Maica Domnului ajută-ne!

Motto:   „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”

           În cultul ortodox rugăciunile către Maica Domnului sunt cele mai frumoase, cele mai des  întâlnite, cum ar fi Acatistele, Paraclisele, Canoanele precum şi toate celelalte rugăciuni umilicioase rămase moştenire pentru noi din tezaurul Sfinţilor Părinţi care au preamărit-O pe Maica Lui Dumnezeu; toate acestea  arată cât de întru-tot-cinstită şi iubită este Maica Domnului de către creștini. Maica Domnului este de fapt deschizătoarea uşii milostivirii la tronul Lui Dumnezeu: „pentru că  rugăciunile Maicii tot pot spre îmblânzirea Stăpânului.” Cel mai adesea  Maica Domnului este invocată în rugăciunile de cerere, la necaz şi la durere, la suferinţă, la primejdii şi chiar în bucurii,- Maica Domnului este Cea care primeşte jertfa laudei de la cei  binecredincioşi.

Pentru cei de alte credinţe, Maica Domnului este pur şi simplu mama pământească a Lui Iisus, fără a I se recunoaşte vreo putere, fiind socotită doar vasul prin care s-a împlinit voia Lui Dumnezeu în actul de mântuire a lumii. Dar ceea ce ar trebui să ştie toţi credincioşii, este faptul că, chiar mai presus de puterea Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, lăsată nouă „armă asupra diavolului”, Maica Domnului este Izgonitoarea dracilor, este Mângâietoarea necăjiţilor şi a sărmanilor, Vindecătoarea bolnavilor. Volumul „Minunile Maicii Domnului” cuprinde o parte din relevantele binefaceri revărsate asupra credincioşilor creştini care O preamăresc, precum şi a lumii întregi. De aceea în sânurile neamurilor Pământului care O cinstesc şi I se închină, locul special din inima rugăciunii adresate Mântuitorului Iisus Hristos îl are Maica Domnului.

            Azi, când lumea a slăbit în lucrarea harică a rugăciunii iar respectul şi evlavia dreptmăritorilor creştini către Maica Domnului s-au împuţinat şi au slăbit, din păcate aproape că a dispărut acea   lege nescrisă din inima credincioşilor de a da cinstea cea dintâi Maicii Domnului, de a-I preamări chipul prin icoana şi candela aprinsă la răsăritul caselor, aproape că s-a şters din viaţa credinciosului obiceiul preabinecuvântat al citirii  rugăciunilor către Maica Domnului, al intonării frumoaselor cântări ale Sfântului Ioan Damaschinul ori Plânsurilor Sfântului Efrem Sirul, ca şi al psalmodierii dulcilor rugăciuni  de umilinţă către Maica Domnului, care înmiresmează sufletul putred de patimi şi înmoaie inimile împietrite ale creştinilor prea-puţin-credincioşi. Grăbirea de altădată a credinciosului către nezăbavnicul ajutor al Maicii Lui Dumnezeu la orice vreme de întristare, de necaz sau de suspin, nu mai este de mult ceva firesc sau de la sine înțeles. In schimb am optat cu toţii pentru  noile sincretisme moderne - talismane, magie albă sau neagră, spiritisme, ghicit în cărţi de tarot, prezis viitorul, „dezlegat” prin aşa-zisele farmece pe care le ticluiesc presupusele vrăjitoare, chipurile  pentru binele nostru! Oamenii au decăzut spiritual părăsind filonul autentic al comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune şi au luat calea falsă a înşelărilor satanice. Pierzarea sufletului vine din pierderea legăturii cu Dumnezeu. Prietenii şi mijlocitorii Lui ne aşteaptă să-I chemăm pentru a ne dărui ajutorul mult-râvnit. De aceea rămâne clar scris în conştiinţa poporului că „oamenii nu pot prezice viitorul” şi că „Anii şi vremile sunt în mâna Domnului”.

Calea de rezolvarea a problemelor nu este graba, cârtirea, neliniştea şi agitaţia, irascibilitatea sau violenţa. Singura cale este în Duhul Sfânt, calea  smereniei şi rugăciunii cu inima înfrântă şi zdrobită, căci Dumnezeu trimite ca dintr-un arc bine încordat săgeţile  încercărilor - cum stă scris şi în Scriptură: dreptatea Lui asemenea cu „săgeţile fulgerului Său vor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor.” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 21). Numai Dumnezeu pedepseşte nedreptatea şi fărădelegea cu dreptate şi mânie atunci când „urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt”! (Matei 24, 15). De aceea  „Către Născătoarea de Dumnezeu cu osârdie să alergăm noi păcătoşii şi smeriţii, strigând din adâncul sufletului: Stăpână ajută-ne milostivindu-Te spre noi!” (Paraclisul Maicii Domnului)            

Adevărul incontestabil al Scripturilor Sfinte păstrează mărturia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca potrivit căreia  Maica Domnului a proorocit Ea Însăşi că: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic!” (Luca 1, 48). Iar la nunta din Cana Galileii tot Maica  Domnului este Cea care a cuprins esenţa învăţăturii şi îndemnurilor apostolice cu privire la Persoana Lui Iisus-Hristosul Domnului Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El!” (Ioan 2, 5) Tocmai de aceea singura cale este rugăciunea curată adusă ca jertfă în Duhul Sfânt al Adevărului cu mireasmă de tămâie la flacăra lumânării sau a candelei pâlpâinde în liniştea nopţii în faţa preacinstitei Icoane a Preasfintei Fecioare, aşteptând împlinirea cuvintelor prooroceşti şi mântuirea sufletelor noastre: pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor,  şi Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” (Rugăciunea Amvonului). Prin urmare, fără doar şi poate, orice altă părelnică scăpare şi amăgitoare salvare (la modul sincretist-ocultist) sunt spre pierzarea şi moartea noastră sufletească!

        Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi

Despre credința slabă și lașitate

          

       Nu doar o singură dată Mântuitorul Iisus Hristos ne-a îndemnat să avem credință în Dumnezeu, zicând: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta.” (Luca 17, 6) De fiecare dată când trebuia să rezolve problema vreunui om, Iisus îl întreba: „Crezi tu că pot Eu face aceasta?” (Matei 9, 28) Din aceasta vedem limpede că nimic nu poate fi împlinit inimii noastre de la Dumnezeu fără virtutea credinței: „credința ta te-a mântuit, mergi în pace!” (Luca 7, 50)

Dar ce este credința? Cum o definim în legea ortodoxă a Bisericii noastre? Credința este starea de legătură între suflet și lucrarea Duhului Sfânt prin simțirea Lui Dumnezeu, posibilă prin cinstita rugăciune – „convorbirea cu Dumnezeu”; de aceea se și numește „cea mai mare virtute”, cea dintâi faptă bună, numită și „împărăteasă.” Credința este o stare de vibrație lăuntrică a inimii din dorul de Dumnezeu, precum Regele Profet David spunea: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Psalmul 41, 1) Această artă de unire a sufletului cu Dumnezeu în rugăciune, în Duhul Sfânt, este un dar dumnezeiesc, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că se dă unuia din zece mii care se silesc; altfel spus, harul pogoară pe măsura străduinței. Așa s-au născut misticii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, nenumăratele modele din „Viețile Sfinților”: Maria Egipteanca, Tomaida, Marcu din muntele Francisc, Zosima din Palestina, ca și mulți alții prezenți în Sinaxarele ortodoxe.          

            Tot din credință sfinții pustiei au lepădat cele ale lumii, alegând pustia și viața de nevoință. Tot din credință sfinții mucenici au pătimit martiriul ighemonilor și chinurile temnițelor, răbdând colții fiarelor pentru Hristos, dobândind eliberarea sufletului din marea învolburată a vieții pământești, doar din dorința supremă de unire cu Hristos, Împăratul cerului. Cuvântul adresat de către Mântuitorul femeii canaaneence a cărei fiică era rău chinuită de un demon („mare este credința ta!”), reprezintă de fapt mesajul divin care ne arată valoarea și puterea credinței omului în Dumnezeu. De aceea este mare credința - pentru că poate rezolva orice problemă pământească cu care ne confruntăm. Prin harul Duhului Sfânt (izvorul tuturor harismelor) și printr-o credință curată, dreptmăritoare, sfinții au avut puterea de a vindeca bolnavi, de a învia morți,de a tămădui boli trupești și sufletești, de a izgoni patimi și demoni, și chiar de a ști dinainte lucruri și fapte care se vor petrece aievea - darul înainte-vederii. 

Spre deosebire de ei, noi, cei de azi, nu avem credință „tare”, „sănătoasă”, ci credință rațional-intelectualistă, șlefuită prin „studii” înalte, „informată” și „informativă”- dar...vai! - nelucrătoare și „nepracticantă”! Altfel spus, nu înseamnă deloc că am fi „credincioși” chiar și dacă am cunoaște pe dinafară Sfintele Scripturi și toate dogmele teologiei; acestea trebuiesc lucrate în viața proprie și împlinite cu fapta. „Credința fără fapte moartă este.” (Iacov 2, 20); faptele săvârșite din credință sunt vii.

 Uneori spunem despre unii oameni că „au credință slabă” - și îi numim pe unii ca aceștia „căldicei”. De fapt este vorba despre credincioși superficiali, cunoscători cu intelectul în cele ale credinței, dar nepracticanți, fără conlucrare cu harul Duhului Sfânt. Aceasta vine din neevlavie, din lipsă de smerenie (adică din mândrie), din moleșeală sufletească, din amânare, din lene și uitare, din trândăvire la rugăciune; toate acestea sunt fiice ale iubirii de sine și duc la necredință, adică la moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Necredință care zămislește omul ateu, ușor pervertibil de la o stare la alta, laș, influențabil, mincinos, schimbându-se (coruptibil și cameleonic) în funcție de timp, interese, oameni și evenimente: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.” (Psalmul 52, 4). Pentru omul bun și drept, tot David Proorocul zice: „Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioșilor” (Psalmul 1, 1); stă ca model în Scripturi Sfântul și Dreptul Iov cel îndelung-răbdător și de neclintit. Și tot Psalmistul, insuflat de Duhul Sfânt, exclamă: „Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa! Nu vor învia necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților!” (Psalmul1, 4-5)           

         Sfânta Evanghelie ne învață că nu se poate amesteca întunericul cu lumina. Modelul demnității umane, apogeul desăvârșirii firii umane în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, rămâne modelul absolut, vrednic de urmat pentru toate veacurile: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)

         (Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni 2015)

Demonizarea sufletească a călcătorilor de Lege

„Cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4)

„Nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.” (Ps. I, 5)

„Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Ps. I, 6)

„Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. LII, 1)

„Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte

şi s-a asemănat lor.” (XLVIII)

Cercetând cu atenţie Sfintele Evanghelii care ne povestesc despre faptele săvârşite de Hristos Mântuitorul lumii, vom întâlni aproape la tot pasul relatări cu privire la nenumăraţi oameni aflaţi sub tirania demonilor: „au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul.” (Mt. VIII, 16); „era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare.” (Mc. I, 23); „L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat.” (Mc. V, 2); „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.” (Mc. IX, 17); „a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Mc. IX, 25); „era o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă.” (Lc. XIII,11)

Uneori, starea de demonizare nu se manifestă neapărat prin chinurile la care este supus de obicei cel îndrăcit, ci prin fapte potrivnice cuvântului Evangheliei – având ca pildă reprezentativă în acest sens comportamentul lui Iuda Iscarioteanul (cel care, ucenic al lui Iisus fiind, va sfârşi în chip viclean prin spânzurare).

Fără să ne propunem aici o analiză etimologică a noţiunii înseşi de „demonizare”, vom reţine doar faptul că există mai multe feluri de îndrăcire sau de posedare demonică, nu toate însă prezentând simptome exterioare vădite din care să rezulte limpede gradul de afectare sufletească. Putem spune însă că unii din cei ce pătimesc astfel pot fi uşor tămăduiţi prin urmarea itinerariului spiritual al Sfintelor Taine ale Bisericii (începând de la Botez şi Mărturisire şi ajungând până la Euharistie şi Maslu), adică prin lucrarea pocăinţei prin post şi rugăciune – inclusiv prin „Rugăciunile de dezlegare” săvârşite de slujitorii Sfintelor Altare: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav iar Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui!” (Iac. V, 14-15)

Pe de altă parte, însă, există şi se manifestă ca atare şi o formă de demonizare mult mai profundă care ţinteşte asupra persoanei umane prin trei căi de atac principale: prin minte (întrucât luminătorul sufletului este mintea – ai mintea murdară? atunci şi sufletul tău va fi murdar !); prin inimă (acolo unde se dă atacul cel mai puternic, pentru a-l împinge pe om la răutăţi şi fărădelegi - „omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele” - Lc. VI, 45); şi prin trup – care este casa sufletului, adică a omului lăuntric: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) În acest punct, ajungem inevitabil la vorbele Sfântului Apostol Pavel: „iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. II, 20) Păcatele mari, grosolane, aduc asupra omului cele şapte duhuri ale răutăţii sau patimile de căpetenie, precum stă scris: „El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.” (Mc. XVI, 9): mândria, mânia, lăcomia, lenea, întristarea, desfrânarea şi iubirea de arginţi. Altfel spus, prin faptele cele rele trupeşti facem din mădularele noastre mădularele satanei. Iar de aici rezultă şi interminabila listă a tuturor păcatelor săvârşite prin intermediul celor cinci simţuri - cu văzul, cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi cu pipăitul: „Cine va fi curat de murdărie? Nici măcar unul. Chiar dacă ar fi numai de-o zi viaţa lui pe pământ.” (Iov. XIV, 4-5); „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. I, 8)

Pentru a cerceta mai adânc aceste lucruri, vom semnala faptul că cel dintâi semn de demonizare în lumea contemporană stă tocmai în împietrirea inimii prin adormirea conştiinţei. Odată ce omul nu mai este receptiv la cei din jurul său, la suferinţa lor, la nevoile lor – apare primul zid între Dumnezeu şi om: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt. XXII, 39) Când citim în Sfânta Evanghelie ne dăm foarte bine seama cum lipsa de compasiune faţă de semeni şi faţă de suferinţa lor ne desparte de Dumnezeu: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. XXV, 45) şi de aceea: „nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) O astfel de situaţie ne este foarte expresiv înfăţişată în pilda samarineanului milostiv: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături” (Lc. X, 31-32) Aici se vede cel mai bine absenţa legăturii cu Dumnezeu în relaţia de la om la om, reliefându-se astfel conştiinţa adormită care conduce la formalism şi ritualism – în nici un caz la jertfa de sine pentru aproapele prin sacrificarea măcar într-o minimă măsură a unei părţi din timpul şi programul interesului nostru personal. Scrie Sfântul Isaac Sirul: „folosul aproapelui este roada ta” (Filocalia, vol al X-lea); iar o zicală din popor sună aşa: „milostenia sparge cerul şi ajunge direct la picioarele Tronului lui Dumnezeu”. Odată stricată şi împietrită, inima devine izvorul tuturor relelor: „din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. VII, 21-22)

O a doua etapă a demonizării rezultată din sporirea în răutate prin adăugarea de păcate peste păcate, implică pe lângă lipsa de compasiune pentru aproapele şi o formă de egoism feroce, de mentalitate strict „legistă” cu privire la mântuire, prin … „grija de aproapele”! Dar  ce fel de grijă? Oare grija mamei faţă de prunc sau a fratelui mai mare faţă de cel mai mic? Nu, nicidecum – ci dimpotrivă! Unei astfel de „griji”, Mântuitorul îi răspunde: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!” (Mt. VII, 1); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Lc. VI, 41); iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor, căci cel ce grăieşte de rău pe frate ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea nu mai eşti împlinitor al Legii, ci judecător al ei” (Iac. IV, 11) Sub masca falsei corectitudini şi prin exagerarea ostentativă a „grijii” faţă de aproapele - se începe un adevărat plan de „mântuire” a semenilor! Aici raţiunea bolnavă munceşte din greu pentru a scormoni şi a născoci tot soiul de ascunzişuri, de neconcordanţe, de „ilegalităţi”, de neputinţe şi de slăbiciuni – dar evidenţiate nu cu scop de îndreptare, ci de clevetire şi de denigrare. Vorbirea de rău (care este odrasla invidiei, a zavistiei, a urii şi a geloziei – patimi ce îmbracă foarte uşor veşminte de … „temei teologic”!) şi defăimarea vin în sprijinul cârcotaşului, a cârtitorului şi clevetitorului, pentru a-i masca de fapt propria frustrare, neputinţă şi incompetenţă care, confruntate cu meritele aproapelui, ajung să îl ardă pentru că nu le suportă!

Boala aceasta sufletească este o măcinare continuă a omului „slab de înger”, care uită complet de grija faţă de sine, de propria sa oglindă sufletească, de mărunţimea cugetului său şi se preocupă mai mult de „grija” de mântuire a aproapelui… Nevindecabila boală (iremediabilă şi irevocabilă ca diagnostic) paralizează bunul mers al societăţii noastre la toate nivelele ei, de la adulţi şi până la copii – deoarece se transmite printr-o educaţie defectuoasă sau neglijentă. În astfel de situaţii, de cele mai multe ori ne este dat să auzim ca justificare pretextul penibil: „m-am smintit!” Dar oare de ce dovedim atâta neglijenţă şi lipsă de atenţie, când sminteala vatămă ambele suflete – atât pe cel smintit cât şi pe cel smintitor? Nu degeaba a spus Iisus: „Vai lumii, din pricina smintelilor!” (Mt. XVIII, 7) – pentru că despre unul ca acesta (care s-a smintit) se poate spune că şi-a ratat startul de mântuire, preocupat fiind de smintelile altora, nu de propria sa lucrare sufletească, neluând aminte la cuvântul Psalmistului: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4) Şi tot Mântuitorul Însuşi ne atrage iarăşi atenţia: „vai (şi) omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. XVIII, 7) - altfel spus, încă un suflet osândit, pierzând şansa mântuirii… Căci şi unul şi celălalt, lipsiţi fiind de virtutea dragostei creştine, se îngreuiază unul pe altul în drumul lor către împărăţia lui Dumnezeu. Scris este: „voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat!”(Lc. XI, 52)

Aici demonizarea se adânceşte până la necredinţa sfidătoare - prin ignorarea totală a poruncilor divine, prin luarea în râs a învăţăturilor Scripturii, prin lepădarea lucrării duhovniceşti, totul culminând cu rătăcirea sufletească – iar uneori chiar cu rătăcirea minţii… Dacă împietrirea inimii cumva s-ar mai putea dezlega prin semne, prin sfaturi, prin încercări, cu ajutorul semenilor sau prin lucrarea de misiune a Bisericii (printr-o predică, printr-o rugăciune, printr-o Slujbă Sfântă – fie ea Taină sau ierurgie), în schimb rătăcirea minţii conduce de-a dreptul la dezastre ireparabile!  Pătimaşul fără oprelişte, hulitorul de cele sfinte, ateul, vorbitorul de rău, calomniatorul – toţi aceştia par foarte interesanţi înaintea propriilor lor ochi ! Atât de interesanţi încât părerile lor personale devin „dogme” şi „canoane”, sunt convinşi că ei deţin adevărul absolut, singuri îşi aşează piedestal propriei personalităţi, devenind sărmanii victimele propriilor victimizări!... Iar dacă vreodată li s-ar face observaţia că ceea ce spun sau susţin nu ar fi chiar adevărat, replică îndată: „atunci de ce Dumnezeu nu ne-a pedepsit până acum? Asta nu înseamnă că avem dreptate?!…” Şi dacă îi întrebi, ei din modestie şi din smerenie nu vor să spună toate câte ştiu şi au văzut, pentru că „sminteala” ar fi atunci cu mult mai mare decât s-ar crede…! Având însă foarte multă „bunăvoinţă”, păstrează o anumită măsură în descoperirea „neregulilor” şi a „fărădelegilor” care-i împresoară de pretutindeni!

În cele din urmă, cea mai de jos treaptă a demonizării, mai adâncă şi mai gravă decât împietrirea inimii şi decât rătăcirea minţii, este întunecarea totală sau orbirea sufletească. Pe această treaptă faptele omului nu mai au nici un reper moral sau spiritual. Se produce atât pierderea echilibrului raţional cât şi dezintegrarea omeniei din noi, precum zice şi Sfânta Evanghelie: „oare, fiii cărui duh sunteţi?” (Lc. IX, 55); iar Apostolul îndeamnă:  „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu!” (I In. IV, 1); pentru că „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. VI, 23), căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge !” (In. XII, 35) Pildă mustrătoare în acest sens, ca un avertisment înfricoşător, ne stă în faţa ochilor soarta lui Iuda Iscarioteanul: „după împărtăşanie - a intrat satana în el!” (In. XIII, 27); „deci, după ce a luat acela bucăţica de Pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte…” (In. XII, 30)

Tot astfel, demonizaţii de ieri sau de azi pierd contactul cu Legea scrisă a lui Dumnezeu, rup Legământul Lui cu noi şi aleg învăţătura greşită a rătăcirilor de care nu va mai răspunde însă nimeni altcineva în locul lor – ci doar fiecare în nume propriu! Dar nu sub adumbrirea harului dumnezeiesc, ci părăsiţi de Duhul Sfânt şi lăsaţi la „sfatul” minţii lor trufaşe: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. II, 4) Iar de aici – finalul tragic: îmbrăţişarea ateismului şi a necredinţei, a sectelor sau a altor religii – unii reuşind să încheie chiar şi pact cu diavolul. Iar consecinţa cea mai răspândită astăzi a acestei lepădări de dreapta credinţă este apelarea la vrăji, farmece şi descântece – tot atâtea inepţii ale unor minţi netede cu raţiunea diluată, care împart iluzii comerciale oamenilor lipsiţi de un suport sufletesc sănătos, sub forma feluritelor „suveniruri” banale şi ridicole – de la găina din ogradă până la haina personală sau tot felul de „licori” şi „elixiruri” codificate cu tot felul de formule fantasmagorice, storcând astfel buzunarele celor cu minte şi credinţă slabe, înşelând oameni rând pe rând, de la intelectuali de marcă până la mediocri de duzină, făcându-i să reducă în mintea lor pe Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă la câteva mărunţişuri materiale infecte – care să ţină loc de „dumnezeu” – precum făcuseră odinioară evreii în pustie: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă!” (Ps. CV, 20)

În vremea noastră, două milenii întregi de creştinism sunt anulate prin lenea, nepăsarea, uitarea, comoditatea, dezinteresul faţă de Adevărul–Hristos şi conştiinţa adormită a creştinilor aflaţi în căutarea acerbă a unui Dumnezeu Căruia să-I strige din răsputeri: „dă-ne totul pe degeaba căci noi nu ne putem osteni şi nevoi!” În ciuda tuturor acestora, Iisus Euharistic veghează dintru înălţimea Sfântului Prestol la mântuirea noastră, iar demonizaţilor acestei lumi fără de Dumnezeu nu le rămâne decât să strige neîncetat: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt. VIII, 29)Precum atunci - aşa şi acum: oamenii decăzuţi din har şi refugiaţi la „adăpostul” propriilor lor patimi de ocară, Îl roagă pururea pe Iisus „să plece din hotarele lor” (Mt. VIII, 33) Adică din comoditatea lor spirituală, materială, financiară, ca să nu-i mai „obosească” cu atâtea „obligaţii” şi „îndatoriri” creştine… Scris este însă că Iisus le va răspunde fără de cruţare: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt. XXV, 41) Căci „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii!” (In. 5,29); dar „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. VI, 37) căci „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu.” (II Cor. IX, 7)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Adevărata sfinţenie – roada Duhului Dumnezeiesc

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi - precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5,48)

„Sfinţi fiţi voi - pentru că sfânt sunt Eu!” (1Pt 1,16)

„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; fiţi copii când e vorba de răutate - la minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (1Cor 1,20)

„Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în Cer;

iar după aceea, vino şi urmează-Mi!” (Mt 19,21)

„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,3-4)

„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10)

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu –

moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă încă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34)

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 67,36)

„Voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Ef 2,19)

„El a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.” (Ef 4, 11-13)

„Ca toţi să fie una - după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!” (In 17,21)

De-a lungul timpului mulţi au încercat să înțeleagă ce înseamnă sfințenia. Dar, pentru a reuși aceasta, este nevoie ca mai întâi să afli care este voia Sfântului Dumnezeu cu privire la creația Sa. Și, mai ales, care este voia Lui față de oamenii pe care i-a făcut „după chipul şi după asemănarea” Sa (Fac 1,26). Aflarea voii lui Dumnezeu, însă, depinde atât de atitudinea noastră interioară față de El, cât și de faptele noastre   exterioare; cu alte cuvinte, de ceea ce credem noi despre Dumnezeu și despre rostul vieții noastre pe pământ. Vestitorii voii lui Dumnezeu pe pământ au fost sfinții prooroci. Ei au fost cei dintâi care au vestit cu glas mare în auzul oamenilor că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!” (Is 55,8).

„Sfințenia” este, probabil, conceptul teologic cel mai des invocat de către vorbitorii despre Dumnezeu; dar (la fel de probabil) și cel mai greu de pătruns, - și (cu atât mai mult!) cel mai greu de pus în practică! Nu știm dacă cineva a reușit vreodată să cuprindă sfințenia într-o formulă teoretică, precum axiomele din matematică, formulă care să o definească precis. Aceasta pentru că sfințenia este, de fapt, nu atât un concept, cât o stare de a fi, exprimată prin săvârșirea oricărui lucru cu bună chibzuință, cu măsură justă și cu dreaptă-socotinţă. Altfel spus, o lucrare a discernământului. Precum și Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Binele nu este bine - dacă nu este făcut bine!”.

În lumea noastră, a oamenilor, sfințenia se materializează în lucrul bun, realizat ca și împlinire a binecuvântării dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: „credinţa fără de fapte este moartă!” (Iac 2,26), - după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt; precum și: „dacă cineva zice că are credinţă - dar fapte nu are -, putea-va, oare, credinţa să îl mântuiască?!” (Iac 2,14). În viața societății secularizate, fapta bună reprezintă un simplu act filantropic, de binefacere. În viața duhovnicească a Bisericii, însă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că fapta săvârșită sub adumbrirea harului Duhului Sfânt devine „făptuire morală”, și reprezintă o etapă a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Prin urmare, nu putem vorbi de sfințenie fără a vorbi de rădăcina ei care este credința. Credința naște sfinții. Dar, pentru a dobândi sfințenia și a putea înainta în cuprinsul ei, tinzând către asemănarea cu Dumnezeu, trebuie să ne însușim faptele cele bune în lumina atributelor firii dumnezeiești – tocmai pentru a le putea pune în acord cu lumina Sfintelor Scripturi. De aceea ne-a spus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt 5,16). Putem vorbi de o lumină a faptelor credinței, o lumină care se ivește din lucrare duhovnicească. Orice lucrare are atât trepte pământești, cât și trepte duhovnicești. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „Fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos.   Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?!” (1Cor 1,3); „oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii - de vreme ce este prunc.  Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul!” (Evr 5,13-14). „De-acum nu vă mai zic slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!” (In 15,15).

Sfințenia nu are vârstă. Orice persoana umană poate fi atinsă în lăuntrul său tainic de harul Duhului Sfânt, atunci când Dumnezeu binevoiește; atunci când vine clipa chemării și se apropie împlinirea rostului vieții noastre pe pământ. Pentru că orice om are cel puțin un talant al său, personal, cu care s-a născut și care trebuie cultivat, înmulțit și dăruit, pentru dragostea lui Dumnezeu.  Nu degeaba vestea Apostolul că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). Sfințenia începe încă din viața de familie, prin buna-creștere și educație: „Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare!” (Pilde 23,13); „varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) ruşine va face maicii sale!” (Pilde 29,15). Pe lângă aspectele trupești și cele morale, sufletești, educația are și elemente spirituale. Vorbim așadar despre un început duhovnicesc. Acesta implică deprinderea săvârșirii rugăciunilor zilnice încă din fragedă vârstă, păzirea anumitor rânduieli de postire, prăznuirea sărbătorilor, deprinderea cu învățătura cea folositoare, precum și multe alte lucruri ziditoare de suflet. Sfinții nu s-au născut sfinți de-a gata. Şi nici nu ajunge cineva sfânt din întâmplare. Sfințenia este o stare de a fi, având foarte multe nuanțe harismatice. Nu prea stă la îndemâna noastră înțelegerea tainelor sfințeniei: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!  Căci pe cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!” (Is 55,8-9). Nu cere Dumnezeu omului consultație sau consiliere în materie de sfințenie. Și nici nu se lasă influențat de cugetele noastre în ceea ce privește alegerea sfinților. Atunci când ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!” (Mt 5,12), nici nu dă nume, nici nu alcătuiește liste. Însă arată formele omenești ale sfințeniei, sau lucrările pe care harul le săvârșește prin cei pe care îi sfințește: „cei săraci cu duhul” (Mt 5,3), „cei blânzi,” (Mt 5,5), „cei milostivi” (Mt 5,7) „cei curaţi cu inima” (Mt 5,8), „cei prigoniţi” (Mt 5,10) și toate celelalte, acestea îi pot aduce pe oameni în starea de a fi „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19), pentru că „a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,10) .

Mai mult decât atât, Mântuitorul arată că sfințenia este o taină nespus de adâncă. El Însuși, Fiul lui Dumnezeu, nu asigură nimănui favoruri la mântuire: „a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da - ci celor pentru care s-a pregătit!” (Mc 10,40). Iar tărâmul aproape de necuprins al literaturii aghiografice creștine este atât de vast, încât formele sfințeniei pe care le prezintă lumii sunt mai multe şi mai strălucitoare decât culorile curcubeului. Astfel spus, sfințenia este una – dar căile de a o dobândi sunt multe. Starea cea mai înaltă o reprezintă desăvârșirea, ceea ce înseamnă să devii fiu al lui Dumnezeu după har - prin credință și prin făptuirea binelui. Aceasta implică urcușul către Dumnezeu prin credință dreaptă și prin dreaptă viețuire – adică, îndumnezeirea firii omenești și (prin ea) a întregii firi create, adică revenirea la starea paradisiacă, în care însuflețirea spirituală a celor înconjurătoare ne aseamănă cu Dumnezeu: îmblânzirea fiarelor sălbatice, stăpânirea asupra naturii răzvrătite, potolirea stihiilor dezlănţuite sau a animalelor necuvântătoare. „Viețile Sfinților” și „Patericele” și „Matericele” de pretutindeni sunt pline de astfel de pilde – uneori cu neputință de explicat, dar trăite în mod real de cei implicați, fiecare la vremea lor.

Desigur, pragul de intrare în lucrarea sfințeniei nu se trece ușor. Căci puțini sunt cei care intră pe poarta cea strâmtă și anevoioasă a sfințeniei, adică a îndumnezeirii, a preadulcei mântuiri. Alături de credință (și nedespărțită de aceasta) se află smerenia, ca și izvor al sfințeniei în sufletul omului. Ea este temelia oricărei lucrări duhovnicești, fără de care nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu: „Smeritu-m-am - şi m-am mântuit!” (Sfântul Isaac Sirul). Înșelarea produsă din mândrie pe mulți i-a condus la excese grozave și la eșecuri dezastruoase. Căci unii au împins postul, de pildă, până la limita sinuciderii prin înfometare, uitând că Dumnezeu este iubire și bunătate. Alții au întins practica rugăciunii, încordându-și sufletul precum un arc până la punctul de rupere, adică până la nebunie, uitând că fanatismul, pietismul și bigotismul nu au nimic de a face cu sfințenia. Sunt unii care spun: „M-am rugat... până la deznădejde!”. O astfel de formulare arată limpede că diavolul te-a împins într-o direcție greșită. Rugăciunea care nu aduce cu ea acea așezare sufletească în duhul păcii și al bucuriei, nu e un dar făcut lui Dumnezeu, ci diavolului. O minte sănătoasă nu poate cugeta că Dumnezeul păcii și al iubirii de oameni caută să te secătuiască de vlagă printr-un efort exagerat în săvârșirea unei rugăciuni „cantitative”, pentru ca apoi să te lepede la mâna diavolului, care să-și bată joc de tine - ca răsplată pentru efortul depus! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In 6,37), căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez 33,11).

Viața din rugăciune este, de fapt, hrana pentru suflet. Sufletul este flămând și însetat, iar el se hrănește și se adapă din cuvintele rugăciunii rostite cu credință, din proprie voință „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,30) - adică, cu toată ființa, iar nu ca o normă canonică de obligativitate. Smerenia așterne, de fapt, cale pocăinței. Și, de aceea, în viața de zi cu zi, începutul sfințeniei este fuga de păcat, de căile lui și de urzelile lui – adică, oprirea făptuirii păcatului: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Ies 20, 13-16). Dar nu e deloc  suficient să te debarasezi de ele, aceasta nu însemnă că gata, te-ai sfințit deja: „acestea toate le-am păzit din tinereţile mele” (Mc 10,20). Trebuie, însă, să le îmbraci în har și fapte bune, în lucrare lăuntrică, să urci de la sfințirea trupului spre desăvârșirea sufletului: „Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor - şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!” (Mc 10,21). Desăvârșirea implică o etapă și mai înaltă. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că de la ieșirea din păcat (prin făptuirea morală) te curățești doar, nu te și sfințești. Sunt mulți cei care se îmbată ușor într-o euforie individuală a imaginației, considerând că (dacă nu mai fac lucruri rele, ci numai lucruri bune) – gata, L-au și convins pe Dumnezeu! Uită, însă, unii ca aceștia cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri!” (Mt 7,21); căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui departe de Mine este!” (Mt 15,8). Acestea nu sunt decât simple păreri (sau „fumuri”) ale îngâmfării sinelui din noi, cei care așteptăm și pretindem lauda celor din jur, precum tânjesc actorii după aplauzele publicului. Jenant este și faptul că, deși ne știm preabine propriile slăbiciuni și neputințe, totuși falsăm, prefăcându-ne prin toate mijlocele posibile, ca să ne arătăm a fi ceea ce, de fapt, nu suntem. O sintagmă din lumea călugărească numește această atitudine „smerenie gheboasă”, adică mincinoasă. Căci atunci când se găseşte vreunul să-și dea în petic cu neseriozitatea și ipocrizia lui, bătrânii înțelepți - ca unii care constată îngâmfarea, aroganța și înfumurarea aceluia - suspină unii către alții: „Sărmanul, are smerenie gheboasă!”; are, adică, mai multă decât îi trebuie.

La acestea se adaugă și isprăvile imaginare, presupus mărețe, făcute ca din „descoperire” divină, sau chiar din „arătări” îngerești. Iar, mai nou, în epoca modernă a „profetismului” contemporan, din ce în ce mai mulți creștini cad pradă tentației de a căuta pretutindeni „prooroci” și „înainte-văzători”, din aceia care anunță tot felul de „profeții” apocaliptice, mânate ca și cu biciul de la spate, doar-doar s-or împlini, şi astfel s-ar adeveri „proorocia”. Culmea e că, uneori, chiar Sfintele Scripturi sunt citate și invocate ca argument incontestabil al celor susținute! Aceasta, în ciuda faptului că tot în Scripturi citim: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1,7). Declararea și etichetarea ca „sfințenie” a tot felul de practici și învățături și cugete pământești e semnul neîndoielnic al slabei credințe. Avem mărturia cea mai clară în Sfânta Evanghelie: „noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”(In 9,31). „Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd!”(In 9,25). Iată ce înseamnă minunea sfințeniei - un fapt concret ce trece peste hotarele firii. Un lucru care nu poate fi împlinit de către un simplu om, doar cu puterile lui firești: „toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut!” (Mc 2,12). Precum și în cazul femeii cu scurgere de sânge, despre care Sfântul Apostol și Evanghelist Luca mărturisește că „cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată” (Lc 8,43), dar când „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui Iisus - îndată s-a oprit curgerea sângelui ei!” (Lc 8,44).

Minunile nu sunt programate dinainte. Sfinții nu sunt actori. Ei nu varsă miruri și nici nu revarsă minuni doar la evenimente sociale importante. Ei nu au nevoie de nici o baie de mulțime. Sfinți sunt încă din timpul vieții lor, în intimitatea comportamentului lor, în fiecare clipă a vieții de zi cu zi, precum în ceasul morții - și după aceea. Nu-l poţi detașa pe sfânt de sfințenie, lasând trupul de o parte și dând sufletul de cealaltă parte. Alcătuirea omului din trup și suflet laolaltă este absolut necesară pentru realizarea chipului și asemănării cu Dumnezeu, așa precum a fost omul creat dintru început: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!” (Fac 1,26). Oare Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, „Adam Cel de pe urmă, cu duh dătător-de-viaţă” (1Cor 15,45), a făcut minuni numai în timpul vieții Sale pământești? Sau, oare, numai după moartea și învierea Sa? Oare nu minune a fost - și lucrare a sfințeniei dumnezeiești - întreaga Sa viață pământească, încă din clipa întrupării „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” (Simbolul Credinței), - „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc 1,35) - , și până la Înălțarea cu Trupul la Cer și șederea de-a dreapta Tatălui? Atunci când Duhul Cel Preasfânt S-a pogorât în chip de „limbi ca de foc” (FA 2,3) peste Sfinții Apostoli, El i-a încredințat de sfințenia deplină a cuvintelor lui Iisus: „M-am coborât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In 6,38). Şi „sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins  cărţile ce s-ar fi scris!” (In 21,25). Dar discreția, smerenia şi modestia Mântuitorului nostru au fost fără de margini: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte pe Cruce!” (Filipeni 2,8).

Şi „Patericul Egiptean” consemnează nenumărate pilde de sfințenie. Atunci când Avva Visarion a binecuvântat un coș cu fructe - a și ieșit demonul din copilul cel îndrăcit; dar bătrânul n-a dat nici o importanță faptului, ci doar a exclamat: „A, aici te ascunseseși!”. Altădată, Avva Pimen a binecuvântat (din ascultare față de frați) strana în care fusese așezat un alt tânăr chinuit de diavol; şi de îndată ce bătrânul s-a închinat cu semnul Cinstitei Cruci, demonul a și fugit, ars de puterea trăirii bătrânului smerit. Iar când Avva Pamvo  nu a făcut nimic altceva decât să rostească două cuvinte: „Ieși afară!”, duhul cel rău (care chinuia un alt biet om bolnav) a și ieșit din acesta – fără ca măcar să fi apucat să priceapă dacă i se adresase lui, ori omului care ședea în strana părintelui... Câtă diferență între binele smerit și tăcut de demult, care nu făcea zgomot vreodată, și sindromul  modern al „smereniei emancipate” a „sfinților” contemporani, gata să săvârșească torente de „minuni” în văzul lumii, precum țâșnește apa din fântânile arteziene!  Câți „înainte-văzători” nu-și dau cu părerea despre lucruri care, de fapt, nu au nici o treabă cu cele sfinte ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui! Câți „sfinți” nu încurcă (prin „sfintele” lor „proorociri”) rezolvarea cea mai simplă și firească a problemelor atâtor oameni necăjiți și dezorientați! Nu degeaba se căina Psalmistul: „Vremea este să lucreze Domnul - căci oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); şi iarăşi: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!” (Ps 81,5). Dacă sfințenia este taină a inimii și se lucrează doar în Sfântul Duh al Celui Preaînalt, cum ar putea, oare, să o exprime în cuvinte inspirate și adevărate cineva care nu trăiește taina, care nu și-o asumă prin proprie experiență?!... Ori, contemplarea duhovnicească (sau odihna-în-Dumnezeu, precum se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Filocalie”), este agonisită (după cuvântul Sfântului Isaac Sirul) doar de unul din zece mii care se silesc, - sau poate chiar doar de unul singur din generație în generație! Și atunci, ce vom face noi, oare, cu toată inflația aceasta de „sfinți” și „înainte-văzători” dintr-o societate care nu mai caută și nu mai dorește rugători autentici și slujitori ai Adevărului – oameni simpli și obișnuiți? În căutarea sfințeniei mulți s-au rătăcit, ajungând pe căi greșite, prin case de adunări sectare sau prin spitale de nebuni, alienați mintal, lepădați de Dumnezeu, atei și hulitori de cele sfinte... Aceștia sunt roadele „sfinților” fără sfințenie! „Nu este pom bun care să facă roade rele, şi nici pom rău care să facă roade bune!”(Lc 6,43); dar „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt 18,7), - precum Iisus Hristos Însuși Îi mustra pe fariseii de la templul din Ierusalim: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic – şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - îndoit decât voi!” (Mt 23,15)... şi, de aceea, de două ori „vai!” celui ce s-a smintit!

Repeziciunea cu care se produc evenimentele din vâltoarea acestui veac  apostat și secularizat împinge mintea unora la tot felul de lucruri necugetate. Se confecționează tot felul de artificii „minunate” şi „uimitoare” pe seama unora și a altora, sub pretextul desăvârșirii acestora, nesocotind faptul că, atunci când este cazul, Dumnezeu nu rămâne dator celor care L-au iubit și L-au slujit cu credință! Pe Sfântul  Amfilohie îngerii din Cer l-au ales episcop al cetății Iconium, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu. Sfântului Ierarh Spiridon tot sfinții îngeri i-au răspuns în timpul Sfintei Liturghii, atunci când biserica în care slujea era goală de oameni. Pe Sfântul Marcu din Muntele Fracesc tot îngerii din Cer l-au hrănit în pustie ani îndelungați, cu binecuvântare divină. Pe Avva Pimen cel-plin-de-dureri  (cel pomenit în „Sinaxarul” lunii august) tot îngerii cei sfinți l-au tuns în monahism, fiind vas ales al Duhului Sfânt. Dar noi, cei de azi, alcătuim Imne-acatist  și Slujbe de priveghere unora care sunt, încă, în pridvorul Raiului, aștepând mântuirea... Oare al nostru lucru este a „face” sfinți, a-i numi, a-i contabiliza, a alcătui lista celor care merită și lista celor care nu merită?! Sfinții sunt sfinți din clipa în care au simțit chemarea Duhului Dumnezeiesc dintru înaltul Cerului,  cântecul veșniciei, isonul revelației,  vibrația divină a harului Atotțiitorului Care S-a sălășluit tainic în inimile lor. Nu degeaba curgerea vremii – adică răstimpul dintre chemarea iubitoare a Făcătorului și răspunsul făpturii la această chemare (precum scria Părintele Dumitru Stăniloae) – ne arată că semnele minunate (oricât ar întârzia) nu uită să sosească. Așa cum prin vedenie minunată, de pildă, s-a descoperit trupul Sfintei Parascheva, ascuns în nisip, la malul mării. Și tot așa precum apa Lomului a destăinuit dintre stânci, după sute de ani, trupul Sfântului Dimitrie Basarabov. Și să nu uităm nici de Sfinții Grigorie Decapolitul, Ioan cel Nou de la Suceava sau Filofteea de la Argeș, care sunt mărturii vii că „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Ps 67,36). Iar cea dintâi zi de Duminică de după Rusalii, închinată pomenirii tuturor Sfinților (precum și Duminica următoare ei, închinată pomenirii tuturor Sfinților neamului românesc), cuprind în lumina harului lor sinaxare nescrise de mână omenească, în care se bucură și bunici și bunicuțe, și tați și mame, și fii și fiice, și eroi și luptători, și mulțime de oameni simpli, de care lumea nici n-a știut măcar, dar pe care Dumnezeu i-a avut în a Sa grijă pe răbojul vremii, și îi are și în nemăsurata Sa milă cea din veșnicie. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?! Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps 76,13). „Unge capul tău şi faţa ta o spală!” (Mt 6,17) - ne îndeamnă Scripturile Sfinte, pentru ca astfel să înțelegem că nenumărați sunt sfinții - „fiecare în rândul cetei sale” (1Cor 15,23); căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1Cor 15,41), iar ei, „sfinţii - vor judeca lumea!” (1Cor 6,2).

De aceea, gestul nostru de evlavie și de respect față de ei nu ar trebui să fie, neapărat, fuga după moaștele lor – ci, mai degrabă, după faptele lor: „Priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa - şi urmaţi-le credinţa!” (Evr 13,7). Degeaba săruți zeci de moaște dacă nu-ţi schimbi viețuirea, dacă nu devii om serios, moral și vrednic. Sunt sfinți al căror trup nu-l știe nimeni - dar asta nu însemnă că Dumnezeu nu-i ascultă sau că nu-i iubește. Sunt sfinți despre care sinaxarele ne spun că trupurile le-au fost arse ori mâncate de fiare sălbatice – oare ei nu pot face minuni?! Sunt sfinți cărora noi nu le-am văzut trupul niciodată – oare aceasta înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm lor, sau să-i cinstim?! De unde și de când hotărâm noi cine sunt sfinții mari și care sunt cei mici, care sunt importanți, care sunt mai puțin importanți și care sunt neimportanți?!... Iar după ce am terminat cu aceștia, „facem” alții – noi-nouţi! Oare cine face Sfinţi – noi, oamenii păcătoși, sau Duhul Sfânt al Celui Preaînalt, pentru ca „la plinirea vremii” (Gal 4,4), Biserica să îi recunoască și să îi cinstească?...

Haideți, mai bine, să ne adunăm cugetele din împrăștiere, să ne revizuim trăirea, și – dacă dorim să dăruim un sfânt nou Bisericii, atunci fiecare dintre noi trebuie să înceapă de la sine însuși. Mai întâi cu rugăciunea - pe care să o sporim, pentru ca să ne curățească și să ne sfințească inimile din care o înălțăm spre Cer: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps 140,2). Apoi, cu postirea și cu privegherea – căci nimeni nu ne restricționează cu nimic strădania de a ne izbăvi de porniri pătimașe și de pofte păcătoase, precum și Psalmistul arată: „Genunchii mei au slăbit de post, iar trupul meu s-a istovit de lipsa untului-de-lemn!” (Ps 108,23), și precum Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41); şi tot aşa, şi Apostolul: „Fiţi treji, privegheaţi, - potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (1Pt 5,8). Aşadar, putem fi curățiți și desăvârșiți prin harul Celui Sfânt. Nu știm dacă simplul contact exterior cu sfințenia altcuiva ne asigură mântuirea. Ateul forțat să stea la biserică nu devine nicidecum sfânt aureolat! Precum nici sfântul însuși, chiar și încuiat în crâșmă de ar fi, nu devine păcătos... „Omul sfințește locul!” - ne învață înțelepciunea populară, iar Apostolul ne încredințează: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii - nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10).

Sfințenia nu este etichetă convențională, nu este brand publicitar, nu e reclamă comercială și nici titlu onorific, funcție privilegiată sau distincție de onoare. Sfințenia este o stare de a fi, dobândită din credință, prin harul Duhului Sfânt, și împodobită cu fapte bune - prin osteneală, muncă, smerenie, străduință, perseverență și jertfelnicie. Ea se câștigă începând din prima clipă de pocăință până în clipa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Pocăința nu e un torent fragmentat în cascade, ci este o stare de trezvie neîncetată: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps 50,54). Ea implică atât o vedere necontenită a propriilor păcate, cât și o vedere limpede a milostivirii lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt 9,13). Iar trezvia este o continuă iluminare prin harul focului vâlvâietor al Duhului lui Dumnezeu. Nu există trezvie autentică fără o atenție neslăbită. Nu există sfințenie fără a fi treaz și întru totul conștient de cursele satanicești: „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „Fiţi tari!” (1Cor 15,58), „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41). Așa ne învață „Patericul”, așa ne dau pildă și „Viețile Sfinților”. Atunci cînd Sfântul Sisoe cel Mare se pregătea să plece din această lume, demonii îi strigau: „Hai, că deja ești sfânt - nu te mai ruga atâta!...”. Dar el le-a răspuns: „Încă mai am nevoie de o clipă, ca să pot pune început bun de pocăință! Doar când sufletul meu va fi în brațele lui Dumnezeu – abia atunci voi ști că am scăpat de cursele voastre!”.

Prin urmare, starea profundă de smerenie autentică și de umilință mântuitoare nu se poate asocia nicidecum cu trufașa și neghioaba părere-de-sine, a sfințeniei „încă din viață”. De fapt, ne credem altceva decât ceea ce suntem în realitate. Nu e nimic mai înșelător și mai pierzător pentru suflet decât să te crezi sfânt tu pe tine însuți, să cugeți despre tine că ai avea putere de mai-înainte-vedere sau de mai-înainte-vestire. În acest caz, nu ai decât duhuri rele, draci pitonicești, demoni înșelători. Nu e cădere mai jalnică și mai întunecată decât aceea de a nu-ți da seama de propriile tale neputințe, de propria ta nimicnicie: „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps 142,2), „Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ” (Iov 14, 4-5), „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi!” (1In 1,8) „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi!” (1In 1,10); „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt 23,24), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!” (Mt 23,27), iar „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15,14). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc 4,23); „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13,3). „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt 25,41)

Aşadar, „prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc Numele Lui!” (Evr 13,15). „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos!” (Ef 2,19-20).

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

Ordinea lăuntrică în lucrarea mântuirii

„În Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov)

„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii!” (I Cor. 14,33)

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21,33)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni - foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa –

acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea - iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18)

„Nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri,

care aduc mai degrabă certuri!” (I Tim. 1,4)

„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile!” (Zah. 13,7)

O vorbă din bătrâni spune că: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Aceasta întrucât orice lege este dată ca reper pentru îndreptarea oricărui tip de comportament – fie social, fie moral, fie profesional. Practic nu există comunitate umană care (de-a lungul istoriei sale) să nu se fi călăuzit după o lege – scrisă sau nescrisă. Dovadă stă formularea de-a lungul vremii a acestui principiu juridic fundamental: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Atunci când a fost ispitit de unul dintre învăţătorii-de-Lege ai poporului israelit, Mântuitorul l-a întrebat: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Lc. 10,26). Şi nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îi adresa celui mai apropiat ucenic şi fiu duhovnicesc al său acest îndemn: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13).

Cunoscând preabine slăbiciunea care caracterizează firea omenească în faţa ispitelor de tot felul, Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!” (Mt. 26,41). Aceasta deoarece (de la căderea lui Adam în păcatul neascultării de Dumnezeu) firea omului a devenit un adevărat câmp de luptă duhovnicească între bine şi rău, fiind pururea frământată de pornirile păcătoase ale poftelor pătimaşe, care îi chinuie conştiinţa şi îi tulbură mereu cugetarea prin ispitele imaginaţiei şi prin momelile gândurilor viclene – „păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1); căci „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps. 50,4). Armă de nădejde în acest „război nevăzut” (precum l-a numit Sfântul Nicodim Aghioritul), Sfântul Prooroc David ne încredinţează că este sfânta rugăciune: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta!” (Ps. 142,1). Pe de altă parte, deplin avizat cu privire la toate vicleşugurile şi meşteşugurile pierzătoare ale diavolului (întinse ca nişte capcane în calea creştinilor), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la cuvenita pregătire şi înarmare: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii; încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului - care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii!” (Efes. 6,14-18), atrăgând atenţia asupra faptului că atunci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). 

Nimeni nu poate contesta că toţi purtăm în adâncul sufletului o adevărată nostalgie duhovnicească, un dor arzător după Raiul pierdut, dor prezent în noi ca moştenire strămoşească, de la Adam cel întâi-zidit şi cel dintâi căzut (şi cuprins de căinţă amară că a pierdut prin neascultare belşugul darurilor dumnezeieşti primite de la Ziditorul său, din pricina despărţirii şi depărtării de Acesta prin lucrarea diavolului asupra Evei, femeia sa): pe Adam „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Fac. 3,23). În această perspectivă putem vorbi, prin urmare, de necesitatea unei rânduieli lăuntrice (înţeleasă ca şi adevărată cunoaştere-de-sine unită cu o deplină stăpânire-de-sine în ceea ce priveşte propria gândire şi imaginaţie, dar şi cu o desăvârşită smerire – posibilă doar printr-o totală lepădare-de-sine şi prin închinarea propriei persoane, cu toate calităţile şi capacităţile ei, slujirii Dumnezeului Cel Viu al Adevărului): „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In. 14,21). Modelul absolut al acestei slujiri îl reprezintă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului, chipul deplin al restaurării integrale a firii omeneşti (unite în Persoana Lui cu firea dumnezeiască şi îndumnezeite prin comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia dintre ele): „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30).

Căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării de Dumnezeu şi în starea de nemulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Acesta a produs în creaţie o anumită dezordine, manifestată atât ca răzvrătire a unora împotriva altora, cât şi ca răvăşire a lucrurilor. Desigur, omul a fost cel dintâi care a trebuit să suporte consecinţele păcatului său, văzându-se izgonit din Rai şi ajungând locuitor al iadului, rob diavolului şi morţii. Situaţia s-a schimbat total şi definitiv prin răscumpărarea pe care Hristos a realizat-o prin moartea Sa jertfelnică pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi, biruindu-l pe diavol şi golind iadul cel cumplit de sufletele înlănţuite acolo. De aceea scrie Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14). Şi de aceea adevăratul bine în viaţa omului este cel pe care îl aduce roada lucrării Duhului Sfânt în lume: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5,22-23). Căci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal 3,27). Şi astfel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2,20).

Însă pentru ca lucrul acesta să se realizeze în practica vieţii cotidiene, pentru ca să ajungem să simţim că Hristos trăieşte în noi (şi să mărturisim şi celorlalţi aceasta prin propriile noastre fapte) este nevoie de asumarea modului patristic de vieţuire în lume – anume cel mistic şi ascetic. Până şi anticii ştiau că la Cer se ajunge prin multă osteneală: „Per aspera ad astra!”. Căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6,9) iar „în Cetatea cea Sfântă nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna!” (Apoc. 21,27); căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi doar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12). Din nefericire, însă, pentru unii dintre noi (din ce în ce mai numeroşi, parcă) idealul scripturistic - „o turmă şi un păstor” (In. 10,16) trimite mai degrabă la spiritul de bâlci decât la cel pastoral. Aceasta deoarece împlinirea dreptăţii dumnezeieşti de către oameni a ajuns să semene cu un târg în care fiecare negociază ceea ce îl interesează pe el. Conştiinţa fiecăruia dintre noi reprezintă un adevărat criteriu de judecată, căci în funcţie de starea ei (fie de trezvie, fie de amorţire), oamenii ajung să se împartă în simţitori şi nepăsători, în cunoscători şi ignoranţi, tocmai pentru că sunt destui cei care nesocotesc cuvintele Sfinţilor Prooroci din veac: „blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ier. 48,10), căci „fericit este bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului şi care n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase!” (Ps. 39,6). Ca dovadă că pe cei lipsiţi de orice normă de comportare în viaţă, în lume şi în societate, tot David, Regele lui Israel, îi vesteşte: „cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici!” (Ps. 17,29). Şi iarăşi, nu puţini sunt cei care au înjosit cuprinsul şi înţelesul Legii Dumnezeieşti la nivelul de simplu obicei formalist, ca o rămăşiţă din vremuri demult apuse, lipsită de viaţă şi de sens: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie!” (Mt. 23,25). Şi numeroşi sunt şi cei care fac Lege de căpătâi din ceea ce nu reprezintă decât anumite tradiţii populare locale, având cel mult un rol decorativ şi estetic în conştiinţa comunităţii care le-a păstrat. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le adresează cuvinte foarte dure: „Vai vouă, călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23,24).

Prin urmare, pentru a întemeia cu dreptate o anumită rânduială (sau ordine exterioară), în cele din afară, este nevoie de o anumită rânduială lăuntrică (sau ordine interioară) profundă. Aprinderea candelei, tămâierea icoanelor, sfinţirea casei, rugăciunile dimineţii şi ale serii, bună-cuviinţa purtării, decenţa limbajului, frumuseţea şi dulceaţa grăirii, blândeţea vorbirii, calmul, răbdarea în ispite, suportarea necazurilor – sunt tot atâtea semne ale evlaviei şi trăirii dreptmăritoare autentice. Un semn propriu legăturii vii cu Dumnezeu în viaţa noastră este delicateţea sufletească, posibilă doar prin dobândirea sfinţeniei. O sfinţenie asumată, nu afişată; o sfinţenie necunoscută şi netrâmbiţată altora. Fuga de reclamă în lucrarea duhovnicească este, de fapt, „cheia succesului” omului în întâlnirea lui cu Dumnezeu. Cu cât eşti mai discret, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu - iar Dumnezeu este mai aproape de tine. Căci „ Duhul suflă unde voieşte” (In. 3,8). Când părerea-de-sine (zămislită din iubirea-de-sine) fumegă cu izul miasmei de mândrie (încât ajungi să te crezi pe o treaptă superioară celorlalţi) deja eşti în primejdie. Căci într-o asemenea stare începi să fii bântuit de duhurile rele ale patimilor necurate, şi să fii asaltat de o mulţime de gânduri negre şi urâte, din pricina înşelării pe care o provoacă trufia înălţării minţii - încât ajungi „cu totul sălaş diavolului” (precum scria Sfântul Simeon Metafrastul). Şi de aceea se ruga David, Regele-Profet: „Să nu vină peste mine picior de mândrie!” (Ps. 35,11). Iar Mântuitorul ne avertizează: „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,20), pentru că „cel ce va face şi va învăţa, acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,19). Aşa încât „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28). Omul iubitor-de-Dumnezeu fuge de grăirea-de-rău, de învinovăţirea altora, de clevetire şi de vorba cea deşartă. El caută să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Podoabele vieţii lui sunt fapta bună, postul şi rugăciunea, urmând întru totul cuvântului Psalmistului: „precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi!” (Ps. 122, 2).

Buna-creştere şi educaţia duhovnicească primite acasă, în anii copilăriei şi ai formării personalităţii, se regăsesc ulterior în comportamentul din Biserică al credinciosului matur. A rezuma jertfa spirituală la prescura însoţită de lumânarea şi bănuţul pe care le aduci la Sfântul Altar ca să le înmânezi preotului, nu este decât o schematizare absurdă a vieţuirii duhovniceşti, menită cel mult să adoarmă conştiinţa cu falsa impresie a îndeplinirii datoriei faţă de cele sfinte. Participarea la rugăciunea Bisericii este de fapt ardere a inimii, o luptă susţinută pentru cunoaşterea lui Hristos Cel Înviat, o recunoaştere a Lui „la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35), un permanent Emaus, întocmai aşa cum ne prezintă Dumnezeiasca Evanghelie: „doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Lc. 24,13). Nu ni se spune cu precizie dacă la jumătatea sau la sfertul distanţei respective S-a apropiat de ucenicii Săi Iisus Cel Înviat, sub chipul unui simplu străin care începe a le vorbi din Sfintele Scripturi: „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24,27). Acelaşi lucru se întâmplă şi la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii prin slujirea clericilor şi a poporului: se cântă şi se citeşte din Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, care ne vorbesc nouă despre Hristos. Dar, oare, cum abordăm noi această lucrare? Cu trezvia în minte, cu focul dorului de Hristos în inimă – sau cu nepăsare, cu neatenţie şi cu tot felul de alte preocupări străine de cultul divin public?! Oare nu ne îndeamnă Biserica: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”?! 

Prin urmare, dacă te-ai pornit la biserică, atunci vino din timp, pregătit sufleteşte din toate punctele de vedere. Cu mărturisirea păcatelor scrisă, dacă te duci pentru Sfânta Spovedanie. Cu pomelnicul scris, dacă mergi pentru Sfânta Liturghie, având prescură şi lumânare. Odată ajuns, intri smerit şi liniştit, în pace şi fără zgomot. Dacă nu a început Sfânta Liturghie, ci se săvârşeşte încă Slujba Utreniei, a Ceasurilor sau a Acatistului, te închini discret şi cu evlavie la sfintele icoane, de la cele din spate până la cele din faţă. Apoi îţi cauţi loc în biserică – în partea dreaptă dacă eşti bărbat, sau în partea stângă dacă eşti femeie – şi aştepţi liniştit începerea slujirii Sfintei Liturghii. În sfântul locaş nu ai nici tabieturi, nici mofturi, nici loc individual, nici strană proprie. Dacă există vreuna liberă, te aşezi; dacă nu, te resemnezi. Pomeneşti în sinea ta numele celor vii şi ale celor adormiţi din familie, precum şi numele tuturor celor pentru care Îl rogi pe Dumnezeu. Şi apoi - fie şopteşti în taină sfinte rugăciuni (precum rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea „Împărate Ceresc”), fie asculţi cu atenţie cele ce se citesc la strană şi se cântă de către cor, pentru ca să încălzeşti inima spre rugăciune. Starea de spirit („de duh”) în biserică trebuie să fie una de trăire şi de simţire duhovnicească: „Cât sunt de dulci cuvintele Tale limbii mele, în gura mea - mai mult decât mierea!” (Ps. 118,103); „în Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov). În această stare vei fi învrednicit la sfârşitul Sfintei Liturghii de mângâierea harului prin împărtăşirea din Dumnezeieştile, Sfintele, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele, de-viaţă-făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”: Iisus „a fost cunoscut de ei la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35) încât se minunau Apostolii de cele întâmplate: „Petru, sculându-se, a alergat la mormânt; şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure, zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase!” (Lc. 24,12); „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32).

În loc de acestea, însă, atunci când, vorbind cu cineva abia întors de la sfânta slujbă (de altfel, foarte încântat de frumuseţea ei!) îl întrebi despre ce s-a propovăduit în pericopa apostolică sau evanghelică ori în predica rostită de către preot, de cele mai multe ori auzi răspunsul: „A, nu ştiu! Nu ţin minte! N-am fost atent! Dar aşa de frumos a fost!...”. Un astfel de răspuns nu-l arată, însă, şi ca pe un adânc trăitor pe creştinul cu adevărat părtaş la cântarea Bisericii de slăvire a minunilor pe care Dumnezeu le face pururea cu noi oamenii : „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi!”, ci mai degrabă ca pe un dezordonat lăuntric, risipit în cele pământeşti. Acesta este şi motivul pentru care unii creştini pleacă „nefolosiţi” de la biserică; au ieşit de la slujbă goi de înţelesuri duhovniceşti nu neapărat pentru că ar fi intrat goi de iubirea pentru Dumnezeu, ci mai degrabă din pricina nepăsării. Prezenţa la Sfânta Liturghie nu e nici cauză şi nici efect: câtă vreme lipseşte trezvia – şi ochii sufletului sunt legaţi ca să nu vadă taina prefacerii Cinstitelor Daruri, Euharistia cea veşnică a mântuirii noastre. Şi de aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „ Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar!” (I Cor. 11,28), pentru că de cele mai multe ori „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Motivul pentru care ni se pare uneori că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile şi nu caută din înaltul Cerului spre noi, este de fapt, propriul nostru comportament necorespunzător şi necuviincios faţă de lăcaşul de rugăciune, adică faţă de Casa lui Dumnezeu. A rămas scris acest cuvânt (plin de amărăciune) pe care l-a rostit Hristos în Templul de la Ierusalim: „Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi, însă, aţi făcut din ea… peşteră de tâlhari!” (Mc. 11,17) – cu referire tocmai la sacrilegiile faţă de Legea lui Dumnezeu săvârşite de poporul lui Dumnezeu în chiar Casa lui Dumnezeu: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui!” (Ieş. 20,7). Altfel spus: când te rogi, roagă-te, nu doar mima rugăciunea! Nu te preface că eşti credincios şi nu fi făţarnic! „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place (prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare) să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6,5). Adevărata rugăciune o găsim descrisă în psalmii marelui David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps. 140,2), „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps. 4,1). Este nevoie deci de un strop de smerenie, de un strop de voinţă, de un strop de înţelepciune, de un strop de bunătate, de un strop de lumină în inimă – stropi care să se adune întocmai ca o ploaie peste sufletul celui ce se înfăţişează Domnului spre a-I aduce jertfă curată duhovnicească prin slujire cuvântătoare „din buze fără de viclenie” (Ps. 16,1): „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). 

Lucrarea credinţei dreptmăritoare nu e nici pe departe o lucrare a cantităţii, ci mai degrabă o lucrare a calităţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „în Biserică vreau mai degrabă să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (ca să învăţ şi pe alţii), decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14,19). Şi de aceea, dacă ai îmbrăţişat Ortodoxia, atunci trebuie să devii „fiu al păcii” (Lc. 10,6), căci Hristos este „pacea noastră” (Efes. 2,14) şi „Lumina lumii” (In. 8,12). Iar „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” (Sfântul Grigorie Dialogul). Aici este dilema multora dintre cei care nu mai fac deosebirea dintre greşeala săvârşită fără voie şi din neştiinţă, şi păcatul săvârşit cu voie şi cu ştiinţă. Până şi cei de dinainte de venirea lui Hristos recunoşteau: „Errare humanum est; perseverare diabolicum!” („A greşi e ceva omenesc; dar a persevera în greşeală e ceva demonic!”). În schimb, mulţi din cei de azi confundă încă binele cu răul; dar „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!” (II Cor. 6,14). Cum poţi fi fiu al Luminii – dar să petreci în întuneric?! Cum să fii tu al Luminii – iar faptele tale ale întunericului?! De aceea Hristos va spune multora: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12), chiar dacă ei Îl vor întreba: „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!” (Mt. 7,22); pentru că „nu oricine Îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7,21). Credinţa creştină nu propovăduieşte un „Dumnezeu” al dezordinii, iar faptele creştinilor trebuie să poarte pecetea desăvârşirii: „Fiţi treji!” (Pt.5,8), „fiţi tari!” (I Cor. 15,58), „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor astfel încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt. 5,16). Ar fi o nebunie să cugetăm că din pricina progresului tehnico-ştiinţific, cultural şi intelectual al societăţii moderne şi contemporane, Dumnezeu va schimba Legea după care va judeca popoarele cărora El Însuşi le-a dat viaţă. Sau să socotim că lumea îşi va impune ea propria ei „lege” în faţa Celui Preaînalt. Adesea ni se spune că „glasul poporului e glasul lui Dumnezeu” („vox populi, vox Dei!”). Vorba aceasta, însă, se adevereşte numai atunci când poporul glăsuieşte în stare de pocăinţă pentru păcatele sale – precum a grăit poporul din cetatea cea mare a Ninivei la auzul propovăduirii proorocului Iona, care le vestea pedeapsa de la Dumnezeu pentru mulţimea fărădelegilor lor. Altfel, cu noi se va adeveri doar cuvântul proorocului Isaia: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele … dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu e decât o rânduială omenească, învăţată de la oameni!” (Is. 29,13).

„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126). „Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11,8). „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 61,9), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3). „Vine vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce închinare lui Dumnezeu!” (In. 16,2). „Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8). „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, - şi Fiul Omului Se va ruşina de el atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38)
(Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)