeu străin” (Ps. LXXX, 8), împingând pe credincios de la dreapta viețuire la formalism schizoid și superficialitate bolnavă. „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine!” (II Tim. I, 13) strigă Sfântul Apostol Pavel către urmașii săi. Așa doar pot creștinii să aleagă calea spre Lumină: „Eu sunt Lumina lumii” (In. VIII, 12) „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. XIV, 6) ! Vederea sănătoasă este de fapt întâlnirea cu Dumnezeu, păzirea poruncilor Lui, nădejdea de mântuire și întărirea în credință: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Cor. XVI, 13-14) Iar intrarea lui Iisus în lume se face prin ușa inimii și a voinței fiecăruia dintre noi:  „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. VIII, 34) De aceea, în fața lumii stă încă larg deschisă și primitoare ușa Bisericii care ne cheamă pe toți la mântuire: „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. III, 15) Și tot așa cum afecțiunile foarte delicate ale gingașilor ochi se descoperă greu, tot așa și vederea duhovnicească greu se dobândește. Omul care o are nu știe că o are; îi simte doar dulceața și îi recunoaște lucrarea: „arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Schimbării la Față) – nu pe măsura lui Hristos, ci pe măsura lor de cuprindere. La râul Iordan, la Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul vedea deopotrivă trupește - „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt. III, 2), cât și duhovnicește: „Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt!” (In. I, 33) Cine mai vede astăzi pe Duhul Sfânt?! „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. V, 8) Și Sfântul Apostol Pavel a ajuns să intre în lucrarea Duhului Sfânt dincolo de pricepere: „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. XII, 4) „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu” (II Cor. XII, 2)

Această lucrare sublimă a vindecării ochilor sufletești (adică de tămăduire a minții) se poate realiza numai prin păzirea cu strășnicie a sfintelor învățături revelate nouă din Cer: „ştiu de unde am venit şi unde Mă duc” (In. VIII, 14); „Mă duc la Cel ce M-a trimis” (In. XVI, 5) și „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani” (In. XIV, 16-18)

Biserica are cea mai mare responsabilitate și putere în vindecarea umanității decăzute (cu condiția ca sfințiții ei slujitori să cunoască bine boala, altfel ...„dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” - Mt. XV, 14); avem în acest sens exemplul dureros al acestor „călăuze oarbe” (Mt. XXIII, 16): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi” (Mt. XXIII, 15) Lipsa de instruire spirituală face din lucrătorii viei orbii teascului duhovnicesc care sălbăticesc via. Poruncile devin obiceiuri, obiceiurile devin lege, legea devine neorânduială, neorânduiala devine obișnuință, obișnuința devine boală, boala slăbănogește trupul și chinuiește sufletul – iar în final sufletul îl pierde pe Dumnezeu: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) Dar oare - „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?” (Mt. VII, 22)... la care Hristos iarăși le va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) „căci Numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri” (Rom. II, 24) Păcatul săvârșit cu voia – dar minimalizat ridicol la nivel de „ispitire vrăjitorească”, toate patimile proprii puse în cârca „negativismului” altor persoane sau a tot felul de „influențe malefice” – magie albă, magie neagră, descântec sau tarot – toate acestea și toate cele asemenea lor nu sunt altceva decât semne evidente de orbire a povățuitorului care le crede valabile, le acceptă lucrarea, le predică și le propovăduiește ca „explicații” și „tâlcuiri” duhovnicești ale răului din viața omului, mai tari chipurile chiar și decât Legea și Puterea Domnului Dumnezeu... „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne!” (Ps. CXLI, 7); „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. XXVI, 41); „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. VI, 14); „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Rom. VIII, 35)

„Atunci S-a atins de ochii lor, zicând” (deopotrivă și nouă și creștinătății întregi): „După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29)... „Şi s-au deschis ochii lor!” (Mt. IX, 30)

Dacă vom avea o credință sănătoasă, luminoasă, întemeiată pe învățătura și Jertfa lui Hristos, atunci vom culege și bucuria și roadele Învierii Lui: „bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit”(Binecuvântările Învierii). Dacă vom fi șovăielnici, lași, fricoși, leneși și comozi, așteptând „ajutor social” de la Dumnezeu până și în viața duhovnicească, atunci probabil că vom auzi glasul lui Hristos, zicându-ne: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apoc. XXII, 12) „În Cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna !” (Apoc. XXI, 27) Și, - ferească Dumnezeu! -, nu cumva să ajungem să pățim ca Iuda care „aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Mt. XXVII, 5)... Pentru că nu bogăția materială și nu banii au puterea de a cumpăra mila lui Dumnezeu, ci inima bună și curată, înfrântă și smerită – aceea ne va mântui! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. VI, 37) „iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. IX, 31)

          Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni