Maica Domnului, bogăţia cea veşnică şi nepieritoare

Motto: „Pe om îl face bogat şi puternic doar nobleţea sufletească,

- nu averea, nici starea socială” (Petre Ţuţea)

                  De mai bine de două mii de ani Sfânta Biserică, prin glasul Sfintelor Scripturi, îşi îndeamnă părinteşte fiii: ”Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei 6, 19). În plină perioadă de postire se cuvine, cu mintea curăţită de gânduri trufaşe ca şi de  cugetări meschine, dar şi cu inima golită  de poftele nimicitoare de suflet, să medităm la adevărata bogăţie veşnică şi nepieritoare. Spune Evanghelia: „Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Matei 6, 20); şi iarăşi: „cine nu adună cu Mine risipeşte.” (Matei 12, 30) Se pune întrebarea: oare  Dumnezeu stă împotriva dorinţei fireşti din inima oricărui om de a duce pe acest pământ o viaţă decentă? Oare Dumnezeu nu doreşte ca omul să ducă o viaţă sănătoasă, educată, ordonată şi la un standard ridicat? Scrie undeva în Sfintele Scripturi că Dumnezeu interzice omului să îşi ia maşină? Să îşi zidească o casă frumoasă? Să strângă bani sau să îşi procure lucruri frumoase? Ar fi, evident, o afirmaţie absurdă să spui că Dumnezeu stă în calea progresului sau a bunăstării cuiva. Cine i-a dat Regelui David puterea? Cine i-a dat Regelui Solomon înţelepciunea, frumuseţea şi bogăţia? Cine a binecuvântat casa Patriarhului Avraam  cu turme şi cu bogăţii nenumărate? Cine a binecuvântat casa şi averea lui Iov cu bunuri de tot felul, încât până şi slugile erau încinse cu brâie de aur? Nu Dumnezeu a făcut toate acestea? Oare nu a Lui sunt slava, bogăţia şi puterea - pe care le revarsă peste aleşii Săi? Iată că bogăţia, munca şi bunăstarea - dar mai ales credinţa şi munca cu  Dumnezeu nu sunt tot una cu căpătuiala, hoţia, furturile, nedreptăţile, sclavia sau oprirea plăţii slujitorilor... - acestea toate sunt urâciune înaintea Lui Dumnezeu, sunt păcate condamnate de Duhul Sfânt: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmi 50, 11) „de cele rele fereşte pe robul Tău!” (Psalmi 18, 14)

            Lucruri bune nu sunt însă doar lucrurile văzute, materiale, arătate lumii; există şi anumite forme înalte ale bogăţiei şi ierarhiei valorice, atât pe scară socială cât şi în scara spirituală. De pildă: sănătatea, puterea, inteligenţa, hărnicia, bunătatea, omenia – unele ca acestea alcătuiesc buchetul de daruri pe care un om le poate primi de la Dumnezeu chiar de  la naşterea sa. Sunt daruri care nu mai ţin de onoruri sau puteri pământeşti trecătoare, ci ţin  de darul Duhului Sfânt investit în paternitatea şi în maternitatea din sânul familiei, căci din părinţi vrednici care alcătuiesc familii vrednice  duhovniceşte se nasc valorile - sfinţii şi oamenii dăruiţi de Dumnezeu. Iată ce spuneau Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana: „dacă vom zămisli o odraslă, o vom dărui Bisericii!”; ... iată ce dar fără pereche dăruit de Dumnezeu lumii - şi pe care lumea l-a dăruit Lui Dumnezeu! „Tu femeie vei zdrobi capul şarpelui” (Facerea 3, 15): iată darul neasemănat care ridică statutul feminităţii la Tronul Lui Dumnezeu: „a poftit împăratul frumuseţea Ta!” (Psalmi 44, 13). Cu alte cuvinte, bogăţia spirituală se câştigă prin alte calităţi, şi anume aici e vorba de a dobândi har şi lumină de la Dumnezeu. Un rol fundamental în această privinţă îl îndeplineşte lepădarea de sine şi smerenia („coroana de pietre scumpe a dumnezeirii”, cum o numea Sfântul Isaac Sirul). „Duhul suflă unde voieşte”(cf. Ioan 3, 8) şi de aceea un  asemenea dar şi o asemenea bogăţie veşnică nu poate veni decât  din inima curată a omului. Fără o luminare lăuntrică a sufletului, fără un Tabor al minţii, Hristos nu va odihni niciodată întru noi. Iată ce zic Sfintele Scripturi: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” (Luca 1, 28) Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35). Dar oare toate aceste daruri duhovniceşti de unde vin? Nu vin oare din inima preacurată a Fecioarei Maria, Cea care a lepădat viaţa  pământească trăind doar după legile divine la templul lui Solomon până ce Arhanghelul trimis din cer I-a vestit că va naşte Prunc, va fi Mireasă, va fi Maică, va rămâne pururea Fecioară ! Să  credem oare că în acea stare înaltă de trăire a Maicii Domnului în clipa Bunei Vestiri sufletul Ei a fost  străbătut de simţăminte pământeşti sau de cugete fireşti - de genul „vai, cine sunt eu!”  sau „iată ce am ajuns!”? O, nu, nicidecum - vedem un adevărat monument de frumuseţe sufletească şi de inteligenţă duhovnicească plină de înţelepciune de la Duhul Sfânt: nu care cumva să  fie vreo înşelare ca a Evei oarecând, eu nu ştiu de dulceaţa nunţii, „cum voi naşte prunc de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34) Deasupra tuturor acestora în ierarhia valorilor şi a virtuţilor duhovniceşti stă smerenia: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Şi aşa s-a dăruit lumii cea mai de preţ piatră scumpă din lume, „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii...” (Matei 21, 42)

        Ca o concluzie, de la modelul de jertfire de sine a lui Avraam (gata să îl sacrifice pe singurul său fiu), de la Iov cel de pe groapa de gunoi şi până la Maica Domnului, Cea care va dărui lumii „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) - totul trece prin ierarhia de valori şi bogăţii sufleteşti, - valori şi bogăţii din păcate trecute azi de noi cu vederea sau ignorate într-o desăvârşită neîngrijire de suflet. Până astăzi alergăm calea acestei vieţi după năluciri deşarte şi vise trecătoare, deşi Psalmistul cântă: „bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea !” (Psalmi 61, 10) Deşi săracă în cele materiale atunci când L-a născut pe Fiul Lui Dumnezeu sub ochii blânzi ai Bătrânului Iosif într-un staul de iesle pe fân uscat,totuşi, în Adevăr, Maica Domnului  este şi va fi pentru totdeauna Împărăteasa cerului şi a Îngerilor, Mama Lui Dumnezeu. Aşadar, aceasta este singura  bogăţie adevărată: să fim fii ai Lui Dumnezeu: „Toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt!” (Psalmi 81, 6). 

Părintele Calistrat - Mănăstirea Vlădiceni - Iași

Botezul - apă şi Duh Sfânt 

Motto: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11) „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5) 

În şirul împărătesc al sărbătorilor care împodobesc cu harul lor anotimpul alb al iernii, după Praznicul luminat al Naşterii Domnului urmează Ziua Anului Nou marcată atât de aducerea-aminte de Tăierea-împrejur a Pruncului Iisus Hristos Cel născut din Fecioara Maria, la opt zile după Naşterea Sa (precum arată Sfintele Scripturi: „când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21), cât şi de pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru, al lumii mare Dascăl şi Ierarh, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Ne aflăm deja, cu alte cuvinte, în plină Revelaţie supranaturală (sau mai presus de fire) căci, începând chiar de la Naşterea cu Trupul din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria a Mântuitorului Iisus Hristos (precum mărturisim cu toţii în Simbolul Credinţei - „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”), putem vorbi de „Epifania” sau Arătarea Lui Dumnezeu. Cuvintele Sfintelor Scripturi cuprind şi păstrează în ele în chip tainic prezenţa nevăzută a Domnului Dumnezeu, cu putinţă de cunoscut din lucrările Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1); „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). Cea dintâi „arătare” a prezenţei şi lucrării Lui Dumnezeu în creaţie o vedem chiar din primul capitol al Cărţii Facerii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26) – iată aşadar Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ! Pe de altă parte, în taina Praznicului de la Iordan a Botezului Domnului, găsim iarăşi Sfânta Treime de faţă şi la arătare: „închinarea Treimii s-a arătat” (Troparul Praznicului); aici survin semne materiale vădite: „Iordanul s-a întors înapoi” (Ps. 113, 3), „apele s-au înspăimântat” (Ps. 76, 15) – cum adică, materia să aibă însuşiri sau trăiri asemănătoare celor omeneşti, precum spaimă sau sfială? Aici vedem prezenţa divină, lucrarea Duhului Sfânt: „iar Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului! Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat – slavă Ţie!” (Troparul Praznicului). Cercetând în altă parte a Sfintei Scripturi, vom descoperi la Turnul Babel (când cu amestecarea limbilor) iarăşi prezenţa Sfintei Treimi, cu putinţă de recunoscut prin lucrarea celor Trei Ipostasuri, unite, nedespărţite şi neamestecate: „să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7). Iată, aceeaşi lucrare a Duhului Sfânt care a schimbat graiul oamenilor, făcându-i să nu se mai poată înţelege între ei cu privire la săvârşirea răului. Altădată, la Stejarul Mamvri, Avraam odihneşte şi ospătează Sfânta Treime (arătată lui în chip de „trei Oameni” - Fac. 18, 2), aceasta fiind o formă vizibilă a Epifaniei în toată splendoarea Duhului, precum consemnează Sfânta Scriptură: „Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu.” (Fac. 18, 21). Avraam conduce pe cei doi tineri până la Sodoma şi Gomora pentru a cerceta starea spirituală a oamenilor din acele cetăţi. Iarăşi, faptul că Naşterea Domnului a fost mai presus de fire, caracterizată de întreita feciorie a Maicii Domnului (fecioară mai înainte de Naştere, fecioară în timpul Naşterii şi fecioară după Naştere – şi prin aceasta – „pururea-Fecioară”!) reliefează aceeaşi stare trupească înduhovnicită, mai presus de firescul biologic al lucrurilor omeneşti. Faptul că darurile magilor sosiţi tocmai din Persia erau aduse unui Prunc spre închinare şi adorare ca unui Împărat şi Dumnezeu („aur, smirnă și tămâie” - Mt. 2, 11) arată că vederea Lui Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor, căci „spre El nu cutează a căuta oştile îngereşti, dar văzând pe Cuvântul întrupat, pe tine Preacurată cu toţii te fericim” (Irmosul Cântării a noua din Canonul Slujbei de Prohodire). În cazul Botezului, avem o Epifanie împlinită în două etape: mai întâi, la opt zile de la Naştere, ca Prunc tăiat-împrejur, purta în braţele Maicii Fecioare („şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21) – prilej adecvat pentru a vedea şi a înţelege că Iisus nu a avut un trup aparent, o „nălucire” sau un trup nefiresc, ci că avem de a face cu un om în „carne şi oase” (precum spune Iisus Însuşi după Învierea Sa: „pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” - Lc. 24, 39); iar mai apoi, la Iordan, avem atât Faţa văzută cât şi Faţa nevăzută a Lui Dumnezeu: Dumnezeu-Fiul în apă, nimic zicând, botezat de către Ioan („aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” – Mt. 3, 15), Dumnezeu-Duhul („în chip de porumbel”) şi Dumnezeu-Tatăl mărturisind din cer „adeverirea cuvântului” – adică Cuvântul din veşnicie de la Sânul Tatălui, dar prin „deşertare” , ca Fiu al Omului , prezent şi în timp; „chenoza”, ca Naştere din Fecioară sub vremi („luând chip de rob”) o avem la râul Iordanului, la Botez, cu cerurile deschise şi Duhul în chip de porumbel venind asupra Lui. ... şi tot aşa mai departe. Vorbirea despre Epifaniile (sau „arătările” Lui Dumnezeu) ar putea continua – precum stă totul consemnat în Sfintele Scripturi: Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt - iar la sfârşitul veacurilor Parusia, a doua Venire a Mântuitorului „pe norii cerului”, precum este scris: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă !” (Mt. 24, 30) dar şi (ca Drept Judecător) şederea pe Scaunul Judecăţii de Apoi, însoţit de cei doisprezece Apostoli: Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului!” (In. 5, 22). Dar pentru a reveni la tema Botezului, tot din gura Lui Hristos aflăm prin Sfintele Scripturi: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5); deci Hristos ne spune „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Ceea ce constituie argumentul categoric pentru aceasta este tocmai faptul că El S-a supus „botezului” Legii celei Vechi atunci când „a primit a opta zi a Se tăia-împrejur pentru noi şi pentru a noastră mântuire” (Troparul Praznicului). Unii ar putea deduce de aici că la Iordan Iisus ar fi trecut printr-un al doilea Botez – lucru contradictoriu învăţăturii Sfintei Scripturi despre: „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5). Să fi fost oare o greşeală? Dar nu acesta era motivul pentru care Hristos S-a supus lui Ioan şi botezului spălării cu apă a păcatelor mărturisite chiar atunci şi acolo de către toţi cei ce se botezau; Hristos n-avea nici un păcat. Scopul a fost cu totul altul: anume acela de a Se face cunoscut lumii, dar nu oricum, ci în baza a trei mărturii: mărturisirea lui Ioan, Porumbelul-Duhul Sfânt asupra Lui şi glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” (Mt. 3, 17). Atunci şi acolo, la Botezul Domnului în râul Iordan, s-a petrecut sfinţirea firii apelor, adică s-a înnoit firea materiei, s-a curăţit şi s-a umplut de energiile îndumnezeitoare ale harului necreat, devenind astfel mediu de propagare a Luminii Dumnezeieşti, primind putere duhovniceasca de vindecare si tamaduire şi de viaţă dătătoare prin harul Duhului Sfânt. De aceea, în limbajul bisericesc obişnuit, vorbim atât despre Agheazma Mică (pe care o folosim spre sfinţirea zilnică a vieţii noastre) cât şi despre Agheazma Mare (apa „cea plină de putere vindecatoare” – Slujba Botezului) care curăţă şi înnoieşte, regenerează şi sfinţeşte. Acesta a fost rolul Botezului Lui Iisus în Iordan: de a intra public în misiunea operei mesianice, dar nu oricum, ci în mod divin: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc!” (Mt. 3, 11) afirmă răspicat Sfântul Ioan Botezătorul, adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3, 30). Persoana Sfântului Prooroc Ioan, înainte-Mergătorul şi Botezătorul Domnului, mărturisită de tot poporul ca fiind „om trimis de la Dumnezeu” (In. 1, 6), a fost piatra de hotar din şirul lung al Sfinţilor Prooroci din veac, mai înainte vestitori şi mărturisitori ai Cuvântului veşnic viu; dovadă stă mărturia pe care Domnul Însuşi o dă: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!” (Mt. 11, 11), fiind socotit şi numit de Sfânta Biserică adevărat „înger în trup” (Mt. 11, 10-11). Acum, dacă ar fi să luăm în considerare toate „botezurile” am vedea că ele survin în raport cu timpul istoric şi cu devenirea spirituală a omenirii în sensul duhovnicesc al existenţei. Astfel, vorbim atât despre potopul cu apă din vremea lui Noe, trecerea prin Marea Roşie, cât şi despre botezul cu apă al lui Ioan, atât despre tăierea-împrejur, cât şi despre botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11); vorbim despre un „botez al pocăinţei”, al lacrimilor sau „plânsului duhovnicesc”, dar şi despre un „botez al sângelui”, al mucenicilor şi mărturisitorilor, toate culminând cu „botezul focului”, al purificării finale, „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Toate aceste forme de botez au fost şi sunt în slujba omului, pentru a-l uni cu Dumnezeu şi a face cunoscută lucrarea Lui Dumnezeu în lume: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19); „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!” (Mt. 18, 18). Pe lângă toate acestea trebuie să înţelegem că Botezul este uşa de intrare în creştinism, „uşa Tainelor”. Nu putem vorbi de un alt mod de altoire în Viţa-Hristos, Pomul Vieţii. „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (In. 10, 1) pentru că „Eu sunt Uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui!” (In. 10, 9). Să slăvim şi să cinstim Sfânta Treime, Care ne-a făcut pe toţi după dar „Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6) - „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc!” (Ps. 103, 5) Botezul spălării, a lui Ioan spre pocăinţă, cu mărturisirea păcatelor în faţa lui Ioan Botezătorul era de curăţire. Tocmai de aceea Hristos Cuvântul întrupat se boteaza în Iordan, de la Ioan, să îşi asume prin acest botez al pocăinţei cu apă de la Ioan, toate păcatele omenirii de la Adam până în acel moment, de aceea şi Sfântul Ioan Botezătorul îl arăta lumii "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.."(Ioan 1:29), nu pentru că El Iisus ar fi avut păcate... Şi-a asumat firea omenească cu toate cele fireşti dar fără păcat!

Părintele Calistrat

Cuvânt de Anul Nou, Dumnezeu-Omul, Duhul Sfânt şi Îndumnezeirea. Fii ai lui Dumnezeu prin Har, Înnoirea prin Credinţă. 

Părintele Calistrat.

Eclesiastul zice: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare." (Ecc. 1;9) Iată taina preamarită şi nemaiauzită! 
Omul, creaţia lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea divinului, atinge Trupul Stăpânului a toate, şi-L taie cu cuţit de piatră împrejurul trupului pruncesc, spre a vedea o lume întreagă că nu-i părelnică vedere, ci Om adevarat şi Dumnezeu adevărat.

Taina nemaiîntâlnită; omul să facă cele ale legii, Celui ce-a dat "Legea". Câtă taină şi lumină ascunsă în dorul lui Dumnezeu de a restaura omul şi de a-l mântui... 
Astăzi Dumnezeu ia numele Iisus, după rânduiala Legii Vechi.
Astăzi, Cuvântul prin care s-au zidit toate, Se lasă sub mâna de om şi sub Lege, înnoind conceptul Legii Vechi, trecându-l pe om de la trup la duh. De astăzi, prin credinţă, ne tăiem la trup împrejur prin lucrarea inimii şi a minţii, fără durere şi sânge, fără cuţit de piatră.

Astăzi dragostea şi harul taie împrejur toata creaţia doar prin iubirea lui Dumnezeu şi credinţa “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci sa aibă viaţă veşnică" . ” Căci Dumnezeu asa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci sa aibă viaţă veşnică". Ioan 3: 15-16 Zilele pline de har şi de lumină, la început edenice şi nemăsurate, ca şi Cel Nemăsurat, apoi veşnicia cunoaşterii lui Dumnezeu "faţă către faţă", când Adam stă la sfat cu Dumnezeu ca şi cu un prieten, arată starea omului care la început făcea din Lume Raiul cel prea minunat, Leăganul omenirii şi din Lumina Divină scutece lui Adam, îmbrăcat în Taina harului şi-n veşmântul de lumină. Adam a devenit atunci ceea ce nu ştia că este: Coroana Creaţiei, Regele Cuvântător al făpturii. 
Dar, fiindcă… întru început a fost cerul şi pământul - Facere 1:1, se pare că omul este preocupat mai mult de “început” şi “cunoaştere”, decât de înveşnicirea timpului şi existenţei sale. Urzită în mintea strălucită adamică, ideea binelui şi răului, apropierea de pomul cunoaşterii, restrictiv la gustare, Adam întră în comprimarea sensului existenţei proprii. Nu vrea o unire harică lentă cu prietenul şi Creatorul său, care îi oferă pagină cu pagină Istoria Veşniciei şi a Luminii, ci schimbă registrul, care dă sensul unic: îndumnezeirea. Adam evita o clipă drumul prin lumina vieţii şi iată-l pe om călcând din istoria veşniciei în Istoria timpului..

Adam fără experienţa îşi creşte măsura cunoaşterii raţionale şi doreşte să fie ca Dumnezeu. Experienţa nefiind tot una cu a experimenta. Cel ce ştie, cunoaşte; şi Acela-i Dumnezeu! "Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.."(Psalmul 103)
Iată-l pe Om în Istoria timpului, păşind singur, sfios, necunoscător, neştiind ce este clipa, ceasul, ziua. Dumnezeu întru scripturi ne zice: "Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa."(Fapte 1;7).
În conceptul omului ceresc, lumina şi veşnicia erau reperele desăvârşirii, aşa cum spun şi învăţăturile filocalice. Atunci iată că întunericul va cuprinde mintea omului, dar strigătul dumnezeiesc în veacurile Istoriei omenirii se aude ca într-un joc "De-a v-aţi ascunselea": "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii..."(Ioan 8;12) "Voi sunteţi lumina lumii" (Matei 5, 14)
"Umblaţi ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8). "Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii! Cel ce crede în Mine, nu în Mine crede, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric" (Ioan 9, 5 şi 12, 44-46). "Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge."(Ioan12:35)
Şi pentru că a iubit lumea, Dumnezeu ne-a lăsat stelele şi luna, luminătorii cei mici ai nopţii, fiindcă soarele era greu de înţeles şi lumina divină. Hristos, Soarele Dreptăţii, vine în mijlocul întunericului lumii. "În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit." - Ioan 1:10-11
Aşa cum versuieşte psalmistul prin Duhul Sfânt: Cel ce ai făcut Soarele şi luna şi Stelele spre vremi, spre zile şi spre ani.
Deci, umblând în întuneric, să ne luăm după lumina măruntă a nopţii şi să găsim calea spre Dumnezeu, din cunoaştere în cunoaştere, din treaptă în treaptă, din suiş în suiş şi din putere în putere...
Aşa ajungem cu "paşi veseli" la lumina cea neapropiată a Învierii Sale (Penticostar – Slujba Învierii), la cunoaşterea de Dumnezeu, la adevărata vedere duhovnicească, nu în umbră ci în Scripturi, nu în oglindă şi ghicitură ci faţă către faţă...zice marele Apostol Pavel – 1 Corinteni 13:12. 
De aceea de la ieşirea din Rai şi până astăzi, drumul printre stele duce şi trebuie să ducă doar la Dumnezeu. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria."(Psalmul 18)
Deci, când luptăm să ne înnoim firea noastră cea opacizată şi căzută, luptăm pentru înnoirea lumii interioare şi pentru lumina cunoaşterii celei adevărate de Dumnezeu: “Am văzut Lumina cea Adevarată, am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevarată, nedesparţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi” - Liturghier. Tintă este cetăţenia Raiului şi de a fi "casnicii lui Dumnezeu" – Efeseni 2:19. A ieşi din timpul trecător al istoriei stricăciunii şi a intra în timpul liturgic al veşniciei dumnezeieşti este o luptă duhovnicească cu timpul abstract pentru a-i da sens şi lumină pentru înnoirea duhovnicească a omului. 
Noul şi vechiul în istorie sunt faptele trecutului şi prezentului, de vină fiind cronologia, care ne face să credem că timpul trece, însă mişcarea existenţei noastre în timp şi spaţiu dă sens şi valoare timpului: "Rugaţi-vă neîncetat!"(1 Tesaloniceni 5:17) "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea." Psalmul 33; "Pentru tot timpul pierdut în deşert, veţi da socoteală!" Matei 12:36
Aşa începe lunga poveste despre suflet, odorul cel mai de preţ, care trebuie mântuit. Aşa începe taina drumului spre cer din întunericul minţilor noastre, cum zice Sf. Simion Noul Teolog, doar pâlpâind luminiţă cu luminiţă printre stele: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26

Aşa începe istoria cunoaşterii dorului de Dumnezeu în întunericul sălbatic al inimilor noastre. În acest loc, unde ar trebui să Se sălăşluiască Dumnezeu şi lumina, dragostea şi iubirea, stă regele cunoaşterii raţionale, “gândul raţional” - “Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” Matei 9:4. Cel ce prin imaginaţia deformată a cugetării l-a urcat pe om de-a lungul istoriei mai sus decât Dumnezeu; el, gândul raţional, care a creat valea neagra a morţii durerii şi suspinului în istoria omenirii, istoria imperiilor, istoria culturilor, istoria civilizaţiilor, istoria puterilor şi a gloriilor, dar toate paralel, sau uneori departe de Dumnezeu. 
Toate izvorăsc din puterea gânditoare raţională şi din intelectul omului cândva desăvârşit, acest dar divin a lui Dumnezeu pentru om – cunoaşterea - adică puterea raţională cuvântătoare. Aceasta este deseori lipsită de harul şi lumina lui Dumnezeu prin căderea de la faţa Creatorului – păcatul adamic. Măsurarea timpului în clipe sau secunde, în ceasuri sau ore, în zile, ani, sau săptămâni, în luni, sau ani, ori decenii, în milenii, veacuri, vremi, sau vremuri, timpuri, în timp şi spaţiu sunt tot o slăbiciune a minţii umane care n-a ştiut şi nu va şti să definească vreodată Veşnicia –Timpul lui Dumnezeu: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii."(Psalmul 89) 
Timpul este măsura în care Dumnezeu lasă amprenta veşnicei existente şi a veşnicei luminii. "Binecuvântat eşti Tu, Doamne Dumnezeul lui Israel, Tatăl nostru, din veac şi până în veac. A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi pe pământ sunt ale Tale"(1Cronici 29: 11), “din veac şi până în veac eşti Tu."(Psalmul 89) 
Despre acelaşi lucru vorbeşte şi marele Eminescu în Scrisoarea I: de veşnicia stelei şi a luminii şi de clipa existenţei noastre actuale, zicând: "înainte şi’ndărăt întuneric se arată.." 
"Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-L / Cum din chaos face mumă, iară El devine Tatăl! / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii. / De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii. / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute, / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute, / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul, / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă. / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric…" - Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Clipa existenţei noastre este cântată la psalmi... "Omul ca iarbă, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Psalmul 102:15 nimicnicie sunt anii noştri. Psalmul 89:5; “Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipa, apoi piere.” Iacov 2:14; “Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său;” Psalmul 38:15; “Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte. Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel pe care l ai ales, odihneşte l, ca un iubitor de oameni” -- Slujba Înmormântării
Deci, ca idee, anul vechi este viaţa în neputinţe, în idealuri neîmplinite, în murmure, în suspine, în dureri, în suferinţe, atunci când eşti departe de Dumnezeu, sau anul vechi poate fi bilanţul tuturor împlinirilor şi realizărilor când eşti cu Dumnezeu, în activitatea personală şi spirituală. Inedit este faptul că în istoria culturii şi civilizaţiei uneori suntem cu Dumnezeu, uneori suntem fără Dumnezeu. 
Istoria culturii şi tradiţiilor ne prezintă diverse ecosisteme sociale cu tradiţii şi obiceiuri, cu iz de arhaic şi păgânesc, de la începuturile omenirii, dar deopotrivă şi obiceiuri şi tradiţii cu iz şi conţinut creştinesc, ca trăire şi manifestare arătând categoric prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor şi necesitatea existenţei Lui în viaţa lumii. Înnoirea şi ecologizarea spirituală a sufletului omenesc, se face numai prin credinţă curată şi adevărată ce vine din Scripturi şi-i revelată din Cer, de la Dumnezeu. Aşa se explică şi amestecul de culturi şi tradiţii din toată “lumea” planetei, atât în biotopul social-rural cât şi urban al lumii cotidiene. Anul Nou cum zicem noi, sau cumpăna dintre ani, este balanţa "MAJESTĂŢII SALE DIVINE"! Dumnezeu dă posibilitatea cântăririi faptelor de la un timp la altul şi de la o vreme la alta.
Masă bogată şi îmbelşugată, brazdă mănoasă şi pământul rodnic, colacul şi paharul de vin închinat de fiecare dată sunt de fapt o imagine parusiană, de belşug divin, “cer nou şi pământ nou”: - Apocalipsa 21:1 la masa cu Dumnezeu, în Împărăţia Lui, cu Avram, cu Isaac şi Iacov, atunci vom mai bea din rodul viţei... "Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu."(Luca 22;18), când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu."(Luca 13; 28,29)
De fapt, ospăţul Stăpânului este o revelaţie a Cinei de Taina, este ospăţul Tatălui pentru fiul risipitor întors din pribegia păcatului. Masa bogată şi urările sunt prescurtări ierurgice, adică rugi către Dumnezeu pentru cei dragi ai noştri, să le dea sănătate, belşug, lumină, spor, bucurie şi tot ce obişnuim să le urâm. 
În final urarea de "La mulţi ani!", de fapt ascunde dorinţa omului de a-i rămâne ctitorit numele în cartea timpului ce trece, adică în istoria lumii, a familiei, a prietenilor, dar şi dorinţa moştenirii veşniciei dumnezeieşti, adică un loc în Cartea Vieţii, de-a dreapta lui Dumnezeu!
Cum întreabă Sfântul Apostol Petru: “Doamne cu noi ce va fi?” Răspunsul dumnezeiesc: "bucuraţi-va că numele voastre sunt scrise în ceruri..." (Luca 10 ;20)
Deci ca o finalitate de drum, omul vine din veşnicia luminii dumnezeieşti şi se întorce în veşnicia luminii dumnezeieşti. 
Pentru creştinul adevărat, iubitor şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sunt stele şi picuri de lumină sfântă în cărarea vieţii, prin care omul işi luminează calea spre Tronul lui Dumnezeu. 
Fie ca orice suflet creştin să aibă şansa, la cumpăna dintre ani, să-şi comute grijile vieţii de pe orizontala timpului ce trece încet spre mormânt, în direcţia verticală a timpului liturgic îndumnezeit, prin fapte curate şi rugăciuni.
Astfel nu rătăcim pe marea vieţii, ci atingem ţinta duhovnicească a sănătăţii sufleteşti, a roadelor şi bogăţiilor duhovniceşti şi a fericirii mulţimii anilor în slava milei dumnezeieşti, aşa cum ne-o pregătim aici pe pământ. "Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău."(2 Corinteni 5:10) 
Fiindcă suntem în ultima zi a acestui an, să-L rugăm cu glas liturgic obştesc noi, neamul creştinesc, zicând: "Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem."(Liturghierul, Ectenia cererilor)
Iar ca încheiere, în ceasul al doisprezecelea, fix la cumpăna dintre ani şi de la Părintele Calistrat personal, respect, preţuire ,consideraţie, dragoste tuturor cititorilor paginii noastre ortodoxe, şi sincera urare de spor cu sănătate şi un călduros
“LA MULŢI ANI” !!!!

Părintele Calistrat
Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul Vlădiceni
31 Decembrie de Anul Nou 2017

 Hristos Soarele Dreptăţii, Răsăritul Cel de Sus!

             Din adâncul inimii omeneşti răsare şi izvorăşte mereu dorul de Dumnezeu si dorul de Rai, aşa cum apa rece izvorăşte dintr-un izvor. Modul la care omul a fost creat de Dumnezeu, îl leagă direct de Cer, de locul unde este tronul lui Dumnezeu, Slava Cerului, Împărăţia lui Dumnezeu. 
Sufletul omenesc, suflat asupra lui Adam, direct din inima Treimii, este amestecat exact ca o floare din Rai, precum crinul din mâna Arhanghelului Gavriil la Nazaret, acum 2000 de ani.
Sufletul este îmbrăcat în lumina dumnezeiească şi în parfumul raiului, aşa precum un prunc nou născut, este înfăşat în scutece de Maica Sa. 
Dorul de Dumnezeu, dragostea de Creator, sunt complementare plămădelii sfinte, adică "Omul", Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu... „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.."(Geneza 1; 26) Trebuie înţeles şi motivul pentru care omul stă în Leagănul Raiului, în Braţele lui Dumnezeu, din prea plin de iubire, dintr-o iubire nemărginită, aşa cum nemărginită este şi dumnezeirea. 
Toate darurile si lumina cerească, prea plinul de înţelepciune revărsat peste Adam, fac din el un mic "Rege" al Raiului si totodata al creaţiei; Vederea lui Dumnezeu; Sfatul Lui direct; Dragostea dată din belşug, fac din Om un răsfăţat al Raiului, fac deliciul iubirii divine şi mai intens decât era până atunci.
Aşezarea lângă pomul vieţii, adică libertatea la izvorul vieţii după libera discreţie a omului, fac din el prietenul de sfat a lui Dumnezeu. Totuşi la această desăvârşită iubire dumnezeiească, lipseşte ceva, o taină ştiută doar de Dumnezeu - căderea- ştiută în preştiinta lui Dumnezeu. Motivul nu este Dumnezeu, ci chiar omul, căruia atunci când nu-i lipseşte nimic, din Dumnezeu si de la Dumnezeu, el se plictiseşte, se lamentează, pierde loialitatea divină din nepăsare.
Sub pretextul lipsei de supraveghere, Dumnezeu verifică mecanismul de gândire, transparenţa al omului liber, la vederea divină, la lumina divină, la cunoaşterea dumnezeiească, omul Adam fiind primul şi unicul care până la Moise, va mai auzi glasul Creatorului în direct de la gura lui Dumnezeu, la urechea sufletului sau plin de lumină şi inocent, transparent aşa cum el se simţea în starea pruncească adamică. 
Crescând cu trupul şi cu mintea şi cu vârsta divină, dupa Legile Raiului, omul Adam simte nevoia să ia lecţii de cunoaştere pe cont propriu, deşi mâncând mereu viaţa, din pomul vieţii, moartea încolţeşte în el, precum răul a încolţit cândva în abisul veşniciei la Lucifer, marele înger heruvim, înălţat cu mintea lui heruvimicească deasupra lui Dumnezeu.. "Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură.."(Iezechiel 28; 12,17) ...şi deodată, strălucirea-i îngerească, s-a întunecat trezindu-se aruncat din cer. La fel Adam, omul plin de Duhul Sfant si lumină dumnezeiească, se trezeşte singur în răcoarea serii.. ascuns, gol, ruşinat, dezbrăcat de haina de lumina, de har, de transparenţa vederii divine.. Dumnezeu, părut surprins, deşi le ştie pe toate prin aseitatea dumnezeiească, cere socoteală prietenului, nu pentru consumerismul ieftin din Rai "Fructul Cunoaşterii Binelui şi Răului" pe cont propriu, frunze de smochin, trup cu simţuri omeneşti, vedere palidă fără reper haric.. "Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns".(Geneza 3:10)
...cu tine Doamne în rai, lângă tine Doamne în rai, lângă prietenul meu Dumnezeu.. omul este într- un loc nedeterminat.... 
Şi iată-l pe loialul om cu toate primite de-a gata, fără efort duhovnicesc de la Creator, îmbrăcat în haina simţurilor, lepădat de veşmântul luminos al veşniciei, îmbrăcat în hainele timpului, gustând în loc de desăvârşire, eroziunile vârstei şi timpului trecător, care ne consumă şi ne vestejeşte.. "Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.."(Psalmul 102) .."Că trece viaţa noastră şi ne vom duce.."(Psalmul 89)
Iată, omul, cu inima plină de Dumnezeu şi har divin, plină de opacitatea neînţelegerii sensului lucrurilor, Logosul Divin încetează a mai fi izvorul minţii adamice; omul rămâne propria sa victimă jalnică, în faţa cerului şi a istoriei... „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.”(Geneza 3:12) Neştiind bietul om sensul real al femeii în planul creaţiei lui Dumnezeu, şi rolul ei fundamental în planul lui Dumnezeu, faţă de omul creat..
Trist pentru graba cu care omul a pierdut loialitatea cu El , Dumnezeu gândeşte o clipă la nivelul creaţiei, aşa că intră în slăbiciunea micimii noastre omeneşti, şi face un efort de resuscitare duhovnicească, te pot smulge din întunericul nepriceperii tale, dar strigă-Mă tare.. din toată suspinarea inimii tale: "Doamne iartă-mă!! Doamne ajută-mă! Nici gând! Sfatul cu şarpele, negarea sensului loialităţii, sădirea neîncrederii în Dumnezeu, fac din familia primordială, cândva divină şi plină de har, o tristă bancă de acuzaţi împotriva Celui ce le dăruise totul.. "Veşnicia şi Harul.."
Iată-i oameni de raşionament, plini de logica cunoaşterii şi cerând socoteală unor lucruri înţelese după puterea goliciunii lor sufleteşti. Tristeţea este cu atât mai mare, cu cât Dumnezeu este obligat să îngăduie dezlănţuirea în umanitatea voii liberului arbitru omenesc; lucru vizibil în istoria lumii de la ieşirea lui Adam de sub oblăduirea harică din perimetrului edenic; locul unde totul i se cuvenea, fiind deopotrivă prietenul şi creatura lui Dumnezeu, şi deopotrivă primul teolog mistic de lângă Sfinta Treime. Acum, de 7500 şi ceva de ani, de la căderea omului Adam, umanitatea foloseşte "liberul arbitru omenesc", după cum vrea şi cum îi place, de unde şi toate inadverţentele moralei faptelor omenirii. 
Aşa se explică sângele vărsat de la dreptul Abel până la Zaharia fiul lui Varahia, ucis între templu şi altar. "Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar..". (Matei 23:35) 
Şi de la Scumpul sânge a Domnului Hristos la Golgota, vărsat pe Cruce, până la toate atrocităţile omeneşti ale istoriei omenirii şi chiar până la sângele noilor martiri ai Siriei Creştine; toate arată răbdarea şi îndelunga răbdarea a lui Dumnezeu faţă de acest mare dar, dat omului, pe lângă sufletul inteligibil, cuvântător şi nemuritor, şi libertatea voinţei "El din inceput a facut pe om si l-a lasat in mana sfatului sau.." (Eclesiasticul 15:16) Pentru ca Dumnezeu i-a dat omului voie de sine stăpânitoare să primească harul sau nu. 
Tocmai simţind, în iubirea supremă, şi că omul trebuie scos din inima morţii şi din loialitatea falsă, a presupusei cunoaşterii binelui şi răului, cum şi azi se mai spune "Eu răspund în faţa lui Dumnezeu! ..Eu voi da socoteală!", deşi scrie la Scripturi, "Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu.."(Evrei 10:31) Tocmai de aici, Dumnezeu schimba registru divin, a iubirii Sale şi alege să-l mântuiască pe om.. "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup."(Geneza 6:3) "Şi şi-a adus aminte de legământul Lui şi S-a căit după mulţimea milei Sale;"(Psalmul 105)
Si iată-L pe Dumnezeu la puterea dintre Adevăr si Dreptate..
"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.."(Ioan 3:16) Si registrul se schimba in noul Adam, zamislit din Duhul Sfant si din Fecioara Maria.."Şi S-a făcut om; Şi S-a răstignit pentru noi.."(Crezul sau Simbolul credinţei)
Iată că a doua Evă, adică cea nouă Preasfântă Fecioară, nu dialoghează cu mesagerul lui Dumnezeu decât cifrat, nu pe raţionamente şi detalii "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?"(Luca 1:34) „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Lc. 1, 29)... să nu fie vreo înşelare, ca a Evei oarecând!" ..si se legitimeaza pe un singur argument, loialitatea divina absoluta.. "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!"(Luca 1, 38), si din acel moment rostul femeii,devine suprem ca şi creaţie, să îi fie de ajutor.. "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".."(Geneza 2, 18)
Logosul divin urmează drumul din veci stabilit al planului de mântuire a lumii, prin unicul său Fiu. 
Aici stă toată "Scriptura şi Proorocii", despre El şi "Taina Cea din Veac Ascunsă", neştiută îngerilor!
Momentul Bethleem, ne expune "taina cerurilor" la un mod cu totul aparte.. Cerul senin cu strălucirea nopţii şi toată podoaba lor "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.." (Psalmul 18)
Taina simplităţii, de data aceasta, ascunde frumuseţile divine. Drepţii dumnezeieşti, Părinţi Ioachim şi Ana, buna cuviinţă a lor, ruga lor sinceră, făgăduinţa lor loială şi perseverenţa atrage cerul asupra lor.."Pentru că şi ei se rugau: Doamne, de ne vei da o odraslă o vom închina bisericii!.." (Proloagele) . Îngerul dă mesajul divin ,Ano, Ano, Ioachime, Ioachime,rugăciunea voastră a străbătut cerul.! Iat-o pe prunca Maria, născută la bătrâneţe din părinţi zămislitori, bătrâni şi sterpi, şi o copilă de trei anişori, pe treptele Templului lui Solomon, intră ca o taină veşnică în istoria omenirii, intrând în Sfânta Sfintelor, singurul loc preţios pe pământ, unde mai odihnea Dumnezeu, din când în când. 
Fecioara va rămâne taină în taina lumii şi a istoriei, rămâne taină în cerurile îngerilor, în minţile teologilor şi misticilor, şi a tuturor timpurilor, rămâne taină în puterea Cuvântului, nimeni nu poate povesti şi spune sensul acestor mari cuvinte... "Fecioria Maicii Domnului care a fost fecioară înainte de naştere şi după naştere a rămas iarăşi fecioară", asemeni Mării Roşii, drum de viaţă pentru poporul Israel, neudat pedestru pe fundul mării, şi Fecioară, regina îngerilor, Împărăteasa Cerului şi a Pământului, încape în pântece pe Cel neîncăput, ţine în pântece pe Cel ce ţine toate. Şi deşi este însuşi Cuvântul întrupat, este şi deopotrivă om adevărat, Dumnezeu alăptat la sânul lumii materiale.. "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!" (Luca 11:27) Aşa cum Adam, prunc mistic al Raiului mânca viaţă din pomul vieţii, şi totuşi a pierdut pe Duhul Sfânt din neloialitate faţă de Creator, şi moare,moare sufleteşte, iată că Pruncul Iisus suge laptele plin de Duhul Sfânt din trupul fecioresc al Sfintei Fecioare Maria, de la Cel Preaînalt la Vestirea îngerului la Nazaret.. "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.."(Luca 1:35) Hrana smerită sub forma laptelui matern, din sânul Fecioarei, este de fapt legea loialităţii şi iubirii intertrinitare. Tatăl vărsând toată iubirea divină şi paternă veşnică din cer spre Omul Fiul sub vremi născut din Fecioara. Calitatea fiiască şi filiaţia fiind legătura loială de veşnic Tată şi veşnic Fiu... "Eu şi Tatăl Meu una suntem.."(Ioan 10:30) Aici, sobrietatea divină constă în adâncul de smerenie şi austeritatea, în care Tatăl îngăduie întâlnirea Cuvântului cu Lumea.. "În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit."(Ioan 1:10,11) Sărac, însoţit de un bătrân drept şi temător, o mamă copilă până în 15 ani, smerită, săracă, împinsă spre ieslea dobitoacelor; unic loc de odihnă pentru orice om nesemnificativ şi fără personalitate expusă public; o tânără plecată de la templu la vremea pârgii rodirii trupeşti, dupa regula Legii Vechi.. Acum Tatăl se simte responsabilizat să-L facă cunoscut lumii cum este firesc, în lumea noastră socială, la părinţi faţă de fii.. "Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?"(Matei 7:11). 
Să nu-l vitregească de copilăria firească şi de identitatea reală, Tatăl cheamă Cerul şi Pământul, să se împace să comunice să se înfrăţească "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!"(Luca 2:14) Daruieşte pruncului o Stea să se joace cu ea, dar una norocoasă care-L va arăta lumii întregi şi la Naşterea din Fecioara Maria dar şi acum peste veacuri de istorie şi credinţă. Hristos curmă timpul mort de timpul viu,înainte de Hristos, de la Hristos, desparte oamenii fără stea pe cer, prin dragostea Sa la răstignire, dând tuturor sensul pentru care au fost creaţi; mutând umanitatea din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer...
El, copilul blând, face ca cerul să fie plin de stele să lumineze calea fiecărui om şi să-l ducă la Dumnezeu.. "Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.."(Ioan 6:39), cu condiţia să fii atent la chemarea vieţii personale şi în loialitate cu Tatăl şi legile divine. Steaua Betleemului rămâne veşnic taina stelei care mântuie, adică lumina o găseşti numai unde este Pruncul Sfânt, dar tot îngerii din cer vin să spună păstorilor, ciobanilor, evreilor oieri, ....unde veţi vedea un prunc în iesle şi o stea deasupra..acolo este Împăratul... "Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle."(Luca 2:10,12) Aşa şi azi, steaua este Crucea lui Hristos, ieslea este proscomidiarul pregătirii liturgice a Sfântului Trup din pâine-prescură,sf.Agneţ, peştera este altarul şi biserica, locul unde stă Hristos să împace pe oameni cu cerul. 
Azi ,rolul este preluat de sfânta masă, trupul Sfintei Fecioare, care naşte pe Hristos din Taina Sfintei Liturghii la prefacere (epicleza). Fecioara fiind biserică sfinţită, chivot însufleţit în care s-a deşertat Duhul Sfânt şi Cuvântul, Lumina lumii... "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii."(Ioan 8:12) Aici, Fecioara, este preînchipuirea Raiului pentru Adam cel nou, sau cel de pe urmă, deci primeşte şi atributul de "Rai Cuvantator", pe lângă cel de Biserică Sfinţită, Scaun de Heruvimi, care a odihnit pe Hristos, ca pe un Împărat; calitatea supremă a Fecioarei, smerenia şi loialitatea ei o umplu de înţelepciune divină, şi o ridică deasupra îngerilor şi a cerurilor. Paraclisul "Pe ceea ce este mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui.." Deci are în ea Lumină din Lumină, cea pururea fiitoare, lumină din Lumina Lumii, lumină din lumina legii celei divine învăţată de la înger, în Templu lui Solomon, când o hrănea cu mană dumnezeiească, are lumină din lumina cunoaşterii de Dumnezeu. Aşa suntem convinşi că nu greşim, când în cântările bisericii cântăm: "Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o să o mărim.." (Utrenia, Ceaslov) Aşadar, prin jertfă şi suferinţă, prin muncă şi destoinicie, se dobândeşte loialitatea divină. Aşa se explică uşurătatea cu care oamenii rătăcesc bezmetici azi în societatea modernă şi raţional ştiinţifică, prin tiharaia voilor de sine stăpânitoare, făcând vrute şi nevrute după placul lor, tot ce poftesc după bunul plac; strigă Sf. Apostol Pavel cu bună cuviinţă, ecologizând conştiinţele adormite:
 "Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.."(1Corint.10, 23)
Aşa şi Tatăl a curăţit lumea îngerilor, prin îngăduinţa căderii lui Lucifer şi ceata nesupusă a îngerilor, tot din abuzul înălţării minţii gândirii libere voitoare.. "Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi".(Isaia 14; 12,14). Apoi ecologia eternă a Raiului, odată cu căderea omului, îngerul cu sabie de văpaie păzeşte Raiul, apoi Duhul Sfânt păzeşte în deplină transparenţă Împărăţia lui Dumnezeu... nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, 1Corinteni cap.6, vrst.9. Fecioara Maria a restaurat şi înălţat firea femeiască până la egalitatea cu îngerii. Drept dovadă, că satana înebuneşte de puterea Actului Întrupării şi Naşterii Fecioreşti; în ce hal a adus azi în contemporan valoarea femeii sociale, de la statutul de mamă şi soţie, la cel de unealtă a morţii prin avort, şi unealtă a plăcerii exacerbate prin toate formele posibile şi imposibile admise şi neadmise a practicării plăcerilor sexuale şi senzuale; O ruşine pentru cer, pentru Dumnezeu, pentru planeta Pământ, pentru îngeri, pentru Maica Domnului prototipul absolut al femeii desăvârşite în frumuseţe exterioară şi interioară şi a frumuseţii duhovniceşti.. "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".(Geneza 3;15) Azi se pare că satana caută să lase umanitatea şi toată feminitatea fără cap, adică gândire normativă etică, morală, spirituală.. Dacă atunci vestea a venit prin îngeri, astăzi vine prin slujitorii altarului, dacă atunci a venit prin păstori, azi vine şi trebuie să vină prin păstorii cei mari, ierarhii urmaşii apostolilor şi martori în cer şi pe pământ ai Domnului la Parusie, când se va cere din mâna lor turmă, a păstorilor rânduiţi de Duhul Sfânt.. "Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat.."(2Timotei 3;14) şi să curăţească turma de lupii răpitori şi hristoşii mincinoşi, care vatămă turma păstorului cel bun.. "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.."(Ioan 10;11) Hristos a avut rolul fundamental de a deschide Iadul şi Raiul, şi de a le pune la dispoziţia umanităţii comform planului divin de mântuire a lumii, nealterând liberul arbitru.."Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie"(Luca 9;23). Deci totul tine de loialitatea fata de divinitate! "Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.."(Ioan 6;38). Dacă nu respectăm acest principiu, călcăm ceea ce spune în Rugăciunea Domnească "Tatăl Nostru", "precum în cer aşa şi pe pământ..", altfel nu se poate, neconcordanţă cu logosul divin şi fără loialitate faţă de Hristos Cuvântul, totu-i moarte, întuneric şi iad, exact rezumatul gândirii adamice din sintetizarea cunoaşterii binelui şi răului din fructul oprit.. "Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!"(Geneza 2;17); La fel si la Parusie, să ia fiecare după ce a lucrat ori bine ori rău.. "Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.."(Ioan 5;29) Tot din liber arbitru şi fidelitate faţă de revelaţia divină, deplin acord, Magii au înţeles acest lucru din mesajul Stelei, ea a fost Evanghelia lor, au venit cititori în stele şi sau întors iubitori de cer, de taină, de Iisus, de Adevăr.. Păstorii au umplut Bethleemul de vestea Naşterii lui Iisus, îngerii au umplut Cerul, Apostolii şi urmaşii lor tot pământul.. "În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor."(Psalmul 18). Vestea colindătorilor umplu satele şi cetăţile urbane.. Să fim ecologiştii Duhului Sfânt umplând văzduhul sărbătorilor cu învăţătura Evangheliei Domnului Iisus.. Să fim buni, curaţi, blânzi, smeriţi, rugători, să nu cădem în amăgirea celui viclean.. "Tatăl Nostru", să fim tari şi treji, să avem faptele vieţii precum lumina în sfeşnic. Doar aşa, Bethleemul Inimii, poate fi curăţat prin Euharistia Liturghiei pământeşti, şi putem deveni prototipul lui Hristos, Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viaţă.."Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă" (1Corinteni 15; 45).
Să folosim acest timp de mântuire şi liturgic cu scop creştin, de a ne acorda vioara sufletului pe strunele Duhului Sfânt şi a intra în rezonanţă totală cu Sfânta Scriptură şi poruncile Evangheliei lui Iisus Cel prunc, Cel sfânt, Cel blând şi de oameni iubitor.. "Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi."(Ioan 6:39) Să fim gata să aprindem candelele minţii cu credinţa curată să agonisim aurul scump al faptelor sfinte, să ne înmiresmăm viaţa cu tămâia rugăciunii şi să ne ridicăm ochii mereu spre Steaua lui Hristos Crucea şi Evanghelia Omenirii.. 
Sărbători cu multă căldură sufletească, cu pace şi lumina cunoaşterii, în sufletele şi inimile noastre..


Cu deosebită recunoştintă, pentru toţi creştinii paginii noastre ortodoxe de învăţătură, binecuvantare smerită de la Părintele Calistrat! Mănăstirea Vlădiceni, judeţul Iaşi. 
La praznicul Naşterii Domnului Iisus Hristos 25 Decembrie 2016!

Maica Domnului ajută-ne!

Motto:   „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”

           În cultul ortodox rugăciunile către Maica Domnului sunt cele mai frumoase, cele mai des  întâlnite, cum ar fi Acatistele, Paraclisele, Canoanele precum şi toate celelalte rugăciuni umilicioase rămase moştenire pentru noi din tezaurul Sfinţilor Părinţi care au preamărit-O pe Maica Lui Dumnezeu; toate acestea  arată cât de întru-tot-cinstită şi iubită este Maica Domnului de către creștini. Maica Domnului este de fapt deschizătoarea uşii milostivirii la tronul Lui Dumnezeu: „pentru că  rugăciunile Maicii tot pot spre îmblânzirea Stăpânului.” Cel mai adesea  Maica Domnului este invocată în rugăciunile de cerere, la necaz şi la durere, la suferinţă, la primejdii şi chiar în bucurii,- Maica Domnului este Cea care primeşte jertfa laudei de la cei  binecredincioşi.

Pentru cei de alte credinţe, Maica Domnului este pur şi simplu mama pământească a Lui Iisus, fără a I se recunoaşte vreo putere, fiind socotită doar vasul prin care s-a împlinit voia Lui Dumnezeu în actul de mântuire a lumii. Dar ceea ce ar trebui să ştie toţi credincioşii, este faptul că, chiar mai presus de puterea Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, lăsată nouă „armă asupra diavolului”, Maica Domnului este Izgonitoarea dracilor, este Mângâietoarea necăjiţilor şi a sărmanilor, Vindecătoarea bolnavilor. Volumul „Minunile Maicii Domnului” cuprinde o parte din relevantele binefaceri revărsate asupra credincioşilor creştini care O preamăresc, precum şi a lumii întregi. De aceea în sânurile neamurilor Pământului care O cinstesc şi I se închină, locul special din inima rugăciunii adresate Mântuitorului Iisus Hristos îl are Maica Domnului.

            Azi, când lumea a slăbit în lucrarea harică a rugăciunii iar respectul şi evlavia dreptmăritorilor creştini către Maica Domnului s-au împuţinat şi au slăbit, din păcate aproape că a dispărut acea   lege nescrisă din inima credincioşilor de a da cinstea cea dintâi Maicii Domnului, de a-I preamări chipul prin icoana şi candela aprinsă la răsăritul caselor, aproape că s-a şters din viaţa credinciosului obiceiul preabinecuvântat al citirii  rugăciunilor către Maica Domnului, al intonării frumoaselor cântări ale Sfântului Ioan Damaschinul ori Plânsurilor Sfântului Efrem Sirul, ca şi al psalmodierii dulcilor rugăciuni  de umilinţă către Maica Domnului, care înmiresmează sufletul putred de patimi şi înmoaie inimile împietrite ale creştinilor prea-puţin-credincioşi. Grăbirea de altădată a credinciosului către nezăbavnicul ajutor al Maicii Lui Dumnezeu la orice vreme de întristare, de necaz sau de suspin, nu mai este de mult ceva firesc sau de la sine înțeles. In schimb am optat cu toţii pentru  noile sincretisme moderne - talismane, magie albă sau neagră, spiritisme, ghicit în cărţi de tarot, prezis viitorul, „dezlegat” prin aşa-zisele farmece pe care le ticluiesc presupusele vrăjitoare, chipurile  pentru binele nostru! Oamenii au decăzut spiritual părăsind filonul autentic al comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune şi au luat calea falsă a înşelărilor satanice. Pierzarea sufletului vine din pierderea legăturii cu Dumnezeu. Prietenii şi mijlocitorii Lui ne aşteaptă să-I chemăm pentru a ne dărui ajutorul mult-râvnit. De aceea rămâne clar scris în conştiinţa poporului că „oamenii nu pot prezice viitorul” şi că „Anii şi vremile sunt în mâna Domnului”.

Calea de rezolvarea a problemelor nu este graba, cârtirea, neliniştea şi agitaţia, irascibilitatea sau violenţa. Singura cale este în Duhul Sfânt, calea  smereniei şi rugăciunii cu inima înfrântă şi zdrobită, căci Dumnezeu trimite ca dintr-un arc bine încordat săgeţile  încercărilor - cum stă scris şi în Scriptură: dreptatea Lui asemenea cu „săgeţile fulgerului Său vor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor.” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 21). Numai Dumnezeu pedepseşte nedreptatea şi fărădelegea cu dreptate şi mânie atunci când „urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt”! (Matei 24, 15). De aceea  „Către Născătoarea de Dumnezeu cu osârdie să alergăm noi păcătoşii şi smeriţii, strigând din adâncul sufletului: Stăpână ajută-ne milostivindu-Te spre noi!” (Paraclisul Maicii Domnului)            

Adevărul incontestabil al Scripturilor Sfinte păstrează mărturia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca potrivit căreia  Maica Domnului a proorocit Ea Însăşi că: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic!” (Luca 1, 48). Iar la nunta din Cana Galileii tot Maica  Domnului este Cea care a cuprins esenţa învăţăturii şi îndemnurilor apostolice cu privire la Persoana Lui Iisus-Hristosul Domnului Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El!” (Ioan 2, 5) Tocmai de aceea singura cale este rugăciunea curată adusă ca jertfă în Duhul Sfânt al Adevărului cu mireasmă de tămâie la flacăra lumânării sau a candelei pâlpâinde în liniştea nopţii în faţa preacinstitei Icoane a Preasfintei Fecioare, aşteptând împlinirea cuvintelor prooroceşti şi mântuirea sufletelor noastre: pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor,  şi Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” (Rugăciunea Amvonului). Prin urmare, fără doar şi poate, orice altă părelnică scăpare şi amăgitoare salvare (la modul sincretist-ocultist) sunt spre pierzarea şi moartea noastră sufletească!

        Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni, Iasi