Cuvânt de Anul Nou, Dumnezeu-Omul, Duhul Sfânt şi Îndumnezeirea.
Fii ai lui Dumnezeu prin Har, Înnoirea prin Credinţă.
Părintele Calistrat.
Eclesiastul zice: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi
ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub
soare." (Ecc. 1;9) Iată taina preamarită şi nemaiauzită!
Omul, creaţia lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea divinului, atinge Trupul Stăpânului a toate, şi-L taie cu cuţit de piatră împrejurul trupului pruncesc, spre a vedea o lume întreagă că nu-i părelnică vedere, ci Om adevarat şi Dumnezeu adevărat.
Omul, creaţia lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea divinului, atinge Trupul Stăpânului a toate, şi-L taie cu cuţit de piatră împrejurul trupului pruncesc, spre a vedea o lume întreagă că nu-i părelnică vedere, ci Om adevarat şi Dumnezeu adevărat.
Taina nemaiîntâlnită; omul să facă cele ale legii, Celui ce-a
dat "Legea". Câtă taină şi lumină ascunsă în dorul lui Dumnezeu de a
restaura omul şi de a-l mântui...
Astăzi Dumnezeu ia numele Iisus, după rânduiala Legii Vechi.
Astăzi, Cuvântul prin care s-au zidit toate, Se lasă sub mâna de om şi sub Lege, înnoind conceptul Legii Vechi, trecându-l pe om de la trup la duh. De astăzi, prin credinţă, ne tăiem la trup împrejur prin lucrarea inimii şi a minţii, fără durere şi sânge, fără cuţit de piatră.
Astăzi Dumnezeu ia numele Iisus, după rânduiala Legii Vechi.
Astăzi, Cuvântul prin care s-au zidit toate, Se lasă sub mâna de om şi sub Lege, înnoind conceptul Legii Vechi, trecându-l pe om de la trup la duh. De astăzi, prin credinţă, ne tăiem la trup împrejur prin lucrarea inimii şi a minţii, fără durere şi sânge, fără cuţit de piatră.
Astăzi dragostea şi harul taie împrejur toata creaţia doar prin
iubirea lui Dumnezeu şi credinţa “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci sa
aibă viaţă veşnică" . ” Căci Dumnezeu asa de mult a iubit lumea, încât pe
Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci sa aibă
viaţă veşnică". Ioan 3: 15-16 Zilele pline de har şi de lumină, la început
edenice şi nemăsurate, ca şi Cel Nemăsurat, apoi veşnicia cunoaşterii lui
Dumnezeu "faţă către faţă", când Adam stă la sfat cu Dumnezeu ca şi
cu un prieten, arată starea omului care la început făcea din Lume Raiul cel
prea minunat, Leăganul omenirii şi din Lumina Divină scutece lui Adam, îmbrăcat
în Taina harului şi-n veşmântul de lumină. Adam a devenit atunci ceea ce nu
ştia că este: Coroana Creaţiei, Regele Cuvântător al făpturii.
Dar, fiindcă… întru început a fost cerul şi pământul - Facere 1:1, se pare că omul este preocupat mai mult de “început” şi “cunoaştere”, decât de înveşnicirea timpului şi existenţei sale. Urzită în mintea strălucită adamică, ideea binelui şi răului, apropierea de pomul cunoaşterii, restrictiv la gustare, Adam întră în comprimarea sensului existenţei proprii. Nu vrea o unire harică lentă cu prietenul şi Creatorul său, care îi oferă pagină cu pagină Istoria Veşniciei şi a Luminii, ci schimbă registrul, care dă sensul unic: îndumnezeirea. Adam evita o clipă drumul prin lumina vieţii şi iată-l pe om călcând din istoria veşniciei în Istoria timpului..
Dar, fiindcă… întru început a fost cerul şi pământul - Facere 1:1, se pare că omul este preocupat mai mult de “început” şi “cunoaştere”, decât de înveşnicirea timpului şi existenţei sale. Urzită în mintea strălucită adamică, ideea binelui şi răului, apropierea de pomul cunoaşterii, restrictiv la gustare, Adam întră în comprimarea sensului existenţei proprii. Nu vrea o unire harică lentă cu prietenul şi Creatorul său, care îi oferă pagină cu pagină Istoria Veşniciei şi a Luminii, ci schimbă registrul, care dă sensul unic: îndumnezeirea. Adam evita o clipă drumul prin lumina vieţii şi iată-l pe om călcând din istoria veşniciei în Istoria timpului..
Adam fără experienţa îşi creşte măsura cunoaşterii raţionale şi
doreşte să fie ca Dumnezeu. Experienţa nefiind tot una cu a experimenta. Cel ce
ştie, cunoaşte; şi Acela-i Dumnezeu! "Cât s-au mărit lucrurile Tale,
Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea
Ta.."(Psalmul 103)
Iată-l pe Om în Istoria timpului, păşind singur, sfios, necunoscător, neştiind ce este clipa, ceasul, ziua. Dumnezeu întru scripturi ne zice: "Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa."(Fapte 1;7).
În conceptul omului ceresc, lumina şi veşnicia erau reperele desăvârşirii, aşa cum spun şi învăţăturile filocalice. Atunci iată că întunericul va cuprinde mintea omului, dar strigătul dumnezeiesc în veacurile Istoriei omenirii se aude ca într-un joc "De-a v-aţi ascunselea": "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii..."(Ioan 8;12) "Voi sunteţi lumina lumii" (Matei 5, 14)
"Umblaţi ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8). "Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii! Cel ce crede în Mine, nu în Mine crede, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric" (Ioan 9, 5 şi 12, 44-46). "Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge."(Ioan12:35)
Şi pentru că a iubit lumea, Dumnezeu ne-a lăsat stelele şi luna, luminătorii cei mici ai nopţii, fiindcă soarele era greu de înţeles şi lumina divină. Hristos, Soarele Dreptăţii, vine în mijlocul întunericului lumii. "În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit." - Ioan 1:10-11
Aşa cum versuieşte psalmistul prin Duhul Sfânt: Cel ce ai făcut Soarele şi luna şi Stelele spre vremi, spre zile şi spre ani.
Deci, umblând în întuneric, să ne luăm după lumina măruntă a nopţii şi să găsim calea spre Dumnezeu, din cunoaştere în cunoaştere, din treaptă în treaptă, din suiş în suiş şi din putere în putere...
Aşa ajungem cu "paşi veseli" la lumina cea neapropiată a Învierii Sale (Penticostar – Slujba Învierii), la cunoaşterea de Dumnezeu, la adevărata vedere duhovnicească, nu în umbră ci în Scripturi, nu în oglindă şi ghicitură ci faţă către faţă...zice marele Apostol Pavel – 1 Corinteni 13:12.
De aceea de la ieşirea din Rai şi până astăzi, drumul printre stele duce şi trebuie să ducă doar la Dumnezeu. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria."(Psalmul 18)
Deci, când luptăm să ne înnoim firea noastră cea opacizată şi căzută, luptăm pentru înnoirea lumii interioare şi pentru lumina cunoaşterii celei adevărate de Dumnezeu: “Am văzut Lumina cea Adevarată, am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevarată, nedesparţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi” - Liturghier. Tintă este cetăţenia Raiului şi de a fi "casnicii lui Dumnezeu" – Efeseni 2:19. A ieşi din timpul trecător al istoriei stricăciunii şi a intra în timpul liturgic al veşniciei dumnezeieşti este o luptă duhovnicească cu timpul abstract pentru a-i da sens şi lumină pentru înnoirea duhovnicească a omului.
Noul şi vechiul în istorie sunt faptele trecutului şi prezentului, de vină fiind cronologia, care ne face să credem că timpul trece, însă mişcarea existenţei noastre în timp şi spaţiu dă sens şi valoare timpului: "Rugaţi-vă neîncetat!"(1 Tesaloniceni 5:17) "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea." Psalmul 33; "Pentru tot timpul pierdut în deşert, veţi da socoteală!" Matei 12:36
Aşa începe lunga poveste despre suflet, odorul cel mai de preţ, care trebuie mântuit. Aşa începe taina drumului spre cer din întunericul minţilor noastre, cum zice Sf. Simion Noul Teolog, doar pâlpâind luminiţă cu luminiţă printre stele: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26
Iată-l pe Om în Istoria timpului, păşind singur, sfios, necunoscător, neştiind ce este clipa, ceasul, ziua. Dumnezeu întru scripturi ne zice: "Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa."(Fapte 1;7).
În conceptul omului ceresc, lumina şi veşnicia erau reperele desăvârşirii, aşa cum spun şi învăţăturile filocalice. Atunci iată că întunericul va cuprinde mintea omului, dar strigătul dumnezeiesc în veacurile Istoriei omenirii se aude ca într-un joc "De-a v-aţi ascunselea": "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii..."(Ioan 8;12) "Voi sunteţi lumina lumii" (Matei 5, 14)
"Umblaţi ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8). "Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii! Cel ce crede în Mine, nu în Mine crede, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric" (Ioan 9, 5 şi 12, 44-46). "Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge."(Ioan12:35)
Şi pentru că a iubit lumea, Dumnezeu ne-a lăsat stelele şi luna, luminătorii cei mici ai nopţii, fiindcă soarele era greu de înţeles şi lumina divină. Hristos, Soarele Dreptăţii, vine în mijlocul întunericului lumii. "În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit." - Ioan 1:10-11
Aşa cum versuieşte psalmistul prin Duhul Sfânt: Cel ce ai făcut Soarele şi luna şi Stelele spre vremi, spre zile şi spre ani.
Deci, umblând în întuneric, să ne luăm după lumina măruntă a nopţii şi să găsim calea spre Dumnezeu, din cunoaştere în cunoaştere, din treaptă în treaptă, din suiş în suiş şi din putere în putere...
Aşa ajungem cu "paşi veseli" la lumina cea neapropiată a Învierii Sale (Penticostar – Slujba Învierii), la cunoaşterea de Dumnezeu, la adevărata vedere duhovnicească, nu în umbră ci în Scripturi, nu în oglindă şi ghicitură ci faţă către faţă...zice marele Apostol Pavel – 1 Corinteni 13:12.
De aceea de la ieşirea din Rai şi până astăzi, drumul printre stele duce şi trebuie să ducă doar la Dumnezeu. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria."(Psalmul 18)
Deci, când luptăm să ne înnoim firea noastră cea opacizată şi căzută, luptăm pentru înnoirea lumii interioare şi pentru lumina cunoaşterii celei adevărate de Dumnezeu: “Am văzut Lumina cea Adevarată, am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevarată, nedesparţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi” - Liturghier. Tintă este cetăţenia Raiului şi de a fi "casnicii lui Dumnezeu" – Efeseni 2:19. A ieşi din timpul trecător al istoriei stricăciunii şi a intra în timpul liturgic al veşniciei dumnezeieşti este o luptă duhovnicească cu timpul abstract pentru a-i da sens şi lumină pentru înnoirea duhovnicească a omului.
Noul şi vechiul în istorie sunt faptele trecutului şi prezentului, de vină fiind cronologia, care ne face să credem că timpul trece, însă mişcarea existenţei noastre în timp şi spaţiu dă sens şi valoare timpului: "Rugaţi-vă neîncetat!"(1 Tesaloniceni 5:17) "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea." Psalmul 33; "Pentru tot timpul pierdut în deşert, veţi da socoteală!" Matei 12:36
Aşa începe lunga poveste despre suflet, odorul cel mai de preţ, care trebuie mântuit. Aşa începe taina drumului spre cer din întunericul minţilor noastre, cum zice Sf. Simion Noul Teolog, doar pâlpâind luminiţă cu luminiţă printre stele: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26
Aşa începe istoria cunoaşterii dorului de Dumnezeu în
întunericul sălbatic al inimilor noastre. În acest loc, unde ar trebui să Se
sălăşluiască Dumnezeu şi lumina, dragostea şi iubirea, stă regele cunoaşterii
raţionale, “gândul raţional” - “Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?”
Matei 9:4. Cel ce prin imaginaţia deformată a cugetării l-a urcat pe om de-a
lungul istoriei mai sus decât Dumnezeu; el, gândul raţional, care a creat valea
neagra a morţii durerii şi suspinului în istoria omenirii, istoria imperiilor,
istoria culturilor, istoria civilizaţiilor, istoria puterilor şi a gloriilor,
dar toate paralel, sau uneori departe de Dumnezeu.
Toate izvorăsc din puterea gânditoare raţională şi din intelectul omului cândva desăvârşit, acest dar divin a lui Dumnezeu pentru om – cunoaşterea - adică puterea raţională cuvântătoare. Aceasta este deseori lipsită de harul şi lumina lui Dumnezeu prin căderea de la faţa Creatorului – păcatul adamic. Măsurarea timpului în clipe sau secunde, în ceasuri sau ore, în zile, ani, sau săptămâni, în luni, sau ani, ori decenii, în milenii, veacuri, vremi, sau vremuri, timpuri, în timp şi spaţiu sunt tot o slăbiciune a minţii umane care n-a ştiut şi nu va şti să definească vreodată Veşnicia –Timpul lui Dumnezeu: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii."(Psalmul 89)
Timpul este măsura în care Dumnezeu lasă amprenta veşnicei existente şi a veşnicei luminii. "Binecuvântat eşti Tu, Doamne Dumnezeul lui Israel, Tatăl nostru, din veac şi până în veac. A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi pe pământ sunt ale Tale"(1Cronici 29: 11), “din veac şi până în veac eşti Tu."(Psalmul 89)
Despre acelaşi lucru vorbeşte şi marele Eminescu în Scrisoarea I: de veşnicia stelei şi a luminii şi de clipa existenţei noastre actuale, zicând: "înainte şi’ndărăt întuneric se arată.."
"Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-L / Cum din chaos face mumă, iară El devine Tatăl! / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii. / De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii. / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute, / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute, / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul, / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă. / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric…" - Mihai Eminescu, Scrisoarea I
Toate izvorăsc din puterea gânditoare raţională şi din intelectul omului cândva desăvârşit, acest dar divin a lui Dumnezeu pentru om – cunoaşterea - adică puterea raţională cuvântătoare. Aceasta este deseori lipsită de harul şi lumina lui Dumnezeu prin căderea de la faţa Creatorului – păcatul adamic. Măsurarea timpului în clipe sau secunde, în ceasuri sau ore, în zile, ani, sau săptămâni, în luni, sau ani, ori decenii, în milenii, veacuri, vremi, sau vremuri, timpuri, în timp şi spaţiu sunt tot o slăbiciune a minţii umane care n-a ştiut şi nu va şti să definească vreodată Veşnicia –Timpul lui Dumnezeu: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii."(Psalmul 89)
Timpul este măsura în care Dumnezeu lasă amprenta veşnicei existente şi a veşnicei luminii. "Binecuvântat eşti Tu, Doamne Dumnezeul lui Israel, Tatăl nostru, din veac şi până în veac. A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi pe pământ sunt ale Tale"(1Cronici 29: 11), “din veac şi până în veac eşti Tu."(Psalmul 89)
Despre acelaşi lucru vorbeşte şi marele Eminescu în Scrisoarea I: de veşnicia stelei şi a luminii şi de clipa existenţei noastre actuale, zicând: "înainte şi’ndărăt întuneric se arată.."
"Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-L / Cum din chaos face mumă, iară El devine Tatăl! / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii. / De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii. / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute, / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute, / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul, / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă. / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric…" - Mihai Eminescu, Scrisoarea I
Clipa existenţei noastre este cântată la psalmi... "Omul ca
iarbă, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Psalmul 102:15 nimicnicie
sunt anii noştri. Psalmul 89:5; “Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că
ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipa, apoi piere.” Iacov
2:14; “Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său;” Psalmul 38:15; “Care
desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ
neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare
decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte. Ci
întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel
pe care l ai ales, odihneşte l, ca un iubitor de oameni” -- Slujba
Înmormântării
Deci, ca idee, anul vechi este viaţa în neputinţe, în idealuri neîmplinite, în murmure, în suspine, în dureri, în suferinţe, atunci când eşti departe de Dumnezeu, sau anul vechi poate fi bilanţul tuturor împlinirilor şi realizărilor când eşti cu Dumnezeu, în activitatea personală şi spirituală. Inedit este faptul că în istoria culturii şi civilizaţiei uneori suntem cu Dumnezeu, uneori suntem fără Dumnezeu.
Istoria culturii şi tradiţiilor ne prezintă diverse ecosisteme sociale cu tradiţii şi obiceiuri, cu iz de arhaic şi păgânesc, de la începuturile omenirii, dar deopotrivă şi obiceiuri şi tradiţii cu iz şi conţinut creştinesc, ca trăire şi manifestare arătând categoric prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor şi necesitatea existenţei Lui în viaţa lumii. Înnoirea şi ecologizarea spirituală a sufletului omenesc, se face numai prin credinţă curată şi adevărată ce vine din Scripturi şi-i revelată din Cer, de la Dumnezeu. Aşa se explică şi amestecul de culturi şi tradiţii din toată “lumea” planetei, atât în biotopul social-rural cât şi urban al lumii cotidiene. Anul Nou cum zicem noi, sau cumpăna dintre ani, este balanţa "MAJESTĂŢII SALE DIVINE"! Dumnezeu dă posibilitatea cântăririi faptelor de la un timp la altul şi de la o vreme la alta.
Masă bogată şi îmbelşugată, brazdă mănoasă şi pământul rodnic, colacul şi paharul de vin închinat de fiecare dată sunt de fapt o imagine parusiană, de belşug divin, “cer nou şi pământ nou”: - Apocalipsa 21:1 la masa cu Dumnezeu, în Împărăţia Lui, cu Avram, cu Isaac şi Iacov, atunci vom mai bea din rodul viţei... "Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu."(Luca 22;18), când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu."(Luca 13; 28,29)
De fapt, ospăţul Stăpânului este o revelaţie a Cinei de Taina, este ospăţul Tatălui pentru fiul risipitor întors din pribegia păcatului. Masa bogată şi urările sunt prescurtări ierurgice, adică rugi către Dumnezeu pentru cei dragi ai noştri, să le dea sănătate, belşug, lumină, spor, bucurie şi tot ce obişnuim să le urâm.
În final urarea de "La mulţi ani!", de fapt ascunde dorinţa omului de a-i rămâne ctitorit numele în cartea timpului ce trece, adică în istoria lumii, a familiei, a prietenilor, dar şi dorinţa moştenirii veşniciei dumnezeieşti, adică un loc în Cartea Vieţii, de-a dreapta lui Dumnezeu!
Cum întreabă Sfântul Apostol Petru: “Doamne cu noi ce va fi?” Răspunsul dumnezeiesc: "bucuraţi-va că numele voastre sunt scrise în ceruri..." (Luca 10 ;20)
Deci ca o finalitate de drum, omul vine din veşnicia luminii dumnezeieşti şi se întorce în veşnicia luminii dumnezeieşti.
Pentru creştinul adevărat, iubitor şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sunt stele şi picuri de lumină sfântă în cărarea vieţii, prin care omul işi luminează calea spre Tronul lui Dumnezeu.
Fie ca orice suflet creştin să aibă şansa, la cumpăna dintre ani, să-şi comute grijile vieţii de pe orizontala timpului ce trece încet spre mormânt, în direcţia verticală a timpului liturgic îndumnezeit, prin fapte curate şi rugăciuni.
Astfel nu rătăcim pe marea vieţii, ci atingem ţinta duhovnicească a sănătăţii sufleteşti, a roadelor şi bogăţiilor duhovniceşti şi a fericirii mulţimii anilor în slava milei dumnezeieşti, aşa cum ne-o pregătim aici pe pământ. "Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău."(2 Corinteni 5:10)
Fiindcă suntem în ultima zi a acestui an, să-L rugăm cu glas liturgic obştesc noi, neamul creştinesc, zicând: "Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem."(Liturghierul, Ectenia cererilor)
Iar ca încheiere, în ceasul al doisprezecelea, fix la cumpăna dintre ani şi de la Părintele Calistrat personal, respect, preţuire ,consideraţie, dragoste tuturor cititorilor paginii noastre ortodoxe, şi sincera urare de spor cu sănătate şi un călduros
“LA MULŢI ANI” !!!!
Deci, ca idee, anul vechi este viaţa în neputinţe, în idealuri neîmplinite, în murmure, în suspine, în dureri, în suferinţe, atunci când eşti departe de Dumnezeu, sau anul vechi poate fi bilanţul tuturor împlinirilor şi realizărilor când eşti cu Dumnezeu, în activitatea personală şi spirituală. Inedit este faptul că în istoria culturii şi civilizaţiei uneori suntem cu Dumnezeu, uneori suntem fără Dumnezeu.
Istoria culturii şi tradiţiilor ne prezintă diverse ecosisteme sociale cu tradiţii şi obiceiuri, cu iz de arhaic şi păgânesc, de la începuturile omenirii, dar deopotrivă şi obiceiuri şi tradiţii cu iz şi conţinut creştinesc, ca trăire şi manifestare arătând categoric prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor şi necesitatea existenţei Lui în viaţa lumii. Înnoirea şi ecologizarea spirituală a sufletului omenesc, se face numai prin credinţă curată şi adevărată ce vine din Scripturi şi-i revelată din Cer, de la Dumnezeu. Aşa se explică şi amestecul de culturi şi tradiţii din toată “lumea” planetei, atât în biotopul social-rural cât şi urban al lumii cotidiene. Anul Nou cum zicem noi, sau cumpăna dintre ani, este balanţa "MAJESTĂŢII SALE DIVINE"! Dumnezeu dă posibilitatea cântăririi faptelor de la un timp la altul şi de la o vreme la alta.
Masă bogată şi îmbelşugată, brazdă mănoasă şi pământul rodnic, colacul şi paharul de vin închinat de fiecare dată sunt de fapt o imagine parusiană, de belşug divin, “cer nou şi pământ nou”: - Apocalipsa 21:1 la masa cu Dumnezeu, în Împărăţia Lui, cu Avram, cu Isaac şi Iacov, atunci vom mai bea din rodul viţei... "Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu."(Luca 22;18), când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu."(Luca 13; 28,29)
De fapt, ospăţul Stăpânului este o revelaţie a Cinei de Taina, este ospăţul Tatălui pentru fiul risipitor întors din pribegia păcatului. Masa bogată şi urările sunt prescurtări ierurgice, adică rugi către Dumnezeu pentru cei dragi ai noştri, să le dea sănătate, belşug, lumină, spor, bucurie şi tot ce obişnuim să le urâm.
În final urarea de "La mulţi ani!", de fapt ascunde dorinţa omului de a-i rămâne ctitorit numele în cartea timpului ce trece, adică în istoria lumii, a familiei, a prietenilor, dar şi dorinţa moştenirii veşniciei dumnezeieşti, adică un loc în Cartea Vieţii, de-a dreapta lui Dumnezeu!
Cum întreabă Sfântul Apostol Petru: “Doamne cu noi ce va fi?” Răspunsul dumnezeiesc: "bucuraţi-va că numele voastre sunt scrise în ceruri..." (Luca 10 ;20)
Deci ca o finalitate de drum, omul vine din veşnicia luminii dumnezeieşti şi se întorce în veşnicia luminii dumnezeieşti.
Pentru creştinul adevărat, iubitor şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sunt stele şi picuri de lumină sfântă în cărarea vieţii, prin care omul işi luminează calea spre Tronul lui Dumnezeu.
Fie ca orice suflet creştin să aibă şansa, la cumpăna dintre ani, să-şi comute grijile vieţii de pe orizontala timpului ce trece încet spre mormânt, în direcţia verticală a timpului liturgic îndumnezeit, prin fapte curate şi rugăciuni.
Astfel nu rătăcim pe marea vieţii, ci atingem ţinta duhovnicească a sănătăţii sufleteşti, a roadelor şi bogăţiilor duhovniceşti şi a fericirii mulţimii anilor în slava milei dumnezeieşti, aşa cum ne-o pregătim aici pe pământ. "Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău."(2 Corinteni 5:10)
Fiindcă suntem în ultima zi a acestui an, să-L rugăm cu glas liturgic obştesc noi, neamul creştinesc, zicând: "Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem."(Liturghierul, Ectenia cererilor)
Iar ca încheiere, în ceasul al doisprezecelea, fix la cumpăna dintre ani şi de la Părintele Calistrat personal, respect, preţuire ,consideraţie, dragoste tuturor cititorilor paginii noastre ortodoxe, şi sincera urare de spor cu sănătate şi un călduros
“LA MULŢI ANI” !!!!
Părintele Calistrat
Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul Vlădiceni
31 Decembrie de Anul Nou 2017
Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul Vlădiceni
31 Decembrie de Anul Nou 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu