„Cu
oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL,
4)
„Nu se
vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul
drepţilor.” (Ps. I, 5)
„Că ştie
Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Ps. I, 6)
„Zis-a
cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. LII, 1)
„Şi
omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de
minte
şi s-a
asemănat lor.” (XLVIII)
Cercetând
cu atenţie Sfintele Evanghelii care ne povestesc despre faptele
săvârşite de Hristos Mântuitorul lumii, vom întâlni aproape la tot pasul
relatări cu privire la nenumăraţi oameni aflaţi sub tirania demonilor: „au adus
la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul.” (Mt. VIII, 16);
„era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare.” (Mc. I, 23);
„L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat.” (Mc. V, 2);
„Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.” (Mc. IX,
17); „a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc:
ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Mc. IX, 25); „era o femeie care
avea de optsprezece ani un duh de neputinţă.” (Lc. XIII,11)
Uneori,
starea de demonizare nu se manifestă neapărat prin chinurile la care este supus
de obicei cel îndrăcit, ci prin fapte potrivnice cuvântului Evangheliei – având
ca pildă reprezentativă în acest sens comportamentul lui Iuda Iscarioteanul
(cel care, ucenic al lui Iisus fiind, va sfârşi în chip viclean prin
spânzurare).
Fără să
ne propunem aici o analiză etimologică a noţiunii înseşi de „demonizare”, vom
reţine doar faptul că există mai multe feluri de îndrăcire sau de posedare
demonică, nu toate însă prezentând simptome exterioare vădite din care să
rezulte limpede gradul de afectare sufletească. Putem spune însă că unii din
cei ce pătimesc astfel pot fi uşor tămăduiţi prin urmarea itinerariului
spiritual al Sfintelor Taine ale Bisericii (începând de la Botez şi Mărturisire
şi ajungând până la Euharistie şi Maslu), adică prin lucrarea pocăinţei prin post
şi rugăciune – inclusiv prin „Rugăciunile de dezlegare” săvârşite de slujitorii
Sfintelor Altare: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi
să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav iar Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut
păcate, se vor ierta lui!” (Iac. V, 14-15)
Pe de
altă parte, însă, există şi se manifestă ca atare şi o formă de demonizare mult
mai profundă care ţinteşte asupra persoanei umane prin trei căi de atac
principale: prin minte (întrucât luminătorul sufletului este mintea – ai mintea
murdară? atunci şi sufletul tău va fi murdar !); prin inimă (acolo unde se dă
atacul cel mai puternic, pentru a-l împinge pe om la răutăţi şi fărădelegi -
„omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul
rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele” - Lc. VI, 45); şi
prin trup – care este casa sufletului, adică a omului lăuntric: „trupul vostru
este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) În acest punct, ajungem
inevitabil la vorbele Sfântului Apostol Pavel: „iar într-o casă mare nu sunt
numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre
cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. II, 20) Păcatele mari, grosolane,
aduc asupra omului cele şapte duhuri ale răutăţii sau patimile de căpetenie,
precum stă scris: „El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte
demoni.” (Mc. XVI, 9): mândria, mânia, lăcomia, lenea, întristarea,
desfrânarea şi iubirea de arginţi. Altfel spus, prin faptele cele rele trupeşti
facem din mădularele noastre mădularele satanei. Iar de aici rezultă şi
interminabila listă a tuturor păcatelor săvârşite prin intermediul celor cinci
simţuri - cu văzul, cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi cu pipăitul: „Cine va fi
curat de murdărie? Nici măcar unul. Chiar dacă ar fi numai de-o zi viaţa lui pe
pământ.” (Iov. XIV, 4-5); „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi
înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. I, 8)
Pentru a
cerceta mai adânc aceste lucruri, vom semnala faptul că cel dintâi semn de
demonizare în lumea contemporană stă tocmai în împietrirea inimii prin
adormirea conştiinţei. Odată ce omul nu mai este receptiv la cei din jurul său,
la suferinţa lor, la nevoile lor – apare primul zid între Dumnezeu şi om: „Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt. XXII, 39) Când
citim în Sfânta Evanghelie ne dăm foarte bine seama cum lipsa de compasiune
faţă de semeni şi faţă de suferinţa lor ne desparte de Dumnezeu: „Întrucât nu aţi
făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. XXV,
45) şi de aceea: „nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12) O astfel
de situaţie ne este foarte expresiv înfăţişată în pilda samarineanului
milostiv: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe
alături” (Lc. X, 31-32) Aici se vede cel mai bine absenţa legăturii
cu Dumnezeu în relaţia de la om la om, reliefându-se astfel conştiinţa adormită
care conduce la formalism şi ritualism – în nici un caz la jertfa de sine
pentru aproapele prin sacrificarea măcar într-o minimă măsură a unei părţi din
timpul şi programul interesului nostru personal. Scrie Sfântul Isaac Sirul:
„folosul aproapelui este roada ta” (Filocalia, vol al X-lea); iar o zicală din
popor sună aşa: „milostenia sparge cerul şi ajunge direct la picioarele
Tronului lui Dumnezeu”. Odată stricată şi împietrită, inima devine izvorul
tuturor relelor: „din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările,
hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea,
neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. VII, 21-22)
Boala
aceasta sufletească este o măcinare continuă a omului „slab de înger”, care
uită complet de grija faţă de sine, de propria sa oglindă sufletească, de
mărunţimea cugetului său şi se preocupă mai mult de „grija” de mântuire a
aproapelui… Nevindecabila boală (iremediabilă şi irevocabilă ca diagnostic)
paralizează bunul mers al societăţii noastre la toate nivelele ei, de la adulţi
şi până la copii – deoarece se transmite printr-o educaţie defectuoasă sau
neglijentă. În astfel de situaţii, de cele mai multe ori ne este dat să auzim
ca justificare pretextul penibil: „m-am smintit!” Dar oare de ce dovedim atâta
neglijenţă şi lipsă de atenţie, când sminteala vatămă ambele suflete – atât pe
cel smintit cât şi pe cel smintitor? Nu degeaba a spus Iisus: „Vai lumii, din
pricina smintelilor!” (Mt. XVIII, 7) – pentru că despre unul ca
acesta (care s-a smintit) se poate spune că şi-a ratat startul de mântuire,
preocupat fiind de smintelile altora, nu de propria sa lucrare sufletească,
neluând aminte la cuvântul Psalmistului: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu
mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4) Şi tot Mântuitorul Însuşi
ne atrage iarăşi atenţia: „vai (şi) omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt.
XVIII, 7) - altfel spus, încă un suflet osândit, pierzând şansa mântuirii…
Căci şi unul şi celălalt, lipsiţi fiind de virtutea dragostei creştine, se
îngreuiază unul pe altul în drumul lor către împărăţia lui Dumnezeu. Scris
este: „voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat!”(Lc.
XI, 52)
Aici
demonizarea se adânceşte până la necredinţa sfidătoare - prin ignorarea totală
a poruncilor divine, prin luarea în râs a învăţăturilor Scripturii, prin
lepădarea lucrării duhovniceşti, totul culminând cu rătăcirea sufletească – iar
uneori chiar cu rătăcirea minţii… Dacă împietrirea inimii cumva s-ar mai putea
dezlega prin semne, prin sfaturi, prin încercări, cu ajutorul semenilor sau
prin lucrarea de misiune a Bisericii (printr-o predică, printr-o rugăciune,
printr-o Slujbă Sfântă – fie ea Taină sau ierurgie), în schimb rătăcirea minţii
conduce de-a dreptul la dezastre ireparabile! Pătimaşul fără oprelişte,
hulitorul de cele sfinte, ateul, vorbitorul de rău, calomniatorul – toţi
aceştia par foarte interesanţi înaintea propriilor lor ochi ! Atât de interesanţi
încât părerile lor personale devin „dogme” şi „canoane”, sunt convinşi că ei
deţin adevărul absolut, singuri îşi aşează piedestal propriei personalităţi,
devenind sărmanii victimele propriilor victimizări!... Iar dacă vreodată li
s-ar face observaţia că ceea ce spun sau susţin nu ar fi chiar adevărat,
replică îndată: „atunci de ce Dumnezeu nu ne-a pedepsit până acum? Asta nu
înseamnă că avem dreptate?!…” Şi dacă îi întrebi, ei din modestie şi din
smerenie nu vor să spună toate câte ştiu şi au văzut, pentru că „sminteala” ar
fi atunci cu mult mai mare decât s-ar crede…! Având însă foarte multă
„bunăvoinţă”, păstrează o anumită măsură în descoperirea „neregulilor” şi a
„fărădelegilor” care-i împresoară de pretutindeni!
În cele
din urmă, cea mai de jos treaptă a demonizării, mai adâncă şi mai gravă decât
împietrirea inimii şi decât rătăcirea minţii, este întunecarea totală sau
orbirea sufletească. Pe această treaptă faptele omului nu mai au nici un reper
moral sau spiritual. Se produce atât pierderea echilibrului raţional cât şi
dezintegrarea omeniei din noi, precum zice şi Sfânta Evanghelie: „oare, fiii
cărui duh sunteţi?” (Lc. IX, 55); iar Apostolul îndeamnă: „cercaţi
duhurile dacă sunt de la Dumnezeu!” (I In. IV, 1); pentru că „dacă lumina
care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. VI,
23), căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge !” (In. XII,
35) Pildă mustrătoare în acest sens, ca un avertisment înfricoşător, ne
stă în faţa ochilor soarta lui Iuda Iscarioteanul: „după împărtăşanie - a
intrat satana în el!” (In. XIII, 27); „deci, după ce a luat acela bucăţica
de Pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte…” (In. XII, 30)
Tot
astfel, demonizaţii de ieri sau de azi pierd contactul cu Legea scrisă a lui
Dumnezeu, rup Legământul Lui cu noi şi aleg învăţătura greşită a rătăcirilor de
care nu va mai răspunde însă nimeni altcineva în locul lor – ci doar fiecare în
nume propriu! Dar nu sub adumbrirea harului dumnezeiesc, ci părăsiţi de Duhul
Sfânt şi lăsaţi la „sfatul” minţii lor trufaşe: „Cel ce locuieşte în ceruri va
râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. II, 4) Iar de
aici – finalul tragic: îmbrăţişarea ateismului şi a necredinţei, a sectelor sau
a altor religii – unii reuşind să încheie chiar şi pact cu diavolul. Iar
consecinţa cea mai răspândită astăzi a acestei lepădări de dreapta credinţă
este apelarea la vrăji, farmece şi descântece – tot atâtea inepţii ale unor
minţi netede cu raţiunea diluată, care împart iluzii comerciale oamenilor
lipsiţi de un suport sufletesc sănătos, sub forma feluritelor „suveniruri”
banale şi ridicole – de la găina din ogradă până la haina personală sau tot
felul de „licori” şi „elixiruri” codificate cu tot felul de formule
fantasmagorice, storcând astfel buzunarele celor cu minte şi credinţă slabe,
înşelând oameni rând pe rând, de la intelectuali de marcă până la mediocri de
duzină, făcându-i să reducă în mintea lor pe Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă la
câteva mărunţişuri materiale infecte – care să ţină loc de „dumnezeu” – precum
făcuseră odinioară evreii în pustie: „au schimbat slava Lui întru asemănare de
viţel care mănâncă iarbă!” (Ps. CV, 20)
În
vremea noastră, două milenii întregi de creştinism sunt anulate prin lenea,
nepăsarea, uitarea, comoditatea, dezinteresul faţă de Adevărul–Hristos şi
conştiinţa adormită a creştinilor aflaţi în căutarea acerbă a unui Dumnezeu
Căruia să-I strige din răsputeri: „dă-ne totul pe degeaba căci noi nu ne putem
osteni şi nevoi!” În ciuda tuturor acestora, Iisus Euharistic veghează dintru
înălţimea Sfântului Prestol la mântuirea noastră, iar demonizaţilor acestei
lumi fără de Dumnezeu nu le rămâne decât să strige neîncetat: „Ce ai Tu cu noi,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne
chinuieşti?” (Mt. VIII, 29)Precum atunci - aşa şi acum: oamenii decăzuţi
din har şi refugiaţi la „adăpostul” propriilor lor patimi de ocară, Îl roagă
pururea pe Iisus „să plece din hotarele lor” (Mt. VIII, 33) Adică din
comoditatea lor spirituală, materială, financiară, ca să nu-i mai „obosească”
cu atâtea „obligaţii” şi „îndatoriri” creştine… Scris este însă că Iisus le va
răspunde fără de cruţare: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. XXV, 12), „Duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui!” (Mt. XXV, 41) Căci „vor ieşi cei ce au făcut cele
bune spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii!”
(In. 5,29); dar „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. VI,
37) căci „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu.” (II Cor. IX,
7)
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
